BusinessMagazin

Tag: colegi

  • Funeriu îşi prezintă, într-o scrisoare adresată lui Blaga, demisia din PDL: “Prefer să nu îi pun pe colegii din PDL în situaţia unui conflict de loialitate”

     “Stimate domnule preşedinte al PDL, Domnule Vasile Blaga, prin prezenta vă solicit să înregistraţi demisia mea din calitatea de membru al PDL. Am înţeles că este în discuţie o propunere de excludere a mea din partid, propunere care nu a fost respinsă public de conducere. Prefer să nu îi pun pe colegii din PDL în situaţia unui conflict de loialitate: să ridice mâna împotriva voinţei conducerii sau să ridice mâna împotriva unui coleg căruia nu au ce-i reproşa”, scrie Funeriu.

    El spune că nu va privi în urmă cu mânie şi că îşi va aminti de luptele duse împreună cu cei din PDL.

    “Neavând vocaţia privitului în urmă cu mânie voi încerca să păstrez în memorie amintirea luptelor duse împreună cu colegii din PDL, includiv Dumneavoastră, şi solidaritatea care ne-a caracterizat în trecut. Toate cele bune, cu respect”, se mai arată în scrisoarea lui Funeriu.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Concertul Depeche Mode (GALERIE FOTO)

    CONCERTUL DEPECHE MODE – GALERIE FOTO

    În faţa unei Arene Naţionale arhipline, Dave Gahan şi colegii săi de trupă au apărut pe ritmurile melodiei “Welcome to My Wold”. La mai clasicul cântec “Angel”, solistul Depeche Mode şi-a etalat tatuajele de sub vesta-semnătură pe care o poartă.

     

  • De ce ar trebui să încurajăm băieţii deştepţi

    Si ştiţi ceva?! Băieţii deştepti nici nu trebuie să piară, ba ar trebui încurajaţi!
    Dar, înainte de a discuta despre propoziţia aceasta, v-aş oferi două istorioare. Prima: prin 2005 un grup de absolvenţi ai MIT au format un grup care şi-a propus să învingă loteria. Timp de şapte ani, grupul a câştigat în total circa 48 de milioane de dolari. Un amănunt – suma investită a fost de 40 de milioane de dolari.

    A doua este o ştire relativ ignorată la noi: săptămâna trecută australienii au constatat că un ins pariase un miliard de dolari pe o reducere a dobânzii de către Reserve Bank, iar insul respectiv – unii spun că se numeşte George Soros – a câştigat 19 milioane de dolari în doar 36 de ore. Nu-i rău, dacă este aşa, pentru un ins căruia presa internaţională îi cânta, zilele trecute, prohodul.

    De fapt cele două câştiguri nu sunt rele, nici pentru şapte ani de jucat la loterie, nici pentru amploarea unui pariu de un miliard. Câştigătorii ar putea fi, în logica mioritică, nişte speculatori. Adică nişte inşi nesuferiţi din cauza cărora trăim noi greu, inşi care caută şi găsesc slăbiciunile unui sistem, se luptă, gândesc cu mintea lor, analizează, riscă şi câştigă de pe urma sistemului îngenuncheat. Aşa o fi?

    Între băieţii deştepţi care au provocat criza subprime şi cei care fac tranzacţii cu mărfuri nu există, fundamental, nicio deosebire, aşa cum, la acelaşi nivel fundamental, la fel de speculatori sunt cei ce folosesc în propriul interes o informaţie, cei care fură, din grabă, galbenul la semafor, cei care îşi folosesc conturile de Facebook sau Linkedin pentru a se promova sau cei ce îşi linguşesc şefii. Se cheamă chiar natura umană şi ţine de un un anume ABC, de piaţă, de ofertele din care poţi alege, de multitudinea ofertelor care ar trebui să determine scăderea preţurilor şi aşa mai departe… Par truisme toate acestea, dar poate că din când în când e bine să ne regăsim în explicaţiile simple, primordiale, de manual sau de articol simplu de o pagină.

