BusinessMagazin

Tag: opinii

  • Homo sociologicus

    Se spune adesea ca retelele de socializare pot sa creeze o
    anumita dependenta care-l face pe un utilizator “inrait” sa prefere
    socializarea in spatiul virtual celei din lumea reala. De un
    portret asemanator au parte si hackerii pasionati care participa la
    proiecte open source, la fel ca si cei care-si dedica o buna bucata
    din timpul liber pentru a corecta pagini din Wikipedia sau pentru a
    recenza carti pe Amazon. Niste singuratici pe jumatate autisti,
    care nu doar ca ignora lumea reala, dar isi pierd si instinctele
    sau abilitatile sociale.

    Oare chiar asa sa fie? Banuiala mea, bazata doar pe cateva
    exemple, a fost dintotdeauna ca portretul este caricatural. Nu
    exclud posibilitatea ca acesta sa se potriveasca unora, dar e vorba
    mai degraba de exceptii. Se pare ca am avut dreptate. Zilele
    trecute, Pew Research Center’s Internet & American Life Project
    a publicat rezultatele unui studiu numit “The Social Side of the
    Internet” care constata pe baze statistice ca utilizatorii
    retelelor de socializare de gen Facebook sau ai serviciilor de
    microblogging cum este Twitter nu sunt cu nimic mai putin angrenati
    social decat ceilalti. Mai mult chiar, rata implicarii in grupuri
    sau organizatii dintre cele mai diverse din lumea reala este
    semnificativ mai ridicata in randul utilizatorilor retelelor
    sociale virtuale. |n general, 80% dintre utilizatorii de internet
    participa la diverse grupuri, fata de doar 56% in cazul celor ce nu
    folosesc internetul. |n cazul celor care frecventeaza retelele de
    socializare, procentul creste la 82%, iar in randul utilizatorilor
    Twitter, rata participarii este de 85%. Sondajul s-a bazat pe 2.300
    de interviuri telefonice si are o marja de eroare de 2,5%. Cele 40
    de pagini are raportului evidentiaza si faptul ca utilizatorii
    internetului sunt si cei mai activi membri ai grupurilor in care
    sunt implicati, dar mai important mi se pare faptul ca sunt cei
    care cel mai adesea simt mandrie si implinire cu privire la
    activitatea lor in aceste grupuri si organizatii.

    Desigur, se poate explica prin faptul ca, fiind mai informati,
    sunt mai implicati. |nsa explicatia nu mi se pare suficienta si
    nu-i cuprinde pe participantii la proiecte de colaborare din
    internet, cum ar fi Wikipedia sau SourceForge (open source).
    |ntamplarea a facut sa dau peste un studiu academic publicat de
    FirstMonday (“The social environment model: Small heroes and the
    evolution of human society” de Brian si Alex Withworth) care
    analizeaza fenomenul pornind de la premise teoretice ancorate in
    teoria jocurilor, plus cele doua “reguli” comportamentale specific
    umane: actiunea pentru binele propriu si actiunea pentru binele
    comunitatii. |n virtutea primei reguli, dilema prizonierului se
    echilibreaza cand cei doi detinuti depun marturie unul impotriva
    celuilalt pentru a castiga ani de libertate, desi nu se obtine
    rezultatul optim. |n schimb, aplicand varianta sociala a problemei
    (unde cei doi cumuleaza anii castigati), solutia optima este cea a
    cooperarii, cand ambii prizonieri pastreaza tacerea.

    De aici incolo apare notiunea de “dilema sociala” (cand regula
    actiunii egoiste intra in conflict cu cea a actiunii sociale) si,
    mai departe, notiunea de “sinergie sociala”, definita ca diferenta
    dintre ce ar produce un grup de persoane lucrand impreuna si ce ar
    produce lucrand individual. Desigur, sinergia sociala poate fi
    pozitiva (situatie exemplificata de comert) sau negativa (ca in
    cazul conflictelor interne) si corespunde cu ceea ce in teoria
    jocurilor se cheama joc cu suma nenula, unde castigul unuia nu se
    oglindeste in pierderea altora.

    Este absolut fascinant de urmarit cum rationamentele bazate pe
    aceste notiuni simple pot descrie fenomene sociale dintre cele mai
    complexe. Sinergia sociala este semnificativa mai ales in grupuri
    mari, cand rezultatele interactiunilor sociale cresc geometric,
    insa efectele depind de modul cum membrii grupului isi rezolva
    dilemele sociale. O echilibrare optima a celor doua reguli de baza
    maximizeaza rezultatele (si reprezinta modelul care a adus
    prosperitatea occidentala), in vreme ce dezechilibrarea spre
    actiunea egoista conduce la reactii in lant ale caror efecte le
    vedem zi de zi. Excesul in cealalta parte a produs deopotriva
    comunismul si fascismul.

    Concluzia studiului este ca internetul a reusit sa reuneasca
    deja suficienti utilizatori care sa creeze o sinergie sociala –
    bazata pe socio-tehnologii capabile sa-i asigure echilibrul si
    dominata de “netizens” care si-au rezolvat optim dilemele sociale.
    Ei sunt micii eroi care muta muntii. Virtuali sau reali.

