BusinessMagazin

Tag: organizatii

  • Opinie Iuliana Stan: Păcatul specialiştilor

    IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

    Specialiştii sunt o specie aparte şi unică. Oamenii organizaţionali sunt cu toţii specialişti, unii mai buni decât alţii. Atunci când uită însă care este scopul pe care specializarea lor îl serveşte, ambiţia lor se mută în a-şi convinge colegii cât de pricepuţi sunt şi valoarea interacţiunilor tinde spre zero, iar energia este toată consumată în demonstraţie. Niciodată nu vom spune că ne place sau nu de cineva pentru că este atât de priceput sau de nepriceput la ceva, ci pentru felul cum se comportă ca om. Caracterul este cel care face oamenii mai mult sau mai puţin plăcuţi, nicidecum instrumentele din dotare.

    A fi specialist este un instrument, nu un scop în sine sau o trăsătură de caracter. Instrumentele ajută, participă şi susţin scopurile. Când te pricepi la ceva, te pui în slujba celor care au nevoie de competenţa ta sau în slujba scopului pe care competenţa îl poate servi, nu te chinui să convingi lumea despre cât de importantă, unică şi de nelipsit este specializarea pe care o ai. Culmea, vorbim despre oameni deştepţi, supercompetenţi, dar care nu au viziunea întregului la care sunt parte.

    Singurul întreg, dincolo de care însă nu prea mai zăresc nimic, este persoana lor.  Cel mult mai pot apărea în ceaţă alte persoane, dar scopurile sau ideile lor nici măcar nu se vor zări. Nu au nici vreo urmă de empatie, măcar atât cât să se întrebe ce aud ceilalţi de fapt, ci doar vorbesc cât să se asigure că nu mai lasă loc altor păreri sau întrebări. Li se pare că dacă ocupă spaţiul vorbind sau manifestându-se cu superioritate (pe care o confundă adesea cu autoritatea) îi vor cuceri pe cei din jur. Dacă o fac astfel, va fi o cucerire ca de redută, cu efort şi victime cel mai adesea. Cealaltă cale de cucerire este prin atragere, prin seducerea auditoriului şi prin folosirea de tehnici de vânzare. Efortul este dublu, poate chiar triplu, dar este durabil, şi, mai mult, este energizant.


    Din păcate, specialiştii sunt antrenaţi mai mult în specializarea pe care o au decât sunt antrenaţi în a-şi vinde competenţa. A fi un bun vânzător este, din punctul de vedere al specialiştilor, o competenţă derizorie. Or, a fi un bun vânzător este competenţa fără de care nicio competenţă nu rămâne nevalorizată.

    Este interesant că specializarea aceasta este mai mult decât un păcat organizaţional, este şi unul foarte personal. Toţi avem impresia că ştim foarte bine, cel mai bine de fapt, ce este bun pentru noi înşine, şi, pe cale de consecinţă, insistăm ca şi alţii să facă la fel pentru că le va fi bine şi lor. Nu ne gândim că poate alţii, doar pentru că sunt alţii, au alte nevoi şi alte viziuni asupra vieţii sau cel puţin asupra felului de a face lucrurile. Ne mai scapă din vedere şi că fiecare face cât de bine poate, orice ar face, chiar dacă aparent pare să depună un efort minimal sau, tot aparent, ni se pare că este greşit demersul pe care unii oameni îl aleg. Din afară, orice fac alţii poate fi îmbunătăţit sau schimbat.

    Este o atitudine cam ca a soacrelor care ştiu ele ce este cel mai bine, din principiu, iar principiul sunt ele însele. Cam aşa sunt şi specialiştii vocali, un fel de soacre organizaţionale care generează cu uşurinţă nevroze organizaţionale. Sau, politic spus, conflicte. În realitate sunt cicăleli în toată regula şi manifestări citeţe de neîncredere, de poziţionare şi de dihotomizare. Domesticirea specialiştilor se poate face doar pe calea scopului şi din aproape în aproape. Ei, de la sine, nu vor face niciun efort de a-şi îmblânzi demersul, pot fi doar îmblânziţi de interlocutorii care interacţionează cu ei şi care au nevoie de expertiza lor.

    Specialiştii nu suportă faptul că alţii nu înţeleg tot implicitul din mintea lor, dar, cu răbdare, cerând argumente, ignorându-le demonstraţia şi păstrând focusul pe scop, devin participativi. Este important pentru ei să nu se simtă ameninţaţi la nivel de competenţă, pentru că acolo, până la urmă, este terenul de unde ei îşi pot culege gloria cu uşurinţă. Deşi aparent ei protejează profesia pe care o reprezintă, îşi protejează de fapt slăbiciunile. Se comportă astfel având în minte ideea că, făcându-şi demonstraţia, vor fi percepuţi ca fiind superiori, şi este adevărat, se cred inferiori la nivel profund, dar sunt inferiori doar în raport cu procesul lor de devenire pe care şi-l frânează singuri.

