BusinessMagazin

Tag: nastere

  • Intuitex: Cât ar creşte PIB-ul dacă reducem analfabetismul funcţional

    Rezultatele testelor internaţionale PISA au arătat în 2015 că, în România, 2 din 5 elevi nu înţeleg ce citesc şi nu pot rezolva probleme simple de logică. În plus, elevii obţin note mari la clasă, dar mici la testările naţionale (Evaluarea de la finalul clasei a VIII-a, Bacalaureatul), cu toate că nivelul de dificultate a subiectelor (la Matematică, cel puţin) s-a înjumătăţit, după cum arată o analiză a profesorului Sorin Borodi din Dej. Acesta a realizat o comparaţie între toate subiectele la Matematică din 1933 şi până în 2016 şi, analizând itemii propuşi de-a lungul anilor, a constatat că din 1989 până în 2016 dificultatea subiectelor s-a înjumătăţit. 

    În acelaşi timp, conform studiului TALIS (Teaching and Learning International Survey) de către OECD (organism de cooperare şi dezvoltare economică ce realizează şi testele PISA), profesorii din România se consideră bine şi foarte bine pregătiţi la pedagogie. TALIS culege percepţia dascălilor despre nivelul lor de pregătire, iar ţara noastră se situează pe primul loc din 34 din acest punct de vedere.

    Copiii mai bine pregătiţi, economie puternică

    Analfabetismul funcţional evidenţiază o categorie de copii nepregătiţi pentru economia viitorului ce vor putea avea doar meserii cu valoare adăugată mică. În acest context, profesorul Eric Hanushek de la Universitatea Stanford a demonstrat faptul că aceste competenţe cognitive măsurate de testele PISA au un impact direct asupra economiei unei ţări.

    Împreună cu o întreagă echipă de cercetători a utilizat datele ultimilor 40 de ani şi a realizat un scenariu de viitor pentru România. Rezultatele au arătat faptul că eliminarea analfabetismului funcţional până în 2030 duce România, pe durata următorilor 80 de ani, la o creştere suplimentară a PIB cu 1.194 miliarde USD, respectiv o creştere suplimentară a salariilor cu 12% pe întreaga durată. Creşterea scorurilor la testele de Ştiinţe şi Matematică de la 444 la 475 (scor obţinut de Slovacia) până în 2030 duce România pe durata următorilor 80 de ani la o creştere suplimentară a PIB cu 1.371 miliarde USD şi la o creştere suplimentară a salariilor cu 15% pe această durată. Dacă însă România ar depăşi scorul obţinut de Slovacia şi ar îmbunătăţi calitatea educaţiei, atunci şi creşterea economică ar fi mai importantă.

    Adaptarea educaţiei la era digitală

    Astăzi, copiii sunt pasionaţi de tehnologie încă de la vârste foarte mici, sunt atraşi de imagini, de mişcare, de feluri dinamice şi inedite de a descoperi lumea, aşa încât învăţarea de tip clasic (cu creionul în mână şi ochii la tablă) s-a dovedit a fi anacronică şi deci ineficientă. În acest context, manualele digitale, CD-urile educaţionale sau produsele online de învăţare au venit ca o adaptare firească la nevoile şi dorinţele elevilor şi ca o măsură de a apropia informaţia de ei, de a le încuraja curiozitatea şi pofta de cunoaştere.În plus, România este una dintre puţinele ţări din lume care a implementat în şcoli manualele digitale alături de cele tipărite.

     

  • S-a urcat în maşină şi a plecat în California în căutarea succesului. Acum are o avere de aproape 50 de miliarde de dolari. Cum a reuşit

    Numele Ellison a fost adoptat de tatăl său în onoarea punctului prin care a intrat în Statele Unite, Ellis Island. La vârsta de nouă ani, Ellison a făcut pneumonie, iar mama sa l-a dat unchilor spre adopţie. El nu şi-a mai întâlnit mama biologică până la vârsta de 48 de ani.

    Deşi părinţii săi adoptivi, fiind evrei, mergeau în mod regulat la sinagogă, Larry Ellison a rămas un sceptic din punct de vedere religios pentru întreaga viaţă.  El a declarat: „Deşi cred că sunt religios într-un anumit sens, există anumite dogme în cadrul iudaismului cu care nu mă identific. Nu cred că sunt reale. Sunt poveşti frumoase şi îi respect pe cei care le cred, însă eu nu am nicio dovadă în sensul acesta„. El spune totuşi că are o „poveste de dragoste„ cu Israelul, dar nu una bazată pe credinţă, ci una bazată pe spiritul inovator al statului iudaic, mai ales în domeniul tehnologiei.