  • Lady Gaga si benzina

    Adoua lamurire – textul acesta este despre multdiscutatul, in
    Romania, pret al benzinei.Inapoi la intrebare: unii vor spune ca
    Lady Gaga, altii ca n-au auzit de James Taylor sau poate de Michael
    Buble, depinde de varsta sau de preferintele muzicale. Jurnalistii
    de la Slate s-au minunat despre aparitia in top, pe locul trei
    (fostul Pink Floyd Roger Waters si AC/DC sunt pe locul doi, la
    egalitate) a celor de la Dave Matthews Band, cu nici mai mult, nici
    mai putin de 72,9 milioane dolari incasati, cu 10 milioane mai mult
    decat Paul McCartney si cu 20 de milioane mai mult decat Lady
    Gaga.

    Si chiar, who the f*** sunt DMB? Un produs al anilor ’90, care a
    castigat un Grammy si care a avut cateva albume de top. Pe de alta
    parte formatia nu rupe clasamentele de vanzari de albume – 30 de
    milioane de dolari fata de 200 de milioane in cazul lui Waters, 130
    de milioane la Bon Jovi si 1,3 miliarde pentru fostul Beatles
    McCartney. Care este explicatia succesului din concerte? Simplu,
    DMB este o formatie de live, face asta de 20 de ani. In 2010 a avut
    62 de concerte in 50 de orase, in fata a 1,2 milioane de oameni.
    Din 1992 au sustinut 1.700 de spectacole. In perioada 2000 – 2009
    Dave Matthews si formatia sa au vandut mai multe bilete decat orice
    alta formatie din lume – 11,2 milioane, in timp ce nimeni nu a
    sarit de 10 milioane de bilete. Lady Gaga nu castiga nimic de pe
    urma spectacolelor live, pentru ca dansatorii, costumele,
    instrumentistii si toata punerea in scena costa mult mai mult decat
    incasarile din bilete. DMB se multumesc cu o punere in scena mai
    modesta si cu preturi mai mici la bilete (50 de dolari fata de 90
    in cazul Aerosmith) si castiga bani buni. In continuare acest text
    este despre benzina.

    Succesul celor de la DMB se leaga de conceptul enuntat simplu de
    Abba, ca sa raman in zona muzicii si care a fost imprumutat, pe
    urma, de economisti: “the winner takes all”. Ba unii au scris si
    carti despre asta. Conceptul este simplu: cei din varf iau toti
    banii, mentine-te, cu orice pret, in top. Este valabil in cazul
    executivilor de companii de pe Wall Street sau din petrol,
    sportivilor, luptatorilor, cantaretilor, este economia competitiei.
    Unii spun ca “the winner takes all” a accentuat segregarea sociala
    – bogatii s-au imbogatit si saracii au saracit. La un moment dat,
    un singur procent din totalul celor care obtineau venituri in lumea
    capitalista castiga 40% din cresterea economica a lumii, in timp ce
    cei din zona de mijloc si cei din partea de jos a clasamentului se
    confruntau cu scaderi ale castigurilor reale. Pe de alta parte,
    competitia este mama capitalismului, invocata tot timpul, iar
    recompensa in functie de performanta nu este nicicum, fundamental,
    un concept gresit. Oricine ar vrea sa fie consultat de cel mai bun
    medic, de aceea medicii cei mai buni au tarife mai mari si pacienti
    mai multi. Pentru a tempera excesele ar trebui sa actioneze niste
    reguli fine, sociale.

    Castigatorul care a luat totul nu place romanului, in schimb.
    Vorbesc aici de intreprinzatori si de companiile neaose –
    intreprinzatorii prefera nisele, iar companiile sufera de o lipsa
    de ambitie cronica, putine indraznind sa depaseasca granitele sau
    sa se lanseze in afaceri de anvergura. Si vorbesc nu de ultimii
    ani, cei cu criza, ci de doua decenii. Acesta este climatul perfect
    pentru castigatorii care vor totul, iar companiile straine au
    actionat ca atare – dicteaza piete, tendinte, strategii, preturi.
    Au banii, argument suficient pentru orice discutie. Avem nevoie de
    banii lor, argument la fel de suficient.

    In urma cu un an de zile, British Gas reducea pretul gazului
    pentru familiile din Marea Britanie cu 7%, si aceasta era a treia
    reducere in 12 luni. La 8 martie 2010, E.ON reducea preturile cu
    6%. La 20 martie 2010, un sfert de milion de familii de pensionari
    britanici obtineau un discount de 80 de lire sterline la facturile
    de gaz si electricitate – parte a unui program de asistenta sociala
    convenit de companiile din energie. Pe de alta parte, trebuie spus
    ca valoarea facturii medii la gaze naturale, furnizate in Marea
    Britanie de sase companii, a crescut din ianuarie 2003 pana in
    februarie 2009 de la 310 lire la 830 de lire sterline, conform BBC.
    Sigur, cresterile ar trebui corelate si cu cresterile de venituri
    ale perioadei.

    Castigatorul ia totul. Dar modul in care relationeaza companiile
    cu societatea si echilibrele dintre preturi si costuri vor depinde
    totdeauna de o suma de factori care incep cu echivalentul modestiei
    castigatoare a celor de la DMB si se termina cu glamour-ul perdant
    al lui Lady Gaga.

