BusinessMagazin

Tag: vladimir putin

  • Cum să-ţi dresezi oligarhul, metoda Putin. Ce s-a întâmplat cu bogaţii care nu au vrut să se supună

    Rusia a cunoscut mai multe generaţii de oligarhi, oameni de afaceri superbogaţi ale căror interese se împletesc cu cele ale statului. Putin a ajuns la conducere cu ajutorul lor, iar primul lucru pe care l-a făcut pentru a-şi consolida puterea a fost supunerea păturii superbogate sau înlocuirea oligarhilor rebeli sau prea independenţi cu o specie nouă, loială lui.

    Câţiva dintre baronii preşedintelui rus sunt prieteni din copilăria sau din tinereţea acestuia. Sancţiunile cu care Occidentul încearcă să-l oblige pe Putin să înceteze războiul din Ucraina pun la încercare tocmai loialitatea acestor oligarhi. Episodul Crimeea a arătat că efortul este inutil. Despre oligarhii lui Putin scrie National Public Radio, o organizaţie media din SUA.

    În vara anului 2000, 21 dintre cei mai bogaţi bărbaţi ai Rusiei şi-au aliniat limuzinele antiglonţ în curtea palatului Kremlin şi au intrat în impunătoarea cladire pentru o întâlnire istorică. În deceniul precedent, aceşti bărbaţi se ridicaseră spre culmile succesului aparent din nimic, strângând averi spectaculoase pe măsură ce ţara şi totul în jurul lor se scufunda în haos. Prin afaceri dubioase, corupţie totală şi chiar crimă, aceşti „oligarhi” rapace – aşa cum au ajuns să-i numească ruşii şi să fie cunoscuţi în toată lumea – au preluat controlul asupra unei mari părţi a economiei Rusiei şi, din ce în ce mai mult, a democraţiei ruse imature. Dar acum, noul preşedinte ales al naţiunii, Vladimir Putin, avea să le spună, faţă în faţă, cine este cu adevărat la conducere.

    „Vreau să vă atrag atenţia asupra faptului că dumneavoastră aţi construit acest stat, în mare măsură, prin structurile politice sau semipolitice aflate sub controlul dumneavoastră”, a spus Putin în şedinţa ţinută cu uşile închise. „Nu are rost să dăm vina pe reflexia din oglindă. Aşa că haideţi să trecem la subiect, să fim deschişi şi să facem ceea ce este necesar pentru a face relaţia noastră civilizată şi transparentă.“

    Putin le-a oferit oligarhilor o înţelegere: plecaţi-vă în faţa autorităţii mele, aveţi grijă să nu-mi staţi în cale şi vă puteţi păstra vilele, superiachturile, avioanele private şi corporaţiile de miliarde de dolari (corporaţii care, cu doar câţiva ani înainte, fuseseră deţinute de guvernul rus). În următorii ani, oligarhii care au abandonat acest acord şi l-au subminat pe Putin vor fi aruncaţi într-o închisoare din Siberia, vor fi forţaţi să fugă în exil sau vor muri în circumstanţe suspecte. Loialii rămaşi – şi cei noi care s-au îmbogăţit în timpul lungii domnii a lui Putin – au devenit maşini de făcut bani pentru preşedinte şi pentru aliaţii acestuia.

    „Aceşti indivizi s-au îmbogăţit în detrimentul poporului rus”, a arătat Casa Albă într-un comunicat recent prin care a anunţat sancţiuni împotriva a peste zece oligarhi din anturajul lui Putin. „Ei stau în fruntea celor mai mari companii din Rusia şi sunt responsabili pentru furnizarea resurselor necesare invadării Ucrainei de către armata lui Putin.”

    A ajuns la putere în mare măsură datorită eşalonului iniţial de oligarhi, care s-au îmbogăţit ostentativ prin contracte de privatizare croite special pentru ei în timpul preşedinţiei lui Boris Elţîn. Aceşti oligarhi au creat şi au finanţat ceea ce a devenit partidul politic al lui Putin, Unitate, predecesorul a ceea ce se numeşte acum Rusia Unită. Ei au proiectat victoria uluitoare a preşedintelui Boris Elţîn la alegerile prezidenţiale din 1996.

    Fără această victorie, Elţîn nu l-ar fi putut numi niciodată pe Putin ca premier, poziţie care s-a dovedit a fi rampa de lansare a acestuia spre poziţia de preşedinte al ruşilor. Oligarhii au contribuit şi la ascensiunea ultrarapidă a lui Putin. Doi dintre ei, Vladimir Gusinschi şi Boris Berezovschi, şi-au folosit posturile de televiziune şi ziarele pentru a-l transforma pe Putin dintr-un nimeni într-o figură cunoscută.

    Însă Putin a fost un politician mai viclean decât au crezut iniţial. Când campania pentru alegerile prezidenţiale din 2000 a lui Putin s-a încins, el a început să se folosească de ura ruşilor faţă de oligarhi şi de afacerile corupte care i-au îmbogăţit. Cu puţin timp înainte de ziua alegerilor, Putin a fost întrebat de un post de radio ce părere are despre oligarhi. Dacă prin oligarhi, a spus el, înţelegem că sunt aceia care „ajută la fuziunea puterii şi a capitalului, nu vor mai exista oligarhi de acest fel ca o clasă”.

    Dar, odată ajuns la putere, Putin nu a eliminat oligarhia. El i-a vizat doar pe oligarhii care i-au ameninţat puterea. L-a luat la ţintă mai întâi pe Vladimir Gusinschi, oligarhul dintr-o specie mai rar întâlnită care şi-a construit cea mai mare parte a averii pornind de la zero, în loc ca  doar să preia industriile extractive care aparţineau cândva guvernului.

    La mijlocul anilor 1980, Gusinschi era un şofer de taxi cu vise destrămate de a regiza piese pentru scena teatrului din Moscova. Când Uniunea Sovietică a început să permită antreprenoriatul la sfârşitul anilor 1980, Gusinschi a realizat o mică avere făcând şi vânzând brăţări de cupru, care se pare că au avut un mare succes în rândul consumatorilor ruşi. La începutul anilor 1990, a intrat în afaceri cu clădiri pe piaţa imobiliară în plină dezvoltare a Moscovei şi a deschis o bancă. În 1993 avea suficienţi bani pentru a înfiinţa un ziar şi primul post privat de televiziune din Rusia, NTV.

    Tolerat sub Elţîn, NTV a difuzat programe – inclusiv un spectacol satiric de păpuşi  critic la adresa Kremlinului. Când prezentatorii de ştiri NTV – şi păpuşile – au început să-l critice şi să-şi bată joc de noul preşedinte ales, Putin şi-a arătat mâna de fier. În 2000, agenţi înarmaţi în camuflaj şi măşti de schi au percheziţionat birourile NTV. Guvernul susţinea că Gusinschi a furat 10 milioane de dolari printr-un acord de privatizare. Oligarhul a fost închis şi apoi a fugit în străinătate. O companie energetică controlată de stat, Gazprom, a ajuns să cumpere NTV printr-o preluare ostilă. Liniştit în sfârşit, Putin nu mai trebuia să-şi facă griji că păpuşile îşi bat joc de el.

