BusinessMagazin

Tag: opinie

  • Generaţia noastră este principala beneficiară a NATO şi a UE. Ce lăsăm după noi?

    După mai bine de un an, am terminat de citit una dintre cele mai interesante cărţi de geopolitică (848 de pagini) care mi-au trecut prin faţa ochilor – Confidenţele unui ambasador sovietic la Washington –, o carte de memorii scrisă de Anatoli Dobrînin, cel care, timp de 27 de ani, i-a reprezentat pe sovietici în Statele Unite. A fost numit ambasador de Hruşciov în 1962, când avea 43 de ani, pe vremea lui Kennedy, tocmai când începea războiul rachetelor din Cuba. A prins şase preşedinţi americani şi s-a reîntors la Moscova pe vremea lui Gorbaciov, când la Casa Albă venise George W. Bush. De altfel, el a fost retras de la post de Gorbaciov, care voia să schimbe liniile – o retragere pe care Anatoli Dobrînin a considerat-o o greşeală şi, de aceea, în ultimul capitol al cărţii îl face praf pe celebrul lider sovietic, care, prin Perestroi-ka lui, a determinat căderea imperiului sovietic, pierderea puterii şi influenţei URSS în lume şi pierderea influenţei asupra tuturor statelor foste comuniste, începând cu Germania Democratică – RDG – şi până la România.

    Kremlinul nu a uitat niciodată că i-a fost luată şi a pierdut influenţa în fostele ţări comuniste şi, de aceea, va face tot posibilul să o recupereze, chiar dacă va trebui să apeleze la război. Iar Ucraina este primul pas. Retragerea militară ordonată de Gorbaciov din fostele ţări comuniste şi, în special, din Ger-mania de Est a fost o greşeală de neiertat din perspectiva lui Anatoli Dobrînin – mai ales că liderul soviet-ic nu a obţinut altceva decât bani (şi aceia mult prea puţini, care nu au fost suficienţi pentru a acoperi criza din Rusia şi din fostele ţări parte a URSS) şi un premiu Nobel, care i-a satisfăcut doar orgoliul lui Gorbaciov.

    Dacă aş fi citit această carte acum cinci ani, înainte să izbucnească războiul din Ucraina, poate ar fi trecut neobservată. Dar, în lumina războiului, în lumina a ceea ce se petrece acum, când noul lider amer-ican Donald Trump vrea să schimbe, cel puţin până acum, doar prin retorică, politica internă a NATO, prin lumina evenimentelor apărute odată cu prăbuşirea URSS, cartea are o altă semnificaţie. România a avut un noroc fabulos, a avut o fereastră unică în toată istoria ei, pentru că a putut să intre în NATO în 2004 şi în Uniunea Europeană în 2007. Aceste decizii au fost luate la începutul anilor 2000, atunci când Rusia era slabă din punct de vedere economic, social, politic şi geopolitic. Dacă ar mai fi durat câţiva ani, odată cu venirea lui Putin la Kremlin, noi nu am mai fi intrat în NATO, pentru că ruşii nu ar fi fost de acord, aşa cum Putin nu a fost de acord în 2008 cu extinderea NATO până la graniţa Rusiei prin includerea Ucrainei. De aceea Putin a venit la Bucureşti, în 2008, la reuniunea NATO şi i-a ameninţat pe George W. Bush, preşedintele american, şi pe Angela Merkel, cancelarul german, că o eventuală acceptare a Ucrainei în NATO va declanşa un război. Dacă aceste ameninţări ar fi fost făcute cu câţiva ani în urmă, nici România nu ar fi intrat în NATO şi ar fi rămas sub influenţa ruşilor. Episodul Ucraina de la reuniunea NATO de la Bucureşti, celebra masă la care au stat Bush, Putin, Angela Merkel, Băsescu, la Athenee Pal-ace, este descris şi de Angela Merkel în cartea ei, Libertate.

    Pentru generaţia mea, a decreţeilor, intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană a fost un lucru extraordi-nar, care ne-a schimbat cariera profesională şi viaţa socială. Pentru generaţia bunicilor şi a părinţilor, care au rămas în ţară, NATO şi Uniunea Europeană nu prea au însemnat mare lucru, pentru că anii trecuseră peste ei, căderea comunismului şi anii ’90 au fost cumpliţi, nu le-a adus nimic bun şi nu mai puteau să beneficieze în carieră de schimbările care s-au întâmplat. Erau deja la pensie. Dar, pentru că timpul nu stă în loc, nu se opreşte la noi, au venit alte generaţii care s-au trezit deja în NATO şi Uniunea Europeană, nu au mai avut nevoie de viză pentru ieşirea din ţară, au beneficiat din plin de investiţiile străine, de creşterea salariilor din România, de creşterea puterii de cumpărare. Aşa că, pentru ei, NATO sau Uniunea Europeană nu au aceeaşi semnificaţie. Poate de aceea mulţi sunt fascinaţi de alte cuvinte, de o altă retorică, care mizează pe suveranism, populism, naţionalism etc. Dar nu numai ei.

    Este greu de înţeles, când te aşezi la o masă deja pusă de alţii, cu sushi, avocado, burgeri, gelato, cafea de specialitate, ce semnificaţie are securitatea adusă de NATO. Nu explicită, ci implicită. Aproape toate investiţiile străine care au determinat creşterea economică a României şi recuperarea decalajelor faţă de UE au venit în România datorită umbrelei NATO şi a Uniunii Europene. Mulţi sunt beneficiarii unor salarii de peste 1.000/2.000 de euro pe lună datorită acestei umbrele.

    Pentru noi, generaţia decreţeilor, pierderea acestei umbrele, pierderea securităţii adusă direct şi indirect de americani, pierderea banilor de la Uniunea Europeană ar fi o catastrofă. Dar pentru generaţiile de di-naintea noastră, pentru care tranziţia nu a însemnat mare lucru, ci dimpotrivă, pentru generaţiile de după noi, care vor să experimenteze, ar fi o revanşă şi un alt experiment, o altă experienţă. Nu ştiu cum se vor desfăşura evenimentele, mai ales în lumina retoricii lui Donald Trump, mai ales a noii administraţii de la Casa Albă, nu ştiu cum se va termina războiul din Ucraina, nu ştiu ce înţelegere vor face americanii şi ruşii, nu ştiu dacă Europa va reuşi să strângă rândurile în faţa acestor schimbări, pentru care nu este pregătită, dar sper ca norocul/vremurile să ţină în continuare cu noi, iar evenimentele pe care le trăim acum intern să fie doar un simplu episod.

    Dacă generaţia mea, a decreţeilor, a fost prima şi principala beneficiară a NATO şi UE, noi ce lăsăm mai departe?   

    cristian.hostiuc@zf.ro

  • „Căsătoriţi-vă sau veţi fi concediaţi!”