  • Opinie Mădălina Bălan: O sabie cu două tăişuri

    Liderii din topul organizaţiilor pot formula cele mai minunate strategii, cele mai inovative, aşa cum cere economia modernă; dacă aceia care dezvoltă serviciile şi produsele, relaţiile cu clienţii şi cu echipele nu vor fi în linie, nimic nu va face diferenţa. Sunt câteva feluri în care o organizaţie poate să eşueze în ceea ce priveşte strategia de asigurare a unui eşalon de middle management de calitate, dar şi soluţii posibile.

    Selectarea şi promovarea celor nepotriviţi. Un măr poate să strice coşul întreg. O ştim prea bine. La fel în business, un manager incompetent poate trage în jos performanţa întregii echipe. De aceea, selecţia corectă este un aspect critic al organizaţiilor. Sau ar trebui să fie.

    V-aţi gândit vreodată de ce apar bătăile de cap ale managerilor cu unul sau altul din angajaţi? Sau cu o parte din echipă? În peste 10 ani de experienţă în consultanţă, am auzit un răspuns la unison la această întrebare: atitudinea, comportamentul nepotrivit, fie că se referea la un angajat încăpăţânat, rigid sau la unul superficial, nepotrivit cu postul sau cultura companiei, fie la cei aroganţi şi refractari la feedback, lenţi în a învăţa. Indiferent de formularea aleasă, managerii cu provocări în a gestiona oamenii invocau aspectele comportamentale.

    Lipsa sau ineficienţa metodelor de dezvoltare şi training. Cele mai multe companii investesc masiv bani şi efort în zona de on-boarding şi new managers sau în zona de senior managers (coaching), lăsând în plan secund masa critică a middle managerilor.
    EFECTUL „OALA-MINUNE„. Primii mei ani de viaţă au fost în vremea comunismului. Am multe amintiri vagi, însă una amuzantă îmi vine în minte în timp ce scriu aceste rânduri. Oala-minune… sau mai pretenţios – Express Cooker. Mama era atunci ceea ce s-ar numi acum un middle manager, cu multe responsabilităţi şi acasă. „Oala-minune – o auzeam vorbind – salvează timp.„ Nu înţelegeam mare lucru, însă mi-a rămas în minte sintagma. În ultimii ani, companiile s-au străduit să creeze structuri mai flexibile, mai plate, mai puţin ierarhizate. Într-un studiu al DDI, se vorbeşte despre aşteptările înalte pe care organizaţiile le au de la middle manageri.

    Aceştia trebuie să înţeleagă businessul în ansamblu, să fie eficace în privinţa proceselor, să selecteze şi să conducă eficient şi să se implice efectiv în execuţie când şi dacă este cazul. Sute de manageri de mijloc declară că nu mai au timp să facă faţă tuturor responsabilităţilor pe care rolurile lor le presupun. Consecinţa? Stres. 40% din middle manageri declarau într-un sondaj din 2012, realizat în Marea Britanie, că se simt puternic stresaţi şi obosiţi. Şi arena de afaceri din România găzduieşte zilnic ecouri ale aceluiaşi îngrijorator simptom. Middle managerii sunt cei de la care se cere mai repede, mai mult şi cu mai puţine resurse (de timp, de bani, de oameni). Ei devin precum oala-minune.

    LIPSA ANGAJAMENTULUI. Angajamentul ţine şi de organizaţii, de practicile acestora şi de calitatea leadership-ului la nivel de top, însă nu numai. Un subiect în trend în lumea academică, în business, HR şi presă, angajamentul este încă o temă ce lasă loc unei pluralităţi de abordări şi viziuni. Generaţia Y (ă 30) este cea care populează în multe companii rândurile middle managerilor. Într-un studiu realizat pe companii din Top 500, cele mai bogate arată că 48% dintre aceştia plănuiesc să rămână numai doi ani în jobul actual.

    Ce pot face organizaţiile? În primul rând, ce contează dincolo de experienţă, educaţie, training şi abilităţi tehnice pentru un manager? În contextul economic actual, ceea ce se cere de la middle manageri este să conducă şi să motiveze echipe largi, uneori virtuale, diverse din punct de vedere geografic, cultural, cu resurse limitate pentru a atinge rezultate din ce în ce mai înalte. Personalitatea contează. Studii extensive demonstrează acest aspect.

    În al doilea rând, dacă managerii sunt mulţumiţi, vor transfera asupra echipelor din subordine aceeaşi energie pozitivă şi vor facilita un climat propice performanţei. În al treilea rând, siguranţa de sine, apetitul pentru risc, carisma pot fi deopotrivă elemente care să ajute o persoană să se lanseze şi să crească în carieră, dar şi factori de deraiere, atunci când presiunea creşte în business şi când aceste comportamente sunt necontrolate.

    Aceste trăsături de personalitate (“dark side„) pot aliena echipele managerilor şi pot afecta eficienţa. 66% din respondenţii unui sondaj realizat de Harvard Business Review arată că organizaţiile trebuie să ajute managerii să îşi dezvolte capacitatea de auto-conştientizare cu scopul de a-şi dezvolta comportamentele de leadership necesare pentru ca aceştia să poată construi şi menţine echipe eficiente.