    Ideea cu speculatorii este că aceştia trebuie să ajungă la o masă critică: pe piaţa de energie nu trebuie să fie doar 10-20, ci 200, adică să avem o concurenţă reală, nu teritorii marcate în stil maidanez. Teritorii caracteristice multor domenii de activitate; aş da exemplul regilor asfaltului, o altă categorie din folclorul capitalismului românesc. Toată lumea se revoltă împotriva unuia sau altuia şi a câştigurilor lor, dar nimeni nu investeşte în maşini şi utilaje, în oameni şi în conexiuni, fie ele şi politice, pentru a concura cu regii asfaltului.

    De aceea zic, poate că principala grijă a premierului Ponta ar trebui să fie o anume masă critică de speculatori, atât de critică încât să putem avea repede o reţea adevărată de autostrăzi şi nu câteva crâmpeie care, puse pe hartă, par trei capete de spaghete căzute din furculiţa unui neatent. O masă critică de băieţi deştepţi, temperaţi de autorităţi şi de legislaţie, care să tranzacţioneze energie şi să retehnologizeze centralele, care să vândă cereale şi să scoată fermierii din sărăcie sau care să investească în fabrici, malluri şi cartiere rezidenţiale. Iar “influenţa şi puterea” băieţilor deştepţi, de care se plânge premierul, tot domnia sa ar trebui să le tempereze, de aceea are dânsul în subordine ministere, miniştri şi majoritate parlamentară.

    Pictura de astăzi se numeşte “Le désespoir de Pierrot” şi aparţine unui belgian pe nume James Ensor (1860 – 1949), un ins care a influenţat puternic şi expresionismul şi suprarealismul, obsedat de măşti, carnaval, marionete şi schelete. O alegorie interesantă a unui pictor sarcastic şi lucid, care putea să vadă măştile din spatele figurilor şi care a speculat frumos asta.

  • Udrea: Încercăm să facem opoziţie, însă, din păcate, nu e prea vizibilă opoziţia pe care PDL o face

     “Colegii mei şi cu toţii încercăm să facem opoziţie, însă, din păcate, nu este prea vizibilă opoziţia pe care PDL o face. Văd că sunt colegi foarte determinaţi să se poziţioneze critic la adresa USL, se străduiesc, avem moţiunile simple, o încercare de moţiune de cenzură, apariţii la televizor, dar, din păcate, nu este suficient de mult probabil pentru presă, pentru că nu prea suntem preluaţi. O acţiune cum a fost cea de miercuri, prezentarea Cărţii Negre a Guvernării USL din păcate a beneficiat de atenţie mediatică zero şi s-a ratat un bun moment de a critica guvernarea USL”, a susţinut Udrea, la RFI.

    Deputatul PDL consideră de asemenea că îndepărtarea partidului de preşedintele Traian Băsescu a fost o greşeală.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Corporatişti în urmă cu 50 de ani – GALERIE FOTO

  • Păcăleala deliciilor – când mănânci altceva decât crezi că e

    DE LÂNGĂ CUNOSCUTUL DICTON “DE GUSTIBUS NON EST DISPUTANDUM” (gusturile nu se discută) ce instaurează hegemonia subiectivismului, logica ne oferă şi ea o explicaţie – principiul familiarităţii care generează favorabilitate. Cu toţii alegem gustul de acasă, familiar şi pe care îl credităm instinctiv ca fiind original.Ciocolata de săptămâna trecută a validat încă o dată teoria şi a născut un subiect nou, legat de confuzii naive, atribuiri greşite de identitate sau falsuri grosolane.