  • Imperiile se clatina

    Pana la urma, editia din acest an a Consumer Electronics Show
    (CES) n-a adus prea multe surprize. Exceptand zona oarecum
    efervescenta a tehnologiilor 3D, s-a desfasurat sub umbra lui Apple
    (care, ca de obicei, n-a catadicsit sa participe), pe care mai toti
    producatorii se trudesc sa-l ajunga din urma, uneori imitandu-i
    miscarile de acum cativa ani.De exemplu, Samsung a lansat Galaxy
    Player, care este un smartphone din gama Galaxy S, dar fara
    telefonie – adica un fel de iPod Touch bazat pe Android.

    Aici ajungem la al doilea mare protagonist al show-ului, Google,
    care, in ciuda standului modest, a fost extrem de vizibil… prin
    reprezentanti. Adica prin multimea de producatori de telefoane si
    de tablete echipate cu sistemul de operare Android. Noutatea a fost
    prezentarea unor tablete echipate cu viitoarea versiune a
    sistemului (Android 3 sau Honeycomb), anume destinata tabletelor.
    Printre putinele abateri de la aceasta orientare se numara
    BlackBerry de la RIM si HP WebOS. Daca ar fi sa aleg produsul care
    mi-a placut cel mai mult, as opta pentru Eee Pad Transformer de la
    Asus: un netbook cu un ecran multitouch, care se poate detasa
    pentru a deveni o tableta.

    Inutil de precizat ca majoritatea produselor prezente la CES se
    bazeaza pe procesoare ARM. In schimb, merita sa aduc cateva
    clarificari privind aceasta gama de procesoare, pentru ca multa
    lume isi imagineaza ca acestea sunt produse de firma britanica cu
    acelasi nume. De fapt, ARM Holding doar proiecteaza arhitectura si
    modelele pentru o gama de procesoare RISC cu consum redus de
    energie, ceea ce le face extrem de atractive pentru dispozitivele
    mobile si pentru cele inglobate in alte produse. Practic, peste 90%
    dintre telefoanele mobile si tablete folosesc procesoare din
    aceasta gama. Aproape 80% dintre procesoarele inglobate se bazeaza
    tot pe aceasta arhitectura. ARM Holding licentiaza modelele unui
    mare numar de fabricanti, care le comercializeaza sub nume propriu.
    De exemplu, procesorul NVIDIA Tegra 2 care echipeaza Eee Pad
    Transformer este un procesor ARM.

    Acum avem toate datele pentru singura surpriza oferita de CES:
    Microsoft, prin vocea lui Steve Ballmer, a confirmat speculatiile
    conform carora compania vizeaza portarea sistemului Windows pe
    procesoare ARM. Da, versiunea 8 va rula si pe ARM. Logica acestei
    miscari este, desigur, sansa de a echipa deja foarte popularele
    tablete – si mi-am exprimat saptamana trecuta rezervele privind
    sansele de reusita ale acestei strategii. Dar exista si impedimente
    de ordin tehnic, pentru ca portarea nu implica doar o simpla
    recompilare a surselor (cum a sugerat Ballmer), ci mult mai multe
    chestiuni, printre care optimizarea nu e cea din urma.

    Insa problema majora este ca Windows nu este construit pentru
    interfata multitouch specifica tabletelor, asa ca adaptarea va fi
    inca si mai complicata. Pe de alta parte, e vorba de imensa baza de
    aplicatii – care sunt de fapt principala atractie pentru Windows –
    si este greu de crezut ca foarte multi producatori vor fi dispusi
    sa faca aceste eforturi. In fine, Microsoft nu a indicat niciun
    termen pentru aceasta portare, iar daca lansarea se va amana prea
    mult, e posibil ca piata sa arate deja cu totul altfel. Cu
    siguranta va exista cerere pentru tablete ceva mai puternice, mai
    tech-oriented, dar Ubuntu Linux este deja adaptat pentru ARM si
    dispune si de o distributie anume croita (Remix), asa ca n-ar fi
    exclus din partea celor nerabdatori sa aleaga aceasta varianta. Iar
    experienta imi spune ca, odata ce-ai gustat Ubuntu, nu te mai
    intorci.

    Nici Intel nu iese prea bine din aceasta miscare – si, de fapt,
    intreaga evolutie a pietei o dezavantajeaza. In primul rand, e o
    chestiune oarecum simbolica: sintagma “Wintel” tinde sa-si piarda
    din greutate. In al doilea rand, se poate spune ca si-a facut-o cu
    mana lui. Intel a obtinut in 1997 designul StrongARM, proiectat de
    DEC in colaborare cu Advanced RISC Machines (vechiul nume ARM), si
    a dezvoltat nucleul XScale. Dar, cum vanzarile masive de procesoare
    x86 produceau veniturile consistente, Intel si-a pierdut interesul
    pentru noua platforma si in 2006 a vandut XScale, ratand astfel
    sansa de a deveni un jucator important intr-o piata care inca nu se
    intrezarea.Destramarea traditionalei aliante dintre Microsoft si
    Intel este iminenta, iar Horace Dedlu – fost manager la Nokia –
    vede in aceasta o confirmare a sfarsitului erei PC-urilor. Anul
    trecut s-au vandut circa 16 milioane de tablete (90% iPad), iar
    Microsoft si Intel n-au luat un cent din afacere. Ce va fi anul
    acesta?

