Tag: putere

  • Zece ani de la aderarea la UE. Cine a câştigat? Cine a pierdut? Încotro mergem?

    În cei 10 ani de la aderarea la UE, PIB-ul României a crescut cu 63%. PIB-ul per capita raportat la puterea de cumpărare a crescut de la 41% faţă de media UE la 57%. În aceeaşi vreme, 1,5 milioane de români au părăsit ţara, punând companiile într-o situaţie nemaiîntâlnită, şi anume să plângă după forţă de muncă.

    O creştere nominală de PIB de peste 60 mld. euro, de la 98 mld. euro în 2006 la 160 de miliarde de euro în 2015 (plus 63%). Un sold pozitiv în relaţia financiară cu UE de 26,5 mld. euro (39,9 mld. euro bani primiţi de la UE minus o contribuţie de 13,4 mld. euro), de la aderare până acum.
    O scădere a inflaţiei de la 6,5% în 2006 spre 1-2% acum (excluzând aici efectul reducerilor de TVA, care în 2015 şi 2016 au condus la deflaţie). O dobândă la care statul se împrumută de la aproximatv 10% în 2006 la 3% acum. În jur de 1,5 milioane de oameni plecaţi în ultimii zece ani din ţară, cel puţin oficial, în schimbul dublării in­ves­tiţiilor străine directe, de la 34 mld. euro la 1 ianuarie 2007 la 64 de miliarde de euro la 31 decembrie 2015.

    Ce putem spune mai mult la zece ani de la aderarea României la UE?

    Citiţi continuarea pe www.zf.ro

  • Facturile la utilităţi, greu de descifrat. Ce costuri ascunse plătim lună de lună?

    Aproximativ jumătate dintre români nu au bani pentru achitarea facturilor.

    Cu toate acestea, majoritatea dintre noi, desfacem plicul cu pricina şi privirea se îndreaptă în josul paginii spre „Factura curentă cu TVA”, fără să ne intereseze prea mult cum s-a ajuns acolo.

    La o scurtă privire pe o factură de curent, de exemplu, observăm căsuţe denumite rezervare, energie activăcontribuţie pentru cogenerare, certificate verzi, urmează accizele. Cine stă să le descifreze pe toate?

    Să luăm spre exemplu certificatul verde. Ce reprezintă?

    Certificatul verde este un titlul ce atestă producerea de energie electrică din surse regenerabile de energie. El se poate tranzactiona, distinct de cantitatea de energie electrica pe care acesta o reprezinta, pe o piata organizata, in conditiile legii si reprezinta schema suport de promovare a producerii energiei din surse regenerabile.

    Concret, de certificarele verzi nu scapă nimeni. Companiile care furnizează energie electrică sunt obligate să achiziţioneze certificatele verzi deoarece trebuie să aibă o anumită cota de energie regenerabilă din energia livrata consumatorilor. Conform legii, este obligatorie separarea facturării certificatelor verzi de preţurile energiei electrice.

    Să trecem la factura de gaz, unul din motivele care pot da dureri de cap în această perioadă. Cum se calculează factura? Dar de ce plătim atât de mult?

    Din 2008, facturarea consumului de gaze se face în funcţie de conţinutul de energie al gazelor naturale. Cu alte cuvinte, nu plătim metri cubi de gaz consumat, ci puterea calorică a acestora. Facturarea puterii calorice şi nu, pur şi simplu, a volumului de gaz consumat, presupune achiziţionarea de centrale termice de apartament performante, dacă vrem să beneficiem cât mai mult de căldura gazului livrat. Cazanele de ultimă generaţie sunt, însă, destul de costisitoare.

    Cum se facturează? Energia consumată rezultă prin înmulţirea volumului de gaze consumate cu acea putere calorifică superioară. Iar puterea calorifică este dată de transportator. Pe factura de gaz, la rubrica „date contor” sunt informaţii importante în funcţie de care se construieşte factura individuală. Şi anume: este valoarea acestui PCS (puterea calorifică superioară), este cantitatea exprimată în metri cubi, cantitatea în kilowaţi/oră şi, de asemenea, modul de calcul al consumului în kilowaţi/oră. 

    Explicaţia o găsim la o căutare mai atentă pe internet. Dar ce te faci când citeşti şi nu reuşeşti să înţelegi prea multe? Te rogi ca iarna să fie mai blândă şi facturile mai mici.

    Cititi mai multe pe www.radioresita.ro

  • Facturile la utilităţi, greu de descifrat. Ce costuri ascunse plătim lună de lună?

    Aproximativ jumătate dintre români nu au bani pentru achitarea facturilor.

    Cu toate acestea, majoritatea dintre noi, desfacem plicul cu pricina şi privirea se îndreaptă în josul paginii spre „Factura curentă cu TVA”, fără să ne intereseze prea mult cum s-a ajuns acolo.

    La o scurtă privire pe o factură de curent, de exemplu, observăm căsuţe denumite rezervare, energie activăcontribuţie pentru cogenerare, certificate verzi, urmează accizele. Cine stă să le descifreze pe toate?

    Să luăm spre exemplu certificatul verde. Ce reprezintă?

    Certificatul verde este un titlul ce atestă producerea de energie electrică din surse regenerabile de energie. El se poate tranzactiona, distinct de cantitatea de energie electrica pe care acesta o reprezinta, pe o piata organizata, in conditiile legii si reprezinta schema suport de promovare a producerii energiei din surse regenerabile.