    Dacă nu reuşiţi să finalizaţi această misiune până în primul trimestru, trebuie să scrieţi o autoreflecţie”, se arăta în anunţ. „Dacă această îndatorire nu este finalizată până în al doi-lea trimestru, compania va efectua o evaluare.” „Dacă nu vă puteţi căsători şi întemeia o familie până în al treilea trimestru, compania vă va rezilia contractul de muncă”, continua notificarea. „Vă rugăm să luaţi aminte.” Cam aşa sună decizia drastică a unei companii din China care a încercat să îşi asume responsabilitatea pentru rata natalităţii în ţară, im-punând angajaţilor necăsătoriţi şi divorţaţi să îşi rezolve „problemele personale” sub ameninţarea concedierii. După reacţiile negative venite din partea publicului şi a oficialilor guvernamentali, compania Shuntian Chemical Group, cu sediul în provincia Shandong, a fost nevoită să îşi retragă politica. Compania, care are peste 1.200 de angajaţi, a transmis luna trecută că angajaţii necăsătoriţi, cu vârste cuprinse între 28 şi 58 de ani, inclusiv cei divorţaţi, erau obligaţi să „rezolve problema căsătoriei”. Mai mult, anunţul critica angajaţii singuri pentru că „nu răspund apelului naţional” de a se căsători şi de a avea copii, acuz-ându-i că sunt „neloiali şi neascultători faţă de sfaturile părinţilor”. Măsura venea în con-textul unui efort susţinut al guvernului chinez de a creşte rata căsătoriilor şi a natalităţii. Însă, politica extremă adoptată de Shuntian Chemical Group a atras rapid critici şi a fost declarată ilegală de autorităţi, fiind retrasă a doua zi după ce oficialii din domeniul muncii au intervenit. China nu este singura ţară care se confruntă cu această criză. În 2023, numărul căsătoriilor în China a scăzut cu 20%, atingând cel mai mic nivel înregistrat vreo-dată, iar populaţia a scăzut pentru al treilea an consecutiv, ajungând la 1,408 miliarde. România se află într-o situaţie la fel de gravă. În 2023, s-au născut doar 156.000 de copii, comparativ cu 261.000 în 1990. Dacă acest trend continuă, populaţia României ar putea ajunge la 15 milioane de locuitori până în 2050. Pe lângă scăderea natalităţii, sociologul Alexandru Dincovici, citat de Business Magazin într-un articol de copertă publicat în toamna anului trecut, sublinia că această criză contribuie la îmbătrânirea populaţiei, punând o presiune imensă asupra sistemelor de sănătate şi de pensii. „Dacă nu mai avem tineri, cine se va ocupa de industriile care se dezvoltă în acest moment? Şi cine va mai lu-cra în alte industrii care nu mai prezintă atât de multă atractivitate?”, avertizează el. Un motiv esenţial pentru care tinerii români – şi, din ce reiese din discuţiile de pe reţelele so-ciale, şi cei de origine chineză,  ezită să aibă copii este costul ridicat al creşterii şi educării acestora. Conform unui studiu realizat de Salvaţi Copiii România, părinţii cheltuiesc în medie între 1.500 şi 2.000 de lei pe lună pentru îngrijirea unui copil, ceea ce înseamnă aproximativ 300.000 de lei până la vârsta de 18 ani. Aceste cheltuieli includ alimentaţie, educaţie, activităţi extracurriculare, îngrijire medicală şi locuinţă, fără a lua în calcul costurile suplimentare pentru studii universitare. Pentru multe familii, această povară fi-nanciară este prea mare, iar tinerii conştientizează asta din ce în ce mai mult. Care sunt soluţiile? Sociologul Romulus Oprica, în cadrul aceluiaşi articol, sublinia că România ar putea învăţa din exemplul Franţei, care are cea mai mare rată a natalităţii din Uniunea Eu-ropeană datorită unor politici de sprijin pentru familii. Printre măsurile eficiente se numără: alocaţii mai mari pentru copii şi reduceri fiscale pentru părinţi, facilităţi pentru achiziţionarea de locuinţe pentru tineri, extinderea numărului de creşe şi grădiniţe pentru a permite părinţilor să se întoarcă mai repede la muncă, concedii de maternitate şi pater-nitate generoase, compensate adecvat. Pe lângă măsurile guvernamentale, companiile private au un rol esenţial în susţinerea natalităţii şi, chiar dacă deciziile extreme nu sunt de dorit, există câteva aspecte ce ar putea fi îmbunătăţite pentru încurajarea tinerilor părinţi. Multe companii din România şi din lume au început deja să implementeze politici prietenoase cu familiile, cum ar fi: program flexibil de muncă sau posibilitatea de a lucra remote, concedii de maternitate şi paternitate extinse, peste minimul impus de stat, con-struirea de creşe şi grădiniţe la locul de muncă, pentru a uşura accesul părinţilor la servicii de îngrijire a copiilor, suport financiar pentru părinţi, sub formă de bonusuri la naştere sau subvenţii pentru educaţia copiilor, programe de reintegrare a părinţilor după concediul de maternitate sau paternitate, inclusiv sesiuni de coaching şi psihoterapie. Deocamdată, pare că părinţii reîntorşi în companii, mai ales mamele, sunt sancţionaţi la întoarcere, într-un mod mai mult sau mai puţin vizibil. Problema natalităţii nu este doar o preocupare a guvernelor, ci şi a companiilor şi a întregii societăţi. În timp ce măsuri extreme, precum cea propusă de compania chineză Shuntian Chemical Group, sunt inacceptabile, ele re-flectă disperarea unei lumi care se confruntă cu o criză demografică majoră. Dacă România şi alte ţări europene nu iau măsuri urgente pentru a sprijini familiile şi a stimula natalitatea, viitorul va aduce o populaţie îmbătrânită, o criză economică profundă şi o so-cietate lipsită de forţă de muncă tânără. Soluţiile există, dar ele trebuie implementate rap-id şi eficient – atât de către stat, cât şi de mediul privat.  

    Ioana Matei este editor-şef, Business Magazin

  • Care este modul nou în care angajaţii nemulţumiţi, după ani de stagnare, decid să plece, deşi nu au un loc de muncă mai bun care îi aşteaptă?

    Ai simţit vreodată că vrei să îţi dai pur şi simplu demisia? Fără a avea o ofertă mai bună care te aşteaptă, ci doar pentru că vrei să demonstrezi ceva. Dacă da, trebuie să ştii că nu eşti singurul în această situaţie. Fenomenul „revenge quitting” devine tot mai popular în primele două luni ale anului 2025, pe măsură ce angajaţii nemulţumiţi, după ani de stagnare, decid să plece nu doar pentru un salariu mai bun, ci şi ca o formă de răzbunare faţă de angajatori pentru că simt că „merită mai mult”.

    Potrivit celor mai recente date de la ivee.com, 28% dintre angajaţi vor să ia parte la „revenge quitting” în 2025. De asemenea, căutările pe Google pentru acest termen au crescut cu 234% în luna ianuarie, semn că tot mai mulţi oameni iau în calcul această opţiune.

    Deşi fenomenul se răspândeşte în toate industriile, tinerii profesionişti, în special Generaţia Z, sunt cei care îl conduc. Ei sunt din ce în ce mai vocali cu privire la lipsa de recunoaştere, stagnarea în carieră şi dificultatea de a menţine un echilibru între viaţa personală şi cea profesională. Mulţi tineri din generaţia Z şi mileniali îşi povestesc experienţele negative de la job sub hashtagul #revengequitting pe TikTok, Instagram sau LinkedIn.

    Spre deosebire de „quiet quitting”, unde angajaţii rămân la joburile lor dar fără implicare activă, „revenge quitting” presupune mai degrabă o plecare strategică şi cu o notă de răzbunare faţă de angajatorii care nu au oferit oportunităţile reale de dezvoltare promise la angajare. Pe scurt? Înseamnă să pleci într-un moment în care compania are nevoie de tine, spunând practic: „Dacă nu îţi pasă de mine ca angajat, nu îmi pasă nici mie de tine şef / companie”.

    Conform raportului Glassdoor Worklife Trends 2025, 65% dintre angajaţi se simt prizonieri în locurile lor de muncă actuale, iar mulţi dintre ei văd anul 2025 drept oportunitatea perfectă pentru a-şi lua „revanşa profesională”. Printre principalele motive se regăsesc salariile care au stagnat, lipsa de oportunităţi de avansare şi un mediu de lucru toxic sau nesatisfăcător.

    Se pare că femeile resimt aceste probleme mai mult decât bărbaţii. Un studiu realizat de AllBright arată că 43% dintre ele doresc să renunţe la locul actual de muncă, iar 73% sunt nemulţumite de progresul lor profesional. Cultura organizaţională joacă un rol esenţial în această decizie, deoarece mulţi angajaţi încă se confruntă cu bariere sistemice în calea avansării lor în roluri de conducere.

    Spre deosebire de „quiet quitting”, unde angajaţii rămân la joburile lor dar fără implicare activă, „revenge quitting” presupune mai degrabă o plecare strategică şi cu o notă de răzbunare faţă de angajatorii care nu au oferit oportunităţile reale de dezvoltare promise la angajare.