     

    La începutul anilor 2000, un alt oligarh, Mihail Hodorkovschi, a trecut limita cu Putin şi a plătit, de asemenea, un preţ mare. Hodorkovschi, un magnat cu maxilar pătrat construit ca un fundaş avansat, pensionar, era atunci cel mai bogat om din Rusia, cu o avere estimată la aproximativ 15 miliarde de dolari.

    Şi-a făcut banii în mare parte printr-un contract corupt cu administraţia Elţîn, în cadrul unei scheme cunoscute sub numele de „împrumuturi pentru acţiuni” prin care statul efectua privatizări cedând active bănoase în schimbul unor finanţări, o bună parte din bani ducându-se în campania electorală a preşedintelui (oligarhilor). Hodorkovschi a reuşit să cumpere un pachet de 78% din compania petrolieră Yukos, controlată de stat, pentru doar 310 milioane de dolari, chiar dacă atunci participaţia avea o valoare estimată la 5 miliarde de dolari.

    Hodorkovschi s-a dovedit a fi un baron al petrolului capabil şi a adus management şi transparenţă în stil occidental imperiului său. Aşa cum fac corporaţiile în Statele Unite, el a cheltuit generos pentru lobby şi contribuţii la campanii electorale pentru politicienii din legislatura Rusiei. El a finanţat partidele politice de opoziţie. Oligarhul a mers până într-acolo încât a dat de înţeles că ar putea candida pentru funcţia de preşedinte. Pe măsură ce imperiul său a crescut, el a devenit din ce în ce mai puternic. În februarie 2003, Hodorkovschi l-a contestat pe Putin într-o întâlnire televizată, făcând acuzaţii de corupţie la o companie petrolieră de stat. Între timp, Hodorkovschi analiza o fuziune cu compania petrolieră americană Exxon Mobil. Putin şi aliaţii săi au urât toate acestea.

    În 2003, agenţi mascaţi au luat cu asalt avionul privat al lui Hodorkovschi în timpul unei opriri de realimentare şi l-au arestat sub ameninţarea armei. Autorităţile l-au acuzat de fraudă şi evaziune fiscală. L-au închis în Siberia, unde avea să lâncezească pentru următorul deceniu. Guvernul i-a preluat imperiul petrolier şi a predat cheile unuia dintre asociaţii apropiaţi ai lui Putin, Igor Secin, un personaj proeminent în anturajul lui Putin şi astăzi. El conduce ceea ce a devenit una dintre cele mai mari şi importante companii din Rusia.

     

    Igor Secin este una dintre figurile de frunte ale unei noi generaţii de oligarhi, care au acumulat bogăţie şi putere sub Putin: silovarhii, care se traduce aproximativ prin „oameni de forţă”. Majoritatea sunt militari sau foşti ofiţeri KGB, cum a fost Putin însuşi. Secin, care are un doctorat în economie, se zvoneşte că a servit ca ofiţer KGB în Africa de Est în anii 1980.

    În timp ce clasa iniţială de oligarhi a apărut în timpul erei „terapiei de şoc” şi a privatizărilor rapide în anii 1990, silovarhii şi-au făcut averea după ce Putin a venit la putere, în mare parte prin contracte guvernamentale şi renaţionalizări ale industriilor extractive şi prin corupţiei pură, ca pe timpuri. Asemenea lui Putin, majoritatea silovarhilor înjură epoca reformelor lui Gorbaciov şi Elţîn, când Rusia şi-a pierdut imperiul şi a văzut o serie de intelectuali liberali şi prooccidentali luând cârma guvernului şi economiei.

    Secein a lucrat pentru Putin timp de zeci de ani. În anii 1990, când Putin a servit ca viceprimar în Sankt Petersburg, Secin a fost asistentul lui Putin. Mai târziu, a fost viceprim-ministru al lui Putin. Un document din 2008 al ambasadei SUA, divulgat de Wikileaks, spunea că „Secin avea o prezenţă atât de ascunsă încât se glumea că el ar putea să nici nu existe de fapt, ci mai degrabă să fi fost un fel de mit urban, un bau-bau inventat de Kremlin pentru a insufla frica”. Unii din Moscova îl numeau „Darth Vader”. Secein este acum preşedinte şi CEO al companiei petroliere controlate de stat Rosneft, care este cea mai mare corporaţie din Rusia, aceasta producând aproximativ 6% din ţiţeiul mondial şi având aproximativ 300.000 de angajaţi.

    În autobiografia sa, Persoana întâi‟, Putin a scris: „Am mulţi prieteni, dar doar câţiva oameni îmi sunt cu adevărat apropiaţi. Nu au plecat niciodată. Nu m-au trădat niciodată şi nici eu nu i-am trădat. Din punctul meu de vedere, asta contează cel mai mult”.

    Ceea ce ne aduce la un alt subgrup important de oligarhi, care sunt prieteni cu Putin, dar care nu au slujit în armată, poliţie sau în aparatul de securitate rus. Un prim exemplu al acestui tip de oligarh – de ceea ce Putin ar numi prieten ‒ este Arcadi Rotenberg.

    În anii 1960, Arkadi Rotenberg, în vârstă de doisprezece ani, se ducea forţat de părinţii săi la un curs de arte marţiale. Aceştia nu ştiau că era ca şi cum i-ar fi dat fiului lor biletul de loterie câştigător. La acel curs de judo, Rotenberg s-a cunoscut cu un alt tânăr, Vladimir Putin. Rotenberg şi Putin s-au împrietenit uşor.

    Ani de zile s-au luptat între ei în sală şi au călătorit la turnee de judo în jurul oraşului lor natal, Leningrad (acum Sankt Petersburg). Cei doi erau cunoscuţi drept năzdrăvani şi neastâmpăraţi, făcând mici răutaţi cum ar fi să spargă baloane la parade trăgând cu praştia în ele.

    În 2000, Arkadi şi fratele său, Boris, erau comercianţi mărunţi de petrol. Dar apoi s-a întâmplat ceva fantastic: unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Arkadi a devenit preşedintele Rusiei. În acelaşi an, Putin a creat un nou monopol de stat al băuturilor alcoolice, Rosspirtprom, prin fuzionarea a peste o sută de fabrici de băuturi alcoolice. Rosspirtprom controla aproximativ 30% din piaţa de vodcă din Rusia. Putin l-a pus pe Arkadi la conducerea gigantului.

    Un an mai târziu, Putin şi-a instalat propriul lacheu în consiliul de administraţie al Gazprom, o mare companie de gaze naturale controlată de stat. Arkadi şi Boris au văzut acolo o oportunitate. Au pus pe picioare o nouă bancă, SMP Bank, şi au început să achiziţioneze companii de construcţii, de gaze şi conducte care ar putea deservi Gazprom. De atunci, fraţii Rotenberg au devenit cei mai mari beneficiari ai unui guvern cu înclinaţie spre atribuirea de contracte fără licitaţie. Guvernul de la Moscova a oferit miliarde şi miliarde de dolari familiei Rotenberg pentru a construi lucruri precum conducte, drumuri şi poduri. În mod curios, se ştie că ei cer tarife exagerate pentru aceste proiecte, dar Kremlinul pare să nu fie deranjat. Dovezile sugerează că ar putea fi din cauză că cineva din Kremlin îşi primeşte partea.

