BusinessMagazin

Tag: editorial

  • Voi unde sunteti?

    Anul trecut, la sfarsitul lunii mai, regizorul Cristian Mungiu a luat unul dintre cele mai ravnite premii cinematografice – Palme d’Or pentru fi lmul “4 luni, 3 saptamani si 2 zile”. Premiul poate fi atribuit celei mai numeroase generatii din istoria Romaniei, asa-numitii “decretei”, nascuti intre 1967 si 1969, care treptat, treptat si-au facut loc acum in societate prin merite proprii, profesionale, obtinute in vremuri capitaliste, dupa 1989 si nu inainte.

    1,5 milioane de oameni s-au nascut in acea perioada, iar forta lor se vede acum cel mai mult in economie (vezi in www.zf.ro articolul “Generatia ’68 a regizorului Cristi Mungiu restarteaza Romania”). Voi sunteti cei care conduceti zilnic marile businessuri, incepand de la cele proprii, ale multinationalelor, pana la afacerile proprietarilor romani care au mai obosit, vremurile s-au schimbat si e nevoie de minti mai tinere adaptate acestor ani. Multi dintre voi chiar v-ati parasit patronii, “mentorii” si v-ati deschis propriile afaceri, devenind chiar mai buni ca ei. Voi ati luat primii tranzitia in piept si ati reusit sa va impuneti prin profesionalism.

    Daca aceia care au luat puterea in afaceri dupa ’90 au fost, cum se spune, securisti, fostii directori din comertul exterior, nomenclaturistii, copiii sau ginerii fostilor lideri comunisti, treaba de zi cu zi ati facut-o voi, cei din esalonul doi, trei. Ei au fost cu afacerile, importurile, privatizarile, relatiile, spaga, dar voi ati tinut companiile si ati fost responsabili cu implementarea deciziilor. Singurul domeniu unde voi, cea mai puternica generatie a Romaniei, nu v-ati impus la conducere este politica (si fotbalul, bineinteles). Aici aveti un esec total. Foarte putini dintre voi ati dorit sa intrati aici, iar cei care ati facut acest pas ati esuat (vezi Adrian Cioroianu, fostul ministru de externe, sau Tudor Chiuariu la Justitie. Poate Catalin Predoiu va avea mai mult succes).

    Intre ceea ce se intampla acum in economie si clasa politica actuala este o diferenta uriasa. Romania a fost dusa inainte in ultimul deceniu de lumea afacerilor. Ati investit si ati construit ceva palpabil. De partea cealalta, clasa politica a mers cu frana trasa, intrarea in Uniunea Europeana si NATO tinand mai degraba de nevoile practice – de aparare si de forta de munca – ale acestor organizatii decat de dorinta si convingerea liderilor politici. Daca in afaceri generatiile s-au mai schimbat, in clasa politica nu. Tara este in continuare condusa de cei care au preluat puterea in 1989, iar exceptiile – vezi Radu Mazare de la Constanta – se bazeaza pe show. Totusi, problema nu este aici. Cei de la putere nu o lasa si nu o vor lasa de bunavoie.

    Asa cum se spune, din politica si din serviciile secrete se iese numai cu picioarele inainte. Iar indemnul “Sa ne mai lase (Iliescu, Vadim, Nastase, Mitrea, Voiculescu, Hrebenciuc, Basescu, Berceanu, Stolojan, Videanu, Vacaroiu, Tariceanu si cine mai vreti voi)” nu-si va gasi niciodata un raspuns in realitate. Ei nu vor lasa puterea din mana, fi e ca o au la vedere sau ca o controleaza din umbra. Pentru ei, cuvintele retragere sau demisie nu exista. O clasa politica nu se poate schimba sau reforma de pe margine, din fata televizorului sau protestand filozofic prin absenta de la vot. Trebuie sa fii acolo, sa te lupti in mocirla politicii, sa stii cum functioneaza sistemul si cum se trag sforile, sa duci la inceput servieta si sa faci cafeaua unuia de rang mai inalt (in romanul “Patul lui Procust” de Camil Petrescu trebuie sa duci “oala de noapte”), sa lipesti afi se, sa fii ipocrit, populist, sa promiti 1.000 km de autostrada sau pasaje suspendate in Bucuresti pe la etajul 3, sa te duci in strada, sa promiti salarii si pensii ca-n Vest si dupa aia sa iti iei injuraturile de rigoare, sa te trezesti in fiecare dimineata desfiintat in presa si sa rezisti la critici.

    Dar sa preiei puterea pentru ca fara ea nu schimbi nimic. Voi ati impins Romania inainte din punct de vedere economic, iar acum tot voi trebuie sa schimbati clasa politica actuala, cea pe care o dispretuiti, o huliti, o injurati si de care va e scarba, pentru ca nu va reprezinta, pentru ca nu puteti, prin ceea ce ati realizat profesional, sa stati la masa cu ea, pentru ca va e rusine si va compromite. Dar nu o puteti schimba de pe margine. Acum aveti ocazia sa dati inapoi societatii ce v-a dat in afaceri, implicandu-va in alegerile parlamentare. Poate nu veti reusi sa fiti alesi din prima, dar e un inceput. Ati pus prima caramida la un brand, cel personal. Daca tot stati deoparte, politica romaneasca nu se va reforma de la sine, iar timpul nu sta in loc.

    Aveti bani, sunteti deja milionari si poate nu vreti sa va imbogatiti ca si cei vechi, nu sunteti datori nimanui si, cine stie, poporul va aprecia acest lucru cand va pune stampila la vot. Dar daca nu sunteti acolo in politica, in atentie, in lumina reflectoarelor, gata sa veniti sa curatati voi mizeria, sigur altii nu vor veni sau se vor instala mediocrii, daca nu cantaretii, cei care nu pot pune in CV nicio realizare.

    Deci unde sunteti? Si ma adresez celor care au fost nominalizati in ZF, in articolul mentionat mai sus: Dan Ostahie (Altex); Lorand Szarvadi (Domo); sotii Fughina (K-Tech Ultra Pro); Dragos Cinca (Flamingo); Simona Fatu (Volksbank); Ioana Curtali (Raiffeisen); Denisa Mateescu (Mastercard); Radu Lucianu (Eurisko); Adrian Dura (ADDV EURORSCG); Dan Balotescu (Media Investments); Alin Tapalaga (Porsche Romania); Dragos Damian (Zentiva); Laurentiu Scheusan (Sindan Actavis); Cornel Marian (Oresa Ventures) sau Florentin Tuca (Tuca si Asociatii). Si voi toti ceilalti care ati aparut in topurile BUSINESS Magazin – “100 de tineri manageri de succes”. Si au fost trei editii pana acum.