  • O celula prost capitonata

    Ca spitalul era de nebuni, cum nebuni erau si cei trei Isusi,
    v-ati dat seama, desigur. Milton Rokeach se numeste psihologul, iar
    pacientii au fost inchisi intr-un salon al spitalului Ypsilanti din
    Michigan; planul initial era pentru doi ani de zile. A doua zi,
    spectacolul era deja tragic: “Trebuie sa mi te inchini, iti ordon”,
    racnea unul din cei trei. “Nici gand! Esti posedat! Trezeste-te la
    realitate!”, tipa al doilea. “Niciunul nu este Domnul Isus… Eu
    sunt cel adevarat”, molfaia furios al treilea.

    Rokeach voia sa stabileasca limitele identitatii umane; la baza
    demersului sau stateau povesti despre agenti secreti care in timp
    isi pierdeau adevarata identitate si se “simteau” tot mai mult
    personajele pe care le intruchipau. Psihologul s-a intrebat cum si
    in ce fel poate fi modificata personalitatea individului, intr-un
    mediu controlat. Si cum Biblia spune ca Fiul lui Dumnezeu este
    unic, reactiile celor trei indivizi care sustineau ca sunt Isus
    puteau oferi cateva raspunsuri. Rezultatul a fost publicat intr-o
    carte, in 1964.

    Experimentul lui Milton Rokeach a fost un esec. Interactiunea
    dintre cei trei si stimulii la care au fost supusi pentru a li se
    schimba convingerea (alaturarea lor, false scrisori de la
    admiratoare necunoscute sau de la autoritati care promiteau
    recompense daca renunta la identitatea Fiului Domnului) nu au avut
    un rezultat. Iar cartea lui Rokeach, “The Three Christs of
    Ypsilanti” este, in cele din urma, dupa cum bine remarca un
    jurnalist american, istoria nu a trei, ci a patru nebuni prizonieri
    in spital. Milton Rokeach era un prizonier al lumii sale – America
    anilor ’50 – ’60 nu era, din unele privinte, tocmai raiul pe pamant
    – era Razboiul Rece, discriminare rasiala, mccarthysm, sotii
    Rosenberg, JFK. Psihologul gandea cu mintea unui om de atunci, iar
    lipsa de etica pe care i-o putem imputa astazi nu prea exista
    atunci nici macar in concept.

    Am insirat povestea nebunilor pentru ca toata tevatura din jurul
    noii legi a educatiei m-a facut sa ma gandesc la ea. Zic de mai
    multa vreme, unii colegi o pot confirma, ca Romania este in prezent
    o celula nici macar capitonata trainic, iar mesianismul razbate
    prin miliarde de pori. Iar cand ii comunici unuia ca nu prea are
    de-a face cu intelepciunea si blandetea Domnului Isus, esti rapid
    categorisit drept jurnalist vandut. Si suntem indemnati sa credem
    ca o lege definita drept moderna pentru ca schimba durata unor
    cicluri de studii si prevede finantarea pe elev si promovarea
    universitatii centrate pe student si desemnari pe baza de
    competente poate schimba Romania.

    Cu nicio luna de zile in urma, jurnalele evidentiau scorurile
    slabe obtinute de Romania la testele PISA ale OECD – locul 49 din
    65 de tari. Berbeceste, au venit in presa si rezultatele slabe la
    olimpiadele internationale, iar motul a fost concluzia ca sistemul
    este prost, slab finantat, cu profesori lipsiti de abilitati si
    elevi tembeli. Mare greseala.

  • Anul tabletei

    Am dat din intamplare peste un articol publicat in august 2000
    de revista Forbes sub titlul “Introducing The Computer of 2010”.
    Imi place grozav sa citesc genul acesta de profetii, mai ales ca
    acum am sansa sa apreciez in ce masura predictiile s-au adeverit.
    Dar nici de data aceasta nu s-au adeverit – ceea ce nici macar nu
    mai e o surpriza, avand in vedere ca nu se adeveresc nici macar
    cele pe un an. Autorul (Kip Crosby) paria pe un computer bazat pe
    optica in punctele esentiale (procesor, memorie, disc),
    electronicii ramanandu-i doar munci periferice. Evident, 2010 a
    trecut si nu doar ca n-am vazut un astfel de computer, dar nici
    macar nu am auzit de ceva realizari concrete in directia aceasta
    (desi sunt sigur ca se cerceteaza si aceasta varianta).

    Oricum, computerul era imaginat avand forma unui disc frisbee,
    urmand sa aiba puterea unui supercomputer. Dar se vadeste ca si in
    ziua de azi computerele se incapataneaza sa ramana patratoase si
    n-au nicio ambitie sa concureze cu supercomputerele (fie ele si
    vechi de zece ani). Ideea ca va fi atat de destept incat ne va
    invata obiceiurile si ne va anticipa intentiile m-a induiosat.
    Acasa urma sa-l lipim de un perete si toata casa ar fi devenit
    inteligenta, dar iata, suntem in 2011 si orice as lipi pe pereti,
    apartamentul meu e la fel de prost ca in urma cu 20 de ani.
    Interactiunea prevazuta se baza pe recunoasterea vorbirii, dar se
    pare ca am ramas repetenti la materia asta. La serviciu, l-am fi
    asezat pe birou si acesta ar fi devenit pe loc un “gigantic”
    afisaj. Hmm… aici incepe se devina interesant… adica sa ne
    rastim la birou? Nu: tragem cu degetele de fisiere si le punem in
    foldere. Aha, adica interfata tactila si gesturi. Incepem sa ne
    apropiem. Dar daca binevoim sa scriem ceva text? Apare la momentul
    potrivit o tastatura virtuala, care dispare cand nu ne mai trebuie.
    Da, asta am vazut deja.

