BusinessMagazin

Tag: opinii

  • Operatiunea Payback

    Saptamana trecuta nu ma asteptam la turnura pe care avea sa o ia
    scandalul provocat de publicarea de catre WikiLeaks a celor peste
    250.000 de depese diplomatice americane. Totusi, intrebarea de fond
    ramane inca in picioare: ne vom alege cu mai multa transparenta sau
    cu mai mult control de pe urma acestor evenimente? Dar mai putem
    adauga si altele. Este WikiLeaks un campion al libertatii de
    expresie sau sunt mai degraba justificate acuzele de terorism
    formulate mai mult sau mai putin explicit de autoritatile
    americane? Mai sunt valabile libertatile civile individuale atunci
    cand in joc sunt interese politice enorme? Nu ma angajez sa gasesc
    raspunsuri, ci doar ce s-a intamplat din perspectiva informatica
    dupa ce socul initial s-a mai atenuat si toate tunurile au fost
    orientate spre australian Julian Assange, considerat capul
    rautatilor.

    Prima grija a celor afectati de “Cablegate” a fost sa rada de pe
    internet WikiLeaks. Dar lucrurile nu s-au dovedit usoare. Fie din
    frica, fie ca urmare a unor presiuni, serviciul EveryDNS a
    dezactivat numele de domeniu WikiLeaks.org. Numai ca sistemul DNS
    (Domain Name System) este descentralizat, asa ca efectul se propaga
    intr-un anumit timp, in care WikiLeaks ar fi putut sa schimbe
    furnizorul de DNS si sa-si pastreze domeniul. Insa prevazand ca
    povestea s-ar putea repeta, a preferat diversificarea. Asa ca in
    loc de WikiLeaks.org au rasarit peste noapte zeci de domenii
    WikiLeaks la nivel de tara, de la WikiLeaks.ch (Elvetia) pana la
    WikiLeaks.to (Tonga – un regat cu 100.000 de locuitori din sudul
    Pacificului). Au diversificat si mai mult lucrurile, astfel incat
    domeniul .ch (de exemplu) este pe 14 servere de nume, raspandite pe
    11 sisteme autonome din 8 tari.

    Gazduirea sitului a fost si ea atacata: Amazon a refuzat sa-i
    mai ofere hosting si neaga ca a raspuns unor presiuni. Motivatia a
    fost ca WikiLeaks n-a respectat conditiile, anume aceea cu privire
    la drepturile asupra materialelor stocate (si trebuie sa admitem ca
    nu detine copyright pe documente). Dar WikiLeaks a recurs la
    serviciul “cloud” de la Amazon de putina vreme, asteptandu-se la un
    trafic sporit odata cu publicarea depeselor. Rezultatul a fost ca
    si-au diversificat si mai mult gazduirea in Europa, in special in
    Suedia si Franta. Mai mult, continutul a fost “oglindit” de
    voluntari in peste 1.000 de situri, asa ca practic expunerea a
    crescut in mod exponential, in ciuda atacurilor, invalidand astfel
    si “listele negre” instituite de mai multe tari. Insa replicile au
    o problema de credibilitate: este chiar continutul adevarat? Pentru
    a trece peste acest impediment, WikiLeaks se distribuie si pe
    torrente, unde continutul este semnat.

    Detaliile tehnice despre DNS, BGS, clase IP si alte asemenea
    sunt mai putin interesante decat faptul ca principalele sisteme de
    plati – Visa, Mastercard si PayPal – au blocat operatiunile pentru
    WikiLeaks (donatii), iar banca elvetiana PostFinance a blocat
    contul personal al lui Assange. Peste toate acestea s-a suprapus si
    un scandal sexual destul de dubios, in care Assange a fost acuzat
    de justitia suedeza si in cele din urma arestat in Marea
    Britanie.
    Raspunsul sustinatorilor voluntari ai WikiLeaks a pornit de la un
    grup de “hacktivisti” pentru libertatea de exprimare in internet
    numit Anonymous, care a pornit Operatiunea Payback (Rasplata).

    De fapt, un veritabil razboi informatic impotriva tuturor celor
    care au incercat sa blocheze WikiLeaks. Folosind un program open
    source conceput initial pentru testarea serverelor sub trafic
    intens (LOIC – Low Orbit Ion Cannon), adaptat pentru a putea fi
    controlat printr-un canal IRC, hackerii au reusit sa adune cateva
    mii de voluntari care si-au pus computerele in slujba unor masive
    atacuri DDoS (Distributed Denial of Service) carora le-au cazut
    victime Visa, Mastercard, PayPal, PostFinance, Sarah Palin,
    procuratura suedeza, senatorul Joseph Lieberman, biroul de
    avocatura Borgstrom and Bostrom.

    Cireasa de pe tort a fost Amazon, unde hackerii nu s-au multumit
    cu un simplu atac informatic, ci au recurs la ironia suprema: au
    spart serverul, au incarcat cele 250.000 de documente si le-au pus
    in vanzare pe Kindle e-bookstore. Pentru cateva ore, acestea au
    fost disponibile public pe Amazon.co.uk. In acest timp, “volumul”
    s-a bucurat si de cateva comentarii, in care vizitatorii se aratau
    indignati de faptul ca Amazon vinde documente care ar trebui sa fie
    libere si gratuite. Cum, cand si daca se vor termina toate aceste
    este foarte greu de anticipat. Pana acum am avut doar proba puterii
    internetului. Povestea bibliotecii din Alexandria nu se va
    repeta.

  • Fantoma lui Kyoto

    Bombardarea Coreei si alte ciocniri de natura razboinica din
    ultima vreme sperie simultan toata planeta. Dar cred ca marile
    ciocniri vor veni din alta parte. In urma cu cativa ani, am vizitat
    o biserica sculptata intr-un ghetar din Alpi. Era frumos. Stateam
    insa acolo si imi dadeam seama ca e ultima oara cand voi vedea acea
    biserica: initial, cu 20 de ani in urma, fusese sapata la peste 12
    metri adancime intr-un ghetar, iar cand am vizitat-o eu am urcat
    cateva trepte pana la intrare, iar acoperisul era acoperit cu o
    pancarta care sa inlature razele soarelui. Stiu, exemple de acest
    gen vedem in fiecare zi pe National Geographic. Stim prea bine ca
    se topesc ghetarii. Toata ziua auzim la stiri despre incalzirea
    globala. Toata lumea vorbeste despre masuri, despre Kyoto si
    certificate de carbon, despre reciclare selectiva si scaderea
    amprentei de carbon a fiecaruia dintre noi.