    Concret, de certificarele verzi nu scapă nimeni. Companiile care furnizează energie electrică sunt obligate să achiziţioneze certificatele verzi deoarece trebuie să aibă o anumită cota de energie regenerabilă din energia livrata consumatorilor. Conform legii, este obligatorie separarea facturării certificatelor verzi de preţurile energiei electrice.

    Să trecem la factura de gaz, unul din motivele care pot da dureri de cap în această perioadă. Cum se calculează factura? Dar de ce plătim atât de mult?

    Din 2008, facturarea consumului de gaze se face în funcţie de conţinutul de energie al gazelor naturale. Cu alte cuvinte, nu plătim metri cubi de gaz consumat, ci puterea calorică a acestora. Facturarea puterii calorice şi nu, pur şi simplu, a volumului de gaz consumat, presupune achiziţionarea de centrale termice de apartament performante, dacă vrem să beneficiem cât mai mult de căldura gazului livrat. Cazanele de ultimă generaţie sunt, însă, destul de costisitoare.

    Cum se facturează? Energia consumată rezultă prin înmulţirea volumului de gaze consumate cu acea putere calorifică superioară. Iar puterea calorifică este dată de transportator. Pe factura de gaz, la rubrica „date contor” sunt informaţii importante în funcţie de care se construieşte factura individuală. Şi anume: este valoarea acestui PCS (puterea calorifică superioară), este cantitatea exprimată în metri cubi, cantitatea în kilowaţi/oră şi, de asemenea, modul de calcul al consumului în kilowaţi/oră. 

    Explicaţia o găsim la o căutare mai atentă pe internet. Dar ce te faci când citeşti şi nu reuşeşti să înţelegi prea multe? Te rogi ca iarna să fie mai blândă şi facturile mai mici.

    Cititi mai multe pe www.radioresita.ro

  • Gadget Review: un laptop hibrid cu putere – VIDEOREVIEW

    Lenovo Yoga 900 este un laptop interesant, un 2 în 1 cu alură de business. Deşi exteriorul este foarte frumos realizat din metal, la interior producătorul chinez a decis să apeleze la plastic, ceea ce îi reduce din atractivitate.

    În schimb, balamaua cu care e legat ecranul de restul laptopului este un element care iese în evidenţă imediat şi te duce cu gândul la un ceas de lux; mie mi-a plăcut, însă acest aspect ţine strict de gustul fiecăruia.

    Lenovo a introdus Yoga pentru prima dată publicului în 2012, iar de atunci produsul producătorului chinez a acaparat tot mai mult atenţia publicului prin calitate dar şi datorită unui marketing inteligent. Yoga 900 este continuarea Yoga 3 Pro şi aduce îmbunătăţiri în aproape toate categoriile: mai rapid, mai puternic, câteva ore în plus la autonomia bateriei, dar şi o creştere în greutate (este puţin mai gros decât Yoga 3 Pro). Şi în plus vine cu Windows 10, o îmbunătăţire majoră faţă de Windows 8.

    Yoga 900 nu este extrem de uşor, dar nici nu o să-ţi rupă geanta: are 1,3 kg. După cum sugerează şi numele, este flexibil şi poate fi folosit în mai multe moduri. Fiind un 2 in 1, îl poţi folosi drept tabletă, în modul display (tastatura în spate), sau îl poţi face cort, ceea ce îi dă un plus de utilizabilitate faţă de un laptop obişnuit. Totuşi, modelul pe care l-am folosit pentru teste a avut probleme în a trece de la un mod la altul: tastatura nu se dezactiva în modul display şi nici imaginea nu se întorcea în modul cort. Nu ştiu exact care a fost problema acolo (să fi fost o actualizare de la Windows 10?), însă abia în ultima zi de test laptopul şi-a revenit şi funcţiona cum trebuie.

    Adevărul este că Yoga 900 nu este foarte util sub formă de tabletă, deoarece, chiar dacă tastatura devine inactivă, degetele ţi se pot agăţa de taste şi la 1,3 kg este destul de grea, putând deveni obositor de ţinut în braţe atunci când te uiţi la clipuri video.

    Moduri mai utile sunt celelalte două: cort şi laptopul inversat. Modul cort este foarte bun pentru vizionare de filme, iar modul laptop inversat este bun de utilizat întins pe canapea pentru navigarea pe internet sau pentru o sesiune de editare de poze.
    Laptopul poate duce o zi de muncă (în jur de şapte ore cu opţiunea battery saver şi cam cinci ore fără). Totuşi atunci când bateria se consumă, o încărcare de la 0 la 100% durează în jur de o oră şi 30 de minute. Ceea ce se încadrează în standardul laptopurilor premium.

    Yoga 900 este rapid, sistemul de operare porneşte în câteva secunde, poţi edita clipuri video 4K fără probleme şi asta datorită hard disk-ului SSD de 500 GB, dar şi celor 8 GB de RAM şi procesorului Intel i5 Skylake de 2,30 GHz. La capitolul performanţă este puţin sub al celor cu celor cu care concurează, Microsoft Surface Book 4 sau Dell XPS 13, dar la utilizarea de zi cu zi eu nu am întâmpinat niciun fel de probleme. Totuşi acest laptop rămâne dedicat sectorului de business, astfel să nu vă aşteptaţi să rulaţi jocuri noi. Totuşi am reuşit să rulez la nivel satisfăcător jocuri precum DOTA 2 sau League of Legends, însă dacă vreţi să mai faceţi un meci de FIFA după birou, laptopul acesta nu este varianta potrivită.