    Asadar, din toata viziunea, 2010 a validat doar interfata
    tactila, care s-a impus la telefoanele inteligente si a facut
    posibila revelatia anului: tableta. Desigur, ea se numeste acum
    iPad si sunt sigur ca daca anul trecut va ramane cu ceva in istoria
    informaticii, imaginea care i se va alatura va fi cea a tabletei
    produse de Apple. Avand in vedere ritmul vanzarilor, s-ar parea ca
    omenirea isi dorea de mult ceva, dar nu stia ce anume, pana cand
    Steve Jobs a scos la iveala jucaria magica. Altfel nu se explica de
    ce toti producatorii cu un cat de mic interes spre piata de consum
    se grabesc sa proiecteze tablete. Acestea au acaparat cu totul CES
    2011 (Consumer Electronic Show), care tocmai a inceput la Las
    Vegas. Singura firma semnificativa care n-a aratat nici un interes
    in aceasta directie ramane Microsoft, care mizeaza in continuare pe
    Windows, dupa cum reiese din speech-ul lui Steve Ballmer in
    deschiderea show-ului. Rezultatul a fost ca reporterii de la
    Guardian au remarcat ca lumea a cam inceput sa plece inainte de
    terminarea prezentarii.

  • Sorin Paslaru: Opriti pradarea bugetului si apoi vorbiti de modernizare

    Dupa doi ani, Guvernul Boc a reusit un fapt extraordinar: a
    reusit sa se incadreze in deficitul bugetar. Bravo. In acest
    rastimp, oamenii fug din Romania pentru ca nu exista locuri de
    munca, ingheata prin spitale si profesorii au ajuns paria in
    societate.

    Niciun program, niciun proiect de modernizare reala a societatii
    nu apare. Ni se flutura niste legi ca ar fi startul revolutiei in
    educatie, in salarizarea publica si in administratie. De legi are
    nevoie Romania sau de dezvoltare? Pai in trei ani vin altii si
    totul trebuie luat de la capat.

    Primii oameni in stat clameaza cu megafonul ca statul sa iasa
    din economie si joburile sa fie date pe rezultate, dar exemplele
    din propria familie arata ca din pacate tot la stat sau prin
    influenta gasesc slujbe pentru odrasle. De ce nu-si aplica lor mai
    intai ce clameaza ca sa convinga oamenii ca acesta este drumul?

    Cum de racnesc cel mai tare ca vor competitie cei aranjati de o
    viata in posturi de stat sau care traiesc din contracte cu statul?
    Cine ii poate crede cand ei au ajuns feudali in institutii de unde
    nu dau nimanui socoteala nici cand esecul este urias, cand se
    constata ca rezervele sunt epuizate si sunt necesare imprumuturi de
    zeci de miliarde de euro pentru simpla supravietuire? Iar daca nu
    sunt slujbe la stat, sunt contracte incheiate de stat cu firme care
    sunt ale bunicilor, verilor sau nepotilor. Demagogia este la
    maxim.

    Ii vezi la ore tarzii cum se intrunesc in subsoluri de
    restaurante, in separeuri inecate de fum – haitele de partid.
    Haitele de partid devoreaza tot. S-au constituit in retele. Sunt
    firme care castiga contracte numai la o singura primarie. 99% din
    cifra de afaceri a unei firme constituie o treime sau jumatate din
    toate cheltuielile facute de o primarie intr-un an. Ce dovada mai
    buna trebuie pentru a arata cum se arunca banii publici cu
    lopata?

    Ziarul Financiar a scris, a prezentat pe prima pagina doua
    astfel exemple. Urmarea? Niciuna. Exact ca inainte de ’89, una se
    vorbeste in seminarii si la televizor, alta in subteranele
    politicii. La 1.200 de euro salariu de ministru, traieste cineva
    din salariu in administratia publica? Pe cine pacalim? Ii tot dam
    inainte cu modernizarea, dar cand ii vezi cum pun la cale
    contractele, cum maresc plafoanele sub care sa nu se mai organizeze
    licitatii publice, e clar ca sistemul e construit in asa fel incat
    sa fie pradat.

    Jaful este sistematizat si porneste de la varf. Romania a avut
    la dispozitie bugete de cheltuieli de 200 miliarde de euro in
    ultimii cinci ani. 200 miliarde de euro. De doua ori produsul
    intern brut anual. Rezultatul? Datoria publica a crescut de la 12
    miliarde de euro la 40 de miliarde de euro in aceeasi perioada.
    Aici e marea drama – risipa sistematica. Zeci de mii de functionari
    ai statului castiga in continuare mai mult decat presedintele
    Romaniei, retelele stiu unde si cand trebuie sa se aseze pentru
    contracte si salarii care nu au nicio legatura cu austeritatea. Pe
    de o parte clameaza transparenta, pe de alta parte vin cu gasca, ca
    un stol de vulturi cand miros prada, oriunde isi gaseste unul o
    pozitie. Concursuri de angajare transparente?

    In 1997, la cateva luni dupa ce fusese numit presedinte, Emil
    Constantinescu il numea in functia de consilier pe fiul unui alt
    consilier. La criticile presei, a raspuns: “Popularitatea pe care o
    am imi permite sa fac aceasta angajare”. A fost inceputul
    sfarsitului. Nu putea convinge reforma facuta de reformisti care
    clamau restructurarea doar pentru altii, iar cand s-au vazut la
    putere si-au adus pana si nepotii la comanda. Ca si acum, gasti, nu
    competenta.