    Mi-am calculat si eu recent amprenta de carbon si am aflat ca
    produc anual 10.235 de tone de CO2; se pare ca sunt destul de mult
    peste medie, adica un mare poluator persoana fizica, desi as fi
    spus ca am un comportament cat de cat eco: am numai becuri
    ecologice, colectez gunoiul selectiv, merg putin cu masina si nu
    mananc carne (fermele de vite fiind unul dintre marii poluatori ai
    lumii). Faptul ca merg insa de cateva ori pe an cu avionul ma face
    sa par pe site-urile unde se calculeaza amprentele de carbon un fel
    de dusman al mediului.

    Tocmai de asta am stat si m-am intrebat zilele trecute de ce
    intalnirea anului in ce priveste mediul are loc la capatul
    pamantului, la Cancun. E drept, la Cancun e frumos acum si e cald,
    in timp ce acasa la cei mai ferventi aparatori ai mediului,
    vest-europenii, temperatura e sub zero si cam ninge. Sau, cum imi
    spunea pe sms un participant la summit, “e foarte cald si e un pic
    straniu sa asculti colinde cand stai la plaja”. Asa ca imi pun si
    eu intrebarea: despre ce vorbim aici? Chiar ii mai pasa cuiva de
    incalzirea globala? Voua va pasa? Si daca va pasa, puteti fi de
    ajutor? Una din legile lui Murphy spunea ca, daca pui o lingura de
    apa de canal intr-un butoi cu vin, obtii un butoi cu apa de canal.
    Nu vreau sa dezamagesc pe nimeni, dar toata discutia actuala despre
    mediu mi se pare un fel de apa de canal.

    Mi se pare trist ca am ajuns sa spun asta si sa cred ca e vorba
    de un proces ireversibil. Atat timp cat dreptul companiilor de a
    produce bunuri si de a polua poate fi cumparat, nu putem sa
    discutam despre beneficiile Pamantului din asta. E vorba doar de
    beneficiile celor direct interesati. A, daca eu ca tara am voie sa
    poluez X miliarde de tone de CO2 si atunci cand le-am emis imi este
    sistata automat productia, ar fi ceva. Dar cine are puterea sa faca
    asta? Si cu ce se mai hranesc oamenii? Toate aceste protocoale –
    chiar daca initial au avut si un scop nobil – sunt deocamdata doar
    reprezentarea unor interese.

    Eu cred ca de aici va veni urmatorul mare conflict. Cel dintre
    pietele pro-Kyoto si tarile care nu vor sa auda de astfel de
    protocoale. Ultimele sunt sincere: nu vor sa isi bata capul si au
    acceptat pur si simplu ca viata Pamantului nu este infinita. Sau nu
    vor sa faca parte dintr-o alianta globala din care sa castige doar
    cativa oameni. Sau nu vor sa spuna cat polueaza. Sau pur si simplu
    nu vor. Stim, e vorba de Statele Unite si de China, cei mai mari
    poluatori neinteresati sa intre in sistem. Dupa ei incep sa se ia
    si altii, precum Canada, care a declarat la Cancun ca nu mai vrea
    sa auda de vreun protocol post-Kyoto dupa 2012 si care se confrunta
    in aceasta iarna cu o crestere a temperaturii cum nu a mai avut
    vreodata. Si ar mai fi si alte voci. Fara acestea insa, orice
    alianta tip Kyoto are efecte la jumatate si nu se poate spune
    nicidecum ca este un proces global. Nimic nu este global fara China
    si SUA.

    Tarile pro-Kyoto sunt conduse in acest demers de doi factori;
    unele tari chiar sunt preocupate de incalzirea globala si de
    efectele acesteia asupra urmatorilor ani (nu foarte indepartati),
    dar altele – cele mai multe si mai guralive – nu vor sa fie private
    de acest instrument financiar absolut adorabil numit aer. Cotele de
    carbon sunt o valoare al carei pret creste, scade, creste si iar
    scade si este viu datorita (sau mai bine zis din cauza)
    institutiilor financiare si a strategiei lor pe termen scurt sau
    mediu. Vorbim de o piata de zeci si potentiale sute de miliarde de
    euro si de profituri semnificative pe burse si in conturile marilor
    companii financiare. In conditiile in care principalele bunuri
    produse in Europa sunt produsele de lux, vorbele si banii,
    certificatele de carbon sunt aur curat. Cam despre asta e
    vorba.

    Nu spun ca initiative precum Kyoto, Copenhaga sau Cancun ar fi
    inutile. Nicidecum! Imi pare insa incredibil de rau de ochii tristi
    ai acelor cercetatori care cauta de ani intregi dovezi pentru a ne
    arata ca viata pamantului se scurteaza. Imi pare rau ca au muncit
    degeaba, ca au dat subiecte televiziunilor si ziarelor ca sa
    infricoseze populatia si ca vor suferi alaturi de ceilalti cand
    ghetarii se vor topi si Pamantul se va transforma semnificativ. La
    fel ca si in industria medicamentelor sau alti giganti industriali,
    interesul pe termen scurt, evolutia de pe bursa si dividendele de
    la sfarsitul anului sunt mult mai importante. Asta e treaba
    altcuiva.

  • Dezghet la inceputul iernii

    Gradele din termometru si calendarul dau semne clare ca urmeaza
    cea mai friguroasa perioada din an. Cu toate acestea, tocmai acum
    piata imobiliara s-a incalzit, ajutata de cateva actiuni care au
    colorat paginile ziarelor de saptamana trecuta. Dincolo de valorile
    investitiilor, mii de noi locuri de munca au fost create intr-o
    perioada in care concedierile sunt la ordinea zilei.

    In ton cu sarbatorile care bat la usa, fostul fotbalist Gica
    Popescu impreuna cu doi asociati au deschis portile Doldora Bazaar,
    un centru comercial en-gross si en-detail, in urma unei investitii
    de 10 milioane de euro. Nu mai putin de 12.000 de mp (de peste doua
    ori mai mult decat un teren de fotbal) gazduiesc acest nou complex
    comercial pentru care au fost angajati 2.000 de oameni. Gica
    Popescu se asteapta ca Doldora Bazaar sa atraga in jur de un milion
    de clienti. Un semnal cat se poate de pozitiv, daca tinem cont de
    faptul ca mai toti retailerii au preferat anul acesta o politica
    rezervata in investitii. Ridicand miza, fostul fotbalist si
    asociatii sai au anuntat ca vor sa inceapa anul viitor a doua faza
    a acestui proiect, pentru care ar urma sa mai investeasca inca
    aproape 20 milioane euro. La capitolul investitiilor pentru anul
    viitor trece Popescu si planurile de a construi un hotel de patru
    stele si a unui centru de birouri in Bucuresti.