    APA AMARĂ A LUI MONTEZUMA. Ciocolata aşa cum o ştim noi – în formă solidă ca pralină sau tabletă – este pe piaţă abia din 1912. Pare ciudat, nu-i aşa? De la aducerea ei în Europa, de la Veracruz la Sevilla în 1585, le-a luat europenilor câteva sute de ani să o dezbrace de toate secretele, să o supună la cazne până au scos untul din ea şi au reuşit să o stabilizeze, supunând-o unor mariaje interrasiale mai mult sau mai puţin fericite. Astăzi, o citire educată a etichetei ne spune rapid dacă bucăţica din faţa noastră ne aduce fericirea promisă, căci lista de zestre trebuie să fie scurtă – cacao pudră, unt de cacao şi zahăr. Nimic altceva, dacă vorbim de o ciocolată neagră. Grăsimile vegetale, lecitină sau vanilina sunt bagaje din relaţii anterioare şi nimeni nu vrea aşa ceva, credeţi-mă.

    În lipsa etichetei, gustul dulce este primul care dă de gol o ciocolată surogat, căci limba trebuie să simtă moliciunea amară înaintea dulceţii.
    Şi dacă cumva daţi peste o bucăţică picantă, nu vă lăsaţi duşi de nas în momentul primei muşcături – dacă simţiţi iuţeala pe limbă, nu e bine. Chilli autentic se simte ca after-taste, când o mână nevăzută îţi prinde gâtul într-o menghină şi-l ţine preţ de câteva secunde, cât să ştii exact ce ai mâncat.
    RĂZBOIUL BRIOŞELOR. O altă confuzie des întâlnită odată cu internaţionalizarea meniului de patiserie este cea între cupcake şi brioşă. Vinovat este un moţ de cremă (frosting în limbaj profesional) ce se odihneşte uneori, inadecvat, şi pe alte aluaturi decât cele menite de părinţii lui americani.

    Brioşele intră în categoria pâinii, sunt în ograda brutarului. Ele pot fi dulci sau sărate şi în general sunt servite la micul dejun; sunt robuste ca formă şi textură, spre deosebire de cupcakes, care-s mai degrabă miniaturi drăgălaşe şi delicate ale unor prăjituri de cofetărie.PÂINEA SFÂNTULUI MARCU. O poveste italiană spune că fiica unui patiser veneţian din Evul Mediu trebuia să amestece câteva migdale tocate într-o cantitate mare de aluat de prăjitură. Fiind îndrăgostită, a inversat raţia. Când tatăl furios a înghiţit accidental o bucăţică din aluat, s-a născut marţipanul. Acesta a fost vândut multă vreme în bucăţi mici, de cocă crudă, pe care au numit-o pâinea Sf. Marcu, patronul oraşului. Arabi, persani, spanioli şi maghiari îşi dispută invenţia, etimologia cuvântului fiind printre cele mai generoase ca număr de ipoteze.

    În prezent, cel mai bun marţipan vine din Germania, este fabricat cu conştiinciozitate teutonă şi clasificat în grade, în funcţie de procentul de migdale – de la 100% la 50%. Marţipanul adevărat conţine doar pastă de migdale şi zahăr. Este texturat, parfumat şi absolut delicios. În mod normal nu are nevoie de arome sau conservanţi; are o culoare gălbuie şi o consistenţă de plastilină granulară, care îl diferenţiază vizibil de copia sa mai ieftină, dar mai fină – pasta de zahăr.

    Compoziţia acesteia – albuş, zahăr şi emulgatori – permite obţinerea unor culori mai pastelate, iar această calitate, susţinută puternic de costul incomparabil mai mic, face din pasta de zahăr câştigător la puncte în cofetăria românească. Torturile îmbrăcate în fondant, decorate cu flori de zahăr şi personaje din desene animate sau construcţiile dulci corporatiste consumate cu entuziasm la petreceri aniversare şi lansări sunt în cea mai mare parte a cazurilor realizate din pasta de zahăr, deşi adeseori sunt prezentate ca marţipan.
    A savura un lucru care nu e chiar perfect pe scara puriştilor este perfect normal şi acceptabil; problema începe atunci când de fapt nu ştii ce îţi place cu adevărat. Aşadar, bucuraţi-vă de ceea ce vă place, dar spuneţi-i pe nume, căci – nu-i aşa? – de gustibus non est disputandum.