  • Sa-l tragem pe Videanu. La sorti




    Unele au fost si au ramas improbabile. De exemplu, cea in care munca la computer este etichetata drept toxica sau aceea cu fabricantii de lenjerie barbateasca care vor realiza, intr-un tarziu, diferentele anatomice dintre un mascul si altul.








    Pe de alta parte, o predictie m-a facut sa ridic sprancenele (nu pot numai una, am exersat): oamenii ar deveni asa de rezervati in privinta procesului electoral, incat participarea la vot scade sub doua procente; in final procesul democratic de participare la vot este abandonat in favoarea unui soi de loterie.

    Foarte buna idee, nu? Intr-o lume murphyanista, trasul unui biletel, al unui pai sau datul cu banul se pot dovedi actiuni mult mai intelepte decat sfatul oricarui consultant, pentru ca divinitatea divinatiei este, fundamental, echilibrata si altruista. Si oricum campania electorala nu-ti prezinta toate fatetele unui candidat, asa ca, in loc de dispute sterile de genul “cine are dreptate si cine este idiot”, mai bine un oftat de “…ghinion, poate tura urmatoare”.

    Ma gandeam la toate astea citind comentariile multe ale cititorilor editorialului de saptamana trecuta, scris de Cristi Hostiuc. Oamenii au reactionat, unii violent, altii blazat, altii sfatosi, la probleme comune, ce tin de dezvoltarea Romaniei sau de traiul in Bucuresti – salarii, imobiliare, comert, trafic, spatii verzi. Toata lumea a ignorat, insa, din cauza grabei, a reflexului umoral pe care ti-l trezeste simpla evocare a unui nume sau a unei situatii, au ignorat sau au atins tangential, ziceam, fundamentele situatiei.

    Fundamentele sunt, de fapt, unul singur: in ultimele doua decenii Romania a avut parte de o administrare asa de rahitica, incat si daca recurgeam la solutia lui Brian Eno cu trasul la sorti, cred ca rezultatele ar fi fost mai bune. Iar cu cei care cred ca politicienii sunt oglinda natiei, incompetenti generati de incompetenta populara nu sunt de acord, pur si simplu pentru ca, personal, cred ca multi oameni au un simt al ridicolului, o buna-cuviinta mult mai dezvoltate decat altii.

    Stiti cum a fost in Romania, asa ca nu insist; as vrea insa sa dau cateva exemple de ceea ce cred eu ca inseamna conducere, administrare responsabila.

    Din ianuarie si pana in iunie 2008 Slovenia a asigurat presedintia Uniunii Europene. Este ceva ce i se intampla unei natiuni odata la un deceniu si jumatate, intr-o Europa cu 27 de membri. Pregatirile slovenilor au inceput insa din 2005: organizare, resurse umane, finantare, logistica, contacte la nivel politic pentru stabilirea prioritatilor si a aliantelor necesare. Cum administreaza Romania relatia cu Uniunea si cum se pregateste, cu cat timp inainte, nu pentru presedintie, ci pentru reuniunile uzuale, vedem cu totii.

    Sa trecem oceanul si sa contabilizam: in New York sunt un milion de elevi. Din milionul de elevi pomenit, 37% nu termina liceul. Jumatate din cei 37% sunt minoritati. In randul minoritatilor sunt mai multi tineri in puscarii decat in licee sau scoli generale. In plus, avem de-a face cu o generatie idiot-tehnicizata, cum ii spun eu, care comunica pe internet, dar este lipsita de abilitati practice si care crede ca mancarea apare singura in frigider.

    Departamenul pentru Educatie s-a aliat, in aceste conditii, cu Verizon si cu Samsung si au iscat programul “Million”, un experiment care isi propune sa atraga tinerii de partea luminoasa a fortei folosind un accesoriu drag tinerilor, telefonul mobil. Tinerii primesc un telefon special conceput, care devine un instrument de comunicare intre elevi si profesori, folosit pentru lucrul la teme si pentru testarea cunostintelor elevilor, totul ambalat intr-un program cu recompense in puncte sau mesaje de la rapperi cunoscuti. Programul poate avea sau nu rezultate favorabile; important este ca oamenii aceia au incercat. Din acest punct de vedere newyorkezii au tras paiul cel bun.

    In alte parti oamenii orbesc. In India, de exemplu, tara care in urma cu doua decenii a aplicat ceea ce se numeste Revolutia Verde, un program de eficientizare a agriculturii bazat pe irigatii, tratamente si selectionarea soiurilor de plante; rezultatul a fost inzecirea productiei de orez intre 1968 si 1998 si triplarea productiei de cereale, cresteri care au eliminat orice temeri de foamete. Mai tarziu autoritatile au deveni mai preocupate de alte domenii, renuntand la sustinerea irigatiilor sau a creditarii fermierilor undeva spre finele deceniului opt. Rezultatul: foametea se face iar simtita, aceasta si pe fondul temerilor de criza alimentara aparute pe plan international. New York Times vorbeste de reducerea suprafetelor cultivate si de sinucideri in randul fermierilor coplesiti de datorii.

    Guvernarea responsabila inseamna sa eliberezi si nu sa ingradesti, sa sustii si nu sa impovarezi, sa anticipezi si nu sa astepti miracole. Suna banal, dar la fel de banal pe cat este si realitatea: mancarea nu creste in frigider, iar comunicarea inseamna mai mult decat un schimb de SMS-uri.

    Cristi a denumit textul sau “Nu trageti in Videanu pentru ca aveti salarii mai mari”; titlul meu a ramas in aceeasi zona, dar este numai strategie de marketing.

     

  • Nu trageti in Videanu pentru ca aveti salarii mai mari

    Adriean Videanu a fost pus la zid pentru modul in care a administrat Bucurestiul. Circulatia infernala, santierul rutier fara sfarsit, bordurile, “hidoasele cladiri din sticla” care au luat aerul unor cladiri istorice de acum 100 de ani (nerenovate, mucegaite, pline de molii si gata sa-ti cada in cap, ce-i drept), aprobarile de constructii fara un plan general al Capitalei etc., etc. – toate s-au aruncat in capul lui Videanu. Lucruri adevarate, judecate in absolut. Iar fostul primar si partidul lui, PD-L, au platit in alegeri.
    Eu as vrea sa schimb putin perspectiva.