    Fostul capitan de fotbal al Barcelonei, care castiga Cupa
    Cupelor in urma cu circa 13 ani, a castigat mai mult din
    investitiile in domeniul imobiliar decat din sport. A ales in
    trecut sa-si bage banii in domeniul rezidential, iar acum se
    reorienteaza catre comert. Chiar si terenul din zona Rahova in care
    a ridicat bazarul era initial destinat unui proiect cu locuinte,
    dar din cauza puterii de cumparare scazute Popescu a preferat sa
    construiasca un bazar. Rationamentul lui se poate dovedi cat se
    poate de just: daca vanzarile de locuinte au intrat acum intr-un
    punct mort, nu la fel stau lucrurile si cu cheltuielile zilnice.
    Mai cu seama ca inaugurarea bazarului prinde cel mai bun vant in
    vele, fiind deschis chiar in perioada in care cumparatorii deschid
    ceva mai larg baierile pungii.

    Larg au deschis punga si cumparatorii cladirii de birouri
    Floreasca Business Park din nordul Capitalei. Un semnal cat se
    poate de concret al dezghetului din piata imobiliara, macar din
    prisma valorii tranzactiei: 100 de milioane de euro, cea mai mare
    din ultimii doi ani. “Piata de birouri din Bucuresti ofera in
    prezent valoare investitiilor”, au motivat reprezentantii
    cumparatorului, fondul sud-african de investitii New Europe
    Property Investment (NEPI). Ce importanta are, pana la urma, o
    asemenea vanzare? Valentin Ilie, CEO al Coldwell Banker Affiliates
    of Romania, spune ca, in conditiile actuale, tranzactia, cu o
    valoare este destul de mica fata de piata de odinioara, “este un
    deal corect si pentru vanzator si pentru cumparator”.

    In plus, tranzactia este buna, in opinia lui Ilie, si pentru ca
    nu exista foarte multi potentiali cumparatori. Vanzatorii (Portland
    Trust si fondul american de investitii Apollo) vor incasa 27,6
    milioane de euro, diferenta de bani fiind un credit bancar pe care
    cumparatorii il preiau. Miscarea a avut loc intr-un moment in care
    piata este inca favorabila chiriasilor, spune Claudia Cetatoiu,
    senior consultant in cadrul departamentului de birouri King Sturge.
    Ea precizeaza ca raportul de forte incepe sa se modifice in
    favoarea proprietarilor, iar perspectivele pe termen lung pentru
    Bucuresti raman foarte pozitive. Cu toate aceste elemente in
    calcul, rezultatul ecuatiei arata spectaculos. Mai cu seama ca si
    aici miza creste din perspectiva viitorului: “E posibil ca aceasta
    tranzactie sa reprezinte un semnal bun pentru 2011”, adauga
    Ilie.

    Al treilea semnal – in ordine cronologica – este bifat de cea
    mai mare companie din Romania, Petrom. Aceasta a inaugurat
    proiectul imobiliar Petrom City, care are doua cladiri de birouri,
    un centru de date, o centrala electriva de 5 MW si o parcare de 900
    de locuri. Sediul va gazdui peste 2.500 de oameni, iar lucrarile au
    inceput in urma cu mai bine de doi ani si jumatate. Bugetul
    cheltuit pentru Petrom City se plaseaza in jurul a 130 de milioane
    de euro, dar, dincolo de suma, este important ca a fost construit
    in vreme de criza. 4.000 de oameni si 150 de companii au lucrat la
    proiectul care se intinde pe o suprafata de 100.000 metri
    patrati.

    Doua inaugurari si o tranzactie par la o prima vedere piese
    disparate intr-un puzzle, dar toate au un element comun. Sunt tot
    atatea semnale pozitive ca se intampla si alte lucruri in afara de
    restructurari, concedieri si ajustari de bugete. Mai mult de-atat,
    sunt verigi intr-un lant care tureaza motoarele economiei. Care
    trebuie sa se dezghete.

  • Etnobotanicele investitiilor

    De 1 Decembrie am vazut la televizor povesti emotionante despre
    romani exceptionali. Exceptionalitatea lor era nepretuita si cat se
    poate de diversa: erau preoti care ingrijeau copii, moldoveni care
    vopseau Turnul Eiffel, medici, artisti, intreprinzatori, oameni
    talentati pur si simplu. Asa si trebuie, sa fim constienti ca in
    jur exista si altceva, oameni frumosi care fac lucruri cel putin
    bune, daca nu exceptionale.

    Dar mi-a lipsit ceva; as fi vrut ca vreun oficial al statului
    roman sa vina si sa multumeasca celor cateva milioane de romani al
    caror singur talent este rabdarea. Este vorba de orice truditor,
    fie la privat fie la stat – oamenii care muncesc, care platesc
    taxe, cu o afacere mai mica sau mai mare, calatori cu masini nu
    prea scumpe sau cu tramvaiul sau cu metroul, care nu se exhiba,
    care tin copii la scoala si care rabda. Rabda excese, explicatii,
    abuzuri, incoerente, inconsecvente, sefi, pietoni, soferi,
    cersetori.

    Maria sa omul normal. Este in general ignorat, nu-l apara
    ONG-uri sau asociatii internationale si tine in spate, el si nu
    slabul din poveste, societatea romaneasca cu bunele si relele ei.
    Cred ca merita multumirea si recunoasterea aceasta daca, repet,
    autoritatile nu s-ar fi facut ca lucreaza de ziua nationala, la
    reuniuni internationale, chermeze cu fasole sau taieri gratuite de
    panglici.

    Ma intorc acum la investitiile pomenite mai sus. Cea mai mare
    parte a ofertelor de acest tip iti deschid o pagina care explica ce
    si cum – e un amalgam de texte, de regula prost traduse din
    engleza, un mix de pdf-uri, argumente, marturii ale unor insi care
    nu au existat niciodata, siruri ale lui Fibonacci si grafice (ba
    unele chiar cu “lumanari japoneze”). Sentimentul este ca daca
    citesti toate pdf-urile acelea si te uiti bine-bine la grafice, la
    un moment dat se va auzi un declic, vei incepe sa tranzactionezi si
    pe urma banii or sa curga si o sa fii bogat si admirat.