    500 milioane de euro a avut la dispozitie Ministerul Dezvoltarii
    anul trecut, iar Ministerul Transporturilor 2 miliarde de euro.
    Unde sunt banii? Ce s-a ales de ei? Un bazin de inot costa 1 milion
    de euro. Puteau fi facute 500. A fost vreunul terminat in 2010 ?
    Nu. Sunt vreo 15 in executie si nu au fost terminate pentru ca… nu
    sunt bani. Nu sunt bani, auzi, a avut la dispozitie 500 milioane de
    euro si nu sunt bani. Un kilometru de autostrada costa 5 milioane
    de euro la ses. Cu 2 miliarde de euro se puteau face 400 de km.
    Cati s-au terminat? 13 km. 2 miliarde de euro pentru 13 km de
    autostrada si cateva zeci de kilometri de centuri ocolitoare.

    Pai unde mergem in ritmul asta ? Si daca vom avea bugetul
    Frantei de 400 miliarde de euro, de 10 ori mai mare decat al
    Romaniei, tot praful o sa se aleaga. Unde sunt banii? In conturi in
    Elvetia, unde sa fie? Cand in loc sa coste o lucrare 1 leu costa
    10, poate sa se imprumute Romania si cu 100 miliarde de euro, ca
    banii se vor duce toti acolo. Osificarea structurilor de putere in
    jurul unor clanuri, inghetul revoltei tinerilor de 20 de ani lasati
    prada etnobotanicelor, lipsa de orizont in mediul rural lasat fara
    nicio perspectiva decat munca in strainatate – sunt cele mai mari
    pericole pentru Romania acestor ani. Din pacate, nu ne va
    transforma singura aderarea la UE economia si societatea asa cum au
    crezut multi. Si nici macar intrarea in zona euro. Sunt tinte
    false, ambalaje pentru vise. Puneti cartile pe masa si jucati
    realitatea, nu fantome. Altfel se va razbuna.

  • Dragos Damian: Personalitatea Anului 2010 in sanatate – “Institutia statului”

    Aderand la acest concept de laudatio, pe care mi l-a reamintit
    recent Business Magazin care a declarat Personalitatea Anului 2010
    “Exportatorul” (nimic mai adevarat), opinia mea este ca
    Personalitatea Anului in sanatate este “Institutia Statului”,
    entitatea care incorporeaza Ministerul Sanatatii, Casa Nationala de
    Asigurari de Sanatate si Agentia Nationala a Medicamentului si
    Dispozitivelor Medicale. Nu am nici un dubiu ca – actionand uneori
    empiric, adesea deconcertat si intotdeauna in antipatia publica –
    “Institutia Statului” a restaurat controlul asupra sistemului
    sanitar oferindu-i fundamentul si sansa la redresare si evolutie
    inainte de ruinarea lui absoluta.

    Ministerul Santatatii a demarat descentralizarea spitalelor, un
    pas esential pentru turnura uneia dintre cele mai ineficiente si
    (premeditat) prost administrate zone publice. Reorganizarea,
    privatizarea totala sau doar a managementului si chiar inchiderea
    unor structuri fara speranta sunt pasi siguri catre modernizarea
    medicinii tertiare. Tot Ministerul Sanatatii a declarat fara
    echivoc ca va investi in medicina de urgenta si in medicina
    cancerului, exact domeniile in care sistemul sanitar are nevoie de
    ajutor pentru a garanta orizontul unei vieti mai lungi si sigure,
    de altfel domenii de reforma structurala in intreaga Europa.

    Casa Nationala de Asigurari de Sanatate a reformat principiile
    de compensare, eliberare si decontare a medicamentelor, o placa
    turnanta pentru cresterea accesului mai multor pacienti la
    medicamente si pentru limitarea abuzurilor incredibile din domeniu.
    Informatizarea sistemului sanitar, un “re-load” care foloseste o
    aplicatie IT mai sigura va permite Casei Nationale de Asigurari de
    Sanatate sa automatizeze si standardizeze costurile, fara de care
    nu exista nici un fel de control si predictibilitate in analiza,
    planificarea si alocarea resurselor.

    Agentia Nationala a Medicamentului si Dispozitivelor Medicale a
    ridicat substantial standardele de etica si profesionalism in
    utilizarea medicamentelor. Astfel, a creat premizele proiectului de
    trasabilizare a medicamentelor aliniand reglementarile legislatiei
    din domeniu la cerintele UE; prevederea va asigura urmarirea cu
    strictete a traseului fiecarei cutii de la producator pana la
    pacient excluzand riscul contrafacerilor si reciclarilor
    dubioase.

    Si tot Agentia Nationala a Medicamentului si Dispozitivelor
    Medicale a finalizat si ghidul referitor la publicitatea
    medicamentelor de uz uman. S-a creat astfel cadrul prin care
    intreaga activitate de publicitate şi promovare a medicamentelor se
    va face în mod responsabil pentru ca acestea sa fie utilizate in
    siguranţă.