    Managerii de mijloc pot reprezenta agenţi ai schimbării şi ai inovaţiei sau pot fi buturugi în calea performanţei echipelor şi factori de blocaj. Pentru a avea echipe eficiente de manageri, este esenţial ca organizaţiile să identifice şi să promoveze corect oamenii potriviţi şi să le ofere instrumentele potrivite de dezvoltare şi în dozele utile.

    MĂDĂLINA BĂLAN (managing partner HART Consulting)

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Vechime şi performanţă

    IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

    De obicei, când se vorbeşte despre colegii noi, este amuzant că nu e vorba despre colegii angajaţi acum o săptămână, ci despre cei care totuşi au făcut o probă minimală a timpului, de doi-trei ani. Acum avem şi în România organizaţii care se pot lăuda cu peste 10-15 ani de existenţă, aşa că şansa să întâlnim mulţi angajaţi vechi, care au fost acolo încă de la început, este mare.

    Colegii angajaţi luna trecută nu sunt foarte interesanţi deocamdată, chiar dacă au primit beneficii egale cu unii dintre cei vechi, pentru că ochiul vechi este ocupat în această etapă cu a fi circumspect – „hai să îl vedem şi pe ăsta ce o să facă„. Există o stare a angajaţilor care au descuiat încă de la început uşile organizaţiilor în care au devenit, îşi zic ei, loiali, care îi îndreptăţeşte să aibă opinii despre tot ce se întâmplă şi să judece mersul lucrurilor, ba chiar să protejeze organizaţia (de nou-veniţi, care nu sunt competenţi sau aliniaţi pe cât sunt ei, cei vechi). Deşi nu le cere nimeni asta, se aşteaptă să primească recunoaştere pentru acest act voluntar şi frustrarea tocmai de aici apare şi se generează o astfel de preocupare complet nerelevantă şi ostilă pe deasupra: meritul vechimii.

    Problema apare însă după proba timpului, când oamenii noi au acumulat deja doi-trei ani în companie, au performat şi şi-au aliniat competenţele cu cele ale altor colegi. Timpul care a trecut este singurul care mai face diferenţa între două persoane egal competente, egal productive. Valoarea acestui timp poate fi cel mult ceva drăguţ şi înduioşător, nicidecum vreun merit şi în niciun caz ceva ce ar trebui recompensat diferit. Mai mult, anii mulţi trecuţi şi consumaţi în slujba unei singure competenţe îmi pot da indicii de stagnare. Or, ecuaţia dă fix pe dos pentru că stagnarea ar trebui descurajată.
    Este adevărat că timpul clădeşte profesionalismul şi face loc performanţei, însă nu am auzit niciodată vreun om vechi şi foarte bun în profesia lui plângându-se că este văzut la fel ca şi cei noi şi că ar merita mai mult.

    Profesionalismul există cu sau fără vechime, iar salariul şi beneficiile nu plătesc trecerea timpului, contemplativă sau nu, ci ce faci în timpul care trece, atunci când trece. Vechimea este apreciată atunci când oamenii cresc în roluri diverse sau când performează cu maximă virtuozitate rolul în care sunt, în aşa fel încât sunt greu de egalat sau fac diferenţa prin contribuţiile lor, ajungând să fie de neînlocuit. Atunci când prin vechime şi competenţă cineva devine de neînlocuit, vorbim într-adevăr de performanţă şi de loialitate la un loc. Altminteri ecuaţia este plătită la zi: salariu pentru muncă.

    Culmea, cei care se plâng şi care îşi doresc ca vechimea să le fie subliniată sunt chiar acei oameni care nu mai reuşesc să ţină ritmul organizaţiei şi atunci tot ce le rămâne de făcut este această dreptate imaginară pe singurul teren unde au ceva în avans: vechimea. Deşi este dureros, este până la urmă lămuritor pentru ei să afle că vechime nu înseamnă nici loialitate, nici performanţă. Vechimea îţi poate da, dar îţi poate şi lua din performanţă, depinde doar de ce face fiecare om în timpul care trece. Este ca un duş rece această discuţie, dar este o discuţie care, cu cei care îşi revendică vechimea, este inevitabilă pentru a restabili definiţia performanţei care este plătită cu salariul, iar performanţă egală înseamnă salariu egal, indiferent de felul cum trece timpul. Cei vechi, dar performanţi, se bucură de infuziile de oameni noi, pe când cei vechi şi în stagnare simt ameninţare.

    Vechimea este despre cantitate, performanţa este despre calitate. Cantitatea este despre ceea ce se produce sau se consumă, calitatea este despre ceea ce se creează sau se dezvoltă. Una este despre numere, cealaltă este despre valoare adăugată.