    Sa nu fiu gresit inteles, nu am nimic cu firmele serioase care
    au clienti ce isi pot permite sa intre pe piata valutara si sa
    speculeze. Este o piata puternica, care insemna la inceputul crizei
    2.000 de miliarde de dolari tranzactionate zilnic, de 20 de ori
    valoarea cumulata a actiunilor de la toate bursele lumii. Si exista
    si conturi demo, care te pot ajuta sa te obisnuiesti cu modul de
    tranzactionare si cu ritmul si regulile pietei valutare. Iar sumele
    minime pentru un cont, 30 – 100 de euro, nu sunt un capat de tara
    pentru cea mai mare parte a romanilor cu calculator si
    internet.

    Daca nu vrei FOREX, poate vrei aur si, daca esti grabit, poate
    nu vei baga de seama ca firma care iti ofera lingori din aur fin si
    monede are adresa de yahoo.com. Sau, de ce nu, fonduri europene. De
    fapt un ghid, luat probabil cu copy-paste de pe site-urile
    specializate si vandut drept solutia minune a finantarilor.

    Stiu ca astfel de initiative – cativa banuti ciupiti de la
    multi-multi aburiti – sunt comune oriunde in lume. Ca exista peste
    tot insi care isi inchipuie ca sunt isteti si incearca sa
    pacaleasca naivii. Cred insa ca la noi terenul este mult mai fertil
    pentru asemenea tip de afaceri, ca multi romani nu au deprinderile,
    cunostintele, prudenta si abilitatea de a separa oferta cinstita de
    inselatorie. Si cred ca astfel de initiative ar trebui discutate si
    analizate si, de ce nu, temperate. La fel ca in cazul magazinelor
    de vise.

    Lipsa multumirilor de care vorbeam, naivitatea semenilor, dar si
    afacerile-tun in care bagi un euro si obtii 5.000 sunt componente
    ale unei culturi a saraciei, puternic prezenta in Romania si acesta
    este subiectul adevarat al acestui text. Nu folosesc termenul in
    sensul sau sociologic, pentru ca nu ma intereseaza aici musai
    stiinta de carte sau nu stiu ce gen de muzica sau de manifestari
    artistice. Cultura saraciei inseamna pentru mine ideea de a imparti
    oamenii in dusi de nas si ducatori de nas, in fraieri si smecheri.
    Mai inseamna eliminarea egalitatii sanselor, idolatrizarile
    gratuite si folosirea de manipulari grosolane. Credinta in insul
    mesianic. Inertie si imobilism si folosirea in exces a ierarhiei
    natange. Multumirea de a supravietui, si nu vorbesc aici de satul
    romanesc, ci chiar de companii. Concret, un studiu al A.T. Kearney
    evidentia ca 97% din managerii romani considerau ca statul are un
    rol important in solutionarea crizei; cum solutiile de a opri criza
    sunt in exteriorul companiei, politica era una “de supravietuire”,
    fara niciun pas nou. Cat se poate de gresit, nu credeti?

    Am citit, intr-un text chiar despre cultura saraciei, o
    istorioara grozava: doi insi pe malul apei. Adus de curent, apare
    unul care se ineaca. Primul ins sare si il salveaza. Mai apare unul
    in pericol si primul sare din nou in apa. A treia oara la fel si in
    zare se vede al patrulea. Al doilea ins de pe mal da sa se ridice
    si sa plece. “Unde pleci? Avem oameni de salvat!”, exclama primul.
    Si al doilea il lamureste: “Pai m-as duce sa-l opresc pe ticalosul
    care tot arunca oameni in apa”.

  • Günter Verheugen: Europenii ar trebui sa fie recunoscatori Romaniei

    “Vad mari eforturi ale guvernului si ale institutiilor, iar
    pentru mine nu este nicio surpriza ca ia timp. Totul este o
    chestiune de cultura politica”, crede fostul oficial UE. “Aveti
    nevoie o astfel de cultura politica ce nu mai este orientata catre
    interesul individual sau al unui singur grup. Aveti nevoie de
    politicieni care pun interesul al intregii societati, al tarii, pe
    primul loc si apoi interesul lor.”


    Cititi mai multe     pe www.gandul.info

  • David si Goliat

    Captura record a acestui an: 34 de mii de pachete de tigari de
    contrabanda, confiscate saptamana trecuta la Botosani. Sapte
    suspecti au fost retinuti, iar sefii retelei erau un politist si un
    pompier. Prim-procurorul Parchetului de pe langa Tribunalul
    Botosani, Cristian Popovici, a declarat ca cinci persoane au fost
    prinse in flagrant in momentul vanzarii. Ei bine, valoarea cu care
    s-ar fi vandut la tarabe aceste tigari ar fi ajuns aproape de
    300.000 de lei, iar castigul net ar fi fost la 250.000 de lei
    pentru ca tigarile din Moldova, Ucraina si Serbia sunt mai ieftine
    de cinci ori decat aici. Chiar impartind cele 250.000 de lei la mai
    multi “afaceristi”, tot ramanea o suma frumusica de bani. Cu atat
    mai tentanta cu cat bugetarii si-au vazut anul acesta salariile
    taiate cu un sfert. Intr-o singura zi, traficantii castiga mult
    peste o chenzina obisnuita. Sa lasam deocamdata contrabandistul
    deoparte.

    Tot saptamana trecuta, unul dintre cei mai mari producatori de
    tigarete de pe piata locala, Japan Tobacco International, a lansat
    o campanie de constientizare a fumatorilor in privinta
    contrabandei. Campania, care se desfasoara in outdoor, publicatii
    si ruleaza si pe ecranele din reteaua de magazine Metro Cash &
    Carry, are o valoare de cateva sute de mii de euro, conform lui
    Neil Coupland, director general al JTI Romania. El spune ca aceasta
    campanie se va desfasura pana la jumatatea lunii decembrie, dar
    compania are planuri sa continue actiunile si anul viitor “si chiar
    si in 2012, adica pana cand consumatorii vor constientiza cat de
    daunatoare este contrabanda”. Cu titlul de exemplu, spune tot el,
    compania a incheiat in octombrie procesul de reorganizare pe
    parcursul caruia a concediat 120 de oameni. Si asta pentru ca, din
    pricina comertului ilicit, vanzarile companiei s-au prabusit: de la
    8 miliarde de tigarete in 2008 la circa 5 miliarde in 2010.