    Ecranul de 13,3 inci IPS QHD este foarte frumos, luminos şi are o rezoluţie impresionantă de 3.200 x 1.800, ceea ce îl face perfect pentru vizonarea de filme. Un amănunt care merită notat este faptul că touchscreenul e şi foarte lucios şi reflectă foarte multă lumină, ceea ce poate fi problematic la utilizarea în afară.

    Touchpadul este foarte bun, degetele glisează cu uşurinţă, apăsarea este plăcută şi nici nu este extrasensibil la atingere, de exemplu cu încheietura mâinii. Tastatura este mulţumitoare, deşi cam mică şi înghesuită, iar unele taste sunt inexplicabil de mici; una peste alta, este nevoie de ceva timp pentru a te obişnui să o foloseşti.

    Laptopul are 2 porturi USB 3.0, un port USB 2.0, un card reader, un port pentru încărcare (USB 3.0) şi o cameră web de 720 p ce face o treabă destul de bună şi ar trebui să fie suficient de performantă pentru conferinţe, de pildă.
    În concluzie, Yoga 900 este un laptop de business pentru cei care au nevoie de performanţă portabilă şi care preferă un laptop cu touchscreen.

    + culori vii

    + touchscreen

    + performant

    – plasticul

    – tastatura înghesuită


    Casetă tehnică:

    Display – 13,3 inchi, touchscreen, 3.200 x 1.800, QHD+

    CPU – Intel Core i7 Skylake 2,3 GHz, turbo boost până la 2,8 GHz

    Placă video – Intel HD Graphics 520

    Memorie – 8 GB DDR3, ce poate fi mărită până la 16 GB

    Hard disk – 512 GB SSD

  • Oraşul luminilor a devenit oraşul maşinilor

    Salonul Auto de la Paris a început într-o atmosferă festivă, sfidând parcă teama unora de a călători în capitala Franţei. Singurul semn de întrebare a venit din faptul că mai multe companii de renume, precum Ford, Lamborghini, Bentley sau Aston Martin, au decis să sară peste eveniment. Motivele au avut însă mai mult de-a face cu bugetul decât cu siguranţa, aşa că cei prezenţi au profitat de ocazie pentru a etala ultimele concepte.

    Timp de 18 zile, Parisul se transformă în capitala mondială a industriei auto; evenimentul are loc din doi în doi ani, pentru a face loc şi Salonului Auto de la Frankfurt. Printre sutele de maşini aşezate în cele şapte hale deschise, cele care au atras privirea în mod special au fost, deloc surprinzător, prototipurile. Adică exact acele maşini care nu vor ajunge niciodată pe străzi.

    Printre acestea s-a regăsit şi Trezor, un concept propus de Renault. Maşina foloseşte un motor electric pentru roţile din spate, derivat din motorul folosit de francezi pentru maşinile de curse din Formula E. Două pachete de baterii sunt poziţionate în faţă şi în spate, pentru a distribui egal greutatea, în vreme ce motorul produce 345 de cai-putere; Trezor poate ajunge de la 0 la 100 de kilometri pe oră în mai puţin de 4 secunde. Caroseria din fibră de carbon este o operă de artă în sine, iar panoul de bord este dotat cu un ecran touchscreen care permite accesarea mai multor facilităţi.

    Vision Mercedes-Maybach 6, prototipul de lux al producătorului german, a fost şi el prezentat oficial la salon. Maşina reprezintă un omagiu adus generaţiei aero-coupe: are aproape 6 metri în lungime şi designul unei maşini electrice. Motorul produce 750 de cai-putere, iar bateria integrată în caroserie promite o autonomie de 500 de kilometri.

    Honda a prezentat prototipul Civic Type R, despre care producătorul japonez spune însă că ar fi extrem de similar cu modelul care va ajunge pe străzi în 2018. Civic arată de parcă tocmai ar fi ieşit de pe circuit; motorul ar produce în jur de 350 de cai-putere, maşina având tracţiune pe faţă.

    Una dintre cele mai promiţătoare apariţii a fost ID, noul concept al mărcii Volkswagen. Cu o autonomie de până la 600 de kilometri, motorul electric de 25 de kilowaţi pare a fi suficient pentru treburile zilnice din oraş. ID are 5 uşi şi va costa, potrivit celor de la Volkswagen, cât un Golf pe motor diesel. „Vrem să concurăm cu Tesla, Apple şi ceilalţi producători pentru piaţa maşinilor electrice“, a spus Herberg Diess, CEO-ul VW, în timpul evenimentului de lansare. „Fără butoane, fără joystickuri, doar cu ecrane“, a adăugat Diess, adăugând că maşina va intra în producţie în anul 2020.

    Lexus a numit cel mai recent concept „viziunea pentru SUV-ul compact al viitorului“, spunând că UX reprezintă un nou pas în redefinirea experienţei  la condus. Dacă va fi sau nu aşa, rămâne de văzut, dar pot confirma că nu doar designul futuristic, realizat de centrul Lexus din sudul Franţei, ci şi interiorul modelului UX duc cu gândul la un film SF: instrumentele convenţionale au dispărut, informaţiile necesare fiind prezentate prin holograme 3D.