    După ce a terminat liceul a urmat cursurile Universităţii din Illinois, însă a renunţat în al doilea an de facultate atunci când mama sa adoptivă a murit. A mai încercat la Universitatea din Chicago, dar a renunţat din nou după un singur semestru. În 1966, la 22 de ani, Ellison s-a mutat în California în căutarea succesului. A trecut dintr-o slujbă în alta, ocazie cu care a început să înveţe programare.  

    În anii ‘70, Ellison a început să lucreze pentru Ampex Corporation. Unul dintre proiectele sale a fost realizarea unei baze de date pentru CIA, pe care el a numit-o Oracle. În 1977, a fondat alături de doi parteneri Software Development Laboratories (SDL) cu o investiţie iniţială de 2.000 de dolari. În anul 1982, SDL şi-a schimbat numele în Oracle Systems Corporation şi a lansat prima versiune a produsului, numită Oracle 2.

    Oracle a crescut foarte repede, iar în 1986 Oracle s-a listat la bursă şi a raportat venituri de 55 milioane de dolari. Nu totul a mers ca pe roate şi în 1990 Ellison a trebuit să concedieze 400 de oameni (10% din angajaţi) din cauza a ceea ce a numit ca fiind “o greşeală de afaceri incredibilă”. 

    După ce a reparat greşeala, se spune că Oracle era aproape de faliment. În acelaşi timp, concurenţii Oracle înghiţeau din cota de piaţă a Oracle. 

    În 1997, după întoarcerea lui Steve Jobs la Apple, Ellison a fost numit director al companiei. El a păstrat funcţia până în 2002, când a declarat că „programul nu îmi mai permite să particip la suficiente şedinţe pentru a-mi putea îndeplini rolul de director„.

    Larry Ellison a reacţionat atunci când Hewlett-Packard l-a concediat din funcţia de CEO pe bunul său prieten Mark Hurd, spunând că „HP a făcut cea mai gravă eroare de personal de când idioţii din boardul Apple l-au dat afară pe Steve Jobs„. Ulterior, Hurd a fost angajat în funcţia de copreşedinte al Oracle.

    În prezent, potrivit Forbes, Larry Ellison este al cincilea cel mai bogat om din SUA şi al şaptelea din lume, cu o avere estimată de 49,3 miliarde de dolari. Wall Street Jounal l-a desemnat ca fiind cel mai bine plătit CEO din ultima decadă, cu compensaţii totale de 1,9 miliarde de dolari.

    Ellison deţine acţiuni în cadrul Salesforce.com, NetSuite, Quark Biotechnology şi Astex Pharmaceuticals. În 2012, el a cumpărat 98% din suprafaţa unei insule din Hawaii, deţinută anterior de David Murdock.

  • O nouă metodă inventată de guvern pentru a-i pedepsi pe angajaţii performanţi din România

    O veste absolut tristă pentru România: în 2016 s-au născut mai mulţi copii români în diaspora decât în ţară. E drept că e vorba despre numărul de copii români raportat la numărul de români din diaspora. Or, în ţară, sunt, desigur, mai mulţi cetăţeni – de toate vârstele. ”Sunt nişte cifre care ne ridică extrem de multe semne de întrebare în ceea ce priveşte modul în care tânăra generaţie îşi vede dreptul la mobilitate, dreptul la a studia în Europa, de a lucra şi unde se regăseşte în acest ciclu şi România“, a spus Andreea Păstîrnac, ministrul pentru românii de pretutindeni. A fost una dintre cele mai importante ştiri ale săptămânii, după părerea mea.

    Ei bine, au mai trecut doar câteva zile – mai puţine decât degetele unei singure mâini – şi au început să apară comentarii
    despre plafonarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului. O decizie cât se poate de firească, dacă luăm în considerare că natalitatea este în scădere, că tot soiul de dezechilibre se adâncesc. Firească – nu-i aşa? – şi dacă ne gândim la planul amplu de salarizare unică şi creşteri salariale ale angajaţilor din mediul de stat, care ajung mai bine remuneraţi decât cei din privat. Un paradox, după cum au semnalat mai multe voci, de pildă economişti, şefi de companii. Dar ce mai contează (încă) un paradox?

    Între 2001 şi 2015, numărul de nou-născuţi în România a scăzut cu circa 10%: de la 220.368 la 197.491. Măsurile de austeritate au taxat imediat mamele: indemnizaţa şi perioada de acordare au fost reduse. (Economiile făcute au fost de doar câteva zeci de milioane de euro, mai puţin decât s-ar fi încasat la bugetul de stat dacă s-ar fi redus piaţa neagră a ţigărilor cu un singur procent.) Au mai trecut nişte ani, au mai venit nişte alegeri, unii aleşi s-au gândit iar la natalitate, copii şi voturi.