    Dincolo de scaderea profiturilor producatorilor de tutun mai
    sunt insa o serie de aspecte demne de luat in seama. O data sunt
    banii incasati din accize si tot soiul de taxe la bugetul de stat,
    adica in jur de 80% din costul fiecarui pachet de tigari. Vanzarile
    ilicite ruleaza acum un sfert din volumele totale, implicit se
    pierd la buget 80 de procente corespunzatoare. In total, peste
    jumatate de miliard de euro care ar trebui sa ajunga la bugetul de
    stat aluneca direct in buzunarele traficantilor. Spre comparatie,
    producatorii de tigarete au platit anul trecut taxe a caror valoare
    s-a plasat in jurul a doua miliarde de euro. Si asta pentru ca
    romanii platesc de departe mai multi bani pe tigari decat pentru
    orice alt tip de produs, fie mancare, bautura sau produse de
    curatenie. Valoarea totala a vanzarilor de tigari a depasit anul
    trecut trei miliarde de euro, fiind de trei ori mai mare decat
    piata berii, urmatoarea plasata in topul bunurilor de larg
    consum.

    Dar si cumparatorii de tigari se confrunta cu o gama intreaga de
    probleme, cea mai frecventa fiind banii mai putini din portofel.
    Desigur, ar fi extrem de avantajos pentru bugetul oricarui fumator
    sa renunte complet la fumat, dar nici macar cresterea de peste 50%
    a preturilor de raft in numai un an (2009) nu a avut acest efect.
    Or, atat timp cat la tarabele din piata un fumator gaseste tigari
    cu 10 sau 20% mai ieftine, cred ca il intereseaza prea putin ca
    bugetul de stat pierde incasari. Sau ca cineva, pe undeva, isi
    pierde slujba. Sau ca vanzarile unui comerciant scad si isi pune
    problema sa inchida magazinul. Pur si simplu, produsul mai ieftin,
    oricat de ilicit, castiga. Sa revenim acum un moment la
    contrabandist. Potrivit anchetatorilor, pompierul care coordona
    reteaua a strans o avere de un milion de lei din traficul de
    tigari. Ca sa ajunga la o avere similara, un angajat (ca mine, sa
    spunem) ar trebui sa puna deoparte cate 1.000 lei, lunar, vreme de
    noua ani. Sau peste 4.000 de lei timp de doi ani. Niciunul din
    scenarii nu mi se pare posibil pentru prea multi romani. Insa
    contrabandisti sunt considerati si carausii, care trec granitele,
    prin catune ce nici macar nu figureaza pe harta, carand in spinare
    cate 60 kg de tigari, pe trasee montane lungi de cinci km. Pentru
    ei, castigul este de ordinul a cateva sute de lei pe transport –
    daca reusesc sa aduca marfa. Dar cele cateva sute de lei sunt, in
    cele mai multe cazuri, singura sursa de venit.

    In tabloul ce reuneste laolalta contrabandisti, deficit bugetar
    si concedieri, o campanie ca aceea lansata de JTI pare doar… o
    picatura. Alaturi de ea mai sunt insa altele – cum sunt cainii
    donati echipelor de la frontiere, actiunile de schimbare a
    legislatiei pentru inasprirea pedepselor pentru contrabandisti
    s.a.m.d. Laolalta au insa, poate, forta de a eroda calcarul. Sau
    forta lui David in fata uriasului Goliat.

  • Comenteaza cu Anca si Ana: Reducerea indemnizatiei de crestere a copilului

    Ana crede ca statul roman este totusi generos

    Romania are spor natural negativ. Pe scurt, avem nevoie de cat
    mai multi nou-nascuti. Mai clar de atat, pentru ca Romania sa
    revina la spor natural pozitiv, fiecare familie ar trebui sa faca
    macar trei copii. Asta nu se intampla, in mod evident, este greu de
    crezut ca se va intampla in curand, asa ca dincolo de ratiuni care
    tin de implinirea personala, cresterea numarului de nasteri ar
    trebui sa fie incurajata si de un sistem mai confortabil pentru cei
    care sa pregatesc sa-si mareasca familia.

    Asta a fost probabil intentia Ministerului Muncii, atunci cand a
    extins perioada in care mamele puteau sta acasa pentru a-si ingriji
    copiii, de la un an la doi ani, si a majorat valoarea
    indemnizatiei, de la 600 de lei, la 85% din media veniturilor
    salariale nete, din care se plateau contributii sociale, realizate
    in ultimul an. Acum, ambele au scazut, iar mamele vor sta acasa
    doar un an, in care vor primi tot 85% din venituri, din al doilea
    an urmand sa primeasca doar 500 de lei pe luna. Asta daca aleg sa
    nu se intoarca la serviciu. Fata de cum arata legislatia in Romania
    anul trecut, situatia este nemultumitoare.

    Fata de cum stau lucrurile in alte tari, ne aflam inca in
    parametri mult mai generosi. Iata cateva exemple: in Austria,
    femeile nu primesc indemnizatie pentru concediul de maternitate mai
    mult de 16 saptamani, in Grecia perioada legala este de 17
    saptamani, iar in Ungaria se primeste indemnizatie de maternitate
    timp de 24 de saptamani. Sa vedem cum stau lucrurile si pe alte
    continente – Statele Unite ale Americii nu sunt deloc generoase in
    aceasta privinta. Nu platesc nici macar o zi de concediu maternal,
    insa mamele pot sta acasa trei saptamani, fara sa fie platite de
    stat sau de compania angajatoare. Pentru Asia si Africa, media este
    de trei luni.

    Sigur, multe dintre aceste tari nu se confrunta cu problemele
    noastre demografice, insa este foarte probabil ca autoritatile sa
    fi inteles ca natalitatea poate fi stimulata si prin alte metode,
    mult mai constructive decat concediile de maternitate indelungate
    si bine platite. Un exemplu ar fi crearea unui sistem bine pus la
    punct de educatie si ingrijire prescolara, cu crese care primesc
    copii chiar si de cateva luni, cu multinationale care au in sediu
    si centre de ingrijire, astfel incat mamele sa poata fi aproape de
    copii chiar si atunci cand lucreaza. La fel de mult conteaza si
    diferentele dintre calitatea vietii si venituri. Este mult mai
    simplu sa te intorci la serviciu la la scurt timp dupa nastere
    intr-o tara in care angajarea unei bone nu reprezinta un capriciu,
    ci un fenomen uzual.