    Trebuie să amintesc aici şi de G4, noul concept adus de japonezii de la GLM. Este o maşină electrică sport care combină luxul cu mai mult lux, lăsând utilitatea la o parte. Arată într-adevăr extrem de luxos, dar se spune că preţul de peste 200.000 de dolari este exagerat. Cu o autonomie de doar 400 de kilometri, G4 nu îţi dă practic nici măcar timp pentru a afla ce poate să facă. În ce priveşte maşinile care vor intra în producţie (în marea lor majoritate), cei de la Mercedes-Benz au adus peste 20 de modele la Paris, marcând mai multe premiere mondiale. Marca smart, spre exemplu, a devenit primul brand care să ofere toată gama de modele şi în variantă electrică. Privirile au mers însă către noul AMG GT C, o bestie care oferă senzaţii tari prin motorul biturbo V8 de 4 litri care produce nu mai puţin de 585 cai-putere.

    Un alt producător german, BMW, a prezentat conceptul X2. Mai ţineţi minte X6? Şi varianta sa mai mică, X4? Ei bine, X2 este continuarea poveştii; o versiune mai mică şi mai accesibilă, din punctul de vedere al preţului, pentru publicul larg. Va intra în producţie, cel mai probabil, în partea a doua a anului 2017. „Conceptul X2 este un vehicul pentru oameni activi, care caută combinaţia potrivită între aspect practica şi confort“, a spus designerul-şef al BMW, Adrian van Hooydonk. „X2 prezintă o nouă şi atractivă faţă a brandului BMW în segmentul compact.“ Momentan, nu îl contrazicem. Audi a prezentat noul Q5, o versiune mai mare şi puternică a unuia dintre modelele care s-au bucurat de un succes nesperat, mai ales pe piaţa din Statele Unite. Tehnologia de bord a fost de asemenea îmbunătăţită, Q5 fiind dotat cu 30 de sisteme de asistenţă rutieră. Maşina va fi produsă la noua fabrică din Mexic, pe care cei de la Audi au inaugurat-o în luna septembrie.

    Dacia nu a venit cu ceva nou, ci a prezentat mai multe îmbunătăţiri aduse modelelor Sandero, Sandero Stepway şi Logan MCV. Dacia propune un nou design pentru patru din modelele emblematice ale mărcii: Logan, Logan MCV, Sandero şi Sandero Stepway. Acestea sunt disponibile cu o gamă largă de motorizări (printre care noul bloc SCe 75 CP) şi de transmisii, precum şi noi echipamente la un preţ la fel de accesibil. La rândul său, Duster dispune, pentru prima oară, de o cutie de viteze automată, cu dublu ambreiaj, intitulată EDC. Transmisia EDC este însoţită de un sistem de asistenţă la demarajul din rampă. În această situaţie, calculatorul şi sistemul de frânare oferă şoferului timpul necesar pentru a acţiona pedala de acceleraţie fără ca vehiculul să dea înapoi.

    Salonul Auto de la Paris a reunit 230 de branduri din 19 ţări, în opt pavilioane cu o suprafaţă totală de 127.000 de metri pătraţi; 140 de lansări (premiere europene sau mondiale), cu 30% mai multe decât la ediţia din 2014, au avut loc cu prilejul acestui eveniment.

  • Un responsabil al Partidului Justiţiei şi Dezvoltării, aflat la putere în Turcia, a fost asasinat

    Un responsabil al formaţiunii Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP), partidul aflat la putere în Turcia, a fost ucis luni seară de presupuşi militanţi kurzi în sud-estul ţării, au anunţat autorităţile, citate de Le Figaro.

    Acesta este cel de-al doilea deces din ultimele două zile al unui oficial din cadrul Partidului Justiţiei şi Dezvoltării, în regiune.

    Deryan Aktert, care se afla la conducerea filialei AKP din oraşul Diyarbakir, a fost ucis în biroul său în jurul orei locale 22.30, a anunţat Guvernul regional.

    Anterior, Aydin Mustu, directorul adjunct al filialei AKP din oraşul Van, a fost asasinat. Crimele nu au fost revendicate, însă autorităţile le atribuie formaţiunii Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK).

  • Enciclopedia terorismului: Talibanii, cei care au rezistat celor mai puternice armate din lume

    Business Magazin vă prezintă cele mai puternice grupări insurgente din lumea nesigură în care trăim. În numărul viitor, ISIS

    Viitoarea fază a conflictului din Afganistan poate avea consecinţe dincolo de regiune.

    Talibanii au fost înlăturaţi de la putere în Afganistan în 2001, pentru că au protejat Al-Qaeda, dar nu au fost înfrânţi în totalitate. Cu o forţă armată formată dintr-un nucleu dur estimat la circa 60.000 de luptători, talibanii sunt cea mai puternică grupare de insurgenţi din Afganistan, controlând civilii din sudul şi estul ţării. Gruparea s-a extins şi în ţara vecină, Pakistan, unde mii de luptători din vestul tribal al ţării se luptă cu forţele guvernamentale.

    În condiţiile în care misiunile internaţionale din Afganistan se apropie de sfârşit, talibanii ameninţă să destabilizeze regiunea, să adăpostească grupări teroriste cu ambiţii globale şi să anuleze progresele realizate în domeniul drepturilor omului şi economiei, în regiunile unde deţin controlul.