    N-a trecut niciun an de când s-au făcut modificări în ce priveşte plata indemnizaţiei pentru creşterea copilului. Adică a fost scos plafonul (plasat anterior la 3.200 de lei) şi a fost prelungită perioada de la un an până la doi ani. Ca măsură pentru revigorarea natalităţii. S-a revigorat destul, se pare.

    O întrebare care a rămas fără răspuns se leagă de faptul că dacă angajaţii care au salarii mari plătesc mai mult pentru tot soiul de dări şi impozite, de ce ar trebui să primească indemnizaţii plafonate? Nu discutăm despre mărimea plafonului, de 5.000, 8.000 sau 10.000 de lei. Pentru unii este mult, pentru alţii puţin. Pentru unii ajutorul minim garantat este suficient ca să nu muncească nici dacă sunt rugaţi cu joburi. Alţii însă muncesc din greu pentru a-şi clădi cariere pentru care sunt invidiaţi. Pardon! Sunt invidiaţi pentru salarii, beneficii, pentru că îşi permit maşini, vacanţe sau şcoli private. Dar nu sunt invidiaţi pentru orele, zilele şi anii în care au renunţat la somn, viaţă privată, distracţii. Şi atunci, dacă un angajat a ajuns la un salariu de câteva mii de euro pe lună, de ce ar trebui să îi fie plafonată indemnizaţia? Ca să nu mai vorbim de faptul că majoritatea mamelor care au venituri mari nici nu îşi permit să lipsească de la serviciu decât câteva luni. Unele – nici atât. Pentru că ar însemna să pericliteze toţi anii anii anteriori de eforturi.

    Se pare că sunt în jur de 1.000 de indemnizaţii care ar fi afectate de această plafonare. Mult? Puţin? Nu îşi permite România să plătească aceşti bani? Dar ce ne permitem să plătim? Pensii speciale? Salarii mai mari pentru cei de la stat?

    Dacă tot este vorba despre ”doar“ 1.000 de persoane, de ce e folositor acest plafon? Pentru a intra în gama de măsuri punitive pentru cei cu salarii mari – care sunt ameninţaţi şi cu impozitul progresiv? Dar de ce nu se impozitează progresiv averile? De ce trebuie ameninţaţi cei care fac performanţă? |n mediul privat, angajaţii nu sunt plătiţi degeaba. Trebuie să producă mult mai mult decât primesc. Nu ca la Galaţi, unde statul a cheltuit milioane de euro pentru un centru de afaceri total neutilizat; directorul centrului a primit ani de zile un salariu de peste 5.000 de lei net ca să… facă nimic. Ba a avut chiar şi deplasări în străinătate, pentru schimb de experienţă. Ei bine, aşa ceva nu se întâmplă în mediul privat.

    Se mai discută, pe tema indemnizaţiilor, despre necesitatea unei plafonări pentru a evita fraude, provocate, de pildă, de venituri ”făcute din pix“; prin urmare şi de apariţia riscului de plată a indemnizaţiilor nemeritate. Păi dacă sunt suspiciuni, oricum se investighează. Şi se taxează. Şi se recalculează.

    Mai tare decât riscul de fraudare – în maximum câteva sute de dosare – poate ar trebui să ne preocupe mai degrabă teme ca îmbătrânirea populaţiei sau lipsa cadrelor medicale şi didactice. Faptul că românii amână tot mai mult să devină părinţi, că scade numărul de copii.

    Sau poate că ar trebui să ne liniştim, pentru că ministrul muncii, Lia Olguţa Vasilescu, a descoperit formula magică pentru creşterea natalităţii. Nu are legătură cu facilităţi, plăţi, bugete, grădiniţe sau programe sociale. Nu. Schimbarea statului familiei în Constituţia României este cheia. Şi anume: dacă familia este definită în Constituţie ca fiind formată din soţ şi soţie, creşte natalitatea. Evrika!

  • O nouă metodă inventată de guvern pentru a-i pedepsi pe angajaţii performanţi din România

    O veste absolut tristă pentru România: în 2016 s-au născut mai mulţi copii români în diaspora decât în ţară. E drept că e vorba despre numărul de copii români raportat la numărul de români din diaspora. Or, în ţară, sunt, desigur, mai mulţi cetăţeni – de toate vârstele. ”Sunt nişte cifre care ne ridică extrem de multe semne de întrebare în ceea ce priveşte modul în care tânăra generaţie îşi vede dreptul la mobilitate, dreptul la a studia în Europa, de a lucra şi unde se regăseşte în acest ciclu şi România“, a spus Andreea Păstîrnac, ministrul pentru românii de pretutindeni. A fost una dintre cele mai importante ştiri ale săptămânii, după părerea mea.