    Deşi decizia de a rămâne într-o companie se leagă în mare măsură în salariu, acesta pare să nu mai fie un factor determinant. Pandemia a schimbat fundamental perspectiva asupra muncii, iar oamenii au devenit mai conştienţi de impactul pe care acesta îl are asupra stării lor de bine. Astfel că, tot mai mulţi angajaţi îşi doresc un mediu de lucru incluziv şi unde se simt respectaţi, unde să nu fie discriminaţi sau marginalizaţi, să aibă flexibilitate în program şi posibilitatea de a lucra remote sau hibrid, o cultură organizaţională axată pe valori autentice, nu doar pe profit, precum şi recunoaştere profesională şi oportunităţi reale de avansare.

    Căutarea unui echilibru mai bun între viaţa profesională şi cea personală este o consecinţă directă a conştientizării faptului că „hustle culture” (cultura muncii neîncetate) are un preţ mult prea mare asupra sănătăţii mentale.

    Desigur, specialiştii spun că decizia de a pleca nu ar trebui luată impulsiv, ci pe baza unei analize realiste. Aceştia recomandă să ne punem următoarele întrebări: jobul meu actual mă ajută să ating obiectivele profesionale pe care mi le-am propus pe termen lung? Ce anume de la locul de muncă actual mă face nefericit – salariul, echipa, cultura, lipsa posibilităţii avansării? Există soluţii pentru a îmbunătăţi situaţia actuală (discuţii cu managerii, schimbare de departament etc.)?

    Dacă jobul începe să afecteze negativ sănătatea mentală sau fizică, atunci plecarea devine o opţiune logică. Mai mult, dacă ai fost supus hărţuirii, discrimi­nării sau altor abuzuri, aceste lucruri sunt un semnal clar că trebuie să cauţi ceva mai potrivit aşteptărilor tale, recomandarea tuturor specialiştilor fiind să faci demersurile necesare pentru propria bunăstare.

    Dincolo de numele pe care îl poartă, „revenge quitting” nu ar trebui să devină totuşi un act personal de răzbunare pură. Piaţa muncii din 2025 pare să ofere multe oportunităţi, dar într-un context economic uşor instabil, iar în continuare o schimbare de job necesită timp şi energie, atât din partea aplicantului, cât şi din partea posibilului angajator. Deci dacă vrei să iei parte la „revenge quitting”, poate ar fi bine să ai şi planul B.   

    Oana Ioniţă este social media manager BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, DA Premium

  • România, între cel mai bun an economic din istorie, cel mai ridicat nivel financiar pentru români, Coldplay la Bucureşti şi valul suveranist, Călin Georgescu, fraţii Tate, mercenari cu furci, topoare şi arme. Cum de-am ajuns aici?

    Vineri, Institutul Naţional de Statistică a publicat mai larg rezultatul economic al anului 2024 – creştere economică, PIB, cine a contribuit la creşterea economică. 

    Din punct de vedere statistic, România a avut anul trecut, 2024, cel mai bun an economic din istorie. De asemenea, am putea spune că şi românii au ajuns la cel mai bun an financiar din istoria lor. 

    – PIB-ul, care măsoară valoarea adăugată adusă în economie de companii, populaţie şi stat, a crescut la 1.766 de miliarde de lei, adică 355,3 miliarde de euro. În ultimii cinci ani PIB-ul a crescut cu 63% în lei şi cu 65% în euro. Ironic, creşterea PIB-ului de anul trecut (0,9%) a fost adusă de pariuri, concerte, meciuri de fotbal, teatre etc. Toate aceste lucruri nu sunt negative, ci chiar reprezintă un lucru pozitiv, pentru că arată că avem viaţă socială, că există bani în piaţă pentru entertainment.

    – Salariul mediu net a crescut la 5.645 de lei, adică 1.135 de euro net. În ultimii cinci ani salariul mediu net a crescut cu 69% în lei şi cu 65% în euro. 

    – Depozitele în bănci ale populaţiei şi companiilor, atât în lei cât şi în valută, au crescut în ultimii cinci ani cu 56%, de la 367 de miliarde de lei la 574 de miliarde de lei. Strict, depozitele populaţiei în lei şi valută au crescut cu 52%, de la 222 miliarde de lei la 338 miliarde de lei.

    – Activele celor peste nouă milioane de români din Pilonul II de Pensii au crescut la finalul anului trecut la 156,4 miliarde de lei. Cei mai mulţi români nu ştiu că 4,75% din salariul lor brut se duce automat lună de lună în Pilonul II de Pensii, iar atunci când vor ieşi la pensie s-ar putea să se trezească cu o sumă destul de bună. 

    – Activele fondurilor mutuale, unde au banii 812.000 de investitori români, un nou maxim atins la finalul lui 2024, au ajuns la 27 de miliarde de lei. 

    – Numărul românilor investitori la Bursa de la Bucureşti a urcat la finalul anului trecut la 226.000, de patru ori mai mulţi decât în urmă cu cinci ani. 

    – Pe bursele internaţionale, pe platformele de crypto, cred că peste 30.000 de români au active (acţiuni, ETF-uri, opţiuni, obligaţiuni, cryptomonede) care depăşesc 5 miliarde de euro, dacă nu chiar mai mult.

    – Sumele investite de români persoane fizice în titluri de stat Fidelis şi Tezaur, în lei şi valută, au depăşit 45 de miliarde de lei. 

    – Activele imobiliare ale familiilor din România sunt la cel mai ridicat nivel din istorie datorită creşterii preţurilor. Să nu uităm că 95% dintre români sunt proprietarii locuinţelor în care stau. 

    – 2024 va fi al treilea an în care avem o creştere consecutivă a românilor care s-au întors în ţară, după ce ani de zile/decenii au muncit şi au locuit în afara României. Asta dacă vă întrebaţi, apropos, cine cumpără cu cash casele şi apartamentele din jurul vostru plătind preţurile în creştere. 

    – Fondurile europene luate de la Bruxelles au depăşit 100 de miliarde de euro şi pe masă mai sunt încă 100 de miliarde de euro pentru următorul deceniu. 

    – Nivelul de trai măsurat prin PIB/locuitor la paritatea puterii de cumpărare a ajuns la cel mai ridicat nivel din istoria noastră, fiind la 78% din media Uniunii Europene (faţă de 35% la începutul anilor 2000), depăşind Ungaria, Portugalia şi fiind aproape de Polonia. 

    La polul opus, în ceea ce priveşte situaţia politică şi socială internă suntem cu tensiunea la cel mai ridicat nivel din ultimii 25 de ani. 

    De asemenea, cu situaţia geopolitică – războiul din Ucraina, ameninţarea noii administraţii americane cu ieşirea din NATO, reînarmarea Europei după opt decenii de pace – suntem într-o criză fără precedent. 

    Deşi valul suveranist/populist/naţionalist nu este majoritar, percepţia generală şi imaginea publică arată că el a cuprins toată ţara şi face agenda României. 

    După rezultatul surprinzător – apariţia lui Călin Georgescu – şi anularea alegerilor prezidenţiale din decembrie, sistemul politic din România, sistemul social sunt puse pentru prima dată la încercare de la venirea minerilor în 1998/1999. 

    Anularea alegerilor prezidenţiale- un eveniment fără precedent, demisia preşedintelui Iohannis, tot ce se întâmplă în acest moment – la ora la care scriu acest articol Centrul Vechi din Bucureşti este asediat de suporterii lui Călin Georgescu după ce BEC i-a respins candidatura pentru alegerile prezidenţiale din luna mai –, pune în discuţie sistemul politic din România. 

    Ca să nu mai vorbim că în peisaj apar şi mercenarii lui Potra, care sunt chemaţi să iasă în stradă cu furci, topoare, arme ca să schimbe ordinea constituţională, să-l repună pe Călin Georgescu pe lista de vot etc. 