    ADRIANA SOHODOLEANU (CĂLĂTOR PASIONAT, GOURMET ÎN TRAINING ŞI ANTREPRENOR,PROPRIETAR AL BOUTIQUE-ULUI ONLINE DE CADOURI WWW.BISCUIT.RO )

  • Stănişoară: Nu am discutat cu Blaga sau cu alţi colegi din PDL despre decizia de a mă alătura PNL

     Stănişoară a fost întrebat dacă şi-a anunţat foştii colegi de partid sau pe liderul PDLVasile Blaga despre decizia sa de a trece la PNL.

    “Nu am avut nicio discuţie cu domnul Vasile Blaga, am considerat că este bine ca toată lumea să afle în acelaşi moment despre hotărârea mea. (…) Sunt un om care nu priveşte înapoi cu mânie, aşa că ceea ce este important este ce se va întâmpla de astăzi înainte”.

    Stănişoară a fost întrebat, de asemenea, dacă nu ar fi fost normal ca după atâţia ani petrecuţi în PDL să-şi anunţe colegii înainte de a face publică decizia sa.

    “Eu cred că abordările personale, cred că la fel de important ar fi fost să anunţ pe ultimul membru din ultima comună. Am ales această cale pentru că eu respect la fel de mult pe ultimul membru din ultima comună din România ca şi pe ceilalţi care au stat lângă mine la un moment dat într-o poziţie sau alta”, a replicat deputatul.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • “Elevii mi se adresează cu Micule Domn”. Azad are 1 m înălţime la 22 de ani şi a ajuns profesor, aşa cum a visat – GALERIE FOTO

    Este, în continuare, captiv într-un corp de copil.La 18 ani a fost confundat cu un copil şi etichetat drept “ciudăţenie”, dar Azad a fost ambiţios şi şi-a urmat visul: a devenit profesor, relatează DailyMail. El îi învaţă pe copii informatică la o şcoală din India, iar elevii se apleacă atunci când îi vorbesc.

    Pentru a vorbi cu elevii, domnul Singh se urcă pe o masă, iar elevii i se adresează în mod afectuos, spunându-i <Micule Domn>. El spune că nu-l deranjează această formulă de adresare. Câştigă 10.000 de rupii (cam 700 de lei) pe lună şi se îmbracă cu haine potrivite pentru copii de şapte ani.

    “Nu mă deranjează (situaţia – n.r), am reuşit să fac ceea ce mi-am dorit dintotdeauna. Oamenii mă tratează diferit acum, că am o slujbă – cu respect”, a declarat el pentru The Sun.

    Când avea 18 ani, un controlor de tren l-a luat drept copil, motiv pentru care s-a simţit jenat. La şcoală a fost chinuit de colegi din cauza dimenisunilor sale şi a fost atât de terorizat de ameninţările că va fi răpit de vreun circar încât i-a fost frică să mai iasă din casă.

    Povesteşte acum că toate dificultăţile din copilărie l-au întărit. Sora sa în vârstă de 19 ani, Laxmi, are aceeaşi boală iar părinţii nu şi-au permis să plătească pentru tratamentul hormonal care i-ar fi ajutat. Cea mai tânără dintre surorile sale are 15 ani şi este elevă la şcoala unde Azad predă.

  • Autostrada entuziaştilor

    Pentru că ştirea a trecut relativ neobservată, reiau datele principale. Editorii francezi s-au aflat o bună bucată de vreme în război cu Google; ei doreau ca gigantul internetului să plătească atunci când indexa un articol, dar şi ca taxele plătite de Google să fie raportate la o cifră de afaceri de zece ori mai mare decât cea oficial declarată, de numai 150 de milioane de euro. Presa franceză s-a bucurat de sprijinul preşedintelui Hollande, care a găzduit semnarea acordului, la care a participat chiar Eric Schmidt.