    Ei bine, au mai trecut doar câteva zile – mai puţine decât degetele unei singure mâini – şi au început să apară comentarii
    despre plafonarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului. O decizie cât se poate de firească, dacă luăm în considerare că natalitatea este în scădere, că tot soiul de dezechilibre se adâncesc. Firească – nu-i aşa? – şi dacă ne gândim la planul amplu de salarizare unică şi creşteri salariale ale angajaţilor din mediul de stat, care ajung mai bine remuneraţi decât cei din privat. Un paradox, după cum au semnalat mai multe voci, de pildă economişti, şefi de companii. Dar ce mai contează (încă) un paradox?

    Între 2001 şi 2015, numărul de nou-născuţi în România a scăzut cu circa 10%: de la 220.368 la 197.491. Măsurile de austeritate au taxat imediat mamele: indemnizaţa şi perioada de acordare au fost reduse. (Economiile făcute au fost de doar câteva zeci de milioane de euro, mai puţin decât s-ar fi încasat la bugetul de stat dacă s-ar fi redus piaţa neagră a ţigărilor cu un singur procent.) Au mai trecut nişte ani, au mai venit nişte alegeri, unii aleşi s-au gândit iar la natalitate, copii şi voturi.

    N-a trecut niciun an de când s-au făcut modificări în ce priveşte plata indemnizaţiei pentru creşterea copilului. Adică a fost scos plafonul (plasat anterior la 3.200 de lei) şi a fost prelungită perioada de la un an până la doi ani. Ca măsură pentru revigorarea natalităţii. S-a revigorat destul, se pare.

    O întrebare care a rămas fără răspuns se leagă de faptul că dacă angajaţii care au salarii mari plătesc mai mult pentru tot soiul de dări şi impozite, de ce ar trebui să primească indemnizaţii plafonate? Nu discutăm despre mărimea plafonului, de 5.000, 8.000 sau 10.000 de lei. Pentru unii este mult, pentru alţii puţin. Pentru unii ajutorul minim garantat este suficient ca să nu muncească nici dacă sunt rugaţi cu joburi. Alţii însă muncesc din greu pentru a-şi clădi cariere pentru care sunt invidiaţi. Pardon! Sunt invidiaţi pentru salarii, beneficii, pentru că îşi permit maşini, vacanţe sau şcoli private. Dar nu sunt invidiaţi pentru orele, zilele şi anii în care au renunţat la somn, viaţă privată, distracţii. Şi atunci, dacă un angajat a ajuns la un salariu de câteva mii de euro pe lună, de ce ar trebui să îi fie plafonată indemnizaţia? Ca să nu mai vorbim de faptul că majoritatea mamelor care au venituri mari nici nu îşi permit să lipsească de la serviciu decât câteva luni. Unele – nici atât. Pentru că ar însemna să pericliteze toţi anii anii anteriori de eforturi.

    Se pare că sunt în jur de 1.000 de indemnizaţii care ar fi afectate de această plafonare. Mult? Puţin? Nu îşi permite România să plătească aceşti bani? Dar ce ne permitem să plătim? Pensii speciale? Salarii mai mari pentru cei de la stat?

    Dacă tot este vorba despre ”doar“ 1.000 de persoane, de ce e folositor acest plafon? Pentru a intra în gama de măsuri punitive pentru cei cu salarii mari – care sunt ameninţaţi şi cu impozitul progresiv? Dar de ce nu se impozitează progresiv averile? De ce trebuie ameninţaţi cei care fac performanţă? |n mediul privat, angajaţii nu sunt plătiţi degeaba. Trebuie să producă mult mai mult decât primesc. Nu ca la Galaţi, unde statul a cheltuit milioane de euro pentru un centru de afaceri total neutilizat; directorul centrului a primit ani de zile un salariu de peste 5.000 de lei net ca să… facă nimic. Ba a avut chiar şi deplasări în străinătate, pentru schimb de experienţă. Ei bine, aşa ceva nu se întâmplă în mediul privat.

    Se mai discută, pe tema indemnizaţiilor, despre necesitatea unei plafonări pentru a evita fraude, provocate, de pildă, de venituri ”făcute din pix“; prin urmare şi de apariţia riscului de plată a indemnizaţiilor nemeritate. Păi dacă sunt suspiciuni, oricum se investighează. Şi se taxează. Şi se recalculează.

    Mai tare decât riscul de fraudare – în maximum câteva sute de dosare – poate ar trebui să ne preocupe mai degrabă teme ca îmbătrânirea populaţiei sau lipsa cadrelor medicale şi didactice. Faptul că românii amână tot mai mult să devină părinţi, că scade numărul de copii.

    Sau poate că ar trebui să ne liniştim, pentru că ministrul muncii, Lia Olguţa Vasilescu, a descoperit formula magică pentru creşterea natalităţii. Nu are legătură cu facilităţi, plăţi, bugete, grădiniţe sau programe sociale. Nu. Schimbarea statului familiei în Constituţia României este cheia. Şi anume: dacă familia este definită în Constituţie ca fiind formată din soţ şi soţie, creşte natalitatea. Evrika!