     

    Credeti ca Bucurestiul s-ar fi dezvoltat atat de mult, daca nu s-ar fi dat aceste aprobari de constructii, ca sa dau un exemplu? Credeti ca investitorii ar mai fi venit daca nu ar fi putut sa-si faca supermarketul in mijlocul orasului? Credeti ca salariile in Bucuresti ar mai fi crescut exponential in ultimii patru ani daca nu ar fi aparut toate aceste cladiri mari de sticla? Credeti ca ar mai fi aparut clasa de milionari din real estate daca nu ar fost date aceste aprobari “permisive”? Credeti ca primariile sau Fiscul ar mai fi strans bani din impozite si taxe daca nu ar fi explodat Bucurestiul ?

     

    Conform statisticilor Bancii Nationale, Capitala a atras 64% din investitiile straine din Romania (45 de miliarde de euro pana acum, din care 35 de miliarde de euro intre decembrie 2004 si aprilie 2008). Nu cred ca in Europa mai este vreun oras care sa se fi dezvoltat atat de mult intr-o perioada de timp atat de scurta. Dar, din pacate, datele statistice nu conteaza in alegeri.

     

    Ganditi-va putin. Suntem cei mai acerbi critici de pe margine, stand relaxati la o terasa noua, cu 1.000 de euro pe luna in buzunar, discutand cu nonsalanta despre o oferta de job dubla (si te gandesti ca neamtul are 1.500-1.700 de euro) si vrem acum sa traim numai langa parcuri, cu verdeata in fata ochilor, fara masini in jur, fara blocuri de sticla, fara manele si numai cu muzica simfonica la geam.

     

    Pai cine sa ne faca oferta daca nu un alt angajator, care tocmai a putut sa gaseasca birouri noi in centru, pentru ca un dezvoltator a primit aprobare sa construiasca acolo si sa “distruga” fie un loc cu verdeata, fie sa obtureze vederea unor locatari.

     

    Avem salarii mai mari pentru ca Bucurestiul si cei care l-au condus si-au asumat, inconstient, o dezvoltare haotica. Adica au permis, sau mai bine zis nu s-au impotrivit unei cresteri desantate, fara un plan, care ar fi trebuit “aprobat de toata lumea”, ca sa nu iasa scandal dupa aia. Si acum ne-am fi certat pe “plan” daca ar fi trebuit sa punem in dezbatere ceva. Haideti sa facem un referendum. O crestere a salariului cu 10% contra unei cladiri in fata Casei Presei. Ce votati?

     

    Daca am fi trimis mall-urile si supermarketurile in afara orasului, cati dintre noi s-ar mai fi dus pana acolo? Oare am fi vrut sa mergem la serviciu (sau am fi mers) daca birourile de sticla ar fi fost la marginea Bucurestiului si nu in buricul targului? Unde sa intre in centru, in casele vechi dar cu “valoare istorica inestimabila” 1.000 de angajati, cati are o multinationala sau un call-center? Am fi avut centre comerciale care pot rivaliza cu orice proiect similar din lume, daca ar fi ramas livada si campul plin de buruieni in locul proiectului Baneasa? Unde sa vina IKEA, in plin camp, fara nimic in jur? Cine aduce mai multi bani? In patru ani Baneasa a devenit un proiect care face cat Casa Poporului, care s-a construit in 15 ani si care nu produce nimic.

     

    Ca sa ai parcuri, sosele bune, facturi mai mici la utilitati, magazine cu toate marcile din lume, salarii mai mari si oferte de job din care sa alegi, trebuie mai intai sa accepti un pret. Sa lasi antreprenorii, dezvoltatorii sa isi ridice afacerea, sa creeze locuri de munca, sa faca business si dupa aia sa incepi sa ai cerinte de dezvoltare publica, comunitara.

     

    Ministrul muncii Paul Pacuraru a afirmat saptamana trecuta la un seminar al Ziarului Financiar ca exista doua Romanii: una a Bucurestiului, care a decolat din punctul de vedere al cresterii economice, si cea a oraselor de grad doi si trei unde nu exista investitii straine. Acest lucru se vede in salarii. In Capitala, salariul minim pentru muncitorii calificati a ajuns la 2.400 de lei, iar in orasele fara investitii salariul sta la 500 de lei.

     

    Pentru Romania nu exista alta sansa de a ajunge din urma, in aceasta viata, Europa Occidentala decat dezvoltarea cu orice pret. Trebuie sa fim realisti. Nu putem fi Elvetia sau Germania sau Franta, unde edilii, guvernantii isi pot permite sa respinga o investitie “poluanta”, o cladire care nu se incadreaza in mediu. Cei din Vest sunt deja bogati, noi nu.

     

    Iar investitorilor le este indiferent daca se duc in Cehia, Polonia, China, Romania sau Bulgaria, Ucraina sau Moldova. Se duc acolo unde gasesc portite si lacune sa poata sa faca afaceri. Pana la urma asta-i atuul nostru.

  • Marele jaf al timpului

    Cei pasionati de science fiction vor fi stiind despre Aelita si povestile ei. Aelita este o printesa de pe Marte si s-a nascut in 1923, creatie a scriitorului rus Alexei Tolstoi. Mie cartea, o istorie despre dragoste si lupta, mi-a oferit mai mult decat nave spatiale, lupte si monstri stelari, m-a facut constient de trecerea timpului.

    Aelita ii povesteste inginerului Los, eroul cartii, doua istorii de dinainte de Herodot, despre cetati omenesti, rase ce se infrunta si despre cum inving nu cei sleiti, ci aceia care au in vine sange tanar, proaspat, dornic, care aleg sa lupte. Cetatile Aelitei au fost stapanite de valuri si valuri de cotropitori, fiecare natie dorindu-si sa traiasca, sa reziste, sa castige timp. Nu valori, nu putere, ci timp. Lupta aceasta a marcat copilul care eram, iar acum, la maturitate, mai regasesc inca sclipiri din povestile Aelitei, pentru ca pun timpul inaintea oricarui alt castig.

    Niko Bellic este eroul principal al recent lansatului joc “Grand Theft Auto IV”, marele titlu al anului 2008, care a fost notat de majoritatea criticilor de specialitate cu note maxime, a stabilit noi standarde intr-o industrie care sufera din ce in ce mai mult de marketing agresiv si de lipsa de imaginatie. In prima zi GTA IV s-a vandut in 3,6 milioane de exemplare, iar valoarea incasarilor a fost de peste 300 de milioane de dolari (specialistii se asteapta ca jocul sa se vanda in 16 – 19 milioane de exemplare in total).

    Sa ne gandim ce inseamna asta pentru sarbi. Grand Theft Auto este una din cele mai de succes povesti ale industriei jocurilor, in ciuda criticilor permanente pe care le-a iscat, din cauza povestilor violente din cele noua editii ale jocului; si nu a fost vorba numai de violenta, ci si de conotatii sexuale sau de lipsa de respect fata de autoritati, ceea ce a iscat valuri tsunami in zona puritana a Americii.