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Vechime şi performanţă

    IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

    De obicei, când se vorbeşte despre colegii noi, este amuzant că nu e vorba despre colegii angajaţi acum o săptămână, ci despre cei care totuşi au făcut o probă minimală a timpului, de doi-trei ani. Acum avem şi în România organizaţii care se pot lăuda cu peste 10-15 ani de existenţă, aşa că şansa să întâlnim mulţi angajaţi vechi, care au fost acolo încă de la început, este mare.

    Colegii angajaţi luna trecută nu sunt foarte interesanţi deocamdată, chiar dacă au primit beneficii egale cu unii dintre cei vechi, pentru că ochiul vechi este ocupat în această etapă cu a fi circumspect – „hai să îl vedem şi pe ăsta ce o să facă„. Există o stare a angajaţilor care au descuiat încă de la început uşile organizaţiilor în care au devenit, îşi zic ei, loiali, care îi îndreptăţeşte să aibă opinii despre tot ce se întâmplă şi să judece mersul lucrurilor, ba chiar să protejeze organizaţia (de nou-veniţi, care nu sunt competenţi sau aliniaţi pe cât sunt ei, cei vechi). Deşi nu le cere nimeni asta, se aşteaptă să primească recunoaştere pentru acest act voluntar şi frustrarea tocmai de aici apare şi se generează o astfel de preocupare complet nerelevantă şi ostilă pe deasupra: meritul vechimii.

    Problema apare însă după proba timpului, când oamenii noi au acumulat deja doi-trei ani în companie, au performat şi şi-au aliniat competenţele cu cele ale altor colegi. Timpul care a trecut este singurul care mai face diferenţa între două persoane egal competente, egal productive. Valoarea acestui timp poate fi cel mult ceva drăguţ şi înduioşător, nicidecum vreun merit şi în niciun caz ceva ce ar trebui recompensat diferit. Mai mult, anii mulţi trecuţi şi consumaţi în slujba unei singure competenţe îmi pot da indicii de stagnare. Or, ecuaţia dă fix pe dos pentru că stagnarea ar trebui descurajată.
    Este adevărat că timpul clădeşte profesionalismul şi face loc performanţei, însă nu am auzit niciodată vreun om vechi şi foarte bun în profesia lui plângându-se că este văzut la fel ca şi cei noi şi că ar merita mai mult.

    Profesionalismul există cu sau fără vechime, iar salariul şi beneficiile nu plătesc trecerea timpului, contemplativă sau nu, ci ce faci în timpul care trece, atunci când trece. Vechimea este apreciată atunci când oamenii cresc în roluri diverse sau când performează cu maximă virtuozitate rolul în care sunt, în aşa fel încât sunt greu de egalat sau fac diferenţa prin contribuţiile lor, ajungând să fie de neînlocuit. Atunci când prin vechime şi competenţă cineva devine de neînlocuit, vorbim într-adevăr de performanţă şi de loialitate la un loc. Altminteri ecuaţia este plătită la zi: salariu pentru muncă.

    Culmea, cei care se plâng şi care îşi doresc ca vechimea să le fie subliniată sunt chiar acei oameni care nu mai reuşesc să ţină ritmul organizaţiei şi atunci tot ce le rămâne de făcut este această dreptate imaginară pe singurul teren unde au ceva în avans: vechimea. Deşi este dureros, este până la urmă lămuritor pentru ei să afle că vechime nu înseamnă nici loialitate, nici performanţă. Vechimea îţi poate da, dar îţi poate şi lua din performanţă, depinde doar de ce face fiecare om în timpul care trece. Este ca un duş rece această discuţie, dar este o discuţie care, cu cei care îşi revendică vechimea, este inevitabilă pentru a restabili definiţia performanţei care este plătită cu salariul, iar performanţă egală înseamnă salariu egal, indiferent de felul cum trece timpul. Cei vechi, dar performanţi, se bucură de infuziile de oameni noi, pe când cei vechi şi în stagnare simt ameninţare.

    Vechimea este despre cantitate, performanţa este despre calitate. Cantitatea este despre ceea ce se produce sau se consumă, calitatea este despre ceea ce se creează sau se dezvoltă. Una este despre numere, cealaltă este despre valoare adăugată.

  • Cum poţi să donezi fără să scoţi bani din buzunar

    Mai Mult Verde, Unicef, Salvaţi Copiii, SOS Satele Copiilor sunt  câteva dintre cele peste 40 de cauze din România înscrise deja în aplicaţia Vouch!, pentru care consumatorii pot colecta cirese, care se transformă în bani redirectionaţi automat către organizaţia respectivă. În momentul de faţă sunt disponibili peste 100.000 dolari, bani proveniţi de la companiile implicate în proiect, precum şi din fondurile dezvoltatorului.

    Mecanismul aplicaţiei presupune ca utilizatorul să îşi aleagă cauza pe care o susţine şi apoi să înceapă să dea Vouch,  actiune similară ”Check-in-ului”. Cireşele colectate la fiecare Vouch reprezintă moneda aplicaţiei, care se transformă ulterior în bani, paritatea fiind de 1 dolar la 10.000 cireşe.