    Cu toate că este improbabil ca talibanii să răstoarne guvernul şi să readucă la putere emiratul, reprezintă un pericol serios pentru autorităţile de la Kabul, în timp ce Statele Unite şi NATO îşi restrâng prezenţa în regiune, potrivit unei analize realizate de organizaţia independentă Council on Foreign Relations.

    Rezistenţa insurgenţilor pune sub semnul întrebării proiectul de construcţie a statului afgan, care a costat susţinătorii internaţionali sute de miliarde de dolari.

    Coaliţia condusă de Statele Unite a înregistrat aproape 3.500 de morţi şi peste 10.000 de răniţi în luptele din Afganistan. Din 2001, cel puţin 21.000 de civili afgani au fost ucişi în conflict, iar 3 milioane de oameni au fost nevoiţi să îşi părăsească locuinţele, potrivit agenţiei ONU pentru refugiaţi.

    Retragerea forţelor internaţionale din Afganistan ridică întrebări despre strategia Pakistanului în sudul Asiei şi controlul asupra talibanilor afgani. Insurgenţii nu s-ar fi dezvoltat fără protecţia Pakistanului, al cărui sistem de securitate i-a susţinut în anii 1990 şi a menţinut legăturile cu aceştia după anul 2001.

    Pakistanul promovează de mult timp o doctrină strategică: un regim favorabil la Kabul, pentru a evita să fie prins între principalul său rival, India, la est, şi un Afganistan pro-India la vest. Alături de mai multe grupări militante, facţiunile talibane pakistaneze s-au dezvoltat în sanctuare de-a lungul frontierei pe care armata pakistaneză a creat-o pentru talibanii afgani. Dar Pakistanul nu controlează militanţii islamişti pe care i-a protejat, iar armata se confruntă în prezent cu o mişcare ale cărei obiective diferă de cele ale talibanilor afgani. Talibanii pakistanezi luptă împotriva administraţiei de la Islamabad, care a susţinut politica americană după atentatele de la 11 septembrie 2001. Mii de militanţi islamici suniţi au înfiinţat tabere rudimentare de-a lungul graniţei afgano-pakistaneze. Acolo au adăpostit luptători ai al‑Qaeda şi grupări jihadiste afiliate.

    În iunie 2013, forţele afgane au preluat responsabilitatea de la coaliţia internaţională pentru asigurarea securităţii, o precondiţie pentru retragerea zecilor de mii de militari, în frunte cu cei americani. În 2014, alegerile prezidenţiale au permis primul transfer democratic de putere în Afganistan. Aceste evoluţii ar putea reduce argumentele talibanilor, care îşi asumă rezistenţa faţă de ocupaţia străină, dar aceştia îşi justifică continuarea campaniei militare prin faptul că guvernul ar fi ilegitim şi ne-islamic, o marionetăa Occidentului.
    Pe de altă parte, persistenţa unor instituţii ale statului ineficiente, corupte şi deseori lipsite de credibilitate în Afganistan şi Pakistan ar putea da gherilelor talibane un impact supradimensionat asupra securităţii, dezvoltării şi democratizării ambelor state, după retragerea forţelor internaţionale.

    Cum au apărut Talibanii.

    În 1994, Afganistatul era dominat de anarhie. Armata Roşie a Uniunii Sovietice se retrăsese din Afganistan cu cinci ani înainte, iar sprijinul internaţional pentru jihadul antisovietic, condus de SUA şi Arabia Saudită, a dispărut la scurt timp. Afghanistanul, plin de arme, nu avea la începutul anilor 1990 un guvern sau o economie funcţională. În vidul postsovietic, mujahedinii, lorzi ai războiului care aveau ca obiectiv comun cauza antisovietică, s-au luptat pentru putere, iar guvernul condus de Partidul Democratic al Poporului din Afganistan s-a prăbuşit în 1992. Ţara s-a afundat în război civil, iar carnagiul nu a dus la un cîştigător clar.

     

  • Cine sunt noii dictatori ai secolului XXI, care au ajuns la puterea prin mijloace democratice

    Definiţia obişnuită a unei dictaturi se referă la un guvern susţinut prin acte de violenţă – este cazul totalitarismului din secolul XX, unde tirani precum Stalin, Hitler sau Mao au ucis milioane de oameni în numele unor ideologii aflate la marginea legii.

    În ultimele decenii, această definiţie pare însă a se schimba şi observăm o nouă formă de dictatură, una adaptată la realităţile erei globale şi a noilor tehnologii. Aceşti dictatori folosesc puterea obţinută printr-un vot (cel puţin în teorie) democratic pentru a elimina, gradual, orice fel de opoziţie sau sisteme de tipul checks & balances, necesare de altfel pentru funcţionarea corectă a unei democraţii. Mai important, de multe ori ei fac acest lucru fără a folosi violenţa.

    Există, desigur, şi o a doua categorie: cea a şefilor de stat care încearcă să modifice starea de fapt după bunul lor plac. Aici am fi inclus, în mod normal, doar lideri precum Kim Jong-Un sau proaspăt alesul preşedinte al statului Filipine, Rodrigo Duterte. Evenimentele de anul acesta au făcut însă ca linia de demarcaţie dintre aceste două categorii să fie din ce în ce mai ştearsă.