    Stanislav Markus, un economist la Universitatea din Carolina de Sud, care studiază oligarhii ruşi, crede că prietenii lui Putin pun deoparte pentru acesta o cotă din banii încasaţi de la stat. „Asta îl face pe Vladimir Putin unul dintre cei mai bogaţi oameni de pe planetă”, a spus Markus. „Nimeni nu ştie exact cât de bogat, dar acesta este unul dintre procesele cheie prin care este construită averea lui.”

     

    O mare parte din banii care au ajuns la oligarhi şi la Putin – pe care istoricul Timothy Snyder îl numeşte „oligarhul şef” – au fost ascunşi în conturi şi active din afara Rusiei. „Există la fel de multă bogăţie financiară deţinută de ruşi bogaţi în străinătate – în Regatul Unit, Elveţia, Cipru şi centre similare offshore – cât cea a întregii populaţii ruse”, arată un studiu din 2017 al economiştilor Filip Novokmet, Thomas Piketty şi Gabriel Zucman.

    Deşi este greu de văzut unde exact ajung banii – şi cât de mulţi sunt de fapt ai lui Putin – este uşor de observat că oligarhii loiali se înfruptă liber din contractele guvernamentale foarte grase. În 2014, când Putin a devenit încântat că Rusia găzduieşte Jocurile Olimpice de iarnă la Soci, guvernul său a cheltuit fără să se uite la preţ pentru pregătirea evenimentului sportiv. Cei mai mari câştigători ai acestor eforturi financiare? Arkadi şi Boris Rotenberg. Un profil al lui Arkadi făcut în 2017 de The New Yorker a constatat: „În total, companiile controlate de Rotenberg au primit contracte în valoare de şapte miliarde de dolari — echivalentul costului total al Jocurilor Olimpice de iarnă anterioare, de la Vancouver, din 2010”. Au fost bani veniţi la timp. La scurt timp după Jocurile Olimpice de la Soci, Putin a invadat pentru prima dată Ucraina, anexând Peninsula Crimeea. Desigur, Ucraina a blocat singura intrare terestră în zonă, care se afla la graniţa de sud. Căutând să unească Rusia cu noile sale teritorii, Putin a decis că trebuie construit un pod de 15 km peste strâmtoarea Kerci. Având în vedere că era o zonă de război cu multe provocări logistice şi politice, mulţi antreprenori au fost reticenţi în a intra în proiect. Dar nu şi Arkadi Rotenberg. Compania sa a preluat proiectul de miliarde de dolari, în ciuda durerilor de cap politice pe care le-a reprezentat, şi l-a finalizat în 2018. „Un miracol s-a împlinit”, a spus Putin când a văzut podul construit.

    Administraţia Obama i-a sancţionat pe fraţii Rotenberg pentru a-i pedepsi pe ei şi pe Putin pentru invadarea Crimeei. „Arkadi Rotenberg şi Boris Rotenberg au sprijinit proiectele de suflet ale lui Putin, primind şi executând contracte cu preţuri mari pentru Jocurile Olimpice de la Soci şi pentru Gazprom”, a explicat Departamentul Trezoreriei SUA. „Amândoi fraţii au acumulat cantităţi enorme de bogăţii de când Putin conduce Rusia”. Şi naţiunile europene i-au sancţionat pe cei doi oligarhi. De exemplu, Italia a confiscat conacele de milioane de dolari ale lui Arkadi din Sardinia şi Tarquinia.

    Sancţiunile n-au făcut decât  să-i apropie pe fraţii Rotenberg de prietenul lor, de puterea de la Kremlin. Legislativul rus a încercat chiar să adopte o lege, numită „legea Rotenberg”, care urmărea să despăgubească cetăţenii cărora le-au fost deposedate bunurile de către guverne străine. Proiectul nu a trecut. Cu toate acestea, familia Rotenberg a fost compensată cu generozitate sub forma unor contacte cu statul profitabile, care au devenit şi mai mari după ce aceştia au fost luaţi la ţintă de sancţiuni străine.

  • Vladimir Putin a transformat Rusia într-un stat paria în urma declanşării razboiului din Ucraina. Analiştii sunt de părere că onoarea Rusiei nu va fi spălată până când Putin nu va părăsi Kremlinul

    Preşedintele rus Vladimir Putin se confruntă cu o animozitate crescândă atât în ​​străinătate, cât şi în ţară, pe măsură ce războiul din Ucraina se apropie de împlinirea a două luni întregi, scrie Business Insider.

    Experţii citează eşecurile strategiei, pierderile tot mai mari din armată şi consecinţele economice grave ale sancţiunilor occidentale – de toate acestea fiind vinovat aproape în totalitate preşedintele Vladimir Putin – ca dovezi care certifică viitorul sumbru al Rusiei.

    „Este extrem de rău ceea ce face Putin ţării sale, economiei şi poziţiei sale în lume”, a declarat Robert English, profesor la Universitatea din California de Sud, specializat în studiul Rusiei, Uniunii Sovietice şi Europei de Est.

    În timp ce Putin continuă să prezinte situaţia cu un ton încrezător – fluturând cu mâna adevăratul cost al sancţiunilor occidentale şi respingând consecinţele politice ale războiului – se spune că unele persoane din poziţiile cheie ale Kremlinului încep să îşi piardă încrederea în persoana preşedintelui.

    Prof. English susţine că oligarhii ruşi au motive întemeiate să se îndoiască de strategia liderului rus. El a declarat că incursiunea lui Putin în Ucraina s-a dovedit deja mai costisitoare pentru Rusia decât războiul de aproape 10 ani al Uniunii Sovietice în Afganistan în anii 1980.

    „URSS a pierdut peste 15.000 de soldaţi în Afganistan într-un deceniu de lupte”, a declarat English. „Situaţia respectivă a fost suficient de gravă pentru a fi considerată o „rană sângerândă”, a adăugat el. „Putin a pierdut aproape acelaşi număr de oameni într-o lună – nu într-un an, cu atât mai puţin în 10 ani – ci într-o singură lună.”

    Moscova a recunoscut la sfârşitul lunii martie – cea mai recentă actualizare a datelor oficiale – că 1.351 de soldaţi au fost ucişi şi alţi 3.825 au fost răniţi în invazie. Estimările NATO apropie numărul probabil de morţi la 15.000, în timp ce Ucraina spune că a ucis aproape 20.000 de soldaţi ruşi.

     

    Ruşii obişnuiţi încep să simtă impactul economic al sancţiunilor occidentale. Putin a recunoscut că sancţiunile au început să deranjeze industria energetică a ţării, dar a susţinut public că economia Rusiei nu a fost subminată ca urmare.

    Şeful Băncii Centrale a Rusiei a avertizat însă că impactul total al sancţiunilor nu s-a simţit încă, iar primarul Moscovei a declarat în această săptămână că 200.000 de locuitori şi-ar putea pierde locurile de muncă, dacă companiile occidentale se retrag în masă din ţară.

    Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare a estimat luna trecută că produsul intern brut al Rusiei se va micşora cu 10% în acest an.

    Chiar dacă Rusia îşi reajustează strategia militară, concentrându-şi atacurile asupra estului Ucrainei ca parte a „noii faze” a războiului, prof. English e de părere că prejudiciul adus poziţiei internaţionale şi interne a Rusiei a fost deja făcut.