    Anca este de parere ca statul roman nu are o strategie
    coerenta

    Intentia statului de a diminua perioada platita in care mamele
    au putut sta acasa pentru a-si creste copiii nu este prea bine
    primita, mai ales in randul viitorilor parinti. Este drept,
    perioada mai ridicata a concediului pentru cresterea copilului,
    precum si indemnizatia mai consistenta a favorizat cresterea
    natalitatii, inclusiv in mediul corporatist – in multe companii s-a
    simtit puternic impactul deciziei guvernantilor, iar destule
    birouri au ramas in aceasta perioada neocupate. Nu numai atat, dar
    multe mame au fost indemnate de noul sistem sa stea acasa intreaga
    perioada si sa ia chiar in calcul posibilitatea de a face un al
    doilea copil inainte ca primul sa implineasca doi ani.

    Intre timp, campul muncii a avut destul de mult de suferit din
    acest punct de vedere, iar companiile s-au vazut nevoite fie sa
    puna presiune mai mare pe angajatii ramasi in companie, fie sa-si
    creasca forta de munca si sa faca fata cheltuielilor mai mari la
    intoarcerea mamelor la lucru, dat fiind ca exista obligativitatea
    de a le pastra postul sau de a le oferi o pozitie echivalenta timp
    de sase luni.

    Diminuarea perioadei de la doi la un an si implicit reducerea in
    ansamblu a indemnizatiei pe care trebuie sa o plateasca statul in
    decursul concediului pentru cresterea copilului are in sine o
    singura justificare, chiar daca nu tocmai pe placul populatiei si
    probabil riscanta in raport cu sporul natural din Romania. Bugetul
    de stat este sugrumat. In aceste vremuri de criza, contributiile
    prin taxe si impozite la buget s-au diminuat, chiar daca procentual
    cotele de contributie au crescut pe alocuri (o baza mai mica de
    contribuabili, fie ca vorbim de angajati sau de angajatori,
    inseamna in final o contributie totala mai redusa). Iar statul pare
    sa fi ajuns sa nu-si mai poata permite sa sustina deopotriva
    somerii, pensionarii, parintii si copii, alaturi de alte categorii
    defavorizate, asa ca incepe sa refaca toate calculele.

    Problema ar fi faptul ca in Romania nu pare sa existe un set de
    prioritati bine definit, iar autoritatile prefera sa investeasca in
    lucruri poate frumoase, dar care nu inlesnesc prea mult viata
    romanilor si asa saraci prin comparatie cu vecinii din Vest. Cu o
    indemnizatie pentru cresterea copilului mai mica, un ajutor de
    somaj si el mai redus si alte masuri asemenea, s-ar putea sa nu ne
    ramana altceva de facut decat sa revenim poate la o serie de
    practici mai putin corecte din care pana la urma tot statul va avea
    de pierdut.

    Pe de alta parte, nu ma intelegeti gresit, nu sunt deloc de
    acord cu situatia, insa nu pot sa nu ma intreb cum de s-au
    descurcat atatea familii inainte de noua legislatie, cand perioada
    era oricum mai redusa, iar indemnizatia era aceeasi pentru toata
    lumea – 600 de lei, plus alocatia copilului? Se nasteau copii si
    atunci, iar mamele nu se plangeau prea mult si nu protestau in
    strada ca un an nu le ajunge pentru a-si creste copilul sau ca
    indemnizatia nu le ajunge pentru lapte praf si Pampers. Nimic de
    zis, suntem mai saraci in criza decat acum cativa ani raportat la
    puterea de cumparare, dar un parinte care asteapta sa creasca un
    copil doar din indemnizatie nu face decat sa se amageasca. Si nu
    vorbim aici despre perioada ulterioara primilor doi ani, cand si
    cheltuielile incep sa creasca.

    In fond, un copil n-ar trebui sa se nasca doar din motive
    banesti, iar cresterea natalitatii n-ar trebui sa fie doar o
    problema de natura financiara pentru stat. Daca vor sa se alinieze
    practicilor mondiale, guvernantii ar trebui sa se alinieze pana la
    capat si sa ofere totdata si un sistem intreg prin care parintii sa
    stea acasa cu nou-nascutii doar pana la varsta de un an, mai exact
    crese, gradinite sau bone care sa nu ceara intr-o luna mai mult
    decat castigurile unuia dintre parinti. Iar 500 de lei pe luna in
    plus fata de salariu in al doilea an, daca intentiile statului se
    vor materializa, sunt doar frectie la picior de lemn.

    Si atunci, care mai e toata strategia? Sa reduci acum din
    cheltuieli ca sa ajungi peste niste ani sa nu mai ai de unde sa
    incasezi venituri?

  • Starea web-ului, in viziunea creatorului sau

    Aniversarea de 20 de ani a web-ului s-a sarbatorit prima data in
    martie 2009. Atunci se implineau doua decenii de cand Tim
    Berners-Lee a propus conducerii CERN introducerea unui sistem de
    tip hipertext care sa permita cercetatorilor sa comunice si sa
    partajeze informatii intr-un mod eficient si totodata comod. Se
    poate presupune ca Tim avea deja in minte conceptele, asa ca are
    sens sa vorbim despre aniversarea ideii web-ului. Eu tind sa cred
    ca web-ul s-a nascut abia in 1993, cand CERN a cedat domeniului
    public intregul proiect, pentru ca mi-e greu sa-mi imaginez ce s-ar
    fi ales de aceasta idee minunata fara deschiderea catre inovatie pe
    care accesul neingradit la tehnologiile pe care se sustine o ofera
    tuturor. Cert este insa ca in decembrie 1990 a aparut primul site
    web si primul browser, astfel incat a putut fi vizualizata prima
    pagina HTML. Faptul ca toate acestea se gaseau doar pe computerul
    autorului are mai putina relevanta.

    Dar argumentul forte pentru aniversarea din decembrie 2010 este
    faptul ca Sir Berners-Lee o sustine si o marcheaza printr-un amplu
    articol publicat in revista Scientific American sub titlul “Long
    Live the Web: A Call for Continued Open Standards and Neutrality”.
    Se vede chiar din titlu ca inventatorul web-ului (si totodata
    directorul World Wide Web Consortium) nu se limiteaza la cateva
    fraze protocolare potrivite pentru un moment festiv, ci foloseste
    prilejul pentru a atrage atentia asupra catorva tendinte pe care le
    considera amenintari serioase la adresa viitorului web-ului.