    “Institutia Statului” a reluat spuneam controlul asupra
    sistemului sanitar si i-a oferit o sansa la viata si de aceea cred
    ca merita titlul de Personalitatea Anului 2010 in sanatate. Dar a
    fost construit doar un capat de pod in acest moment si mai este
    mult pana se va spune ca s-a finalizat macar prima etapa.
    Proiectelor strategice incepute in acest an trebuie sa le fie
    garantata continuitatea si in 2011, fara a mai fi blocate de
    interese politice sau comerciale, de lipsa de educatie manageriala
    sau pur si simplu de neglijenta, nepasarea sau incompetenta celor
    responsabili.

    In plus, 2011 are nevoie de initierea sau finalizarea unor
    proiecte structurale si de finantare noi, asigurarile private de
    sanatate, pachetul bazal si o agentie de tip
    medicamente-si-alimente fiind doar cateva prioritati pentru
    cresterea productivitatii si controlului serviciilor medicale.

    Coincidental sau nu “Institutia Statului” are la carma de un an
    trei lideri a caror medie de varsta este de sub 40 de ani. Asta
    vine sa intareasca o teorie a mea care mi-ar place sa se confirme
    conform careia cand 51% din domeniul public va fi controlat de
    specialisti care si-au petrecut mai mult de 51% din viata in
    capitalism atunci parteneriatul public-privat isi va intra cu
    adevarat in turatia maxima.

  • Modele de urmat

    Furia cu care oficiali din varii natiuni au reactionat la
    scandalul Wikileaks nu are nicio legatura cu gradul de
    confidentialitate al documentelor pe care Julian Assange le-a
    zvarlit multimii pe internet; o mare parte din ele niste
    insailituri disparate si naive prin care unii si altii si-au
    justificat existenta prin birouri. Adevarata valoare a documentelor
    este data chiar de modul in care ii prezinta documentele pe mai
    marii acestei lumi – superficiali, barfitori, nepasatori,
    preocupati de fleacuri. In general un lider politic sau economic
    are o dimensiune publica – oameni ca Richard Branson sau Donald
    Trump sau JFK au influentat milioane de oameni din lumea intreaga,
    i-au facut sa doreasca sa invete, sa manipuleze, sa urce, sa ajunga
    in top. Acolo, in top, este o chestiune personala daca te
    transformi intr-un Mesia sau daca incepi sa patezi rochite; in
    acelasi timp varful topului iti ofera posibilitatea sa dai vina pe
    altii, un mod de actiune cat se poate de omenesc, raspandit si
    utilizat.

    Dar nu poti rezista, chiar in top fiind, unei avalanse de
    documente care ofera, chiar privite superficial, o imagine. Ori
    asta a facut Assange, a zvarlit in lume sute de mii de imagini care
    individual nu spun mare lucru, dar luate impreuna tipa.

    Cei maturi mai tin minte, cred, calaretul Marlboro – natura,
    barbati puternici, muzica care insotea reclama, pe vremea cand
    reclamele la tigari mai erau permise. In urma cu doi sau trei ani
    un programator de computere, un medic si un chimist au conchis ca
    Marlboro Man a fost cel mai influent personaj care nu a trait
    vreodata. Cei trei sunt Dan Karlan, Allan Lazar si Jeremy Salter,
    care au scris “The 101 Most Influential People Who Never Lived: How
    Characters of Fiction, Myth, Legends, Television, and Movies Have
    Shaped Our Society, Changed Our Behavior and Set the Course of
    History”. Personal nu as fi asezat pe primul loc calaretul fumator,
    dar a fost o optiune demna de luata in seama daca e sa ne referim
    la modul de departajare al personajelor din top – numarul
    persoanelor afectate si amploarea fenomenului.

    Lista in schimb, in intregul ei, este surprinzatoare si sunt
    sigur ca veti zambi in continuare: Big Brother, cel din romanul
    “1984” al lui George Orwell, este pe locul doi, Mos Craciun pe
    patru, Hamlet pe cinci, Lady Chatterley pe 15, Ulise pe 24, Dracula
    pe 33, Cetateanul Kane pe 35, Godzilla pe 38, papusa Barbie pe 43,
    JR Ewing pe 63, HAL 9000, computerul nebun din filmul “Odiseea
    spatiala 2001” pe 66 si Marele Gatsby pe 93.

    Facut de americani, referintele si eroii enumerati apartin,
    firesc, balonului cultural anglo-saxon in care ne scaldam si noi de
    o buna bucata de vreme; mai sunt pe acolo eroi de comics-uri – Dick
    Tracy sau eroi literari care nu spun mare lucru unui european –
    Elmer Gantry, de exemplu. Il simt mai aproape pe Martin Eden, in
    ultimul caz.

    Dar impactul unui personaj este la fel de real pe cat este si
    influenta familiei medii asupra economiei – familia medie
    dimensioneaza bugete, fundamenteaza planuri de afaceri, stabileste
    tinte de business si strategii de dezvoltare.

    Un personaj bine construit, de genul lui Gordon Gekko, cel din
    primul “Wall Street” poate influenta o generatie intreaga si Gekko
    chiar a facut-o. Cred ca nu face parte din topul personajelor
    influente pentru ca Salter, Lazar si Karlan au scris cartea
    inaintea crizei financiare; altfel, data fiind amploarea si
    efectele pe care le are, cred ca Gekko merita sa se claseze in
    primii cinci fara discutie. Pur si simplu pentru ca a enuntat, in
    urma cu doua decenii, manualul investitorului: “The point is,
    ladies and gentlemen, that greed, for lack of a better word, is
    good”.