    Am jucat GTA in vreo trei sau patru variante, dar nu este, pentru mine, Jocul. Cu toate acestea trebuie sa recunosc ca am gasit personaje pe care le-am agreat si mi-am dat seama unde castiga creatorii seriei GTA, de unde vine succesul jocului. Este vorba nu de grafica, de scenariu sau de violenta sau de latura sexuala, ci de emotii. GTA ofera jucatorului emotii: o felie de viata, cu dragoste, cu ura, cu conflicte, cu empatie; asta nu stiu puritanii revoltati.

    Pe acest fond cred ca Niko, un personaj construit aparent rece si rau, de fapt prietenos si grijuliu, poate oferi sarbilor, printr-un soi de osmoza sociala greu de explicat dar usor de intuit, un plus de simpatie, de imagine favorabila. O precizare importanta, autoritatile de la Belgrad nu au nici un amestec in poveste si, cunoscand mentalitatile balcanice, nici nu cred ca ar socoti un avantaj prezenta intr-un joc, fie el si cel mai dintre cele mai, a unui element antisocial de origine sarba. Daca facem, insa, necesarele distinctii intre cetateni, autoritati si jucatori, acestia din urma, cei mai multi, oameni normali (retineti, 3,6 milioane intr-o saptamana, aproape 20 de milioane pe durata de viata a jocului) si care probabil habar n-au ce va sa zica Serbia, Croatia sau razboiul din Bosnia, castigul mi se pare a fi evident. Intriga din GTA IV este, desigur, o conventie, in fond scenarisii puteau alege orice alta natie furnizoare de emigranti – de la rusi la asiatici sau sud-americani, iar importante sunt actiunea, feelingul, jucabilitatea jocului si mai putin nationalitatea eroului principal. Daca insa numai un sfert din jucatorii GTA IV vor ramane cu o impresie favorabila despre Bellic si se vor simti indemnati sa caute in plus date despre istoria Balcanilor si nu vor privi cu circumspectie un cetatean sarb in momentul in care il vor cunoaste, se va dovedi ca GTA IV are un neasteptat efect social. Aceasta fara investitii in campanii de imagine, in branding sau rebranding.

    Scriu toate acestea in timp ce radioul imi susura in ureche despre decizii ale guvernului italian legate de emigranti, de expulzari, de tabere ilegale si de oameni cinstiti care sufera din cauza prostiei, a nesimtirii sau a emfazei politicianiste.

    Morala povestii nu este ca magicii softisti romani sa conceapa un joc despre romanii cei cool, joc pe care sa-l distribuim gratuit pentru a ne imbunatati imaginea. Voiam numai sa va aduc aminte ca avem la dispozitie tare putin timp pentru trait si ca ar trebui sa luptati si sa va bucurati de orice moment bun.

    Va doresc sa ajungeti in situatia de a nu mai trebui sa urmariti timpul: creatorul elvetian de ceasuri Romain Jerome vinde cu 300.000 de dolari un ceas care nu indica ora exacta, ci numai daca este zi sau noapte. Isi merita banii, este un obiect frumos, complex, realizat dintr-un amestec de otel recuperat din epava Titanicului combinat cu metal furnizat de santierul unde marea nava a fost construita. Ideea realizarii ceasului vine din faptul ca 80% dintre oameni apreciaza ca timpul este luxul suprem (sunt un individ comun, nu?), dar aproape 70% nu se uita la ceas pentru a afla ora exacta. Numai un consumator cu discernamant poate cumpara ideea elvetienilor – luxul suprem de a nu-ti pasa ce ora este. Intreg stocul de ceasuri Day & Night s-a epuizat in 48 de ore de la lansare.

  • Pearl Harbour si becul

    Dar ati da bani cuiva, unor straini, daca acestia v-ar promite ca ii dau inapoi numai dupa ce muriti? Numai daca esti in urechea cealalta, vor raspunde oamenii.

    La data de 14 aprilie, autoritatile braziliene anuntau descoperirea unui zacamant de petrol, al treilea ca marime, in largul coastei brazilene. Agenta braziliana a petrolului estima la 33 de miliarde de barili rezervele descoperite, ceea ce ar fi plasat zacamantul Carioca dupa terenurile Gawar din Arabia Saudita si Burgan din Kuweit. Pe 16 aprilie un analist al grupului Credit Suisse estima, in cadrul unei conferinte cu clientii, ca o valoare rezonabila pentru zacamant este cu 98 de procente mai mica, adica 600 de milioane de barili fata de cele 33 de miliarde anuntate initial. Haroldo Lima, directorul Agentiei Nationale a Petrolului din Brazilia, care a facut anuntul initial, a precizat doua zile mai tarziu ca estimarea valorii zacamantului a luat-o dintr-o publicatie, iar compania Petrobras a anuntat ca are nevoie de cel putin trei luni pentru a determina cantitatea disponibila. Carioca a devenit o “afacere” in numai doua zile, cu preturi de actiuni care cresc si se prabusesc, cu procurori care ancheteaza declaratii, cu avocati care apara si cu analisti care analizeaza. Indiferente la declaratiile oficialilor, ale procurorilor si ale analistilor, pietele o tin una si buna, declarandu-se emotionate de scaderea dolarului si de un “neasteptat” declin al rezervelor de benzina si de titei din Statele Unite. Rezultatul: la 17 aprilie, petrolul ajungea si la New York si la Londra la peste 115 dolari/baril, un “all time high” care, desigur, va fi depasit de mai multe ori in perioada scursa intre momentul scrierii textului meu si data la care il veti citi.

    Cred ca a venit momentul sa va explic ce e cu intrebarile de mai sus. Aceasta pentru ca situatia aceea cu o ureche sau alta se schimba radical daca inlocuim zecile de mii de kilometri de mai sus cu distanta de la pamant la luna si terenul de fotbal cu suprafata explorata de Neil Armstrong si Buzz Aldrin la prima aselenizare, in 1969.

    Si datele problemei cu bani sunt altele daca precizez ca este vorba de o asigurare de viata. Diferenta o fac identitatile si identificarile, o face contextul, este generata de gradul de interes al individului/grupului si modul in care ii este/le este afectata viata.

    Si chestiunea este valabila si in Brazilia, unde, daca apreciem ca toata lumea a fost de buna credinta si ca procurorii se agita de pomana, putem intelege si exaltarea lui Haroldo Lima si prudenta celor de la Petrobras, si lipsa de reactie a pietei.