    In opinia lui Berners-Lee, atentatul la principiul
    universalitatii este principalul pericol ce planeaza asupra
    web-ului, pentru ca utilizarea unor standarde care nu sunt deschise
    conduce automat la crearea unor insule informationale care risca sa
    fragmenteze web-ul si sa limiteze libertatea celor ce-l utilizeaza.
    Exemplul elocvent este Apple, care nu foloseste identificatori
    standard (URL) pentru referinte la piese muzicale sau filme: in loc
    de “http:” adresele sunt prefixate cu “itunes:” iar accesul la
    astfel de adrese este posibil doar cu programul iTunes. Rezultatul
    este ca nu poti sa faci o referinta la un cantec dintr-o pagina web
    standard. E o lume inchisa, care converge catre un singur magazin
    virtual si nu spre o piata libera si competitionala. Tim atrage
    atentia asupra unui aspect mai putin evident: nu doar utilizatorii
    sunt inchisi in acest serviciu, ci si Apple. In vreme ce web-ul se
    dezvolta prin contributii din partea a mii de companii si
    laboratoare de cercetare, Apple isi limiteaza sansele de evolutie
    la propria echipa.

    Tot inspre fragmentarea web-ului conduce si raspandirea
    “aplicatiilor” (in special pentru smartphones si tablete) care
    ofera acces specializat catre anumite resurse, cum ar fi anumite
    reviste sau ziare. Si in acest caz, avantajele (de pilda
    posibilitati mai comode de consultare, prezentare mai fancy etc.)
    vin la pachet cu dezavantajele care decurg dintr-o lume inchisa –
    de exemplu, nu poti sa trimiti prin e-mail sau Twitter o referinta
    la o anumita pagina. Tim este de parere ca este preferabil ca
    furnizorul de continut sa dezvolte o aplicatie web care sa fie
    accesibila din browsere diverse (inclusiv cele care echipeaza
    telefoanele inteligente), varianta cu avantajul de a beneficia de
    inerenta dezvoltare a unor noi tehnologii. De exemplu, HTML5 nu mai
    este doar un simplu limbaj de marcare, ci o veritabila platforma
    computationala care va face aplicatiile web mult mai utile si
    atractive, astfel incat vor putea concura cu aplicatiile
    specializate pentru anumite sisteme. Ideea centrala este ca
    standardele deschise sunt cele care sustin inovatia, iar cei ce
    prefera standarde proprietare vor fi pusi in situatia de a le
    sustine doar cu propriile forte.

    Desigur, articolul mai puncteaza si alte aspecte importante, cum
    ar fi separarea nivelului internet de cel al web-ului (acesta din
    urma este o aplicatie care foloseste serviciile internetului pentru
    transmisia datelor, asa cum un televizor foloseste retea de
    electricitate pentru alimentare), chestiunea neutralitatii retelei
    (pe care, evident, Tim o sustine), precum si problemele legate de
    protectia datelor personale. In ansamblu, asa arata starea web-ului
    in 2010.

    Sigur ca se poate obiecta: Tim este un “ortodox”, in vreme ce
    afacerile nu sunt. Insa tot el incheie cu exemplul “datelor
    conectate” care au permis companiilor farmaceutice sa se apropie de
    un leac impotriva bolii Alzheimer. Poate ne va ajuta sa nu uitam
    principiile care fac web-ul sa se dezvolte zi de zi.

  • J’accuse degeaba

    Graficul pe care il vedeti reprezinta evolutia incasarilor si
    cheltuielilor bugetare in Irlanda, tara cu chibrituri a ultimei
    perioade in Europa. Un pachet de asistenta financiara de 85 de
    miliarde de euro este conditionat de cresteri de taxe si impozite,
    de reduceri de locuri de munca in administratie, de reducerea
    indemnizatiei de somaj sau de scaderea salariului minim. Orice se
    poate spune, numai ca Irlanda nu a avut guverne responsabile nu; eu
    cel putin asa cred. Au facut reduceri de costuri, s-au analizat in
    amanuntime, au taiat unde au crezut de cuviinta si au ajustat ce au
    crezut ca e de ajustat. Au avut grija sa ofere investitorilor cea
    mai calificata forta de munca din Europa si nu si-au batut joc de
    sistemul de sanatate.

    Se poate observa pe grafic faptul ca incasarile au fost depasite
    de cheltuieli aproape permanent, desi finantele par extrem de
    sanatoase de-a lungul a aproape un sfert de veac, din 1983 pana in
    2007. Din anii ’90, in urma aplicarii unei politici de taxare
    competitiva, si incasarile, si cheltuielile au crescut
    considerabil; in 2007, inceputul crizei economice a fracturat linia
    incasarilor, dar nu a domolit cheltuielile. Acum politicienii
    irlandezi platesc, practic, aceasta greseala. Si oare este o
    greseala? Pentru ca daca e sa ne raportam la cheltuieli ca procent
    din PIB (graficul se poate gasi usor pe internet) cheltuielile
    statului au inregistrat in perioada 1983 – 2007 o tendinta
    permanent descrescatoare. Taxele reduse n-au daunat nicio secunda
    economiei irlandeze, chiar daca au fost criticate de colegi
    europeni ca Austria; taxele reduse au transformat Irlanda in
    campionul economic de pana mai deunazi.

    Ce vreau sa spun, simplu, este ca irlandezii vor plati nu musai
    propriile lor greseli, cu toate ca nu trebuie uitate bula
    imobiliara si creditele ieftine. In continuare sunt tentat sa las
    un spatiu alb pe care cititorul sa il umple cu ideile si
    convingerile sale despre ce se intampla cu Irlanda si despre ce
    s-ar putea intampla cu Portugalia, Spania, Italia, Ungaria sau
    Romania.

    Care este legatura cu Zola? Pai de ani buni de zile niste insi
    se poarta nebuneste cu finantele statelor lor si nimeni nu-i poate
    acuza. Ajutoarele masive acordate la inceputul crizei, reducerile
    de mai tarziu, inutilele reuniuni “G”orice numar, pokere cu Islande
    si rulete cu sistemele de sanatate, pensii si asigurari
    sociale.

    Gandire pe termen scurt.