    Într-o Românie în care toate sondajele arătau că românii sunt favorabili Uniunii Europene, NATO, sistemului de securitate euroatlantic, ceea ce se petrece acum pune la îndoială imaginea noastră atât internă, dar mai ales cea externă. 

    Din decembrie încoace, odată cu apariţia în prim-plan a lui Călin Georgescu, a anulării alegerilor, România este în prim-planul presei internaţionale, chiar pe prima pagină. Ca să nu mai vorbim de cazul fraţilor Tate, care a ajuns să fie subiect de discuţie la Casa Albă. 

    Într-o ţară care a reuşit să recupereze enorm în ultimele două decenii şi mai ales după intrarea în Uniunea Europeană, care este la cel mai bun an economic din istorie, la cel mai bun an financiar din istorie pentru cei mai mulţi dintre români, întrebarea este cum de-am ajuns aici?

  • Cel mai bine este că vine vara şi corporatiştii caută unde să se ducă în vacanţă

    În toate sondajele, cercetările legate de starea de spirit a românilor, de frica de război, de un eventual război, a ajuns pe primul loc, indiferent de categoria de vârstă sau de categoria profesională. Numai când pronunţi cuvântul „război” toată lumea se înarmează cu o stare de nelinişte şi nervozitate. Criza economică, creşterea preţurilor, pierderea jobului, scăderea nivelului de trai au trecut pe locul doi ca importanţă. După celebra întâlnire de la Casa Albă, din Biroul Oval, în care liderii americani (Donald Trump şi J.D. Vance, vicepreşedinte) s-au certat cu Volodimir Zelenski, liderul ucrainean, corporatiştii au devenit şi mai nervoşi, anxioşi din punct de vedere geopolitic, cu multe semne de întrebare legate de încotro se duce lumea, încotro se duce lumea occidentală pe care o ştiu ei şi în care trăiesc, ce se va întâmpla cu ei şi, într-un final, îndepărtat ce-i drept, ce se va întâmpla cu România. Pentru că nu mai au încredere în lumea tradiţională, în media tradiţională, în sistemul şi liderii tradiţionali, mai toată lumea îşi caută răspunsurile pe net, pe forumurile de discuţii, pe platformele sociale şi, mai ales, caută răspun-surile în comentariile şi afirmaţiile liderilor noi, de toate felurile.

    Pentru că totul este la liber acum, fiecare poate să spună ce vrea, poate să interpreteze orice eveniment aşa cum vrea, poate să comenteze aşa cum vrea. Logica politică, logica geopolitică, logica NATO apro-ape că nu mai contează. Lumea pare să creadă într-o conspiraţie mondială care a început cu criza finan-ciară din 2008, a continuat cu COVID, iar acum se îndreaptă spre război. Niciodată nu am văzut o stare de nelinişte atât de mare în rândul corporatiştilor, dar nu numai în rândul lor, iar această stare se trans-mite peste tot şi, înainte să se închidă în familie, se desfăşoară cel mai mult la job şi în relaţiile sociale. Companiile sunt văzute tot mai mult ca nişte exploatatori care nu fac altceva decât să exploateze şi să obţină un profit cât mai mare pe seama angajaţilor. Companiile fac o mare greşeală acum dacă rapor-tează profituri în creştere, pentru că oamenii/corporatiştii nu înţeleg cum de în jurul lor este criză, cum de în jurul lor este război, iar compania/banca/multinaţionala/corporaţia la care lucrează are profit în creştere. Iar starea de nervozitate creşte şi mai mult atunci când în corporaţie apar zvonuri legate de re-structurări, tăieri de poziţii, tăieri de bonusuri şi chiar reduceri de salarii. Nimeni nu înţelege cum este posibil ca o firmă pe profit, care face mult profit, să nu mai crească salariile sau să înceapă să facă re-structurări, cu oameni daţi afară. Şi pe piaţă sunt din ce în ce mai multe cazuri, ce-i drept fără să fie atât de mediatizate, în special din zona de IT. Pentru că multi­na­ţionalele/corporaţiile au devenit prea capi-taliste, mai ales când practică un discurs de marketing, de foarte multe ori ipocrit, angajaţii au început să fie din ce în ce mai nervoşi pe această formă de capitalism, mai ales dacă nu sunt parte la câştig. Pentru că au salarii bune, pentru că au ajuns la un nivel de trai bun, corporatiştii nu au o problemă cu nivelul de trai la care au ajuns. Se simt confortabil cu ceea ce au obţinut şi, dacă se poate, ar vrea să-şi menţină această poziţie. Dacă perioada COVID le-a dat sistemul peste cap, cu închisul acasă, cu munca remote, cu restricţiile apărute peste noapte, aruncându-i pe mulţi într-o depresie profesională, războiul de acum, de lângă noi, cu toate consecinţele lui, cel puţin din punctul de vedere al imaginii, le-a indus o stare de teamă cu care nu s-au mai confruntat. Corporatiştii s-au mai confruntat cu crize, dar niciodată cu un război, cu teama de un război. Mulţi corporatişti nu mai sunt la prima tinereţe, au familii, au pro-priile case, au propriile active imobiliare/financiare, au propriile businessuri şi simt teama că ar putea să piardă tot ce au. Aşa că încep să-şi pună foarte multe întrebări, citesc tot ce prind şi, mai ales, sunt atenţi la toate teoriile conspiraţioniste. De aceea pun teama de război pe primul loc în cadrul pre-ocupărilor lor. Dar ce este bine este că vine vara, toată lumea caută să-şi programeze vacanţele, în spe-cial în afară, mai toată lumea se uită ce a apărut nou, mai ales în zona de haine. Toată lumea se uită după cafenele şi restaurante noi, hot în oraş, după spectacole şi concerte. Aşa că războiul mai poate să aştepte. Şi, oricum, mai avem de trecut rezultatul alegerilor prezidenţiale din luna mai, care ne va indica ce vrea majoritatea.   

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Ce preţ sunteţi dispuşi să plătiţi (dincolo de bani) pentru targeturi umflate în terenul clickurilor, reach-ului, vizualizărilor?

    Ce lup vreţi să hrăniţi? Pe cel bun? Sau pe cel rău? Cu siguranţă aţi auzit de metafora „lupului” interior care învinge. În toate cazurile – cel care este hrănit. Cu siguranţă, la fel se întâmplă şi în comunicare, în me-dia, în promovare, în marketing.

    Agresivitate, situaţii controversate, ură, radicalizare sunt subiecte la ordinea zile în mai toate ţările de pretudindeni, iar frica de războiul de la graniţă pare că nu ne mai afectează la fel de mult ca în urmă cu trei ani, când Ucraina a fost atacată. În prezent, anxietatea este provocată de o sumedenie de lucruri care se întâmplă parcă peste tot şi, din toamnă, şi pe meleagurile noastre. Astfel, am ajuns în situaţia în care pentru a controla anxietatea provocată de ştiri şi de scenariile pe care le construim plecând de la ele, singura soluţie pare a fi ignoranţa – pur şi simplu izolarea de terenurile în care circulă aceste in-formaţii.

    O atitudine care nici nu e de condamnat, în condiţiile în care, necontrolată, anxietatea ne îmbolnăveşte, având adeseori manifestări fizice – şi cu siguranţă este suficient să privim în jur pentru a vedea cum cele mai recente alegeri (de pe plan local şi internaţional) ne-au afectat nu doar starea de spirit, ci şi cali-tatea somnului, apetitul, felul în care privim viitorul. „Păi nu te mai uita la TV!” este replica pe care am auzit-o de dimineaţă, într-o conversaţie dintre două doamne, una întrebând-o pe cealaltă ce se întâmplă (părea obosită, supărată), iar pricina acestei stări era, desigur, legată de ştiri. Dar nici această alegere nu este foarte viabilă, într-un prezent în care suntem superconectaţi, digitalizaţi, interdependenţi.