    Vladimir Putin şi acţiunile sale provocatoare la adresa Ucrainei sau Ercep Erdogan şi procesul său de „purificare“ a celor care au avut orice fel de legătură cu încercarea de lovitură de stat din Turcia sunt două exemple care arată cât de departe poate merge nevoia de putere.

    În 1982, în mai mult de un sfert din statele nedemocratice ale lumii exista un conflict în interiorul graniţelor; în 2012, procentajul ajunsese la doar 6%. În aceeaşi perioadă de timp, numărul statelor nedemocratice fără conducători aleşi s-a redus la jumătate.

    Iar acest aspect este unul extrem de important, pe care mulţi dintre noii dictatori se bazează: Hugo Chavez, spre exemplu, a câştigat alegerile din 1998 în Venezuela în cadrul unui proces electoral considerat de observatori ca fiind „cel mai transparent din istoria statului“.

    Respectul lor se reflectă însă doar asupra propriului popor, după cum a demonstrat anul acesta Recep Erdogan. Deşi avertizat în numeroase rânduri de structurile internaţionale că acţiunile sale pot avea urmări grave pentru viitorul regional al Turciei, Erdogan a decis să trateze după bunul lui plac situaţia internă, propunând chiar reintroducerea pedepsei cu moartea – în condiţiile în care un astfel de act legislativ ar fi şters practic şansele Turciei la integrarea în Uniunea Europeană. Erdogan a mers chiar mai departe, denunţând atitudinea Uniunii Europene: „Europa de ce nu vede şi situaţiile din Statele Unite, Japonia, India sau China? De ce Europa se concentrează să fie preocupată atât de mult doar de situaţia din Turcia?“.

    „În Turcia, drepturile omului sunt încălcate în mod flagrant. Constat cu tristeţe, dar nu cu mirare, că SUA, NATO, UE n-au depăşit câteva dubii lansate în legătură cu situaţia din Turcia. Din motive practice, americanii şi ceilalţi parteneri din NATO au închis ochii la încălcarea flagrantă a drepturilor omului care a îndepărtat Turcia de linia pe care NATO şi-a asumat-o. Mă aşteptam ca NATO să fie cât se poate de categorică. Situaţia se deteriorează pe zi ce trece. Eu văd că în Turcia teroarea este instalată de Erdogan şi de aliaţii săi“, a spus Cristian Pîrvulescu.

    Un alt exemplu este Rodrigo Duterte, cel care a câştigat în luna mai alegerile din Filipine având ca motive centrale ale campaniei reintroducerea pedeapsei cu moartea şi angajarea unor lunetişti pentru a-i prinde pe cei care comit infracţiuni considerate majore şi care se opun arestării. „Cei care distrug vieţile copiilor noştri vor fi distruşi“, declara acum câteva luni Rodrigo Duterte. „Cei care omoară ţara mea vor fi omorâţi. Pur şi simplu. Fără o cale de mijloc, fără scuze.“ Duterte a adăugat că, în cazul persoanelor condamnate pentru mai mult de o infracţiune majoră, se va apela la o dublă spânzurare. „După ce eşti spânzurat o dată, va exista o altă ceremonie pentru a doua infracţiune până când capul este complet separat de corp. Îmi place asta pentru că sunt nebun“, a spus el.

    Poate părea ca o strategie de marketing electoral, dar acţiunile sale de după preluarea celei mai înalte funcţii în stat arată natura lui Duterte: de când a devenit preşedinte, el a coordonat o campanie care a dus la uciderea a peste 2.400 de persoane. „Mulţi vor mai fi ucişi până când ultimul traficant e scos de pe străzi. Până când ultimul om care produce droguri e mort, noi vom continua“, le-a spus liderul politic jurnaliştilor locali.

    Lista noilor dictatori este lungă şi pare fără sens să le rostim numele; dar 2016 este anul în care ei şi-au propus să testeze răbdarea statelor din jur.

    Aflaţi de ce 2016 a fost numit “Anul regizat de Tarantino”

  • Cine sunt noii dictatori ai secolului XXI, care au ajuns la puterea prin mijloace democratice

    Definiţia obişnuită a unei dictaturi se referă la un guvern susţinut prin acte de violenţă – este cazul totalitarismului din secolul XX, unde tirani precum Stalin, Hitler sau Mao au ucis milioane de oameni în numele unor ideologii aflate la marginea legii.

    În ultimele decenii, această definiţie pare însă a se schimba şi observăm o nouă formă de dictatură, una adaptată la realităţile erei globale şi a noilor tehnologii. Aceşti dictatori folosesc puterea obţinută printr-un vot (cel puţin în teorie) democratic pentru a elimina, gradual, orice fel de opoziţie sau sisteme de tipul checks & balances, necesare de altfel pentru funcţionarea corectă a unei democraţii. Mai important, de multe ori ei fac acest lucru fără a folosi violenţa.

    Există, desigur, şi o a doua categorie: cea a şefilor de stat care încearcă să modifice starea de fapt după bunul lor plac. Aici am fi inclus, în mod normal, doar lideri precum Kim Jong-Un sau proaspăt alesul preşedinte al statului Filipine, Rodrigo Duterte. Evenimentele de anul acesta au făcut însă ca linia de demarcaţie dintre aceste două categorii să fie din ce în ce mai ştearsă.

    Vladimir Putin şi acţiunile sale provocatoare la adresa Ucrainei sau Ercep Erdogan şi procesul său de „purificare“ a celor care au avut orice fel de legătură cu încercarea de lovitură de stat din Turcia sunt două exemple care arată cât de departe poate merge nevoia de putere.