    Sa ma ierte Haroldo Lima, dar ii spun ca are un mod rudimentar de gandire, caracteristic de altfel lumii grabite, nervoase, nerabdatoare si idioate in care traim. Problema lui Lima nu era sa se bata cu arabii in valori de zacaminte, ci sa anunte, sa se bucure cu masura, sa administreze, intr-un cuvant, situatia. Problema pe care am regasit-o la recenta “ora a Pamantului”, adica momentul acela cand ar fi trebuit sa stingem becurile in casa. Unii grabiti, nervosi, nerabdatori sau idioti au contestat actiunea, invocand faptul ca nu cred in in¬calzirea globala sau in cei ce propovaduesc ecologismul, si ca atare aprinsul becurilor ar fi de fapt miscarea potrivita. Le zic ca stinsul sau aprinsul becului la ora fixa nu are nici o importanta si nici fronda aiurea; aici este vorba de relatia individului cu planeta intreaga si mai este vorba de privitul propriului copil in ochi, peste ceva timp. Petrolul lui Haroldo Lima este, oricat ar fi el, un depozit descoperit prea tarziu. Asa cum prea tarzie mi s-a parut, la vremea ei, descoperirea titeiului caspic.

    Piata va decide pretul petrolului, iar mana aceea invizibila a lui Adam Smith va actiona (chiar daca Stiglitz o tine de maneca, zic cu un zambet). Adevarata problema nu este daca pretul este prea mare sau prea mic, daca brazilienii au sau nu al treilea zacamant al lumii sau daca o conducta va strabate Baraganul, ci relatia individului cu petrolul. Cu restul lumii.

    Cum certitudinile vin de regula prea tarziu, inutil de tarziu, democratie reala este cand alegi sa stingi becul cate un pic in fiecare zi pentru ca este posibil ca planeta sa se incalzeasca, fara sa-i bagi pe gat asta cuiva. Altfel ar fi o amestecatura la care se pricep prea multi, dar din care putini ar intelege ceva. Cam ca in istorioara urmatoare: Doi insi intr-un bar, unul tocmai fusese martor la atentatele din 11 septembrie. “A fost ca la Pearl Harbour”, zice acesta. “Ce-i asta, Pearl Harbour?”, intreaba celalat. “A fost cand vietnamezii au bombardat un port si asa a inceput razboiul din Vietnam”, replica celalalt, doct.

  • Iadul si increderea

    Am citit undeva ca iadul este un loc al dezmatului culinar – o mare masa plina cu toate bunatatile posibile, la care oamenii stau cate doi, fata in fata. Fiecare are o furculita suficient de lunga pentru a-l hrani pe cel din fata, dar prea lunga pentru a se putea hrani pe sine. Mancatul devine o chestiune de incredere, pentru ca ar trebui sa-i dai hrana celui din fata pentru a fi satul. Iar in iad nimeni nu are incredere in cel din fata si fiecare sufera de foame in fata mesei incarcate.

    Mi-am adus aminte de istorioara aceasta ascultand la radio toata tevatura cu flacara olimpica si protestele pe care politica chineza din Tibet le-a iscat in drumul flacarii aprinse o singura data de soare si in restul timpului de la torta de rezerva. Pentru ca relatia China – restul lumii se bazeaza in prezent pe un soi de incredere in care sunt implicate seturi de furculite cu cozi lungi de miliarde, multe miliarde din orice valuta veti fi vrand. Pe increderea iscata din credinta naiva ca un vocabular comun este un fundament la fel de puternic ca si convingerile, ca interlocutorul din fata gandeste la fel ca tine, dar numai pentru simplul fapt ca il ai in fata si pentru ca la un moment dat sau altul ai colaborat cu el. Voi evita sa spun care este opinia mea in legatura cu acest subiect, pentru ca nu sunt persoana publica si, ca individ, nu contez.

    Voi spune in schimb ca inaltatoarele cuvinte de la inceputul textului ii apartin lui Adolf Hitler, care comenta astfel deschiderea Jocurilor Olimpice de vara de la Berlin din anul 1936. Si atunci s-a vorbit de boicot in Statele Unite, asa cum boicotul a aparut si in ecuatia Olimpiadei de la Moscova din 1980 pentru invazia din Afganistan, asa cum boicotate au fost, pentru varii motive si de catre varii state, si olimpiadele din 1956, 1964, 1968, 1972, 1976 sau 1984 (o editie de exceptie pentru Romania, singura tara din blocul estic care a avut o delegatie la Los Angeles).

    Pentru unii este simplu – cei de la influentul blog Huffington Post cred ca jocurile nu vor fi boicotate. Pentru ca printre sponsorii Olimpiadei se numara mari corporatii internationale, care platesc milioane pentru a-si face publicitate la Beijing, care au in China unitati de productie si care au nevoie si de colaboratorii si de consumatorii chinezi. Observatia unui analist de la BBC pune punctul pe i: “Chinezii au ajuns la concluzia ca interesele economice ale Vestului primeaza in fata democratiei, si cine poate sa-i blameze pentru asta?”. La mijloc, un Dalai Lama care, conform relatarilor din ziua in care scriu acest text, sprijina desfasurarea jocurilor in China; afirmatia nu poate fi interpretata decat prin permanentul mesaj pacifist al budismului si functia spirituala a liderului sau.

    Nu poti sa nu le dai dreptate tuturor, ba chiar poti sa intelegi atat demersurile marilor corporatii implicate in jocurile economice din spatele Olimpiadei, cat si actiunile politicienilor care asaza propriile interese inaintea oricarei actiuni.

    Si nu putem ignora, chiar daca suntem sau nu de acord cu ea, si optica autoritatilor chineze; as invoca in acest sens amintirile unui politician roman care povestea undeva despre intalnirea dintre un ministru de externe chinez si regretatul Ion Ratiu undeva la inceputul deceniului trecut. La un moment dat liderul taranist a inceput sa discute despre piata Tien An Men, iar ministrul a replicat scurt ca in fiecare an populatia Chinei creste cu 20 de milioane de oameni, cat populatia Romaniei. Si ca toti acesti oameni au nevoie de locuri de munca, de locuinte si de mancare si ca autoritatile chineze nu-si permit sa scape lucrurile de sub control.

    Discutiile despre politizare si cele despre interesele economice din spatele olimpiadelor nu-si mai au rostul; capitalismul a schimbat nu numai spectacolul intrecerii sportive, ci si ideologii care pareau de neclintit. Guvernul chinez a anuntat ca, dupa protestele iscate la trecerea flacarii olimpice prin Londra si Paris, va recurge la serviciile unei agentii de relatii publice, care sa imbunatateasca imaginea Chinei pana la deschiderea jocurilor in luna august. Greu de crezut ca va exista vreo companie care sa tina un asemenea pariu si sa incerce sa cosmetizeze imaginea Chinei. Si, cosmetizata sau nu, dar luminata de flacara olimpica si de ceea ce competitia olimpica trebuia sa marcheze, adica transformarea statului asiatic intr-o putere economica conectata la sistemul capitalist al valorilor, imaginea Chinei nici macar nu mai apartine Beijingului.