  • Povestea omului care a creat cele mai iubite dulciuri din lume – VIDEO

    Mars s-a născut în 1882 în Pope, Minnesota, şi a învăţat să facă ciocolată de la mama sa, în perioada când a fost nevoit să stea acasă deoarece s-a îmbolnăvit de poliomielită. La 19 ani a început să vândă cipsuri de melasă. În 1902, s-a căsătorit cu Ethel G. Kissack, iar doi ani mai târziu s-a născut Forrest Edward Mars, cel care avea să aibă o contribuţie uriaşă la dezvoltarea companiei.

    În 1911 Frank C. Mars începe să facă bomboane în bucătăria sa din Tacoma, Washington, şi apoi să le vândă. În 1920, se mută în Minneapolis, unde începe o afacere cu bomboane numită The Nougat House. Acolo sunt produse batoanele de ciocolată Patricia Chocolates, numite după fiica lui. Doi ani mai târziu, apare pe piaţă divizia de bomboane MAR-O-BAR, Mars redenumeşte compania MAR-O-BAR, iar afacerile ajung la 100.000 de dolari.

    În 1923, după trei ani de muncă, Mars alături de fiul său lansează Milky Way, care s-a dovedit a fi un mare succes şi care le-a permis să angajeze mai mulţi oameni. Compania, redenumită Mars, Incorporated, inaugurează o fabrică în 1929 în Chicago, fapt care face ca businessul să explodeze, apoi, un an mai târziu, este lansat şi batonul de ciocolată Snickers.

    Frank s-a certat cu fiul său în legătură cu ingredientele ciocolatei Milky Way, iar Forrest Mars s-a dus în Anglia, unde a încercat să vândă Milky Way realizat cu ingredientele agreate de el. 

    În 1935 compania a intrat în domeniul hranei pentru animale, alături de o companie din Marea Britanie, lansând produsul Chappie; peste alţi patru ani, era lansa şi un produs destinat pisicilor, numit KiteKat.

    În timpul celui de-a doilea război mondial, Mars s-a întors în SUA, unde a lansat bomboanele M&M, inspirate de un produs european; primele M&M au fost produse pentru armata SUA. Tot Forrest Mars este responsabil pentru extinderea afacerii prin lansarea cutiilor de orez Uncle Ben’s. Forrest era cunoscut drept un om foarte strict, el fiind cel care a inventat şi pus în practică un sistem de recompense şi pedepse care a rezistat foarte mulţi ani. New York Times scria în 1999 că angajaţii care ajungeau la timp în fiecare zi toată săptămână erau recompensaţi cu un bonus, iar cei care întârziau erau penalizaţi financiar.

    Forrest Mars a murit în 1999, la 95 de ani; conducerea a fost preluată de fiul acestuia, Forrest Mars Jr., care a intrat în afacerile familiei încă din 1959 şi a petrecut mult timp în Europa pentru a creşte vânzările pe bătrânul continent. El a devenit copreşedinte alături de fratele său John, în 1975, an în care veniturile companiei au ajuns la 1 miliard de dolari.

    Mars este încă o afacere de familie, iar majoritatea membrilor au fost extrem de discreţi, vorbind rar cu presa. Din 2015, compania este condusă de Grant F. Reid.

    Forrest Mars i-a promis tatălui să că va transforma compania într-un jucător global; şi-a ţinut cuvântul întocmai, produsele Mars putând fi găsite aproape oriunde pe glob.

  • Povestea uimitoare a unui copil sărac dintr-o comună din Vâlcea care a ajuns cercetător la NASA

    La Firijba începe povestea lui Alexandru Chimba, românul care s-a născut într-o familie numeroasă, în perioada interbelică, având 7 fraţi. Atunci când a venit războiul, Alexandru era elev la şcoala primară din Firijba, o clădire mică, sărăcăcioasă, cu două clase şi cu domnul Miu, învăţător, scriu cei de la Râmnicu Vâlcea Week.

    La domnul Miu a găsit prima carte despre planete, o carte veche, cu sistemul solar. Războiul s-a terminat, iar copilul de 11 ani a fost trimis la Râmnicu Vâlcea, imediat după război. Miu a vorbit cu Victor, învăţătorul avea o soră la oraş şi acolo a stat Alexandru în timpul gimnaziului.

    Alexandru a terminat primul şcoala gimnazială şi a fost ajutat de un alt profesor, de matematică, să ajungă la Bucureşti. Deja în clasa a X-a, Alexandru analiza teoriile despre meteoriţi, despre galaxii, copilul din Firijba era deja considerat un geniu.