    Şi poate că dacă nu ar fi fost surpriza majoră adusă de alegerile prezidenţiale din toamnă, nici nu ne-am fi agitat atât de rău şi nici nu ne-am fi întrebat cum de s-a ajuns aici. Dincolo de nemulţumirea, dezamăgirea şi frustrarea maselor, s-au iţit tot felul de întrebări legate de mecanismele care au propagat mesaje, cum a ajuns un necunoscut în postura de salvator pe cal alb. Ei bine, forţa nevăzută a social me-dia şi-a spus cuvâtul şi până la studierea fenomenului ca studiu de caz prin cine ştie ce instituţii, noi trebuie să ne confruntăm zi de zi cu urmările acestuia. Implicit, anxietatea generată de acestea. Fac-torul de multiplicare din sfera digitală este uriaş prin comparaţie cu orice ştim. În urmă cu mai mulţi ani, visul unei directoare de marketing era să facă o campanie TV pentru produsele cosmetice ale companiei în care lucra. Azi cred că bugetele de promovare produc efecte mult mai puternice în online. Pentru cine doreşte, pentru că nu este nicidecum un „must”, ci pur şi simplu o alegere.

    Recent am descoperit cu surprindere că unul dintre bijutierii high-end ai prezentului alege nu numai să stea cât se poate de departe de mediul online (neavând, desigur, site, nicidecum promovare în social media), dar magazinul său plasat pe o arteră pariziană consacrată nu are nici măcar vitrine la stradă sau clasicul panou cu numele pus deasupra intrării, aşa cum face orice comerciant. Ba mai mult, Joseph Ar-thur Rosenthal primeşte clienţi noi doar la recomandarea celor pe care îi are deja în portofoliu, iar pro-dusele sale sunt personalizate. Fiecare piesă este unică, creată pentru un anumit client şi face anual 70-80 de bijuterii. Artistul a realizat în urmă cu trei decenii o brăţară (Parrot Tulip) din aur, cu accente de di-amant şi granat, care s-a vândut la licitaţie în 2014 pentru 3,25 milioane de franci elveţieni (3,44 mil. eu-ro). Artistul nu agreează lumina reflectoarelor şi nici nu pare că lipsa de publicitate îl afectează în vreun fel. Dar este un exemplu extrem.

    Sigur, brandurile au nevoie de vizibilitate. Dar cu ce preţ? În fuga nebună după notorietate, clickuri, fol-loweri şi vizualizări, bugete consistente riscă să ajungă în zone în care sunt alimentate mecanismele ştirilor fake şi ale celor negative. În mod natural, apetitul pentru ştiri negative este mai mare, de aici vin audienţele, ratingul, şi, implicit, câştigurile. Pe de altă parte, prea puţini dintre noi pot decela între fake şi non-fake, iar cei mai mulţi nici nu admitem că suntem păcăliţi de ştiri, arată studiul Pareto Report, ajuns anul acesta la a patra ediţie. Mihai Bârsan, fondator al acestui studiu şi profesionist cu o experienţă de peste 25 de ani în marketing, avertizează: „Modul în care cheltuim pentru media, dacă urmează publicul, va urma şi ştirile false şi ştirile dăunătoare, pentru că avem ştiri pozitive şi ştiri dăunătoare care con-struiesc minciuni pe o nostalgie falsă sau orice altceva care creează emoţii negative. Şi noi hrănim asta cu publicitatea noastră. Pentru că dacă urmăm publicul, urmăm algoritmii şi algoritmii promovează acest tip de date. Mai puţin de 3% este media reală din tot consumul. Toate celelalte 97% din informaţii sunt doar gunoi. Fiţi atenţi unde vă puneţi banii, pentru că acolo unde vă puneţi banii, acolo va creşte. Aşadar, luaţi o decizie care să înfrunte algoritmul!”  

    Ioana Mihai-Andrei este redactor-şef Business Magazin

  • Ioana Manea, Chief Innovation Officer, Arctic Stream: 2024 prin ochii unui integrator IT. Perspective pentru 2025

    Anul 2024 a fost plin de provocări, în toate domeniile şi pe toate planurile. Pentru a obţine o privire de ansamblu mai puţin subiectivă, l-am rugat pe ChatGPT să îl rezume într-o frază, şi am obţinut o caracterizare destul de bună, după părerea mea: „Anul 2024 a fost marcat de progrese semnificative în tehnologie şi sustenabilitate, provocări economice şi sociale, dar şi de un spirit global de adaptare şi rezilienţă în faţa schimbărilor continue”.

    Bineînţeles, nici domeniile de infrastructură IT şi securitate cibernetică nu au fost lipsite de provocări specifice. Costul mediu al unui atac în 2024 este la cel mai înalt nivel de până acum, cu 10% mai mult decât anul trecut, ajungând la 4,88 milioane de dolari (sursa: https://www.ibm.com/reports/data-breach). 

    La nivel de atacuri globale, putem nota următoarele:

    – 85% din atacurile cibernetice au folosit AI-ul, demonstrând potenţialul său dual (https://www.keepersecurity.com/blog/2024/08/14/top-ten-cybersecurity-threats-in-2024/). Printre altele, AI-ul a fost folosit să formuleze text mult mai convingător în e-mailurile de phishing, dar este folosit şi de tooluri de spart parole mult mai rapid (e.g. PassGan).

    -Ÿ  Tehnologiile deepfake au fost folosite pentru a crea impersonări convingătoare în  atacuri pe social media (https://www.weforum.org/stories/2025/01/deepfakes-different-threat-than-expected/).

    -Ÿ  Atacurile de tip ransomware continuă şi evoluează în complexitate.

    -Ÿ  Atacurile asupra lanţurilor de aprovizionare (supply chain) rămân în centrul atenţiei, exploatând vulnerabilităţile software-urilor de încredere şi compromiţând simultan numeroase organizaţii.

    Conştientizarea colectivă

    Pasul zero înspre implementarea de politici de securitate, soluţii de protecţie, procese bine documentate în caz de pierderi de date sau atacuri cibernetice este conştientizarea că există o problemă reală, care trebuie prevenită. La nivelul companiilor mari şi în special în domenii strict reglementate, acest lucru era bine cunoscut de mulţi ani, însă dacă ne gân­dim la nivel individual, în special în rândul oamenilor care nu lucrează în IT sau domenii conexe, securitatea cibernetică nu se află în topul grijilor sau intereselor. Cu siguranţă, cu toţii am auzit pe cineva care să spună la un moment dat: „Şi ce dacă îmi fură cineva datele? Ce să facă cu ele?”  

    Tehnologiile avansate sunt înţelese de publicul larg atunci când există o aplicaţie sau o interfaţă palpabilă pe care să o poată folosi. Spre exemplu, AI-ul şi ML-ul au fost adoptate la scară largă odată cu apariţia asistenţilor precum ChatGPT, Gemini sau Cortana. Anul 2024 a adus atacurile cibernetice atât de aproape de utilizatori, cât să poată fi înţelese de majoritatea. 

    Orice eveniment important, fie el de natură politică sau de anvergură internaţională, a fost ţinta atacurilor cibernetice (e.g. alegerile din diferite ţări, Olimpiada de Vară din Franţa etc). 

    Anul trecut am văzut la ştiri cum instituţii şi companii din România au fost atacate, ne-am lovit de website-uri care nu sunt disponibile în urma unor astfel de evenimente. În luna decembrie am auzit cu toţii despre conceptul ferme de boţi, campanii de dezinformare, precum şi ce sunt actorii statali. Majoritatea băncilor, operatorilor de telefonie şi cablu, companiile de utilităţi trimit regulat e-mailuri şi informări legate de campanii de phishing şi vishing care le preiau identitatea şi încearcă să păcălească oamenii pentru a le furniza informaţii personale sau a prelua controlul telefoanelor sau a laptopurilor. 