    În general, utilizatorul colectează între 100 şi  5000 de cireşe la un singur Vouch, însă există companii care pot dona mai mult atunci când oamenii vizitează locaţiile lor. Utilizatorul are libertatea de a schimba cauza oricând, astfel că poate susţine mai multe organizaţii pe parcursul utilizării aplicaţiei.
    Aplicaţia a fost dezvoltată de Voucherry, o companie înfiinţată în SUA cu o experientă de peste 20 de ani în Cause Marketing. Noul concept pe care Voucherry îl propune este CSR-ul interactiv, o nouă formă de responsabilitate socială care implică în primul rând consumatorii în susţinerea organizaţiilor care servesc comunitatea. Astfel, companiile donează doar în momentul în care consumatorii interactionează cu ele, ceea ce înseamnă că fiecare utilizator este conştient de efortul companiei şi îl răsplăteşte cu vizite în locaţiile acesteia , iar cauzele primesc şansa de a obţine mai mulţi bani pentru proiectele desfăşurate, în funcţie de cât de puternică e legătura cu susţinătorii.
     

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Răspundere şi responsabilitate

    IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

    Deşi toată lumea aspiră la un statut superior, sunt prea puţini cei care înţeleg că a avea răspundere trece mai înainte prin asumarea de responsabilităţi sau prin dovedirea capacităţii de a fi responsabil. Nu poţi ajunge să fii răspunzător de ceva dacă nu faci dovada responsabilităţii înainte, pentru că responsabilitatea este fundaţia pe care se aşază capacitatea de a fi răspunzător. Asumarea răspunderii este raţională, pe când responsabilitatea este emoţională. Cine este răspunzător îşi asumă consecinţele şi are autoritatea de a fi tras la răspundere. Cine este responsabil îşi asumă calitatea parcursului până la consecinţe, iar asumarea calităţii înseamnă implicare, participare, atenţie, consideraţie, pricepere. Răspunzătorul răspunde raţional în faţa unei autorităţi, responsabilul răspunde mai degrabă moral în faţa răspunzătorului.

    Cel mai adesea şi răspunderea, şi responsabilitatea sunt asociate cuvântului vină, pentru că numai în situaţiile în care lucrurile nu merg bine sunt invocaţi responsabilii şi cei care pot fi traşi la răspundere. Responsabilitatea este despre libertate, atât cât şi-o poate asuma fiecare, pe când răspunderea este mai degrabă despre angajamente mai puţin liber asumate, ba chiar despre constrângeri. Aici apare paradoxul statutului – cu cât este mai mare, cu atât răspunderile sunt mai mari, şi aparentele libertăţi sunt mai mari, însă responsabilii fără răspundere văd doar libertăţile şi le scapă costul lor.
    Deşi libertatea este asociată cu a face ce vrei, cu plăcerea şi cu deranjul minim, cu cât îţi asumi mai mult, în sensul de a fi cât mai responsabil, îţi poţi permite libertăţi din ce în ce mai multe, libertatea fiind o consecinţă, nu un dat sau un luat.

    Toate organizaţiile îşi doresc, fără excepţie, oameni responsabili şi le cer angajaţilor lor acest fel de atitudine. Este o cerere firească, însă responsabilitatea este o deprindere care se dobândeşte şi se educă pentru majoritatea dintre noi. Prea puţini sunt cei care se nasc responsabili, sau pe care viaţa îi face responsabili de la vârste foarte fragede astfel încât odată ajunşi în mediul organizaţional să fie deja responsabili în mod competent. Spre deosebire însă de alte deprinderi care se pot dobândi prin instruire, responsabilitatea se poate dobândi numai emoţional, înţelegând mai degrabă consecinţele lipsei de responsabilitate şi semnificaţia pe care o au cei care ar trebui să fie responsabili, dar şi semnificaţia lucrurilor de care sunt responsabili.

    Atunci când le cerem în mod direct responsabilitate, oamenii percep agresivitate şi implicarea lor va fi minimă. Atunci când vorbim despre semnificaţia a ceea ce au de făcut şi despre rolul lor, oamenii devin participativi şi indirect creşte gradul de responsabilitate. Una dintre cele mai mari nemulţumiri pe care le au conducătorii de organizaţii este lipsa responsabilităţii pe care încearcă să o obţină cerând-o explicit, neînţelegând că aceasta urmează şi nu poate fi urmărită. Mai mult, lecţia responsabilităţii se învaţă mereu cu efort, pentru că a deveni responsabil presupune să greşeşti, să rişti, să nu ştii, să arăţi că nu ştii, să înveţi, să ceri, să munceşti, să gândeşti. Este o lecţie care se învaţă numai the hard way, nu din poveşti.
    În mod natural majoritatea oamenilor nu înţeleg responsabilitatea aşa cum o înţeleg cei care o cer pentru că cele două categorii, răspunzătorii şi responsabilii, sunt în etape diferite de dezvoltare şi raportarea lor la organizaţie şi la lume are cuprindere diferită. Nu e bine sau rău, ci doar diferit, pentru că, odată depăşită o etapă de dezvoltare, nimeni nu se mai întoarce acolo sau o face pentru motive subtile.