    „Rusia va fi un stat paria în ochii multor oameni pentru totdeauna – mai ales pentru următorul deceniu”, a declarat prof. English. „Onoarea Rusiei nu va fi spalată până când Putin nu va părăsi Kremlinul; Rusia nu va putea să o ia de la început decât fără Putin”.

  • Rusia a testat o rachetă cu capacitate nucleară pe care Putin o numeşte cea mai bună din lume

    Într-o demonstraţie de forţă, la două luni de la atacul asupra Ucrainei, Rusia a testat o nouă rachetă balistică intercontinentală cu capacitate nucleară, despre care preşedintele Vladimir Putin a declarat miercuri că îi va face pe duşmanii Moscovei să se oprească şi să se gândească, scrie Reutera.

    Putin a fost prezentat la televizor în timp ce era anunţat de armată că mult aşteptata rachetă Sarmat a fost testată pentru prima dată de la Plesetsk, în nord-vestul Rusiei, şi a lovit ţinte din peninsula Kamchatka, la aproape 6.000 km distanţă.

    Testul rachetei Sarmat, în curs de dezvoltare de ani de zile, nu a surprins Occidentul, dar a venit într-un moment de tensiune geopolitică extremă. Rusia nu a reuşit încă să ocupe niciun oraş important de când a trimis zeci de mii de soldaţi în Ucraina, la 24 februarie.

    Ministerul ucrainean al Apărării nu a fost disponibil imediat pentru comentarii.

    “Noul complex are cele mai înalte caracteristici tactice şi tehnice şi este capabil să învingă toate mijloacele moderne de apărare antirachetă….Această armă cu adevărat unică va consolida potenţialul de luptă al forţelor noastre armate, va asigura în mod fiabil securitatea Rusiei în faţa ameninţărilor externe şi va da de gândit celor care, în focul unei retorici agresive frenetice, încearcă să ne ameninţe ţara.”

    Anunţând invazia în urmă cu opt săptămâni, Putin a făcut o referire la forţele nucleare ale Rusiei şi a avertizat Occidentul că orice încercare de a-i sta în cale “vă va duce la consecinţe pe care nu le-aţi întâlnit niciodată în istoria voastră”.

    Câteva zile mai târziu, el a ordonat ca forţele nucleare ale Rusiei să fie intre în stare de alertă maximă. “Perspectiva unui conflict nuclear, cândva de neconceput, este acum din nou în sfera posibilităţilor”, a declarat luna trecută secretarul general al Naţiunilor Unite, Antonio Guterres.

    Ministerul rus al Apărării a declarat miercuri că Sarmat a fost lansat dintr-un siloz, la ora 15.12, ora Moscovei.

    Forţele nucleare ale Rusiei vor începe să primească livrarea noii rachete “în toamna acestui an”, după ce testele vor fi finalizate, a declarat miercuri Tass, citându-l pe Dmitri Rogozin, şeful agenţiei spaţiale Roscosmos.

  • (IMAGINI APOCALIPTICE) Mariupol, apoape să cadă în mâinele ruşilor. De ce oraşul este vital pentru Putin

    Mariupol a devenit oraşul cel mai puternic bombardat şi avariat de la începerea invadării Ucrainei de către Rusia. A suferit greul atacurilor susţinute ale Rusiei.

    Mariupol a devenit oraşul ucrainean cel mai puternic bombardat de la începerea invadării Ucrainei de către Rusia. A suferit greul atacurilor Rusiei.

    Există patru motive principale pentru care preluarea oraşului-port ar fi o victorie atât de strategică pentru Rusia, cât şi o lovitură majoră pentru Ucraina, informează BBC.

    1. Securizarea unui coridor terestru între Crimeea şi Donbas
    Din punct de vedere geografic, oraşul Mariupol ocupă doar o zonă infimă pe hartă, dar acum este un obstacol în calea forţelor ruse care au ieşit din peninsula Crimeea.

    Trupele ruse se deplasează spre nord-est pentru a încerca să refacă legăturile cu camarazii şi aliaţii separatişti ucraineni din regiunea Donbas, din estul Ucrainei.

    Generalul Sir Richard Barrons, fost comandant al Comandamentului Forţelor Comunale din Regatul Unit, declară că ocuparea Mariupolului este vitală pentru efortul de război al Rusiei.

    „Când ruşii vor simţi că au încheiat cu succes acea bătălie, vor  finaliza un pod terestru din Rusia în peninsula Crimeea şi vor vedea acest lucru ca un succes strategic major”.

    Dacă Mariupol va fi  capturat, Rusia va deţine controlul deplin a peste 80% din coasta Mării Negre a Ucrainei, întrerupându-i comerţul maritim şi izolând-o şi mai mult de lume.

    Rezistând împotriva forţelor înaintate în ultimele trei săptămâni, ucrainenii  au reuşit să ţină piept trupelor ruseşti.
    Eşecul Rusiei de a asigura o capturare rapidă a oraşului i-a determinat pe comandanţii ruşi să recurgă la tactici de asediu medieval, mult prea brutale pentru secolul 21.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Războiul din Ucraina continuă. Vladimir Putin refuză radical ideea de a pune capăt ofensivei sau de a organiza o întâlnire cu Zelenski. Prim ministrul Italiei: Orice formă de dialog cu liderul rus pare o pierdere de vreme

    Premierul italian Mario Draghi a declarat duminică, în urma unui dialog telefonic cu Vladimir Putin, că preşedintele rus a respins radical ideea de a pune capăt ofensivei din Ucraina, scrie Business Insider.

    Discuţia de pe 30 martie dintre Draghi şi Putin a avut ca subiect central pacea dintre Kiev şi Moscova, a raportat publicaţia The Local, citând un interviu publicat de Il Corriere della Sera.

    „L-am întrebat pe Putin: „Când îl vei întâlni pe Zelenski? Numai voi doi puteţi dezlega nodurile”, a declarat Draghi, pentru The Local. „El a răspuns: „Nu este timpul”. Am insistat: „Decideţi asupra unei încetări a focului”. Din nou, Putin a subliniat: „Nu, momentul nu este acum”.

    Draghi a declarat pentru Il Corriere della Sera: „Până acum, scopul lui Putin nu a fost căutarea păcii, ci încercarea de a anihila rezistenţa ucraineană, de a ocupa ţara şi de a o încredinţa unui guvern prieten”.

    Comentariile liderului italian vin pe măsură ce discuţiile de pace dintre Rusia şi Ucraina au stagnat în lumina descoperirii unui genocid comis în suburbia Bucha din Kiev.

    Se pare că oligarhul rus Roman Abramovici a încercat să reaprindă negocierile dintre cele două naţiuni, a informat Bloomberg sâmbătă, în timp ce sancţiunile occidentale continuă să fie concentrate asupra activelor miliardarului.

    Draghi a apărat şi decizia Italiei de a furniza Ucrainei echipamente şi arme militare.

    „Care este cel mai bun mod de a ajuta oamenii atacaţi?” a declarat premierul, pentru Il Corriere della Sera. “Sancţiunile sunt esenţiale pentru a slăbi agresorul, dar nu reuşesc să oprească trupele pe termen scurt. Pentru a săvârşi acest lucru, trebuie să îi ajutăm direct pe ucraineni, lucru pe care deja facem”.