    Arctic Stream (listată la Bursa de Valori Bucureşti, sub simbolul AST) este o companie cu capital integral românesc, fondată în 2017, cu un portofoliu de servicii care include: evaluarea infrastructurii IT; consultanţa; proiectarea, reproiectarea, integrarea şi dezvoltarea infrastructurii de date şi de securitate IT; managementul de proiect, configurarea, implementarea şi migrarea de soluţii complexe; alături de mentenanţa şi suportul operaţional post-implementare.

    În rândul companiilor

    La fel ca în domeniul asigurărilor, investiţiile în securitatea cibernetică nu au un ROI clar, beneficiile nu sunt palpabile, mai puţin în cazul nefericit al unui atac. Altfel, soluţiile şi procesele mai degrabaă îngreunează workflow-ul normal de lucru (autentificările trebuie să treacă prin mai mulţi paşi, politicile de schimbare a parolelor pot frustra angajaţii etc.). Toate acestea devin desigur insignifiante în cazul în care compania e sub atac, atunci când aplicaţiile sunt indisponibile, iar calculatoarele criptate, atunci când angajaţii nu pot lucra, iar firma nu poate produce ceea ce trebuie să producă. 

    În plus, directiva europeană NIS2 şi transpunerea ei în lege au determinat conştientizarea mai mult sau mai puţin forţată a companiilor care operează în domenii esenţiale, a implementării prevederilor legate de oameni, tehnologii şi procese. Este desigur un proces de durată, cu mai multe etape, dar directiva pune bazele necesităţii apărării din punct de vedere cibernetic. 

    Privind spre 2025 

    Transpunerea Directivei NIS2 reprezintă un pas important în consolidarea securităţii cibernetice la nivel naţional şi european, impunând standarde mai înalte şi o abordare mai cuprinzătoare în faţa ameninţărilor cibernetice în continuă evoluţie.

    Astfel, entităţile esenţiale şi importante trebuie să:

    -Ÿ  implementeze măsuri tehnice şi organizatorice pentru gestionarea riscurilor de securitate cibernetică.

    -Ÿ  dezvolte planuri de răspuns la incidente şi continuitate a afacerii.

    -Ÿ  notifice prompt autorităţile competente despre incidentele semnificative.

    Adeseori în domeniul în care lucrăm vorbim despre triada oameni, procese şi tehnologie şi nevoia tuturor celor trei elemente în asigurarea unei protecţii cibernetice. Vedem deja cum în 2025, companiile se vor uita la toate cele trei. 

    Companiile vizate de directiva NIS vor trebui să aibă procese bine puse la punct referitoare la managementul riscului, obligaţiile de raportare, responsabilitatea conducerii, continuitatea activităţii.  

    Nevoia de personal calificat în cybersecurity e mai stringentă ca niciodată. World Economic Forum analiza în luna octombrie 2024 o lipsă de 4 milioane de experţi şi profesionişti la nivel global. 

    Nu în ultimul rând, tehnologia, cea care ne este nouă la Arctic Stream cel mai apropiată, trebuie să furnizeze vizibilitatea şi corelarea asupra evenimentelor, precum şi să faciliteze refacerea sistemului afectat. Nu îmi propun să trec în revistă toate platformele ce trebuie să lucreze împreună pentru a realiza protecţia şi răspunsul la incidente, pentru că articolul ar deveni mult prea lung şi, desigur, acestea depind mult şi de tipicul organizaţiei la care ne referim. 

    Din punct de vedere tehnologic însă, observăm câteva direcţii importante de referinţă pentru 2025: 

    1. Segmentarea reţelelor 

    La Arctic Stream povestim de câţiva ani despre această segmentare şi securizare a reţelelor, în special în domeniul industrial, unde există reţele de proces (sau SCADA), acestea trebuie să fie izolate din punct de vedere logic de reţelele administrative, astfel încât dacă se întâmplă ceva în reţeaua utilizatorilor, acest lucru să nu afecteze producţia. 

    Vorbim desigur despre segmentare şi la nivel de utilizatori şi la nivel de aplicaţii, pentru a restrânge cât mai mult suprafaţa unui atac. 

    2. Vizibilitate şi trasabilitate

    În cazul unui incident de securitate, unul din primii paşi de făcut este să obţinem loguri. Infrastructura de reţea împreună cu soluţiile şi platformele de cybersecurity trebuie să ofere vizibilitatea şi trasabilitatea necesară pentru a înţelege cine, cum, când s-a conectat. Vizibilitatea permite, printre altele: detectarea rapidă a ameninţărilor, evaluarea amplitudinii incidentului, răspunsul eficient şi izolarea rapidă, precum şi conformitatea şi raportarea. 

    3. Serviciul de răspuns la incidente 

    În 2025, serviciul de răspuns la incidente este esenţial pentru companiile moderne, devenind o componentă critică a strategiei de securitate cibernetică. Serviciul de răspuns la incidente asigură protejarea reputaţiei companiei, gestionând criza şi minimizând daunele aduse imaginii, suport pentru continuitatea afacerii, restabilind rapid operaţiunile critice, precum şi conformitatea cu directiva NIS2. Un serviciu de răspuns la incidente oferă acces la expertiză specializată şi tehnologii avansate, în special pentru companiile care nu dispun de resursele interne necesare. 

    În concluzie, anul 2025 nu va fi, cel mai probabil, nici el lipsit de provocări. Însă, cu o strategie bine pusă la punct, inclusiv în domeniul de securităţii cibernetice, poate deveni anul în care rezilienţa defineşte succesul.  

  • Visaţi la pensie, faceţi economii sau poate vreţi să vă retrageţi din activitate la 40 de ani? Uitaţi de aceste idei. În era AI, munca până la 80 de ani ar putea fi noua realitate căreia trebuie să ne adaptăm

    Un balcon întunecat al unei săli de teatru. În stânga mea, un domn pe la vreo 60 de ani, scrie intens într-un carneţel. Mă regăsesc în postura obişnuită a unui jurnalist la evenimente: observ, notez, mă concentrez. Dar de data aceasta, lucrurile sunt diferite. În loc să scriu de mână, mi-am pornit lavaliera şi am început înregistrarea pe telefon. Îmi spun că tehnologia, mai ales inteligenţa artificială, va prelua munca „grea” – transcrierea, diacriticele – lăsându-mi mai mult timp pentru ceea ce contează cu adevărat: esenţa. Alegerea ideilor importante, formularea întrebărilor şi contextul oferit prin experienţa acumulată. Această schimbare mi-a amintit de vremurile în care scrisul până în creierii nopţii era regula, nu excepţia. (Şi nu era atât de greu să îmi amintesc – au trecut doar vreo patru luni de atunci). Munca de jurnalist nu a fost niciodată şi nici nu va fi uşoară, dar niciodată nu a fost mai uşoară ca acum. Iar cu un echilibru între plăcerea de a lucra şi sprijinul AI-ului, poate că munca până la 80 de ani nu e un scenariu atât de imposibil. La un eveniment recent despre tehnologie şi inovaţie, Riaz Shah, profesor la Hult International Business School, a adus în discuţie această nouă realitate. În discursul său, Shah ne-a provocat să ne gândim la viaţa extinsă şi la ce înseamnă să muncim până la 80 de ani. „Speranţa de viaţă va creşte la 120 de ani datorită progreselor tehnologice şi medicale. Aşadar, ce veţi face cu cei 30 de ani în plus de viaţă sănătoasă?”, a întrebat el. „Nu poţi trăi până la 120 şi să nu lucrezi până la cel puţin 80.” Odată cu AI-ul şi noile tehnologii, cariera noastră nu va mai avea aceeaşi formă. Shah a explicat că trebuie să regândim conceptul de muncă, educaţie şi timp liber. Nu ne mai putem imagina o viaţă de muncă până la 60, urmată de pensionare. „Trebuie să regândim lucrurile şi să acceptăm că vom învăţa şi vom lucra toată viaţa, dar într-un mod echilibrat”, a subliniat Shah. Această idee nu este doar teorie. Pandemia ne-a obligat deja să schimbăm felul în care lucrăm. Munca la distanţă şi modelele hibride au devenit normă, iar nevoia de spaţii fizice a scăzut. AI-ul a preluat o mare parte din sarcinile repetitive, eliberându-ne pentru a ne concentra pe ceea ce ne place şi pentru a adăuga valoare prin creativitate şi gândire critică. Această tranziţie este esenţială pentru a ne bucura de munca noastră în anii lungi ce vor urma.