    Uităm sau ne amintim cu îndârjire trecutul, şi asta ne face aparent seci, vagi, amorali, duri, lipsiţi de consideraţie, repeziţi, egoişti, dar pentru cei mai mulţi oameni este natural acest fel de uitare. Răspunzătorii se uită la viitor, responsabilii sunt prea ancoraţi în prezent sau în trecut.

    Cei mai de succes conducători de organizaţii reuşesc să cultive ideea de responsabilitate în jurul lor, rămânând responsabili de răspunderea pe care o au, nu doar de păstrarea statutului lor. Dacă pentru cei mai mulţi oameni uitarea este un fenomen firesc, pentru câţiva puţini nu este şi acesta este motivul pentru care cei care conduc oameni sunt mai puţini decât cei conduşi, iar cei care conduc bine sunt şi mai puţini.

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Conştient incompetent

    IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

    Oamenii nu învaţă lucruri noi şi pentru că nu se dezvaţă de cele vechi, dar şi pentru că în procesul de învăţare există un moment extrem de dureros: acela al conştientizării incompetenţei. Curba învăţării ne spune că mai întâi nu ştim că nu ştim, apoi ştim că nu ştim, apoi ştim conştient ce vrem să învăţăm şi, în final, ştim instinctiv sau ce am învăţat a devenit deprindere. Dar, dintre toate aceste etape, momentul în care ştim asumat că nu ştim (adică vrem şi să învăţăm ceea ce nu ştim) este cel care lasă sau nu lasă să se întâmple procesul de învăţare. Deşi învăţarea este unul dintre combustibilii principali ai dezvoltării, este, în acelaşi timp, şi unul dintre cele mai grele procese prin care oamenii trec.

    Oamenii vorbesc foarte uşor despre cât de mult le place să înveţe lucruri, dar confundă curiozitatea sau informarea cu procesul de învăţare. A căuta activ informaţii nu este totuna cu a învăţa sau cu a dobândi deprinderi noi, fie de gândire (atunci când oamenii fac efortul de a-şi schimba convingeri), fie de motricitate (atunci când oamenii învaţă un sport nou), fie de vorbire (atunci când învăţăm o limbă străină). Acesta este motivul pentru care trainingurile de orice fel nu lasă adulţii gata deprinşi în conţinuturile cu care participanţii sunt instruiţi, ci îi aduc până în pragul la care ştiu că nu ştiu sau că pot pune în practică cu un efort de concentrare deprinderile tocmai studiate.

    Cel mai adesea se vede starea de conştient incompetent în mediul organizaţional mai ales atunci când oamenii sunt promovaţi. Le scapă faptul că ei sunt promovaţi pentru potenţial, nu pentru că au deja competenţele pe care noul rol le cere. Dacă le-ar fi avut, ar fi fost în acel rol mai devreme, cu siguranţă. Majoritatea oamenilor cu o aşezare corectă în sine, în momentele când sunt promovaţi, îşi iau sau primesc atribuţii superioare, trăiesc o stare de teamă, unii se simt chiar impostori, în sensul cel mai gingaş al cuvântului, şi se gândesc că poate vor dezamăgi sau poate că ei nu vor căpăta acele deprinderi pe care alţii le văd posibile şi se îndoiesc, pentru moment, de capabilităţile lor.

    Ce vreau să spun este că această stare este una firească şi orice proces de învăţare trece pe aici. Ce nu este firesc, sau ce face diferenţa, este durata stării defensive. Dacă momentul se transformă într-un continuum în care „eu nu sunt în stare, eu niciodată, eu nu, eu nu…„, atunci cam până aici este maximul la care poate ajunge sau, cel mult, cu paşi timizi poate ajunge în etapa în care este competent conştient, adică funcţionează mecanic. În această etapă se va mira că nu este recunoscut ca fiind competent, dar el este doar informat foarte bine despre competenţă, nu o practică cu naturaleţe.

    Mai profund, este vorba despre neîncredere în sine şi despre lipsa unei informaţii esenţiale care clădeşte şi consolidează stima de sine: relevanţa. În momentul când stima de sine se duce către pot sau nu pot, sunt sau nu sunt în stare, se pierde relevanţa pe care ne-o poate aduce dobândirea unei deprinderi. Gândul cel mai productiv este: cum mă face relevant deprinderea această nouă şi cum voi face eu diferenţa având-o? Dar şi acest fel de a gândi este tot o deprindere până la urmă şi doar mult antrenament creează convingerea că suntem responsabili de propria relevanţă. Nu există niciun geniu în această lume care să nu fi trecut prin acest parcurs. Mai mult, orice om de geniu va vorbi despre procesul de învăţare continuă şi va spune cât de conştient este de fapt de puţinul pe care îl cunoaşte, conştient fiind că dimensiunea capacităţilor umane de învăţare este limitată doar de „vrut”, nu de „putut”.