    În acelaşi interviu, Draghi şi-a exprimat şi frustrarea faţă de Putin, spunând că încercările de negociere cu liderul rus încep să pară o „pierdere de timp”.

    Draghi, care a fost numit prim-ministru în februarie anul trecut, încearcă să reducă dependenţa Italiei faţă de Rusia, diversificând importurile de gaze ale ţării – din care se spune că 40% provin din Rusia – printr-un acord cu Algeria.

    În timpul interviului oferit publicaţiei Il Corriere, premierul a cerut, de asemenea, Europei să găsească surse alternative de gaz şi petrol, astfel încât să poată limita preţul mărfurilor energetice ale Rusiei.

    „Europa continuă să finanţeze Rusia prin achiziţionarea de petrol şi gaze, printre altele, la un preţ care nu are nicio legătură cu valorile istorice şi cu costurile de producţie”, a declarat Draghi pentru presă. „Impunerea unui plafon pentru preţul gazului rusesc, aşa cum a propus Italia, este o modalitate de a întări sancţiunile şi, în acelaşi timp, de a minimiza cheltuielile”.

  • Cancelarul Austriei: Putin are „propria logică de război”, crede că va câştiga războiul

    Cancelarul Austriei, singurul lider occidental care s-a întâlnit cu preşedintele Rusiei de la începutul invaziei, susţine că Putin are „propria logică de război” şi crede că va câştiga războiul.

    Cancelarul Austriei, Karl Nehammer, a declarat pentru NBC că preşedintele rus Vladimir Putin este „în propria logică de război” după ce a vorbit cu el în această săptămână.

    Nehammer a mai spus că Putin crede că va câştiga războiul.

    Karl Nehammer a fost primul lider european care s-a întâlnit cu Putin la Moscova de când Rusia a invadat Ucraina.

    „Trebuie să ne uităm în ochii lui şi trebuie să-l confruntăm cu ceea ce vedem în Ucraina”, a spus Karl Nehammer într-o explicaţie a vizitei care a fost criticată de mulţi lideri europeni.

    Înainte de a ajunge la Moscova, Nehammer a vizitat Bucea, oraşul din afara Kievului, unde au apărut dovezi ale crimelor comise de forţele ruseşti.

    Cancelarul a declarat că l-a confruntat pe Putin cu ceea ce a văzut la Bucea şi „nu a fost o conversaţie prietenoasă”.

    El a adăugat că Putin a spus că „va coopera cu o anchetă internaţională, pe de o parte, iar pe de altă parte, mi-a spus că nu are încredere în lumea occidentală. Deci aceasta este problema acum şi va fi în viitor”.

  • Slăbiciunile lui Putin ies la iveală: Preşedintele rus recunoaşte că sancţiunile occidentale au început să afecteze industria de petrol şi gaze din Rusia

    Preşedintele rus Vladimir Putin a recunoscut, joi, că sancţiunile occidentale au început deja să deranjeze industria energetică a Rusiei şi a avertizat că încălcarea globală a sectorului petrolier al ţării ar putea avea consecinţe „extrem de dureroase” pentru cei care urmăresc să izoleze economia Moscovei, scrie Business Insider.

    Putin a făcut aceste comentarii joi, în timpul unei întâlniri video guvernamentale, potrivit rapoartelor presei. Liderul de la Kremlin a declarat că băncile din „ţările neprietenoase” pun presiune pe exporturile ruseşti de energie prin întârzierea transferului de plăţi.

    Mărturisirea preşedintelui vine în momentul în care unii dintre cei mai importanţi clienţi de energie ai Rusiei din Uniunea Europeană se gândesc la boicotarea livrărilor de petrol şi gaze ruseşti ca o formă de pedeapsă pentru războiul declanşat în Ucraina. 

    Deşi UE nu a emis încă o interdicţie completă, o parte din finanţarea şi tehnologia sectorului au fost vizate de sancţiuni, unii parteneri începând să evite cu totul energia rusă. Atât SUA, cât şi Canada au interzis importurile ruseşti de petrol şi gaze, ceea ce duce la o creştere uluitoare a preţurilor în acest sector.

    Pe fondul încercărilor Occidentului de a reduce dependenţa de sursele de energie ruseşti, Putin a avertizat că cei care urmăresc să blocheze furnizorii ruşi se vor confrunta cu consecinţe severe. Preşedintele a subliniat joi că pe piaţa globală există o penurie de gaze naturale şi a prezis că, dacă Europa îşi va îndrepta faţa spre alte ţări pentru asigurarea importurilor de energie, efectele se vor simţi în nivelul de trai al oamenilor.

    „Nu există nicio alternativă rezonabilă la gazul rusesc în Europa”, a declarat Putin, potrivit The New York Times.

    Ţiţeiul din Rusia este deja comercializat cu o reducere masivă pe piaţa globală, deoarece cererea în scădere a dus la o diminuare a producţiei, fapt care afectează întregul lanţ de aprovizionare cu energie din Rusia, potrivit The Wall Street Journal. Vânzările de gaze şi petrol au reprezentat 45% din bugetul federal al Rusiei în 2021, a raportat publicaţia, iar economiştii avertizează că şomajul, inflaţia şi recesiunea reprezintă o ameninţare iminentă în viitorul apropiat al Moscovei.

    Putin a declarat joi că Rusia trebuie să înlocuiască echipamentele sancţionate şi să reorienteze vânzările de gaze de la cumpărătorii europeni către piaţa asiatică. Dar acest lucru ar putea dura ani de zile, a raportat The Journal, din cauza reţelelor de transport maritim şi a conductelor subdezvoltate.

    În pofida recunoaşterii de către Putin a greutăţilor, liderul de la Kremlin se aşteaptă ca Rusia să obţină aproximativ 9,6 miliarde de dolari din vânzările de energie în aprilie, potrivit estimărilor ministerului de finanţe al ţării. Chiar şi pe fondul sancţiunilor, Rusia are destui clienţi pentru a menţine sectorul pe linia de plutire. India a cumpărat cel puţin 13 milioane de barili de petrol rusesc de la începutul războiului, potrivit Reuters, iar China rămâne, de asemenea, un cumpărător extrem de important în segmentul energetic.

  • Cum a ajuns Abramovici dintr-un copil orfan, fără nimic, să devină regele răţuştelor de plastic şi un magnat cu o avere de 13 miliarde de euro

    Au fost zile grele pentru Roman Abramovici. Guvernul de la Londra i-a interzis accesul pe teritorul britanic şi i-a îngheţat activele, despărţindu-l de o colecţie impresionantă de maşini sport, de vila sa cu 15 dormitoare din buricul capitalei britanice, de apartamentul de lux cu vedere spre Tamisa şi de echipa de fotbal Chelsea, scrie National Public Radio, o organizaţie media prestigioasă din SUA.