    Realitatea aceasta ne obligă să regândim toate etapele vieţii noastre, de la educaţie la muncă şi la odihnă. Trebuie să învăţăm şi să lucrăm simultan, iar companiile, liderii de companii, trebuie şi acestea să se adapteze şi să valorifice această schimbare. Nu mai este vorba doar de câştiguri şi productivitate, ci şi de găsirea unui echilibru care să ne permită să lucrăm mai mult timp, dar cu mai puţin stres. După cum a spus şi Shah, companiile care vor îmbrăţişa această transformare vor fi cele care vor prospera. Aşadar, cum ne pregătim pentru această schimbare? În primul rând, trebuie să ne placă ceea ce facem, pentru că vom face asta mai mult timp decât am anticipat. În al doilea rând, trebuie să fim deschişi în faţa noilor tehnologii şi să învăţăm să colaborăm cu AI-ul. Pentru mulţi dintre noi, munca nu va mai fi o cursă contra cronometru până la pensionare, ci o călătorie lungă, în care trebuie să găsim plăcerea şi bucuria în activităţile noastre de zi cu zi.

    Ceea ce am trăit noi, cei din presă, în ultimele două decenii, a fost o adevărată revoluţie. BUSINESS Magazin a împlinit 20 de ani, şi în această perioadă, am asistat la transformări dramatice ale presei – de la hârtie la digital, de la ştiri la storytelling în social media. Noi continuăm acea revoluţie. Iar tehnologia este, fără îndoială, o parte esenţială din această schimbare.
    Munca noastră s-a schimbat, dar am rămas dedicaţi poveştilor care contează. Poate că uneori vom lua notiţe în continuare, într-un balcon întunecat al unui teatru, ca jurnaliştii de modă veche. Dar ceea ce va conta nu este cum scriem sau cât timp ne va lua, ci pasiunea cu care continuăm să o facem. Şi dacă putem adăuga la asta o doză sănătoasă de AI şi longevitate, atunci poate chiar vom ajunge să lucrăm până la 80 de ani – şi să ne şi placă. Voi cum vă veţi transforma în următoarele decenii?  

    Ioana Matei, Eeditor-şef Business Magazin

  • Poate ar trebui să îi invităm pe investitorii americani interesaţi de metalele rare din Ucraina să vină mai întâi în România, să vadă dacă hărţile cu resurse minerale pe care le avem sunt valoroase sau nu. Nu de alta, dar nu câştigăm nimic dacă ţinem îngropate resursele minerale de teama că o să ni le fure cineva

    Cred că mai toată lumea a auzit/a văzut pe video întâlnirea de vineri de la Casa Albă, din Biroul Oval, dintre liderii americani – Donald Trump şi J.D. Vance – cu preşedintele Ucrainei Volodimir Zelenski, care s-a soldat cu o dispută fără precedent transmisă în direct, care a arătat, de fapt, că între părţile implicate în conflictul din Ucraina sunt divergenţe majore privind viitorul războiului, chiar dacă părţile păreau să fie aliate – americanii cu ucrainenii.

    Până când Donald Trump şi Zelenski vor reveni la masa discuţiilor, vor semna tratatul privind exploatarea materiilor rare de pe teritoriul Ucrainei şi se va închide războiul, poate îi invităm mai repede pe investitorii americani să vină să vadă dacă noi avem ceva resurse prin subsolurile, prin munţii ţării, dacă acestea sunt comerciale şi dacă pot fi exploatate şi prelucrate.

    Nimeni nu ştie cum şi când se va opri războiul din Ucraina, cum va arăta planul de pace, dar sigur aceste lucruri nu se vor întâmpla mâine şi poate avem o fereastră de oportunitate de câţiva ani. 

    De trei decenii guvernul, statul, stă cu nişte hărţi în braţe de pe vremea lui Ceauşescu privind resursele rare pe care le-ar avea România, în loc să le actualizeze şi să vadă dacă din aceste resurse există ceva de exploatat comercial.

    Întotdeauna resursele unei ţări, indiferent de tipul lor, sunt subiecte de conspiraţii, de trădări, de corupţie, de o retorică naţionalistă, populistă etc. şi de aceea guvernele nu prea au curajul să se aventureze în acest domeniu.

    Înainte de a ajunge să ne fure străinii resursele, măcar să vedem dacă avem ceva, că tot ne alimentăm tot timpul din poezia lui Eminescu – “Munţii noştri aur poartă/Noi umblăm din poartă-n poartă”. 

    Dar înainte ca austriecii, americanii, ruşii, francezii, britanicii, evreii etc., adică exploatatorii din întreaga lume să ne ia resursele, măcar să vedem dacă avem ceva, dacă harta plină de resurse, neactualizată de pe vremea lui Ceauşescu, adică de peste trei decenii, este şi valoroasă, dacă resursele pe care le avem sunt şi comerciale, adică sunt suficient de mari pentru a fi exploatate şi pentru a face business cu ele.

    De trei decenii noi trăim din nişte hărţi de resurse neactualizate şi credem că suntem bogaţi şi că toată lumea vrea să ne exploateze, să ne fure resursele etc. Aşa că mai bine am închis aceste date, le-am făcut confidenţiale, secrete, să nu se atingă nimeni de ele.

    Dar între timp, pentru că aceste date nu au fost scoase public, nu prea s-au făcut licitaţii pentru acordarea unor licenţe de explorare pentru anumite resurse, nu s-a dezvoltat nici industria, ci chiar am pierdut industrie, au plecat oameni din ţară din aceste sectoare pentru că nu au avut de lucru, s-au închis institutele de proiectări, geologii au devenit agenţi imobiliari sau cine ştie ce traiectorie a avut cariera lor profesională. 

    Explorarea unor resurse nu înseamnă nimic, ci doar vrei să vezi dacă ceea ce arată anumite date există în realitate, şi cel mai important lucru dacă resursa descoperită este viabilă din punct de vedere economic. Lucrările de explorare durează ani de zile, decenii, şi cel care le face trebuie să investească zeci, sute de milioane şi chiar miliarde de euro/dolari. Iar rezultatul nu este cert. 

    Pentru gazele din Marea Neagră explorarea a costat vreo 2 miliarde de dolari şi a depăşit 10 ani, iar exploatarea mai costă vreo 4 miliarde de dolari şi durează patru ani. După aceea vedem unde se duc gazele. 

    Am înţeles că acum, mai ales după izbucnirea conflictului din Ucraina, când Europa s-a trezit că nu prea are resurse minerale critice, sub presiunea Comisiei Europene, s-a decis ca Programul Naţional de Explorare – adică să vedem măcar ce avem, să actualizăm harta resurselor – trebuie să fie aprobat până pe 24 mai 2025, după cum a spus la ZF Power Summit Ionuţ Banciu, vicepreşedinte al ANRMPS – Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Minier, Petrol şi al Stocării geologice a dioxidului de carbon, adică adică fosta ANRM – Agenţia Naţională de Resurse Minerale.

    Un fond american de investiţii, Amerocap, a primit o licenţă de explorare să vadă dacă în Bihor găseşte magneziu, un minereu critic, pe care Europa îl importă în totalitate de la chinezi. Dacă datele vor indica că zăcământul de magneziu este suficient de comercial, americanii ar trebui să investească 1 miliard de dolari în exploatarea minieră şi dezvoltarea unui fabrici de prelucrare a acestui magneziu. 