    Când era în anul doi la facultatea de matematică, Alexandru a dispărut. Nu se ştie cine l-a ajutat, dar Alexandru a reuşit să plece. Securitatea l-a căutat până şi în satul natal, dar nici urmă de tânăr.

    În primăvara anului 1990, în faţa Primăriei din Popeşti opreşte o maşină din care coboară un bărbat înalt, cu părul grizonat. Se uită la case, cu mâinile la spate. Stă nemişcat. O femeie măruntă trece pe lângă el, dar apoi se opreşte. Se întoarce speriată, ca şi când ar fi văzut o fantomă.

    „Lixandru lui Uca? Tu eşti Lixandru a’ lui Uca?” Omul lăcrimează. Sus, în Firijba, nu mai era nimeni dintre ai lui. Mai trăia doar o soră care era pe la Piteşti, la Mioveni, scriu cei de la Râmnicu Vâlcea Week.

    Alexandru Chimba ajunsese la NASA, trăia în Maine. A fost printre cei care au pregătit programul Mars Pathfinder. Alexandru a mai venit în 2008 la Popeşti şi se spune că ar dori să realizeze un sat de vacanţă pe stil american, în Firijba.

    „Ar fi o şansă, satul este deja părăsit, noi am dus drumul până la intrare. Dar este o minune, un sat virgin în mijloc de pădure. Depinde foarte mult care sunt intenţiile domnului Alexandru. Oricum, doreşte să se reîntoarcă aici, la un moment dat. Locul se poate preta la orice, tabără de pictură, de teatru etc”, spune primarul Constantin Şerban.

  • Top 100 cei mai admiraţi CEO: Robert Rekkers, director general al Agricover Credit IFN

    Născut la Amersfoort, Olanda, a absolvit în 1984 University of Business – Economics (Rotterdam), iar în 1985 Facultatea de Drept din acelaşi oraş. Cu peste 25 de ani de experienţă, Robert Rekkers este unul dintre cei mai cunoscuţi bancheri din România, fiind timp de aproape zece ani la conducerea Băncii Transilvania.

    În acest interval, banca din Cluj a ajuns de la o poziţie de mic jucător local în topul instituţiilor de profil din România; în acea perioadă, Robert Rekkers a adus acţionarilor băncii profituri de 400 milioane euro, dar a şi trăit momente dramatice în toamna lui 2008, când a izbucnit criza, iar BNR a acordat Băncii Transilvania, peste noapte, un împrumut de urgenţă care a salvat-o de la o criză de lichiditate.

    În iulie 2012, Rekkers s-a alăturat Consiliului de Administraţie al grupului Agricover şi a devenit director general al Agricover Credit IFN, companie specializată pe finanţarea agriculturii. Agricover Credit IFN a acordat credite în valoare de 950 milioane lei în 2015, în creştere cu 14% faţă de anul precedent.

    Firma de creditare şi-a mărit numărul de clienţi cu 10% anul trecut, ajungând la 1.700 de clienţi activi.

  • Viaţa nebună a tânărului care a făcut peste 100 de milioane de dolari din poker. “Ăsta cred că este motivul pentru care mă comport aşa” – GALERIE FOTO

    Dan Bilzerian este un tânăr investitor american, actor şi jucător de jocuri de noroc, cu o avere netă estimată la 100-150 de milioane de dolari. Bilzerian s-a născut în Tampa Bay, Florida şi s-a alăturat Marinei americane în 1999. A fost însă exclus din program după o neînţelegere cu unul dintre superiorii lui cu câteva săptămâni înainte de absolvire.

    Autointitulatul “Rege al Instagramului” are aproape 16 milioane de urmăritori şi fiecare postare a acestuia atrage mii de like-uri comentarii care-i laudă stilul de viaţă extravagant şi alţii care-l condamnă. În foarte multe fotografii este încojurat de femei semi-dezbrăcate în club sau în diferite locuri exotice. Acesta a spus într-un interviu pentru GQ că motivul pentru care se comportă aşa este faptul că atunci când era mic nu a primit destulă atenţie. “Astă cred că este motivul pentru care mă comport aşa”, a spus el.

    Dan este cunoscut astăzi şi pentru abilităţile lui de jucător de poker. A câştigat mai multe turnee, iar în cel mai recent a câştigat 10,8 milioane de dolari după ce a jucat un singur joc de poker Heads-Up, cu mize cuprinse între 5.000 şi 10.000 de dolari. După ce a câştigat, Bilzerian a zburat cu un avion privat spre Mexic pentru a sărbători. Averea lui Dan Blizerian este estimată la 100-150 milioane de dolari.