    În 1982, în mai mult de un sfert din statele nedemocratice ale lumii exista un conflict în interiorul graniţelor; în 2012, procentajul ajunsese la doar 6%. În aceeaşi perioadă de timp, numărul statelor nedemocratice fără conducători aleşi s-a redus la jumătate.

    Iar acest aspect este unul extrem de important, pe care mulţi dintre noii dictatori se bazează: Hugo Chavez, spre exemplu, a câştigat alegerile din 1998 în Venezuela în cadrul unui proces electoral considerat de observatori ca fiind „cel mai transparent din istoria statului“.

    Respectul lor se reflectă însă doar asupra propriului popor, după cum a demonstrat anul acesta Recep Erdogan. Deşi avertizat în numeroase rânduri de structurile internaţionale că acţiunile sale pot avea urmări grave pentru viitorul regional al Turciei, Erdogan a decis să trateze după bunul lui plac situaţia internă, propunând chiar reintroducerea pedepsei cu moartea – în condiţiile în care un astfel de act legislativ ar fi şters practic şansele Turciei la integrarea în Uniunea Europeană. Erdogan a mers chiar mai departe, denunţând atitudinea Uniunii Europene: „Europa de ce nu vede şi situaţiile din Statele Unite, Japonia, India sau China? De ce Europa se concentrează să fie preocupată atât de mult doar de situaţia din Turcia?“.

    „În Turcia, drepturile omului sunt încălcate în mod flagrant. Constat cu tristeţe, dar nu cu mirare, că SUA, NATO, UE n-au depăşit câteva dubii lansate în legătură cu situaţia din Turcia. Din motive practice, americanii şi ceilalţi parteneri din NATO au închis ochii la încălcarea flagrantă a drepturilor omului care a îndepărtat Turcia de linia pe care NATO şi-a asumat-o. Mă aşteptam ca NATO să fie cât se poate de categorică. Situaţia se deteriorează pe zi ce trece. Eu văd că în Turcia teroarea este instalată de Erdogan şi de aliaţii săi“, a spus Cristian Pîrvulescu.

    Un alt exemplu este Rodrigo Duterte, cel care a câştigat în luna mai alegerile din Filipine având ca motive centrale ale campaniei reintroducerea pedeapsei cu moartea şi angajarea unor lunetişti pentru a-i prinde pe cei care comit infracţiuni considerate majore şi care se opun arestării. „Cei care distrug vieţile copiilor noştri vor fi distruşi“, declara acum câteva luni Rodrigo Duterte. „Cei care omoară ţara mea vor fi omorâţi. Pur şi simplu. Fără o cale de mijloc, fără scuze.“ Duterte a adăugat că, în cazul persoanelor condamnate pentru mai mult de o infracţiune majoră, se va apela la o dublă spânzurare. „După ce eşti spânzurat o dată, va exista o altă ceremonie pentru a doua infracţiune până când capul este complet separat de corp. Îmi place asta pentru că sunt nebun“, a spus el.

    Poate părea ca o strategie de marketing electoral, dar acţiunile sale de după preluarea celei mai înalte funcţii în stat arată natura lui Duterte: de când a devenit preşedinte, el a coordonat o campanie care a dus la uciderea a peste 2.400 de persoane. „Mulţi vor mai fi ucişi până când ultimul traficant e scos de pe străzi. Până când ultimul om care produce droguri e mort, noi vom continua“, le-a spus liderul politic jurnaliştilor locali.

    Lista noilor dictatori este lungă şi pare fără sens să le rostim numele; dar 2016 este anul în care ei şi-au propus să testeze răbdarea statelor din jur.

    Aflaţi de ce 2016 a fost numit “Anul regizat de Tarantino”

  • Cum arată şi cât de bine se mişcă noul Mercedes-Benz GLC Coupé

    Organizarea celor din Stuttgart a fost impecabilă: am avut de ales, în prima zi, între două trasee similare ca distanţă dar diferite din punctul de vedere al dificultăţii. Am ales traseul cu ceva mai multe viraje şi cu 25 de kilometri mai lung, pentru că voiam să văd cât poate să ducă maşina. Ei bine, am primit răspunsul cu vârf şi îndesat.

    Forţa modelului GLC 300 4MATIC Coupé, pe care l-am testat pe traseul montan timp de două ore şi jumătate, devine evidentă atunci când întâlneşti o pantă abruptă: cei 245 de cai-putere îşi intră în rol şi împing de la spate SUV-ul, care nu a avut nicio dificultate în a parcurge cei 156 de kilometri dintre Torino şi Valle d’Aosta. Peisajul este de vis: înconjurat de munţi, traseul te poartă pe lângă oraşe precum Settimo sau Verres; pe alocuri, drumul se deschide şi îţi prezintă panorama uluitoare a Alpilor. Am făcut câteva opriri pentru a admira vârfurile acoperite de zăpadă şi pentru a mă bucura de espresso-ul italian, faimos în toată lumea.

    Revenind însă la maşină, direcţia este impecabilă: am mai întâlnit o asemenea uşurinţă la AMG S63, ceea ce pare puţin surprinzător având în vedere că vorbim de două clase aflate la mare diferenţă una de cealaltă.