    Salrom – Societatea Naţională a Sării, controlată de stat – are în lucru două proiecte în valoare totală de aproape 500 de milioane de euro pentru exploatarea grafitului prin redeschiderea unor mine închise în zona Baia de Fier din judeţul Gorj. Aceşti bani ar trebui să vină de la Comisia Europeană, printr-un proiect special la nivelul Uniunii Europene de 100 de miliarde de euro de explorare şi exploatare a 34 de materii prime critice pentru Europa, care sunt importate din alte părţi. 

    Cu aceste fonduri imense, cu miliardele de dolari pot fi mobilizate de companiile private, poate am avea o şansă să facem ceva paşi în domeniul explorării, exploatării şi prelucrării unor resurse minerale, fie că sunt critice, fie că nu. De asemenea, sunt binevenite şi companiile private româneşti să intre în acest sector. 

    Dacă toată lumea, şi în special curentul suveranist/naţionalist/populist, militează ca minele de cărbuni să nu se închidă, aşa cum vrea Comisia Europeană prin programul Green Deal (care s-a amânat), poate ar trebui să militeze pentru scoaterea la suprafaţă a altor resurse minerale şi exploatarea lor. 

    Ironic, aşa ca o glumă, deşi nici bine nu a ajuns la Cotroceni şi deja Călin Georgescu, liderul suveraniştilor, i-a promis indirect lui Frank Timiş că dacă îi dă 25-30 de milioane de euro ca să ajungă preşedinte îi va da în schimb minele de aur pe care le-am avea. 

    Actualul guvern ar trebui să îi invită pe investitorii americani care erau interesaţi de resursele rare din Ucraina să vină şi prin România pentru a vedea daă nu avem şi noi ceva resurse comerciale prin hărţile pe care le ţinem închise în sertar, ca să nu ne fure nimeni bogăţiile. 

    Bogăţiile devin bogăţii doar dacă sunt explorate, exploatate şi prelucrate. Dacă sunt doar nişte hărţi şi resursele rămân doar în pământ, nu am făcut nimic. 

    Degeaba are Rusia resurse dacă ele sunt îngheţate, dacă nu sunt exploatate. Ruşii tot vor rămâne săraci, trăind din imaginea trecutului că sunt o mare putere mondială.

    Guvernele Ciolacu 1/ Ciolacu 2 şi-au propus să revitalizeze industria, care scade de trei ani consecutiv din cauza recesiunii din Germania. 

    Până îşi vor reveni nemţii, şi mai ales că acum există această fereastră de oportunitate pentru exploatarea în Europa a unor materii primite critice (sunt şi 100 de miliarde de euro alocaţi), poate ar trebui să dezvoltăm mai rapid un plan şi să-i invităm pe americani (ne-ar ajuta şi din punct de vedere al securităţii), pe europeni, pe oricine vrea şi are bani, să vadă dacă avem resurse, dacă acestea sunt suficient de mari pentru a fi exploatate şi dacă prelucrarea lor poate fi dezvoltată în ţară. Nu de alta, dar peste 10-20 de ani, când vom ieşi  la pensie, România va avea nevoie de un PIB mai mare şi de mai mulţi bani.

  • Corporatiştii o duc prea bine şi, de aceea, au timp să-şi urască angajatorii şi companiile unde lucrează

    George Butunoiu, unul dintre cei mai cunoscuţi headhunteri de pe piaţă, a spus la ZF Live că încrederea dintre com-panii şi angajaţi, de fapt, dintre managementul de top şi ceilalţi angajaţi, este la cel mai scăzut nivel văzut vreodată. Cele două părţi se urăsc, se dispreţuiesc, se detestă, spune el, dar trebuie să se suporte unii pe alţii. În corporaţii, tensiunile sunt la cel mai înalt nivel. Angajaţii vor să muncească mai puţin, dar pe salarii care să crească de la an la an, în timp ce companiile, reprezentate de top management, încearcă să mai tempereze acest fenomen, această tendinţă. Dacă aceste corporaţii au profit, dacă au profituri mai mari de la un an la altul, revolta angajaţilor este şi mai mare. Internetul, social media, schimburile rapide de informaţii, comentariile, show-offul că alţii o duc bine şi tu o duci prost, această lume deschisă în care trăim amplifică tensiunea dintre angajaţi şi companii. George Bu-tunoiu spune că angajaţilor nu le este frică să fie daţi afară, nu le este frică să plece, să demisioneze de pe o zi pe alta, chiar dacă nu au un plan B. Cei mai mulţi cred că îşi vor găsi repede de lucru în altă parte, pentru că aşa ştiu că se întâmplă pe piaţă, deoarece corporaţiile au nevoie de oameni, deoarece există o lipsă de personal şi poate chiar găsesc un alt job, pe un salariu mai mare. Datorită creşterii economice fără precedent din ultimele două decenii, datorită creşterii salariilor, care s-au apreciat foarte mult şi în euro, datorită stabilităţii incredibile a cursului valutar leu/euro, corporatiştii au ajuns să câştige destul de bine în România, mai mult decât aşteptările lor. Acest lucru a dus şi la recuperarea decalajelor faţă de Europa şi chiar sunt zone în România – Bucureşti, Timişoara, Cluj, Iaşi – care sunt peste media Uniunii Europene ca nivel de trai, reflectat prin PIB/locuitor la paritatea puterii de cumpărare. Pentru că au ajuns să câştige bine, pentru că au unde să locuiască, pentru că foarte mulţi au apartamente proprii, pentru că corporaţiile unde lucrează le oferă foarte multe beneficii, începând cu asigurările medicale şi până la acţiuni gratuite, destul de mulţi îşi supraapreciază valoarea şi atunci încep să aibă idei, încep să considere că, fără ei, companiile s-ar prăbuşi, încep să pună contre, iar rezultatul este o tensiune permanentă. Cu excepţia perioadei 2009-2012, când am fost loviţi de criza financiară şi s-au mai făcut restructurări, în rest, timp de două decenii am avut parte de o linişte economică şi de business fără precedent. Investiţiile făcute de corporaţii au necesitat noi an-gajaţi, care au început să fie plătiţi din ce în ce mai bine. Când ai un câştig lunar de peste 2.000-3.000 de euro net şi un pachet de beneficii, viaţa se vede într-un alt fel faţă de atunci când salariul era de 500 de dolari şi existau doar bonurile de masă. Aceste tensiuni nu vor dispărea de la sine, mai ales în condiţiile în care asistăm la schimbări so-ciale şi politice fără precedent. Chiar dacă lucrează în corporaţii, chiar dacă sunt conectaţi la o reţea globală, cor-poratiştii încep să caute altceva din punct de vedere politic şi social. Lucrurile se vor schimba doar atunci când companiile vor începe să înlocuiască angajaţii prin automatizare, robotizare, digitalizarea proceselor sau când va veni o criză care să ducă, peste noapte, la schimbări dramatice într-o companie, în business, în economie. Acum câţiva ani, directorii de HR sau din top management spuneau în surdină: „Să vină o criză mai repede, ca să mai re-ducă presiunea pe cererile de salarii în creştere ale angajaţilor”. În IT, a venit inteligenţa artificială (AI), care începe să mănânce din poziţiile de entry-level, în industrie a început un proces mai accelerat de automatizare, robotizare, digitalizare, chiar şi în agricultură oamenii încep să fie înlocuiţi de echipamente mai performante etc. În fiecare do-meniu, în fiecare companie există o presiune pentru reducerea numărului de angajaţi. Tensiunile, revoltele în surdină, această „ură” între angajaţi şi companii/top management nu vor dispărea peste noapte, mai ales odată cu schimbările politice şi sociale, ci chiar se vor amplifica. Asta până când va veni o criză mai violentă, care să ducă la restructurări adevărate, iar în momentul în care corporatiştii vor ieşi pe piaţă, după două-trei luni de pauză, şi vor vedea că nu găsesc chiar atât de uşor un alt job, se vor uita cu alţi ochi la locul de unde şi-au dat demisia, de unde au plecat.   

    (cristian.hostiuc@zf.ro)