    Uniunea Europeană i-a interzis şi ea accesul în toate cele 27 de state membre şi îi blochează conturile. Rusul nu mai poate merge la refacere în călduţul Saint-Tropez sau la schi şi distracţii de iarnă în Chamonix. Ar putea rămâne şi fără supervila sa din cel mai turistic şi aglomerat cartier al New Yorkului. Iahturile-i sunt vânate. Un activist proucrainean din Spania a închiriat o barcă şi a încercat să deseneze graffiti pe vaporul de lux privat de 140 de metri, Solaris, ancorat într-un port din Barcelona. Deşi activistul n-a reuşit să facă ce şi-a propus, Abramovici a dat ordin ca iahturile sale să fie scoase din porturile europene şi duse în locuri sigure.

    Abramovici însuşi a fugit pentru siguranţă spre est, înapoi, acasă în Rusia, una dintre puţinele naţiuni în care părea că mai este binevenit. Occidentul l-a acuzat că este apropiatul lui Putin, deşi el a negat. Iar, poate ca să-şi spele imaginea în ochii Vestului, sau poate ca să-i arate lui Putin că încă mai este  un personaj important, poate folositor, s-a implicat ca intermediar în negocierile dintre Rusia şi Ucraina. Astfel, a ajuns în Turcia unde, aparent, a fost otrăvit.

    A acuzat o orbire temporară. Toate acestea reprezintă cam multă publicitate nedorită pentru un om cu reputaţia de a evita atenţia lumii. Un orfan care a copilărit în tundra îngheţată a Siberiei, Abramovici a crescut cu nimic pentru a deveni un magnat cu o avere de 13 miliarde de dolari. Dar până la a ajunge acolo, a fost regele răţuştelor de cauciuc.

    Mai tânăr decât cei mai mulţi din prima generaţie de „oligarhi” ruşi – aşa cum sunt numiţi oamenii de afaceri superbogaţi ai Rusiei – Abramovici a devenit cunoscut drept „oligarhul discret” deoarece, spre deosebire de mulţi dintre contemporanii săi plutocraţi, îşi ţinea capul jos. În anii 1990, Abramovici a devenit protejatul lui Boris Berezovschi, care a fost probabil cel mai puţin discret dintre oligarhi. Berezovschi era cunoscut pentru gura sa mare. În 2000, a făcut greşeala de a-l contesta în mod deschis pe noul preşedinte, şi anume pe Vladimir Putin, cineva pe care Berezovschi l-a ajutat decisiv în a fi ales în fruntea Rusiei.

    Când Putin a lovit cu ciocanul, Berezovski a fost forţat să fugă din ţară – iar Abramovici, fidel (şi cu gura închisă) lui Putin, a preluat o mare parte din imperiul petrolier şi cel media ale lui Berezovschi. Deja fostul om de afaceri a rămas un critic gălăgios al lui Putin după ce s-a mutat la Londra. A fost găsit mort acolo în 2013, atârnat de un laţ în baie. Anchetatorii nu sunt siguri dacă a fost vorba de sinucidere sau crimă.

    Un orfan care a copilărit în tundra îngheţată a Siberiei, Abramovici a crescut cu nimic pentru a deveni un magnat cu o avere de 13 miliarde de dolari. Dar până la a ajunge acolo, a fost regele răţuştelor de cauciuc. La propriu.

    Cu excepţia lui Abramovici şi a altor câteva nume notabile, distribuţia personajelor care compun oligarhia Rusiei a fost înlocuită în mare parte după anii 1990, după ce Putin a început să cureţe selectiv pătura superbogată şi să-şi ungă proprii oligarhi în efortul de a-şi întări domnia.

    Cu toate acestea, structura puterii rămâne aceeaşi. Este o relaţie simbiotică în care forţa economică a oligarhilor susţine puterea politică a preşedintelui rus, iar puterea preşedintelui susţine puterea economică a oligarhilor – ca un rege medieval care primeşte tribut de la aristocraţia sa în schimbul protecţiei sale. Este un aranjament pe care Occidentul a încercat să-l destrame prin sancţiuni.

    Este imposibil de ştiut ce s-ar fi întâmplat cu Rusia într-un univers alternativ, unde tranziţia naţiunii la capitalism ar fi fost gestionată mai treptat şi mai corect, iar oligarhii nu ar fi preluat niciodată cârma economiei ruseşti. Dar aici, în acest univers, povestea lor este crucială pentru înţelegerea ascensiunii lui Putin.

    Oligarhia rusă a apărut din haosul privatizărilor rapide din anii 1990. După căderea Uniunii Sovietice în 1991, preşedintele rus Boris Elţîn, lider în revolta împotriva comunismului, a trebuit să găsească cum să treacă de la o economie de comandă şi controlată la una de piaţă. Elţîn a apelat la economiştii ruşi Iegor Gaidar şi Anatoli Ciubais, care, cu ajutorul consilierilor occidentali, au pus la punct detaliile.

    Au existat mulţi economişti – inclusiv Gaidar şi Ciubais înainte de a deveni oficiali guvernamentali – care credeau că tranziţia la capitalism ar trebui să fie organizată lent şi în etape. Ei ştiau că tranziţia va fi complexă şi dureroasă şi avea sens ca Rusia să creeze mai întâi instituţiile de care pieţele sănătoase şi competitive au nevoie pentru a înflori – cum ar fi instanţe independente, pieţe de capital funcţionale şi organisme de reglementare puternice. Dar Elţîn şi aliaţii săi credeau că timpul nu este de partea lor.

    O tentativă de lovitură de stat din august 1991 de către partizanii sovietici de linie dură împotriva reformatorilor aproape că a deraiat întregul proiect. Industriaşii sovietici cu rădăcini adânci şi membrii partidului doreau o întoarcere la vechea orânduire. Administraţia Elţîn a decis că un program cunoscut sub numele de „terapie de şoc” – declanşarea rapidă a forţelor pieţei – era modalitatea de a electrocuta vechiul sistem sovietic şi de a forţa Rusia să îmbrăţişeze capitalismul.

    Consilierii americani şi creditorii globali, în special Fondul Monetar Internaţional, au jucat un rol notabil în susţinerea terapiei de şoc. Dar unii terapeuţi influenţi, precum economistul Jeffrey Sachs, pe atunci la Harvard, credeau că un program atât de radical avea nevoie de sprijin. El a propus ca Statele Unite şi agenţiile multilaterale de dezvoltare să-i ajute pe reformatorii ruşi să reuşească cu un pachet de ajutor de 30 de miliarde de dolari, asemănător cu ceea ce America a oferit Europei după al Doilea Război Mondial prin Planul Marshall. Sachs a cerut, de asemenea, anularea datoriilor Rusiei. Dar aceste idei au fost respinse de liderii americani.

    Oligarhia rusă a apărut din haosul privatizărilor rapide din anii 1990. După căderea Uniunii Sovietice în 1991, preşedintele rus, Boris Elţîn, lider în revolta împotriva comunismului, a trebuit să găsească cum să treacă de la o economie de comandă şi controlATĂ la una de piaţă.

    Preşedintele Elţîn a dat primul şoc de amploare economiei ruse când a oprit sistemul de control al preţurilor în decembrie 1991. Pe măsură ce economia sovietică se prăbuşea, aceste politici au ajuns să declanşeze hiperinflaţia. Până în 1994, preţurile de consum din Rusia aveau să crească vertiginos şi să ajungă de aproape 2.000 de ori mai mari decât în 1990. Hiperinflaţia i-a devastat pe ruşii de rând. În unele regiuni, profesorii ajunseseră să fie plătiţi cu vodcă. Între timp, Ciubais a fost însărcinat cu supravegherea privatizării în masă.