    Cel care trebuie sa se schimbe este chiar capitalismul.

  • Stele de mare

    Este asa de prinsa incat nu realizeaza ca imi blocheaza drumul. Socot ca nu e frumos sa disturbi junele care rasfoiesc carti cu un aer preocupat, asa ca renunt la graba si dau si eu cateva pagini din cartea mea.

    Citesc pe ici, citesc pe colo si parca ceva nu este in regula. Adica dau peste niste enunturi banale – fa asa, fa pe dincolo, nu fa asa – si ma gandesc “ce naiba, unde-i intelepciunea aia care l-a facut cineva pe autor?”. Imi dau seama ca intelepciunea exista, ca indemnurile in speta isi au rostul si importanta lor, dar din momentul in care omul meu si-a pus ideile in aplicare, ele si-au pierdut o calitate esentiala. Au fost grozave prima data, in continuare se pot dovedi folositoare, pentru ca pot umple atat carti, cat si timpul vorbitorilor la seminarii despre provocari si management si business, dar noutatea, sclipirea, indrazneala, grijile si curajul s-au dus.

    Ma gandesc ca respectatul si apreciatul autor a procedat cam cum face Ferran Adriá, bucatarul acela nemaipomenit care a dus restaurantul El Bulli din Spania pe primul loc in lume: gateste sase luni si sase luni se gandeste, creeaza meniul pentru urmatorul sezon; pentru a scoate si mai multi bani, isi “vinde” retetele din sezoanele trecute pe bani grei, pentru ca un volum costa 100-150 de euro.

    Fraierii care cumpara isi inchipuie ca or sa poata manca la fel ca la El Bulli; de fapt retetele acelea sunt trecute, folosite, uzate, si-au pierdut prospetimea – sunt inghetata topita si grasime sleita. I-am multumit in gand tinerei preocupate, am pus cartea inapoi pe raft si am plecat.

    Ajuns in redactie, coincidenta face sa citesc un titlu extrem de inspirat – “The next bubble: Business books about the subprime/credit bubble”, in timp ce undeva in spatele meu un televizor mormaie despre reuniunea NATO – unii s-au suparat, altii s-au bucurat, unii au plecat, altcineva trebuie sa vina si este asteptat cu sufletul la gura; “uau, e vorba de cineva, ar trebui sa scriu asta cu majuscule”. Si ma gandesc ca si reuniunea asta este, ca si cea mai mare parte a cartilor cu sfaturi despre management si business sau ca si cartile cu retetele bucatarilor celebri, sleita.

    N-am nimic cu NATO, socot ca este un organism mai folositor si mai de nadejde decat multe alte creatii umane, am in schimb ceva cu oamenii. Adica cu un presedinte american la apus de cariera si poate preocupat mai degraba de ranch-ul sau texan decat de scutul antiracheta, un alt presedinte mai preocupat de o frumusete bruneta decat de viitorul aliantei sau de un alt presedinte care inca mai isca fiori si care chipurile isi va pastra puterea, pentru ca va deveni premierul unei mari natii a lumii.

    In acest ultim caz, al lui Putin, nu cred in perenizarea puterii, pentru ca, am mai zis-o, mizez pe mandria si barbatia lui Medvedev (in plus am vazut-o si pe viitoarea prima doamna a Kremlinului), si acestea sunt chestiunile care imi isca cu adevarat spaime – cum va administra puterea adevarata un fost sef al unei superputeri economice. Asta e alta discutie, oricum.

    Acum, discutia este ceea ce Roger Cohen, editorialist la New York Times, numeste “sfarsitul erei omului alb”. Este o idee cu care sunt de acord, pe care o flutur ori de cate ori am ocazia si pe care unii dintre cei cu care lucrez o vor recunoaste: banii si puterea, fie si economica, merg in alte zone ale lumii, Occidentul zbatandu-se in crize reale sau inchipuite, pe care crede ca le poate depasi facand literatura.

    Cel mai bun exemplu sunt cele peste 200 de pagini pe care Henry Paulson, seful Trezoreriei americane, le-a prezentat pentru a anunta modernizarea structurilor de control din sistemul financiar.

    Europa si-a pierdut vointa de lider si nu peste mult timp va deveni un soi de sanatoriu de batranei, ingrijiti de amabile tinere din Asia sau Africa si care vor visa la finalizarea agendei Lisabona.

    Viziunea nu este nicidecum sovina, separatista si nici macar prapastioasa, constata numai o realitate; iar formula “om alb” include nu musai cetateni, ci institutii, companii, organizatii, tot angrenajul extrem de complicat pe care s-a cladit civilizatia occidentala.

    Centrele de interes ale lumii se misca inspre zona BRIC – Brazilia, Rusia, India, China, plus indraznetele emirate arabe sau sud-estul Asiei.

    Greseala fundamentala a omului alb, orice va fi insemnand asta, este de focus. O istorioara cumplit de inteleapta, grozav de adevarata, cu o sumedenie de intelesuri va va lamuri mult mai bine decat un manual de afaceri: doi oameni mergeau pe o plaja pe care agonizau milioane de animale marine aruncate de valuri. Unul din ei lua, la fiecare pas, cate o vietate si o arunca inapoi, in apa. Celalalt ii spune: “Sunt milioane, iti dai seama ca efortul tau nu va schimba cu nimic situatia!”. Celalat ridica o stea de mare, o arunca si raspunde: “Ba da, pentru aceasta fiinta situatia s-a schimbat”.

  • Pistolul lui Cehov

    Nu arata prea bine, fasiile se rupsesera, iar muncitorii il tratau cu relativa nepasare si neindemanare. Eram decis sa ma supar, remorca bloca trotuarul de-a binelea si alora nu le pasa de pietoni, dar am suras – “MacGuffin…?!?” si am trecut, intr-o rana, mai departe.

    Ajuns in redactie am citit pe blogul unui economist despre cineva care a propus, nu in mod oficial, dar la modul serios, pentru premiul Nobel pentru pace compania Wal-Mart. Am zambit iara si am zis “Nu era MacGuffin, e pistolul lui Cehov!”.

    Sa explic: MacGuffin este creatia regizorului Alfred Hitchcock si este elementul care conduce o poveste, motivand personajele; ceea ce-l deosebeste de alte elemente principale este lipsa sa de personalitate, de “greutate” in economia intrigii.

