Tag: europa

Geologul atenian Nikos Palyvos, în vârstă de 38 de ani, şomer din 2009 încoace, s-a sinucis la 23 aprilie. Cu două zile înainte, îşi luase viaţa Savvas Metoikidis, 44 de ani, învăţător din Xanthi, iar cu câteva săptămâni în urmă, pensionarul Dimitris Christoulas, de 77 de ani, se împuşcase în cap sub un copac din Piaţa Syntagma, vizavi de clădirea parlamentului elen. Discuţie pe Facebook: cum se face că în ultimii doi ani s-au sinucis 1.700 de greci? Unde e tăria de caracter din timpul războiului, când oamenii nu se mai sinucideau, ci luptau şi rezistau? Sunt ţări unde se trăieşte de 100 de ori mai rău decât în Grecia şi acolo nu mai e epidemie de sinucideri! Şi cineva răspunde aşa: “Probabil pentru că pe timpul războiului oamenii ştiau cine e inamicul, aveau o şansă să lupte şi să spere că duşmanul va fi învins, pe când azi, inamicul e altceva, sunt doar nişte entităţi vagi, fără chip şi fără nume, undeva departe, care le distrug viaţa fără ca ei să se poată opune”.

Cine sunt entităţile fără chip şi cum se poate lupta cu ele? Grecia sărăcită şi adusă la disperare de criza datoriilor nu e un caz izolat, ci doar un caz extrem al acestui fenomen ciudat care bântuie de trei ani Europa. Până acum, în UE s-au conturat două răspunsuri opuse. Dacă entităţile sunt identificate drept oamenii înşişi, vinovaţi că au consumat prea mult pe datorie şi au fost prea răsfăţaţi de statul bunăstării şi de politicienii lui, atunci trebuie luptat cu oamenii înşişi: trebuie tăiate cheltuielile publice, micşorate salariile, restrânse drepturile la pensie şi la asigurări sociale, trebuie muncă mai multă ca să poată fi plătite datoriile şi eventual şi un guvern tehnocrat, fără teamă că pierde alegerile dacă îşi supără electoratul. Dacă entităţile sunt băncile şi pieţele financiare, care aduc statele la sapă de lemn cu dobânzile şi speculaţiile lor, atunci războiul înseamnă reglementarea pieţelor şi renunţarea la politica austerităţii până la infinit, impusă de ele, în favoarea vechii reţete a relansării economice bazate pe stimulente şi investiţii cu bani publici.

Prima soluţie a fost aplicată de Germania, alături de Marea Britanie, est-europeni, Franţa, Spania, Portugalia, Italia şi de toate ţările care au acceptat să semneze mai întâi Pactul de competitivitate Euro Plus, de anul trecut, mai apoi pactul fiscal de anul acesta, care urmează să fie ratificat de parlamentele naţionale sau supus unui referendum naţional, aşa cum se va întâmpla în Irlanda la 31 mai. A doua soluţie, cerută insistent în stradă de manifestaţiile “indignaţilor” europeni, a început să capete oficial glas prin prezidenţiabilul francez Francois Hollande. El a cerut nu numai renegocierea tratatului fiscal european pentru a-l face mai puţin constrângător, ci şi schimbarea statutului Băncii Centrale Europene, astfel încât BCE să poată aloca bani direct Mecanismului European pentru Stabilitate (fondul de rezervă al zonei euro, în valoare de 500 mld. euro), iar acesta să-i dea statelor pentru investiţii. Scopul ar fi ocolirea băncilor comerciale, care în decembrie şi februarie au luat bani cu dobândă de 1% de la BCE şi apoi i-au împrumutat scump statelor.

Socialistul Hollande vorbea despre politici de stimulare a creşterii aproape concomitent cu preşedintele Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, care a declarat săptămâna trecută că în afară de pactul fiscal, Europa are nevoie şi de un “pact pentru creştere”, spre a evita recăderea continentului într-o recesiune generală, pe care politicile prociclice de austeritate tind s-o facă inevitabilă. Până şi tehnocratul Mario Monti, premierul Italiei, a spus că disciplina bugetară e necesară, dar trebuie însoţită de politici de creştere economică, pentru că altfel criza se va adânci. “Reformele structurale şi măsurile de consolidare fiscală adoptate de noi duc doar la deflaţie, nu creează creştere. Investiţiile publice nu sunt neapărat mai rele pentru economia europeană decât consumul privat, deşi cadrul politicilor de acum le tratează astfel”, a afirmat Monti.

La sfârşitul lui martie, 11 ţări europene – între care şi Marea Britanie, campionul austerităţii – erau deja oficial în recesiune, şomajul a atins maximul ultimilor 15 ani (10,9% în zona euro, ceea ce înseamnă aproape 25 de milioane de oameni fără slujbă, cu 8,5 milioane mai mult decât la începutul lui 2008), iar toţi indicatorii relevanţi pentru activitatea din industrie au scăzut în zona euro, în unele ţări pentru a opta sau a 11-a lună consecutiv şi, ceea ce e mai important, nu numai în ţările cu probleme, ci în Germania şi Franţa. Şomajul în rândul tinerilor sub 25 de ani continuă să crească, iar în Spania a ajuns la 51%, în condiţiile în care zeci de mii de spanioli au plecat să-şi caute de muncă în Marea Britanie, Elveţia, Germania, Argentina sau Chile, iar guvernul Rajoy, chiar dacă a admis că nu poate reduce deficitul bugetar atât de repede pe cât îi cere Bruxellesul, taie cheltuieli în continuare, de frica agenţiilor de rating şi de teama să nu ajungă la mâna FMI.

În doar câteva săptămâni, cearta pe austeritate a doborât guvernul din Olanda, era cât pe ce să-l doboare pe cel din Cehia, după manifestaţii masive de protest şi a adus la putere stânga în Slovacia, cu un program de reducere a deficitului nu prin tăieri de cheltuieli sociale, ci prin suprataxarea bogaţilor şi eliminarea cotei unice. “A pune mereu reducerea datoriei înaintea creşterii economice îi aduce pe oameni la disperare”, spunea Francois Hollande. Şi încă nu avuseseră loc alegerile din Grecia din 6 mai, care au urcat cota extremiştilor de dreapta şi de stânga în dauna partidelor adepte ale austerităţii. Zilele trecute, Herman van Rompuy, preşedintele Consiliului European, a cedat şi a anunţat că ia în considerare o reuniune a liderilor UE, la sfârşitul lunii mai, ca să discute nişte iniţiative de creştere economică. Soluţia nu e însă nicidecum aşa de evidentă precum pare din discursul triumfător al lui Hollande.