    Aroganţe de milionar: viaţa lui Dan Bilzerian în fotografiile postate de el însuşi pe Instagram

    Cel mai de succes turneu la care a participat a fost Campionatul Mondial de Poker din 2009. A fost poreclit “Cel mai amuzant jucător de poker de pe Twitter” de publicaţiile americane şi este cofondatorul Victory Poker. Bilzerian nu este însă doar jucător de poker, este şi un actor cunoscut prin rolurile din filmele “Olympus Has Fallen”, “Lone Survivor”, “The Other Woman” şi “Equalizer”. Ultimul său rol este în filmul “Extraction”, ce-l are pe Bruce Willis în rol principal. Filmul are nota 3.8 pe IMDB şi 25/100 pe site-ul Metacritic.

    Tânărul a ajuns însă la un nivel ridicat de notorietate mai ales datorită fotografiilor postate pe reţeaua socială Instagram care descriu viaţa extravagantă a tânărului, care l-ar face gelos şi pe Hugh Heffner. Stilul lui de viaţă este atât de nebunesc, încât a avut trei atacuri de cord până la vârsta de 32 de ani.  De la maşini Ferrari lovite, arme şi grămezi de bani până la femei dezbrăcate care joacă rol de farfurie, viaţa de pe Instagrama a lui Bilzerian oferă imaginea unui bărbat care are banii şi timpul de partea lui. Pe lângă maşini şi bijuterii, Blizerian are în fiecare cameră din casa sa o armă încărcată, fie că este vorba de un pistol sau o mitralieră.

    Tatăl lui Dan, Paul Bilzerian a fost un investitor important la începutul anilor ’80. Până la vârsta de 36 de ani, câştigase o avere de 40 de milioane de dolari. În 1988, Paul a fost condamnate pentru fraudă fiscală. În acea perioadă, Dan avea şase ani. Paul Bilzerian a declarat falimentul în 2001 pretinzând că are doar 15.000 de dolari în bunuri şi mai bine de 140 de milioane de dolari datorie.

    Pentru ca viaţa lui Dan Blizerian să fie completă, acesta a decis să se lanseze în cursa prezidentială.

     

  • Povestea indianului care a studiat în patru ţări şi a creat un conglomerat de miliarde de dolari

    J.R.D. Tata s-a născut pe 29 iulie 1904 în Paris, fiind al doilea copil al lui Ratanji Dadabhoy Tata şi al soţiei sale de origine franceză, Suzanne „Sooni” Brière. Tatăl său a fost văr primar al lui Jamsetji Tata, un pionier al industriei indiene. J.R.D. Tata şi-a petrecut mare parte din copilărie în Franţa. A studiat în cadrul şcolii Janson De Sailly din Paris, iar ulterior a fost educat în Londra, Japonia, Franţa şi India. În octombrie 1932, după ce mama sa a murit, tatăl lui Tata a decis să îşi mute familia în India şi să îl trimită pe J.R.D. la studii în Anglia, în octombrie 1923.

    Tânărul s-a înscris la o şcoală de gramatică, fixându-şi ca obiectiv să studieze ingineria la Cambridge. La scurt timp după ce cursul de gramatică s-a încheiat şi spera să fie acceptat la universitatea britanică, în Franţa s-a aprobat o lege prin care toţi bărbaţii de origine franceză sub 20 de ani erau obligaţi să îndeplinească serviciul militar. Ca cetăţean francez, J.R.D. trebuia să se înroleze în armată pentru cel puţin un an.

    După ce s-a înrolat în Armata Franceză, a fost trimis într-un regiment numit Spahis. Colonelul regimentului a aflat în scurt timp că Tata poate nu doar să citească şi să scrie în franceză şi engleză, dar şi să dactilografieze, prin urmare l-a desemnat secretar al biroului său. După o perioadă de 12 luni de serviciu în Armata Franceză, a vrut să meargă la Cambridge pentru a-şi continua educaţia, dar tatăl său a decis să îl aducă înapoi în India, unde s-a alăturat companiei Tata & Sons ca ucenic neplătit în 1925. În 1929, J.R.D. Tata a renunţat la cetăţenia franceză, a devenit cetăţean  indian şi a fost angajat în cadrul companiei. În 1930 s-a căsătorit cu Thelma Vicaji, fiica lui Jack „Prinţul” Vicaji, un avocat pe care l-a angajat ca să îl apere de acuzaţia de a-şi fi condus Bugatti-ul cu viteză prea mare pe principala promenadă din Mumbai (pe atunci denumit Bombai), Marine Drive.

    Inspirat de pionierul Louis Blériot, Tata a luat lecţii de zbor, iar pe 10 februarie 1929 a obţinut primul brevet de pilot emis în India. A devenit ulterior cunoscut drept părintele aviaţiei civile indiene, ca urmare a faptului că a fondat prima linie comercială a Indiei, Tata Arilines, în 1932 (companie ce avea să devină în 1946 Air India, linia aeriană naţională a Indiei). În 1938, la vârsta de 34 de ani, J.R.D a fost ales preşedinte al Tata & Sons, succedându-l pe unul dintre verii săi, funcţie ce l-a făcut şeful celui mai mare grup industrial din India.