    Cineastul a povestit ca s-a inspirat, atunci cand a definit MacGuffin-ul, dintr-o istorioara: este vorba de doi barbati intr-un tren. Unul intreaba: “Ce aveti in pachetul acela mare?”, iar cel de-al doilea il lamureste: “Este un MacGuffin”. “Ce este un MacGuffin?”, intreaba primul. “Este un aparat pentru prins leii din muntii Scotiei”, il lamureste senin al doilea. “Bine, dar nu exista lei in Scotia”, replica curiosul. “Atunci nici MacGuffin nu exista. Pentru ca MacGuffin nu e absolut nimic”, zambeste al doilea.

    MacGuffin este statuia in sine din “Soimul Maltez”, uraniul din “Notorious” sau R2-D2, robotul acela dragalas pe care il cauta toata lumea si care scoate sunete bizare in “Razboiul Stelelor”.

    Pistolul lui Cehov este o tehnica literara prin care un element este introdus in poveste in prima parte, dar nu-si dovedeste utilitatea decat mai tarziu. Importanta sa erupe pur si simplu. I se spune asa dupa A.P. Cehov, dramaturgul care a scris “Unchiul Vania” si care a trasat regulile: “Daca in primul act ai un pistol pe perete, in ultimul act pistolul acela trebuie sa traga”.

    Povestea cu Wal Mart porneste de la un jurnalist canadian care a luat in calcul o serie de realitati si s-a intrebat, la finele articolului, daca nu cumva retailerul american merita Premiul Nobel pentru pace.

    Spune ziaristul ca Wal Mart asigura slujbe pentru aproape doua milioane de oameni (adica lupta impotriva saraciei), creeaza oportunitati pentru cei din China sau India, asigura dividende pentru milioane de actionari si vinde hrana, haine si alte produse la preturi cu 15 pana la 25% mai mici decat alte lanturi de magazine.

    Facand o corecta diferentiere intre intentii (Wal-Mart nu este institutie de binefacere, chiar daca actioneaza cum actioneaza) si rezultate (cele enumerate), jurnalistul avanseaza ideea acordarii premiului.

    Economistul Steve Horowitz invoca un program social derulat de companie si care a ajutat consumatorii sa economiseasca un miliard de dolari din banii pentru medicamente si continua ideea lansata de jurnalistul canadian. Idee care apare si la comentatorul John Tierney, intr-un editorial din toamna anului 2006, atunci cand Muhammad Yunus, fondatorul Grameen Bank, banca saracilor din Bangladesh, a castigat Nobelul. Acuma sa asamblam povestea, adica sa-l lipim pe MacGuffin de pistolul lui Cehov.

    MacGuffin era gazonul acela. Logic, nu? Cei de la NATO au vazut cat de urat e Bucurestiul si cat de tare se sluteste pe zi ce trece. Asa ca au facut adunarea aceea care innebuneste pe toata lumea, cu scopul secret de a determina autoritatile sa puna gazon in zona Universitatii, la iesirea de metrou dinspre Coltea. Mi se pare cea mai fezabila justificare pentru toata desfasurearea falsa de forte din ultima vreme.

    Pistolul lui Cehov este atunci cand Primaria Bucurestiului vrea premiul Nobel. O paralela simpla: Wal-Mart face toate minunile acelea in valoare de miliarde de dolari pentru a deternima un jurnalist canadian sa-i propuna la Premiul Nobel; cu ocazia aceleiasi reuniuni NATO, PMB s-a facut ca face curat si ca strange cateii si ca pune gazon pentru a ma determina pe mine sa avansez ipoteza, singura posibila si logica, ca cineva vrea premiul Nobel pentru ca are grija de noi.

    Povestea este in plina desfasurare, iar finalul nu a fost scris.

    Pentru ca, stiti?!, cel mai bun MacGuffin dispare la sfarsitul povestii.

  • Fata noua, dar acelasi spirit

    Acum trei ani si jumatate, in primul editorial din BUSINESS Magazin, Laurentiu Ispir, primul redactor-sef al revistei si fostul meu coleg de facultate si de la Ziarul Financiar, anunta in premiera pe piata romaneasca un stil editorial bazat pe un limbaj direct, care sa explice “modul in care banii circula si faptul ca afacerile de cele mai diverse tipuri, aparent complicate, au un important numitor comun: oamenii. Fie ca sunt manageri, antreprenori, salariati sau doar consumatori”.
    Revista a crescut impreuna cu afacerile complicate sau mai putin complicate din aceasta tara, in ultimii trei ani si jumatate, si daca in aceasta perioada ne-am impus prin acest stil editorial si am devenit un etalon in domeniul presei de business, a fost in primul rand datorita voua, cititorilor.
    Vedem acum in studiile de audienta si in feedback-ul pe care il primim din partea voastra, in special dupa ce am relansat spre sfarsitul anului trecut versiunea online a revistei – www.businessmagazin.ro -, ca multi dintre voi, cititorii fideli ai revistei, ati urcat in ierarhie (44% dintre cititorii BUSINESS Magazin sunt manageri, potrivit Studiului National de Audienta).
    Aceleasi studii ne spun ca veniturile voastre au crescut sustinut in tot acest rastimp (BUSINESS Magazin este acum publicatia economica cu cei mai bogati cititori), dar odata cu avansarea ati ajuns sa aveti tot mai putin timp la dispozitie. Telefonul mobil va suna aproape continuu, agenda va este plina de intalniri cu parte­neri de afaceri si sunteti bombardati din toa­te partile de informatii – televiziuni, site-uri de internet, ziare si reviste. Aveti nevoie in aceste conditii mai mult decat oricand sa va informati cat mai eficient posibil. Acestea au fost argumentele pentru care, la fel ca marii producatori din industria auto, am decis sa facem un facelift al revistei, pentru a ne adapta noilor nevoi pe care voi, cititorii BUSINESS Magazin, le-ati simtit sau urmeaza sa le simtiti. Si iata cum ne-am gandit sa va raspundem.
    Am schimbat in primul rand suportul pe care este tiparita revista. Odata cu aceasta, am ales pe baza discutiilor din redactie si a studierii revistelor economice si a tendintelor in domeniu, un layout mult mai modern, intuitiv si util, bazat pe multe elemente grafice care subliniaza esenta articolelor. Veti gasi in prima parte a revistei o varianta imbunatatita a sectiunii Prim-Plan, spectaculoasa din punct de vedere grafic, despre care credem ca este cel mai concis, util si in acelasi timp placut de citit sumar al evenimentelor ultimei saptamani.
    Dar, asa cum spune si Mario Garcia, un foarte cunoscut designer de publicatii, “o redesenare e ca o operatie estetica… poate sa iti schimbe modul cum arata nasul, dar nu si personalitatea”. Veti regasi astfel in revista acelasi stil editorial prin care vom incerca sa atragem cititorii fara apetenta pentru termeni economici catre presa de business.
    In acelasi timp, observam cum aria de interes a cititorilor de publicatii economice se largeste pe zi ce trece. Am fost prima re­vista care a dedicat o ampla sectiune in­ternetului si noilor tehnologii – noi i-am spus BUSINESS Hi-Tech -, iar reactia voastra ne-a confirmat ca am luat o decizie inspirata, articolele despre afacerile retelelor de cartier sau povestea intrarii Google in Romania fiind in continuare accesate pe www.businessmagazin.ro. Vom dezvolta sectiunea, asa cum vom face si cu sectiunea alocata afacerilor din regiune, mai ales ca odata cu aderarea tot mai multi sunteti interesati de contextul regional si oportunitatile pe care le poate aduce.
    Dar revista noastra s-a diferentiat de la bun inceput de alte titluri economice si prin faptul ca nu am vorbit doar despre afaceri. Acum sunteti si mai interesati de tot ceea ce inseamna lifestyle, fie ca vorbim de calatorii in interes de afaceri sau privat, noutati din domeniul orologeriei, auto, muzica sau film. Toate aceste elemente care determina calitatea vietii le veti regasi cu regularitate in BUSINESS Magazin.
    Si pentru ca prima promisiune facuta de Laurentiu, cea de calitate a informatiilor, a opiniilor si a aspectului grafic ne-am tinut-o si o vom respecta in continuare, vin acum cu o noua promisiune, care sa o intregeasca. Nu vrem sa fim doar cea mai buna revista saptamanala de business, ci revista cea mai adecvata pentru noul cititor de business din Romania. Avem deja cei mai tineri (medie de varsta de 36 de ani) si mai bine platiti citi­tori din presa economica, cei care vor transforma Romania in anii urmatori. Stim ce vor acestia, am crescut impreuna cu ei; acum a sosit vremea sa-i atragem catre business si pe cei care vor construi Romania de poimaine.