    Banii vor constitui un fond care va finanţa proiectele digitale ale presei, siteuri de informaţii generale şi politice, precum şi publicaţiile prezente în Franţa sub formă electronică. Singură aşa-zisa presă de divertisment nu poate folosi banii americanilor, situaţie care ar putea rămâne aşa sau ar putea declanşa noi runde de negocieri.
    Ce s-a întâmplat? Dacă demersul editorilor are justificări în tocmai situaţia grea pe care o traversează presa tradiţională, de ce le-ar păsa celor de la Google de presa tradiţională? Un gigant al economiei “free” care finanţează presa lacomă care vrea bani pentru ştiri şi articole?

    Este o situaţie pe care Eric Schmidt a intuit-o cu mulţi ani de zile în urmă şi care a devenit realitate acum; Chris Anderson a scris despre asta în “Free: The Future of a Radical Price” în 2009. Google are nevoie de informaţii pe care să le indexeze şi de care să îşi lege reclamele. Dar presa, cu evidente tendinţe de scădere şi tabloidizare, este pe cale să nu mai poată furniza informaţia profesionistă de care acesta are nevoie, iar alternativele – bloggeri, utilizatori, alte tipuri de media online – au apărut, dar nu suficiente.

    O organizaţie media cu greutate şi vechime va putea furniza informaţie de calitate, iar Google nu va avea bătăi de cap cu lipsa de relevanţă a articolelor.
    Aşa că Google a decis să finanţeze presa franceză, pentru că are tot interesul ca furnizorii de informaţie de calitate să nu piară; cred că este un prim pas dintr-o serie de măsuri şi alianţe, unele putând părea acum împotriva naturii, care să asigure viitorul jurnalismului de calitate, indiferent de mediul în care acesta se produce. Mă aştept, sincer, ca Uniunea Europeană să ajungă în curând la concluzia că informaţia de calitate şi mânuirea informaţiei sunt bunuri importante, pretabile subvenţionării în egală măsură cu producţia agricolă, de exemplu.

    Este acesta un drum fără întoarcere, şi aceasta este şi ideea, alegoria care m-a condus la tabloul din acest număr. Este vorba de “Vladimirka”, tabloul unui pictor rus clasic, pe numele său Isaac Levitan şi care a trăit la finele secolului XIX. Este un peisagist atras de nesfârşitul spaţiu rus, care nu a pictat mai deloc spaţii urbane. “Vladimirka” este un drum paşnic de ţară, mărginit de o siluetă singuratecă şi de o troiţă. În zare se desluşeşte o biserică, iar peisajul este paşnic în ciuda cerului întunecat.

    Nu, nu este un peisaj paşnic. Este drumul pe care merg condamnaţii la exil spre Siberia. Cerul este plumburiu, iar silueta este a vreunei amărâte venite să-l conducă pe cel drag.

    Cel mai minunat lucru este că atunci când au venit la putere, la două decenii după moartea lui Levitan, bolşevicii au păstrat Vladimirka şi trista ei menire, dar au botezat-o “{osse Entuziastov” – autostrada entuziaştilor.
    Bună asta, nu?

  • Nouă paşi care te ajută să obţii rapid o mărire de salariu

    Cea mai bună perioadă în care un angajat poate să îi ceară şefului o mărire de salariu este cea imediat următoare finalizării cu succes a unui proiect de amploare sau după câştigarea unui nou client pentru companie, potrivit specialiştilor în domeniul resurselor umane. În cazul în care la nivelul firmei există însă o procedură clar stabilită legată de acordarea măririlor salariale, persoana în cauză trebuie să poarte o discuţie în acest sens cu angajatorul după finalul anului financiar, în lunile ianuarie-aprilie, atunci când ia sfârşit, de cele mai multe ori, şi evaluarea performanţelor salariaţilor.

    Alte stiri pe gandul.info