    A condus astfel grupul de companii Tata, cu activitate în industria oţelului, ingineriei, energetică, industria chimică şi ospitalităţii vreme de mai multe decenii. Tata a devenit faimos pentru faptul că şi-a menţinut standardele etice în conducerea companiei şi pentru faptul că a refuzat să mituiască politicieni sau să se folosească de piaţa neagră. A început cu 14 companii sub conducerea sa, iar jumătate de secol mai târziu, pe 26 iulie 1988, când a părăsit compania, Tata & Sons era un conglomerat format din 95 de companii. Sub conducerea sa, activele grupului Tata au crescut de la 100 de milioane de dolari la 5 miliarde. În 1945, J.R.D. Tata a pus bazele Tata Motors, iar trei ani mai târziu Tata a lansat Air India International drept prima linie aeriană internaţională a Indiei. În 1953, guvernul indian l-a numit pe J.R.D. Tata drept preşedinte al Air India şi director de consiliu al Indian Airlines – o funcţie pe care a avut-o timp de 25 de ani.

    J.R.D. a fost renumit şi pentru modul în care şi-a tratat angajaţii – în 1956 a iniţiat un program de asociere a angajaţilor cu managementul, astfel încât angajaţii să aibă o voce mai puternică în afacerile companiei. Era convins de necesitatea binelui angajaţilor săi şi, în consecinţă, a expus principiile beneficiilor unei zile de muncă de opt ore şi a impus scheme de compensaţie în caz de accident şi de ajutor social care au fost ulterior acceptate ca cerinţe statutare în India. Tata a fost de asemenea un susţinător al declaraţiei puterilor emergente ale primului-ministru Indira Gandhi, în 1975, şi a fost şi membru fondator al corpului guvernator al Consiliului Naţional de Cercetări de Economie Aplicată din New Delhi – primul institut de politică economică independentă din India, fondat în 1956. În 1968, a fondat serviciile de consultanţă Tata, iar în 1987 a pus bazele Titan Industries.

    Tata a fost de asemenea administratorul fondului Sir Dorabji Tata de la lansarea acestuia, în 1932, pentru o perioadă de 50 de ani. Sub ghidarea lui, fondul a susţinut construirea primului spital destinat pacienţilor diagnosticaţi cu cancer din Asia, în Mumbai, în 1941, şi a fondat de asemenea Institutul Tata de Ştiinţe Sociale (TISS, 1936), Institutul Tata pentru Cercetări Fundamentale şi Centrul Naţional pentru Arte Performative.

     J.R.D. Tata a murit în Geneva, Elveţia, pe 29 noiembrie 1993 din cauza unei infecţii la rinichi. La moartea lui, parlamentul indian a fost suspendat în memoria sa – onoare acordată de obicei doar membrilor parlamentului.

  • Povestea uneia dintre cele mai periculoase bande de stradă din lume. Suma fabuloasă pe care o câştiga anual

    Grupul a fost înfiinţat în anii 1980 în Los Angeles, format din imigranţii refugiaţi care au fugit de războiul civil din El Salvador. Alţi membri au venit din Honduras, Guatemala şi Mexic. „MS” înseamnă „Mara Salvatrucha”, o alăturare a cuvintelor „Mara” , care înseamnă „bandă”, „Salva”, de la „Salvador” şi „trucha”, care se traduce aproximativ ca „băieţii deştepţi ai străzii”. 13 reprezintă poziţia lui M în alfabet. MS-13 şi-a câştigat „reputaţia” datorită violenţelor extreme şi crimelor comise, iar potrivit FBI grupul s-a extins în 46 de state.

    În 2012, MS-13 a fost desemnat drept o „organizaţie criminală transnaţională”, plasat alături de carteluri internaţionale mult mai mari, cum ar fi grupul mexican Zetas, Yakuza din Japonia sau  Camorra din Italia.  Grupul îşi recrutează oamenii din rândul adolescenţilor săraci, pe care îi supune unor probe crunte de iniţiere.

    Mai exact, aceştia sunt subiecţii unor bătăi violente pentru a face parte din grup şi, ulterior, trebuie să facă ei înşişi o crimă în numele grupului pentru a fi considerat membru valoros. Se spune că a abandona M13 este şi mai grav, mai exact cei care vor să plece sunt ucişi.

    O evaluare a FBI din 2008 arăta că MS-13 are între 6.000 şi 10.000 de membri doar în SUA, iar înafara graniţelor ţării numărul acestora este şi mai mare. Venitul anual al grupului este de aproximativ 31 de milioane de dolari,  potrivit informaţiilor poliţiei, bani obţinuţi,  în special, din din droguri şi jafuri.