    Acest proces a presupus transformarea unei naţiuni a cărei economie consta aproape în totalitate din industrii controlate de stat – fabrici, rafinării de petrol, mine, instituţii de presă, fabrici de biscuiţi, orice – în întreprinderi şi afaceri private. A fost cel mai mare transfer de bunuri ale statului către proprietari privaţi din istoria umanităţii. Privatizarea s-a desfăşurat în două valuri. Primul val, care a început în octombrie 1992, a avut cel puţin aspectul unui proces corect şi deschis. Rusia a emis 148 de milioane de „certificate de privatizare” sau vouchere pentru cetăţenii ruşi. Aceste vouchere puteau fi vândute sau schimbate la liber pentru a fi apoi folosite la a cumpăra acţiuni ale întreprinderilor de stat care deveneau private la licitaţii publice.

    Era ca şi cum fosta Uniune Sovietică organiza cea mai mare vânzare de vechituri din lume, iar voucherele erau biletele pentru cumpărături. Cei aflaţi pe drumul lor spre a deveni prima clasă de oligarhi ai Rusiei au bătut ţara în lung şi în lat încercând să cumpere cât mai multe vouchere. Mulţi dintre oligarhi au răsărit din nimic. Iniţial, ei s-au îmbogăţit – dar nu chiar încă să-şi permită iahturi peste iahturi – prin avântul de pe piaţa neagră sau prin afaceri legitime, când Uniunea Sovietică a permis pentru prima dată antreprenoriatul privat la sfârşitul anilor 1980.

    De exemplu, Roman Abramovici a făcut primul său purcoi de bani vânzând ruşilor răţuşte de cauciuc şi alte obiecte diverse din apartamentul său din Moscova (serios). A fost şi mecanic. Când a început privatizarea, mulţi dintre viitorii oligarhi deţineau deja bănci şi aveau destui bani pentru a cumpăra o mulţime de vouchere. Iar viitorii mari oameni de afaceri au început să cumpere, de ordinul a sutelor de mii de vouchere, fiecare valorând 10.000 de ruble, sau aproximativ 40 de dolari sau mai puţin în anii 1990. Ruşii din clasa de mijloc, care în tot acest timp se luptau cu hiperinflaţia, erau adesea mai mult decât dornici să vândă.

    După ce au strâns vouchere, oligarhii – atât cei veniţi de nicăieri, cât şi foştii securişti sau oameni din guvernului sovietic – le-au folosit la licitaţii pentru a cumpăra acţiuni la noile companii private. Din toate punctele de vedere, multe dintre aceste întreprinderi au fost subevaluate în mod şocant de clar şi de mult – iar cei care au reuşit să pună mâna pe întreprinderile profitabile au devenit fabulos de bogaţi într-o perioadă foarte scurtă de timp. Între 1992 şi 1994, aproximativ 15.000 de întreprinderi de stat au devenit private în cadrul programului de privatizare în masă. Până în 1994, când a expirat programul de vouchere, aproximativ 70% din economia Rusiei era privatizată. Dar unele dintre cele mai mari şi mai valoroase industrii au rămas în mâinile guvernului. Ciubais avea planuri de a privatiza aceste întreprinderi de stat şi de a strânge fondurile atât de necesare pentru guvern, vânzându-le în numerar celui mai mare ofertant prin licitaţii legitime. Cu toate acestea, politicul a împiedicat procesul de privatizare din ce în ce mai nepopular – şi chiar a ameninţat că îl va inversa. Atunci administraţia Elţîn a recurs la o formă mult mai gri de privatizare. În 1995, Boris Elţîn ajunsese deja foarte nepopular. Hiperinflaţie. Declinul statului de drept şi al ordinii. Apariţia mafiei şi a crimelor de genul execuţiilor pe străzile Moscovei. Incapacitatea Rusiei de a plăti salariile şi pensiile angajaţilor de la stat. Sentimentul că bărbaţii fără scrupule îmbrăcaţi în costume erau singurii care câştigau în noua economie. În plus, Elţîn era un beţiv notoriu cu probleme grave de sănătate. La doar un an de la realegere, gradul de aprobare al lui Elţîn a scăzut la o singură cifră, iar politicianul se confrunta cu spectrul unui contestatar comunist din ce în ce mai popular, care se părea că putea câştiga alegerile prezidenţiale din 1996.

    Aproximativ 15.000 de întreprinderi de stat au devenit private în cadrul programului de privatizare în masă din Rusia, între 1992 şi 1994.
    Aproximativ 70% din economia Rusiei era privatizată la finalul anului 1994.

    Odată cu stagnarea privatizării, cu acutizarea disperării guvernului după bani şi cu cu apariţia fricii tot mai mari că Rusia e pe cale să alunece înapoi în comunism, Ciubais şi administraţia Elţîn au apelat la o schemă mai subtilă cunoscută sub numele de „împrumuturi pentru acţiuni”. Planul secret a funcţionat în principiu cam aşa: cei mai bogaţi oligarhi au împrumutat guvernului miliarde de dolari în schimbul unor pachete masive de acţiuni la cele mai valoroase întreprinderi de stat ale Rusiei. Când guvernul nu şi-a mai plătit împrumuturile, aşa cum se şi aşteptau participanţii la schemă, oligarhii aveau să plece cu cheile celor mai profitabile companii din Rusia. În schimb, guvernul avea să obţină banii de care avea nevoie pentru a-şi plăti facturile, privatizarea ar continua să meargă înainte – şi, cel mai important, oligarhii vor face tot ce le stă în putere pentru a se asigura că Elţîn va fi reales. Între noiembrie şi decembrie 1995, douăsprezece dintre cele mai profitabile întreprinderi industriale din Rusia au fost scoase la licitaţie şi date oligarhilor, inclusiv o companie minieră, două companii siderurgice, două companii de transport maritim şi cinci companii petroliere. Licitaţiile au fost o farsă completă. Ciubais şi echipa sa au stabilit dinainte cu oligarhii cine va primi ce şi pentru ce preţ. Şi preţurile pe care oligarhii le-au plătit pentru aceste corporaţii au fost un jaf – aproape la propriu. De exemplu, Boris Berezovschi şi Roman Abramovici, acum departe cu mult de zilele când vindea răţuşte de cauciuc, au primit cote mari din compania petrolieră Sibneft pentru aproximativ 200 de milioane de dolari. În 2009, când Putin a renaţionalizat compania, Abramovici şi-a vândut pachetul înapoi guvernului pentru 11,9 miliarde de dolari. „Ciubais  nu i-a făcut niciodată publicitate – el a încercat să ţină obiectivele cât mai ascunse pentru a nu alarma opoziţia – dar programul de împrumuturi contra acţiuni ar fi trebuit într-adevăr să fie numit magnaţi pentru Elţîn”, scrie David Hoffman, fostul şef al biroului de la Moscova al The Washington Post, în cartea sa The Oligarhis: Wealth And Power In The New Russia. „Ciubais  a fost dispus să predea proprietăţile statului fără concurenţă şi, după cum s-a dovedit, la preţuri de nimic, dar într-un mod care să-i ţină pe oamenii de afaceri alături de Elţîn în campania de realegere din 1996”.