    Portbagajul este mare, iar faptul că scaunele pot fi pliate în mai multe moduri ajută la obţinerea unui spaţiu extins, la nevoie; fiind vorba de o maşină de tip SUV, producătorul german s-a asigurat că bifează şi această căsuţă.

    Interiorul este exact aşa cum te-ai aştepta de la un Mercedes-Benz, fiind evidentă atenţia la detaliu. Singurul aspect negativ pe care l-am remarcat a fost punctul mort; caroseria blochează destul de mult unghiul de privire atunci când te uiţi în spate. La fel ca în majoritatea modelelor produse de Mercedes-Benz, sistemul Me connect este acum valabil şi pe noul GLC Coupé. Pe lângă funcţiile standard, sistemul permite acum conectarea cu un smartphone pentru a avea şi mai multe opţiuni: localizarea maşinii, controlul climei sau verificarea nivelului de combustibil. Am remarcat din nou utilitatea sistemului HUD (Heads-Up Display), ceva ce mă aştept să devină disponibil pe majoritatea maşinilor în câţiva ani. Locurile din spate beneficiază de un spaţiu surprinzător de mare, având în vedere că vorbim totuşi de un SUV de mărime medie.

    GLC Coupé este cu 8 centimetri mai lung decât GLC-ul clasic şi cu 4 centimetri mai scund; mai exact, maşina măsoară 4,73 metri lungime şi 1,6 metri înălţime. Designul a fost gândit pentru a prezenta o ţinută sport, lucru pe care cred că cei de la Stuttgart l-au reuşit. Grilajul din faţă este un detaliu binevenit, care conferă maşinii o doză de agresivitate.

    GLC Coupé are pe versiunile standard suspensie sport de tip Dynamic Body Control şi poate fi echipat cu suspensie de tip Air Body Control; am avut ocazia să le testez, iar concluzia a fost că opţiunile de pe suspensia de bază (Eco, Comfort, Sport, Sport+ şi Individual) sunt mai mult decât suficiente.

    SUV-urile se împart în următoarele categorii, numite şi subsegmente: mici, compacte, medii şi mari; odată cu dimensiunea, cresc şi puterea motorului, capacitatea de tractare şi, mai ales, preţul. Modele de lux există, de asemenea, în cadrul fiecărei categorii. În general, preţurile pentru SUV-uri mici sau compacte se află în jurul a 15-20.000 de euro, iar cele medii şi mari pot ajunge până la 40.000 de euro (fără a lua în calcul modelele premium, ce pot trece şi de 100.000 de euro).

    Vânzările de SUV şi alte maşini mari sunt astăzi în creştere, iar acest lucru este evident în timpul unei plimbări printr-o parcare publică. Sedanurile, în schimb, reprezintă un segment de piaţă în scădere şi îşi pierd, într-o tot mai mare măsură, statutul de maşină de familie. O altă percepţie care nu mai este conformă cu realitatea se referă la faptul că SUV-urile sunt maşini care oferă o ţinută de drum potrivită mai curând pentru offroad; dar SUV-urile de azi nu mai au prea mare legătură cu modelele originale, dezvoltate pe platforme şi pe şasiuri de maşini militare, oferind condiţii la fel de bune ca în cazul unui sedan. Astfel, condiţiile din maşinile crossover de astăzi pot atrage un public extrem de numeros, interesat mai mult de spaţiu şi scaune de piele decât de viteza cu care poate pleca de la stop. Prin urmare, dacă nu vorbim de ecologişti convinşi sau de oameni care vor să câştige şi o fracţiune din preţul combustibilului, SUV-urile par a fi opţiunea ideală: o poziţie mai bună la volan, mai mult spaţiu, plus toate avantajele pe care le oferea anterior un sedan.

    În România, piaţa SUV-urilor s-a schimbat în mod semnificativ, iar cota lor a crescut de patru ori de la începutul crizei până în prezent, sub influenţa mai multor factori: cel mai important a fost apariţia Daciei Duster, urmat de creşterea segmentului SUV-urilor mici de oraş şi de ieftinirea SUV-urilor premium germane, categorie unde oferta s-a diversificat substanţial în ultimii ani.

    Noul GLC Coupé va fi disponibil în opt variante – patru pe diesel, trei pe benzină şi o variantă hibridă. În ordinea puterii, acestea sunt: GLC 200 d Coupé (100 KW/136 cai-putere), GLC 220 d 4MATIC Coupé (125 KW/170 CP), GLC 250 d 4MATIC Coupé (150 KW/204 CP), GLC 350 d 4MATIC Coupé (190 KW/259 CP), GLC 250 4MATIC Coupé (155 kw/211 CP), GLC 300 4MATIC Coupé (180 KW/245 CP) şi GLC 350 e 4MATIC Coupé (235 KW/320 CP).

    Personal, aştept cu nerăbdare varianta realizată alături de AMG, GLC 43 4MATIC, care promite un motor biturbo V6 ce ar urma să dezvolte 367 de cai-putere.

    Am petrecut seara alături de inginerii de la Mercedes-Benz, dar s-a nimerit a fi una destul de tristă pentru ei; la umbra Alpilor, am urmărit împreună meciul Germania-Franţa din semifinalele Euro 2016. Şi chiar dacă Mannschaft nu mai e chiar ce-a fost, nemţii se pot mândri cu faptul că maşinile lor reprezintă, în continuare, nivelul de referinţă atunci când vine vorba de lux.