    Organizaţiile abundă de oameni nou promovaţi care sunt în această etapă, conştienţi de incompetenţa lor. Oricum, este mai de dorit ca cei promovaţi să fie conştient incompetenţi o perioadă, decât să aibă impresia că ei ştiu deja totul şi meritau oricum să fie promovaţi şi nu mai au de făcut niciun efort după momentul promovării. Frica de incompetenţă temporară este lecţia supremă de învăţat şi doar provocând-o în mod repetat învăţăm să o domesticim.

  • Egiptul a retras mişcarea Fraţii Musulmani de pe lista ONG-urilor autorizate

     Justiţia egipteană a interzis, la 23 septembrie, “activităţile” mişcării Fraţii Musulmani şi a ordonat confiscarea bunurilor influentei confrerii din care provine Mohamed Morsi, fostul preşedinte islamist destituit de armată la începutul lui iulie.

    Această interdicţie se aplică confreriei – care nu există din punct de vedere juridic -, dar şi Asociaţiei Fraţilor Musulmani, un ONG înfiinţat în perioada preşedinţiei lui Morsi şi acuzată că este utilizată ca faţadă de membrii mişcării.

    Primul preşedinte ales democratic în Egipt, Morsi a fost destituit la 3 iulie, în urma unor manifestaţii la care au participat milioabe de persoane care au cerut plecarea sa de la putere.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Egalitate şi consideraţie

    IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

    De regulă, lumea vrea egalitatea uitându-se în sus, nu în jos. O astfel de abordare nu vorbeşte despre egalitate, ci despre
    neînţelegerea modului cum cei care sunt mai sus au ajuns acolo. Cât şi cum vor rezista este responsabilitatea lor, însă traseul care duce un om undeva este până la urmă rezultatul unor demersuri proprii. Disponibilitatea de a înţelege despre cineva ce îl face sau nu să poată avea un anumit rol este un act de consideraţie. Cel mai adesea însă este mai uşor să spunem: „Eu, dacă aş fi în locul lui x„. Lumea văzută din papucii altora este totdeauna mai prietenoasă şi mai ofertantă. Este cel mai uşor să ştim ce sau cum am face dacă am fi altcineva. Dacă am fi altcineva mai jos de nivelul nostru, ne-am mira de cât este de evident CE are de făcut acel om, iar dacă am fi altcineva mai sus de nivelul nostru am şti exact CUM am face noi în locul acelei persoane. În acest exemplu, ce-ul este totdeauna despre ceea ce cunoaştem deja, iar cum‑ul este despre ceea ce ne închipuim.

    Consideraţia este despre a înţelege că omul din faţa noastră este cât de mult poate fi el în acel moment, indiferent de ceea ce ni se pare că merită sau că nu merită. Atât este. Dacă este sau poate fi mai mult, este responsabilitatea acelui om să îşi gestioneze rolul şi parcursul. Egalitatea este când tratez omul cu consideraţie în rolul în care el funcţionează, nu atunci când îi contest rolul sau îl pun să îmi facă dovada că este în rolul potrivit. Abordarea aceasta economiseşte timp, câştigă încredere şi creşte nivelul de implicare. Lipsa de consideraţie înseamnă să cer oamenilor să se implice mai mult, fără să mă preocupe de ce ar face-o şi ce mă îndreptăţeşte să cer asta. Implicarea este o consecinţă a bunei înţelegeri a diversităţii de roluri, nu un stimul unitar.

    În organizaţii, oamenii au nevoie să perceapă tratamentul egal. Nu înseamnă că toţi angajaţii trebuie să aibă beneficii identice, ci că sunt văzuţi şi apreciaţi în rolul pe care îl au de îndeplinit, iar bucăţica de care sunt responsabili aduce valoare pentru un întreg la care participă alături de alţi colegi. Viziunea despre un întreg la care oamenii participă cu maximul de abilităţi este totdeauna un motivator mai puternic decât executarea mecanică a unei sarcini.

    Mai mult, oamenii vor să fie în locul sau în rolul altora pentru că nu ştiu cum să îşi facă plăcut propriul loc sau rol. Egalitatea cu alţii este mult mai uşoară decât egalitatea cu sine, indiferent dacă ne comparăm cu alţii în sus sau în jos. Este ca atunci când cineva spune „pe vremea mea…„ – vremea aceea nu mai există, indiferent dacă a fost bună sau rea, recentă sau îndepărtată, şi orice avem de făcut este în această vreme, în normele timpului prezent, oricând ar fi el. Aşa şi noi, suntem în rolul în care suntem, nu în altul, şi este singurul loc din care şi în legătură cu care ne putem exprima părerile.
    Egalitatea organizaţională este despre alinierea la o viziune şi despre recunoaşterea fiecărui fel de participare sau de contribuţie. Desigur că oricine poate fi înlocuit, dar dacă acest lucru este o ameninţare şi nu o înţelepciune, atunci oamenii nu se simt egali şi efortul pe care îl vor face va fi unul care să contracareze ameninţarea, nu unul care să construiască viziunea.