    Ţinându-se de cuvânt, oligarhii, care se luptau adesea între ei, şi-au unit forţele în spatele campaniei de realegere a lui Elţîn. Ei au donat milioane de dolari pentru acest efort. Au angajat cei mai buni agenţi politici pe care îi cunoşteau. Au spălat bani guvernamentali în băncile lor şi i-au introdus în maşinăria de campanie a lui Elţîn. Doi dintre oligarhi, Boris Berezovschi şi Vladimir Gusinschi, controlau două dintre cele trei mari reţele ruseşti de televiziune – şi au inundat eterul cu propagandă pro-Elţîn. Alimentat de imensa putere a oligarhilor, Elţîn a condus prima campanie prezidenţială în stil american a Rusiei. Pe măsură ce alegerile se apropiau, Elţîn a făcut o mişcare cinică pentru a-i linişti pe criticii schemei sale de privatizare, concediindu-şi public ţarul super nepopular al privatizărilor, pe Ciubais . „A vândut o mare industrie pentru aproape nimic”, a spus Elţîn presei. „Nu putem ierta asta”.

    În ciuda faptului că au fluturat steagul pieţelor libere şi al democraţiei, reformatorii anilor 1990 – poate în mod ironic – au implementat o mare parte din reformele lor în mod nedemocratic, deseori prin decrete prezidenţiale care au avut ca rezultat acorduri încheiate în spate cortinei cu cei bogaţi şi puternici. Mulţumită în mare măsură beneficiarilor din oligarhie ai acestor înţelegeri, Elţîn şi-a învins destinul şi a câştigat (re)alegerile. Capitalismul de cumetrie în stil rusesc s-a instalat pentru a rămâne.

    În 1999, Boris Elţîn şi aliaţii săi oligarhi au fost de acord că un fost ofiţer obscur al KGB pe nume Vladimir Putin trebuie să fie omul care va deveni premierul lui Elţîn şi, în curând, următorul preşedinte al Rusiei. Era un nimeni, o vagă figură publică, dar avea reputaţia de a fi loial. Oligarhii şi conducătorii aveau încredere că, odată ajuns la putere, Putin va avea grijă de interesele lor, aşa cum a făcut Elţîn. Nici nu-şi închipuiau Ce monstru aveau să creeze.

    La câteva săptămâni după victorie, Boris Berezovschi s-a lăudat la Financial Times că el şi alţi şase oligarhi ruşi controlează jumătate din economia Rusiei. Această dimensiune pare să fi fost umflată semnificativ. Cu toate acestea, până în 1996, lumea putea vedea că Rusia avea o nouă clasă de industriaşi şi bancheri care deţineau o putere enormă. O clasă care şi-a făcut averea nu prin idei de îmbunătăţire a societăţii, produse plăcute consumatorilor sau inovaţii tehnologice – ci mai degrabă prin corupţie, lipsă de scrupule şi jefuirea materiilor prime din Rusia. Pe măsură ce sănătatea lui Elţîn continua să se deterioreze la sfârşitul anilor 1990, oligarhii au început să-şi facă griji cu privire la cine va fi succesorul preşedintelui şi protectorului lor. Moştenitorul natural al lui Elţîn ar fi fost oricine ar fi ocupat postul de prim-ministru. Dacă Elţîn demisiona, premierul ar deveni automat preşedinte interimar şi ar avea avantajul de a ocupa funcţia în timpul alegerilor.

    În 1999, Boris Elţîn şi aliaţii săi oligarhi au fost de acord că un fost ofiţer obscur al KGB pe nume Vladimir Putin trebuie să fie omul care va deveni premierul lui Elţîn şi, în curând, următorul preşedinte al Rusiei. Era un nimeni, o vagă figură publică, dar avea reputaţia de a fi loial. Oligarhii şi conducătorii aveau încredere că, odată ajuns la putere, Putin va avea grijă de interesele lor, aşa cum a făcut Elţîn. Nici nu-şi închipuiau ce monstru aveau să creeze. Pe unii dintre eu, Putin i-a mâncat de vii, dar au murit bogaţi.

  • Vladimir Putin: Rusia nu a avut altă opţiune decât să lanseze o operaţiune militară

    Preşedintele rus, Vladimir Putin, a declarat marţi că operaţiunea militară a Moscovei în Ucraina îşi va atinge, fără îndoială, obiectivele sale, anunţă Sky News.

    Vorbind la o ceremonie de decernare a premiilor la cosmodromul Vostochny din Rusia, liderul de la Kremlin a fost citat de agenţiile de presă ruseşti spunând că Moscova nu a avut „altă opţiune” decât să lanseze o operaţiune militară pentru a proteja Rusia.

    Putin a mai spus că nu există „nicio îndoială” că operaţiunea militară a Kremlinului în Ucraina „îşi va atinge obiectivele”, adăugând că o ciocnire cu forţele antiruseşti din Ucraina a fost „inevitabilă”.

    În timp ce războiul din Ucraina intră în cea de-a 49-a zi, Putin crede că forţele ruseşti acţionează „cu curaj şi eficienţă” şi folosesc cele mai moderne arme, a relatat agenţia de ştiri TASS.

    În cadrul discursului, liderul rus a mai spus că ţara sa „nu poate fi izolată”, potrivit agenţiei de ştiri RIA.

  • Prima ţară din Europa dispusă să achite gazul rusesc în ruble

    Ungaria, o „ţară prietenoasă” cu Rusia, a decis să „spargă” blocada europeană şi să-i facă pe plac lui Vladimir Putin.

    În timp ce la nivel de UE s-a decis că nu se acceptă schimbarea contractului, care prevede euro şi dolari în schimbul gazelor provenite din Rusia, Ungaria lucrează la o soluţie tehnică privind problema plăţii în schimbul livrării de gaze ruseşti în ruble, a declarat miercuri ministrul maghiar al afacerilor externe şi al relaţiilor economice externe, Peter Szijjarto, vorbind la o conferinţă de presă comună cu omologul său sârb, Nikola Selakovic, după discuţiile de la Szeged, scrie Tass.

    Răspunzând la o întrebare despre plata gazelor în ruble, ministrul de externe ungar a spus că ţara sa ar trebui să îşi îndeplinească „prima obligaţie de plată către Gazprom” la sfârşitul lunii mai şi că detaliile unei soluţii tehnice sunt în prezent în curs de elaborare.

    „Aprovizionarea cu energie a Ungariei este sigură şi va rămâne sigură”, a spus Szijjártó. El a precizat, de asemenea, că Ungaria va decide cu privire la chestiunea plăţii aprovizionării cu gaze ruseşti în contactele cu Moscova şi nu intenţionează să urmeze exemplul altor ţări sau să cedeze presiunilor din partea conducerii UE.

    „Nu vedem de ce Comisia Europeană ar trebui pregătească un fel de răspuns comun din partea ţărilor importatoare de gaze ruseşti”, a adăugat ministrul ungar.

    Germania, Franţa, Italia şi alte ţări puternice de pe continent susţin că vor achita gazele ruseşti doar în dolari sau în euro, aşa cum prevede contractul.