  • Lupta cu fortele pietei

    Nirvana unui agent imobiliar inzestrat cu simtul umorului si cu duhul gandirii ar putea fi, cred eu, momentul in care ar vinde casa lui Adam Smith. Eh? Adica SA SCOTI PE PIATA si SA VINZI casa in care a trait o perioada si unde a murit parintele capitalismului! Sa-ti iei comisionul dupa ce ai efectuat vanzarea la CEL MAI BUN PRET, decis, desigur, de FORTELE PIETEI! Acesta e business adevarat, asa simti ca traiesti!

    Nu bat campii: consiliul local din Edinburgh a decis sa ignore solicitarile celor ce sugerau transformarea imobilului, construit in 1691 (in Tara Romaneasca domnea Constantin Brancoveanu, iar in Moldova Constantin Cantemir) in muzeu sau centru de studii si, spune The Scotsman, l-a scos la vanzare cu un pret de pornire de 700.000 de lire sterline.

    Agentii imobiliari au apreciat, desigur, ca vor exista o multime de solicitari pentru cladire, care ar putea deveni cladire de birouri sau de locuinte. Comentariile, pe site-ul ziarului sau pe blogurile ce au preluat informatia au mers de la indignare la sugestii de genul „sa faca fast-food unde clientii sa liciteze pentru sandvisuri“. Iar un oficial al consiliului a tinut sa precizeze, nefericit, ca „multe din cladirile din Edinburgh au o importanta istorica semnificativa. Astfel incat, atunci cand hotaram asupra viitorului unui imobil, incercam sa ne dam seama daca este mai bine sa ramana in domeniul public sau sa fie vanduta“. De unde rezulta ca oficialii din administratii sunt cam la fel in lumea intreaga.

    Am citit stirea din Scotsman in ziua in care se incheia, aparent, la nivelul presei din Romania, disputa si discutiile legate de viitorul Gradinii Zoologice de la Baneasa si nu am putut sa nu remarc o paralela. Adica te pui cu fortele pietei? Si ce daca intr-un loc a trait Adam Smith si in celalalt elefantul Gaia?

    Pe urma mintea mi-a luat-o aiurea, dar am zis „de ce nu?“ si am dat ceva cautari pe internet, care s-au soldat cu urmatoarele rezultate: unu – New Yorkul este un oras mic; doi – cu toate acestea, un Manhattan de 60 de kilometri patrati isi permite sa tina un parc de trei kilometri patrati si jumatate; trei – Central Park, pentru ca despre acesta este vorba, este de doua ori mai mare decat Monaco si de opt ori mai mare decat Vaticanul; patru – valoarea imobiliara a parcului este de 528.783.552.000 de dolari, calculata de o companie imobiliara: cinci si cinci prim – in New York exista cinci gradini zoologice, din care una in nesuferitul acela de Central Park.

    Acum intelegeti de ce zic ca actualul primar si fostii primari ai New York-ului au fost niste fraieri. Cum sa ratezi o afacere de 500 de miliarde de dolari? Cate cladiri de birouri, frumos stivuite, nu si-ar gasi locul acolo, inlocuind verdeata aia nesuferita si gazele care te bazaie si florile care alimenteaza alergiile?

    Sa-i invatam noi, urmand, desigur, exemplul urmasilor lui Adam Smith (nu-i vorba ca unii s-au descurcat binisor si fara exemple din Edinburgh).

    Acuma or sa vina unii sa-mi reproseze la povestea cu Zoo ca legislatia europeana prevede nu stiu ce pentru animale si nu stiu cum pentru oameni si ca e mult mai bine sa nu avem deloc decat sa ducem grija, orice va fi insemnand aceasta. E cat se poate de adevarat, dar scuza cu legislatia europeana am auzit-o de atatea ori incat am devenit nu numai imun, ci si alergic. Europenii permit ca una din cele mai importante creatii ale naturii, adica oamenii, sa traiasca asa cum se traieste in Bucuresti, adica peste 9.000 de oameni pe kilometrul patrat, de trei ori mai mult decat la Berlin, Viena sau Budapesta.

    Daca nu se supara pentru aceste date, daca sunt ele reale, si nici pentru circulatia si pentru mizeria si pentru toate celelalte minuni din Bucuresti, ar trebui sa nu se supere foarte rau nici pentru problemele ursilor de la Baneasa.

    Pe de alta parte nu pot sa nu gandesc, adamsmithian, „…te pui cu fortele pietei?“.