    Oamenii ştiu cu toţii foarte bine şi singuri că pot fi înlocuiţi şi vor aprecia dacă vor percepe consideraţie din partea organizaţiei şi din partea colegilor pentru rolul lor, nu doar favorul de a li se da ocazia să aibă un loc de muncă. Este drept că nu este un favor mic în vremurile în care trăim, dar este primitivă gândirea de acest fel, şi nici organizaţiei nu îi este de prisos privilegiul de a avea angajaţi implicaţi şi aliniaţi.

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Despre noroc şi oportunităţi

    IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

    Norocul este o consecinţă a unui fel de a fi şi acesta este singurul criteriu care face diferenţa între oamenii norocoşi şi cei care nu sunt norocoşi. Simplist spus, un pesimist nu prea poate fi forţat să aibă noroc. Simplu spus, există o relaţie de cauzalitate între noroc sau sesizarea oportunităţilor şi convingerile personale.

    Multă lume îşi imaginează că oportunităţile sunt fenomene evidente. Însă cel mai adesea oportunităţile se văd doar atunci când ne uităm înapoi, pentru că uitându-ne înainte vedem doar încercări. Aşadar, oportunitatea este ceva permanent accesabil, nu doar ocazional, este mai mult o decizie decât o întâmplare. Este mai uşor să vedem cu invidie norocul altora decât să vedem cu smerenie norocul în care suntem fiecare dintre noi cu siguranţă, aproape în fiecare moment.
    Dacă oportunitatea sau norocul sunt mai degrabă decizii, atunci capacitatea de a lua decizii este cea care trebuie antrenată, nu contemplarea în gol a stării ce va să vie. A lua decizii este despre sine şi este greu, pe când a ne raporta la noroc ca la ceva din afara noastră uşurează aparent problema, pentru că responsabilitatea apare oriunde altundeva, mai puţin la sine. Mai mult, acolo unde nu există noroc sau oportunitate, problemele sunt foarte multe şi foarte mari. Oamenii norocoşi nu au probleme sau au mai puţine nu pentru că sunt norocoşi, ci pentru că şi le rezolvă singuri.

    Decizia vine la pachet cu mult curaj, cu încredere smerită, cu informaţii atent adunate, cu asumare şi cu participare, cu învăţare, cu frustrare, cu atingerea şi depăşirea limitelor, cu măcar un pic de viziune, cu muncă multă şi foarte multă disciplină, cel puţin în a căuta oportunităţi, dar nu numai, cu semnificaţie şi cu relevanţa efortului personal. Lipsa de decizie vine cu confort, cu nederanj, cu contemplare, cu uitat în curtea vecinului, cu strugurii acri, cu blocaj, cu lene uneori sau cu pasarea responsabilităţii la alţii, cu sentimentul de neadecvare, cu frica de greşeală, cu frica de risc, cu frica de penibil, cu frica de cei din jur.

    Noi alegem oportunităţile, nu ele pe noi, pentru că adesea, înainte, le percepem drept lecţii dure sau măcar costisitoare, apoi ne dăm seama că de fapt au fost oportunităţi. Ca să ajungem să avem acces la oportunităţi şi să le lăsăm să devină din ce în ce mai uşor ceea ce sunt, sinapsa care se produce şi sesizează posibilele oportunităţi este intensiv antrenată. Este vorba despre antrenament de vigilenţă, de corelaţie, de analogii, de experienţe anterioare bine integrate, de deschidere, de curaj, de căutare de informaţii. Mai mult, oportunităţile, ca şi marile trofee, nu sunt chiar pentru toată lumea când este vorba de ultima sută de metri, dar satisfacţiile sunt majore şi în etapele de pregătire. Un alt aspect major în relaţia de cauzalitate cu norocul este şi relevanţa personală. Nu am cunoscut niciun om conştient de potenţialul lui real care să nu se considere norocos, cum, invers, niciun om care se consideră fără noroc nu se gândeşte vreo clipă că drumul spre noroc stă în puterea lui. A şti că efortul tău face diferenţa şi a şti că ceea ce eşti este relevant aduce noroc şi creează oportunităţi de la sine pentru că norocul este despre a-l vedea, nu despre a-l arăta.

    Oportunitatea este ceva extrem de logic, dar ţine mai mult de logica intuiţiei. Fără intuiţie nu există oportunitate, aşa cum, fără logică, intuiţia se diluează.

    Logica adună intuiţia, iar intuiţia provoacă logica. Atunci când sunt lăsate împreună lucrează virtuos, iar când una sau ambele frânează, cercul devine vicios şi nici norocul nu apare. Dacă logica mai poate fi exersată, cu intuiţia este mai greu, pentru că numai după multe experienţe oamenii se prind de rolul ei şi abia de atunci încolo este provocată conştient.