    Am fost oarecum dezamagit de usurinta cu care presa a trecut,
    saptamana trecuta, peste un detaliu din studiul privind taxarea in
    Romania realizat de PricewaterhouseCoopers si Banca Mondiala. Este
    vorba de impozitarea muncii: trei sferturi din totalul sumelor
    platite de companii taxeaza, intr-o forma sau alta, munca, iar
    taxarea muncii ocupa 120 dintre cele 222 de ore necesare pregatirii
    documentatiei, depunerii declaratiilor si platilor. O asemenea
    politica, concentrarea pe bunii platnici si ignorarea fiscalizarii
    economiei gri nu incurajeaza nici munca, nici antreprenoriatul.
    Acelasi lucru il spunea in vara acestui an guvernatorul BNR Mugur
    Isarescu ca fiscalizarea excesiva a muncii o descurajeaza. Solutia
    este extinderea bazei de impozitare.

    Ce nu inteleg guvernantii Romaniei este faptul ca nu suntem
    feriti de probleme, oricat de cuminti am fi in relatia cu FMI sau
    UE; in acest moment nu mai exista o problema a sistemului financiar
    din Grecia, o alta a bancilor din Irlanda si o alta aiurea; este
    vorba de sistemul financiar european in ansamblu.

    Piesele dominoului au fost asezate si au pornit. Si nimeni nu
    mai poate spune “J’accuse”.

  • Comenteaza cu Anca si Razvan: Pro sau contra donarii organelor

    Anca sustine ca organul donat poate salva alte vieti

    Orice persoana este datoare macar sa ia in calcul posibilitataea
    de a dona organe. Nu vorbesc insa despre situatiile in care se
    doneaza un organ pe timpul vietii, de obicei unei rude bolnave,
    cand pana si cei impotriva ajung sa-si schimbe parerea. Ci despre
    prelevarea de organe dupa moarte. Din punct de vedere uman,
    personal, primul si cel mai puternic argument ar fi acela ca
    organele oricum nu mai folosesc donatorului, insa pot fi o sansa la
    viata pentru multi, de la bolnavi de inima care asteapta ani la
    rand sa gaseasca un donator compatibil, iar in Romania nu au nici
    cea mai mica sansa, si pana la oameni care au nevoie de rinichi,
    ficat, plamani chiar, si asa mai departe.

    La o privire de ansamblu, lipsa organelor disponibile pentru
    transplant este o problema majora in toata lumea, iar listele de
    asteptare in tari mai avansate din acest punct de vedere, SUA fiind
    cel mai bun exemplu, sunt interminabile. Tocmai din acest motiv s-a
    format o adevarata piata neagra in care organele fara de care un om
    sanatos poate trai, donate voluntar sau chiar involuntar, sunt
    vandute pe bani grei, zeci sau chiar sute de mii de euro. O viata
    n-ar trebui sa aiba un asemenea pret, din contra, este nepretuita,
    iar faptul ca dupa deces o persoana devine donator de organe este
    cea mai buna rezolvare. Cu atat mai mult cu cat nimeni nu este 100%
    scutit pe lumea asta de la boli pentru care singura solutie este
    transplantul, iar in fata unei necesitati proprii, toate
    argumentele anterioare impotriva dispar in totalitate, iar in loc
    se instaleaza furia ca nu sunt destui donatori si ca o viata se
    iroseste din dorinta altora de a avea un corp intact dupa
    moarte.

    Intr-un registru mai putin morbid, orice organ sanatos al unei
    persoane care nu mai este poate face diferenta pentru cineva care
    chiar are nevoie. Ganditi-va cat de mult ar pretui un nevazator o
    pereche de ochi sanatosi. Ar vedea cu totul altfel lucrurile si
    lumea din jur. Sau pielea, cel mai mare organ al omului, pentru
    cineva care a suferit arsuri in urma unui accident.

    Dincolo de toate acestea, donarea de organe poate fi un
    beneficiu si pentru cercetarea. Medicina si progresele in acest
    domeniu se bazeaza in mare masura pe cercetarea in care americanii,
    spre exemplu, investesc anual miliarde de dolari. Eu sunt doar unul
    dintre cei peste sase miliarde de oameni de pe Glob, dar daca as
    putea contribui la rezolvarea unei afectiuni medicale care ar ajuta
    chiar si numai 1.000 de oameni, de ce n-as face-o? Cu atat mai mult
    cu cat atatea generatii viitoare, printre care se vor numara
    inclusiv urmasii mei, vor avea de castigat de pe urma unei astfel
    de decizii.

    Razvan sustine ca donarea poate avea si minusuri si tot
    familia ar trebui sa decida daca apropiatul isi doneaza
    organele

    Odata ce pacientul, de regula tanar, ajunge in moarte cerebrala
    in spital, iar medicul observa pe cardul sau de sanatate acordul ca
    isi doneaza organele, eforturile depuse pentru a-l salva nu ar mai
    putea fi tocmai eroice. Deci, medicul nu l-ar mai putea privi ca un
    pacient, ci mai degraba ca pe o sursa de organe, care ar putea
    salva multe alte vieti. Iar de aici, discutia “o viata vs. mai
    multe vieti” isca multe controverse.

    Romania se afla pe al patrulea loc in lume in clasamentul
    tarilor care furnizeaza organe, dupa India, Bangladesh, Republica
    Moldova. Odata ce acordul pentru recoltarea organelor nu mai
    depinde de familie, va fi greu de monitorizat ce se intampla cu
    organele decedatului si unde se vor duce acestea. Piata neagra s-ar
    putea dezvolta rapid, mult mai mult decat pana acum, cat timp multe
    dintre organe nu ar mai ramane in tara, ci ar zbura, pe mult mai
    multi bani in principalii “importatori” de organe din lume – SUA,
    Turcia, Israel.

    Nu in cele din urma, sursele de organe sunt cel mai adesea
    pacienti tineri ajunsi la spital in moarte cerebrala ca urmare a
    unui accident rutier. Dupa recoltarea organelor, socul rudelor
    decedatului poate fi amplificat de modul in care arata victima. Cat
    timp incinerarea nu a prins prea mult teren, iar slujba de
    inmormantare pune in centrul evenimentului trupul neinsufletit al
    victimei, donarea de organe poate pune serioase probleme
    familiei.

    Perioada de desfasurare a concursului: 22 – 26 nov. 2010

    Desemnarea castigatorilor se va realiza de catre redactia
    BUSINESS Magazin in functie de participarea la dezbatere.

    Castigatorii vor fi publicati in revista BUSINESS Magazin care
    va aparea in 29 nov.

    Castigatorii editiei sunt: Tibi, Caius si
    Alex.

    Ii asteptam sa ne contacteze la 0318.256.314 sau pe e-mail
    la marketing@businessmagazin.ro
    pentru a revendica premiile.