    Modele de acest gen au facut din antreprenoriatul american un
    vehicul cat se poate de puternic: in al treilea trimestru al lui
    2010, 304 start-up-uri americane au primit aproape trei miliarde de
    dolari din partea fondurilor de investitii, in timp ce 161 de
    companii europene au primit sub 850 de miliarde de dolari.
    Falimentul personal practic nu exista in Europa, iar concedierea
    angajatilor este un proces cel putin laborios.
    Rezultatul este “imbatranirea” companiilor. In topul 500 al
    companiilor la nivel global realizat de Financial Times in 2007
    sunt 21 de companii infiintate in perioada 1926 – 1950, 23 in 1951
    – 1975 si 24 in 1976 – 2000. In Europa cea mai mare pondere o au
    companiile infiintate intre 1851 si 1900, 51 la numar, in timp ce
    din perioada 1926 – 2000 au intrat in top numai 12.

    Europa este conservatoare si sufera de imobilism. Criza pe care
    o traverseaza Europa astazi are la baza, pe langa cauzele
    financiare, si piedicile legislative si lipsa modelelor valabile,
    care pot trezi spiritul antreprenorial si dorinta “familiei medii”
    de a-si depasi conditia de “familie medie”. Fac referire la Europa
    pentru ca este evident ca numai uniunea va putea pune in miscare
    economia Romaniei, unde posibilele modele nu inspira, ci mai
    degraba enerveaza.

    Recititi lista: Big Brother este pe locul al doilea, Mos Craciun
    pe 4, iar JR Ewing pe 63.

    La multi ani!

  • Revista personala si sociala

    Nu de mult am amintit in aceasta pagina despre un articol din
    Wired care se numeste “Web-ul a murit. Traiasca internetul”, semnat
    de Chris Anderson si Michael Wolff. Ideea centrala este ca exista o
    tendinta de a “captura” continutul din web (si nu numai) cu
    ajutorul unor aplicatii, destinate in special dispozitivelor
    mobile, care sa-i ofere o prezentare mai atractiva si o interfata
    mai comoda. Pe masura ce aceste aplicatii vor castiga teren,
    traditionalul browser va fi tot mai putin folosit si este probabil
    ca alte forme de distribuire a informatiilor se vor impune.
    Telefoanele inteligente sunt in fruntea acestei tendinte, iar in
    cazul lor dimensiunile reduse justifica abordarea. Evident ca
    Facebook pe un smartphone nu poate arata ca in browser. Insa
    tabletele sunt cele care vor impinge lucrurile in aceasta directie,
    iar iPad este “varful de lance” al domeniului.

    E de bine sau e de rau? Intr-un fel, e de rau, deoarece
    aplicatiile pot sa-i izoleze pe utilizatori in ghetouri
    informationale si sa le reduca apetitul pentru alte surse de
    continut. Iar de la apetit redus pana la acces redus sau chiar
    restrictionat nu e decat un pas. Din nou vom negocia libertatea cu
    comoditatea si, in cele din urma, vom ceda dintr-o parte si
    banuiesc in ce parte va inclina balanta. Dar de fapt nici nu prea
    mai conteaza daca e de rau sau de bine, pentru ca oricum ne
    indreptam catre un internet al aplicatiilor si nu vom avea alta
    optiune decat sa ne adaptam.

    Avalansa a fost declansata – exact ca si in cazul telefoanelor
    destepte – de catre Apple. Cei care s-au aratat pesimisti cu
    privire la succesul iPod-ului au pierdut pariul. Conform unui
    analist citat de Time intr-un grupaj dedicat celor mai grozave 50
    de inventii ale anului, iPod este cel mai bine vandut gadget din
    istoria electronicelor de consum (exceptand telefoanele, insa nu
    comparam un produs cu o gama de produse). In ritmul acesta, doar
    aplicatiile cu care vine echipat din start orice iPad deja inseamna
    ceva in aceasta ecuatie. O lume dominata de tablete va fi o lume a
    aplicatiilor. Poate mai putin libera, dar mult mai comoda.

    Exemplul suprem pentru ce pot face aplicatiile este cea care a
    fost desemnata de Apple drept “Best of 2010”. Se numeste Flipboard
    si este fenomenala. Foarte pe scurt, e un soi de revista sociala
    personalizabila. Spun “sociala” pentru ca este orientata spre
    retele de socializare, bloguri si alte zone de continut cu caracter
    comunitar (de pilda Twitter, Flickr sau Google Reader). Insa cand
    spun “revista” ma gandesc nu la un simplu agregator de stiri, ci la
    adevaratele reviste glossy: tipar ingrijit, paginare echilibrata,
    poze grozave. Sa luam ca exemplu un simplu flux, cum ar fi blogul
    de tehnologie TechCrunch, pe care Flipboard il transpune automat
    intr-o eleganta macheta, ii compune o coperta cu titluri, sapouri
    si poze, pentru ca apoi totul sa poata fi rasfoit ca o revista
    adevarata, pagina cu pagina.

    Dar asta este doar inceputul. Poate urmariti tweet-urile unor
    oameni sau companii, care posteaza de cele mai multe ori trimiteri
    catre diverse pagini web. Flipboard va transforma totul intr-o alta
    revista, aducand si formatand automat extrase din paginile
    referite, cu poze si eventuale secvente video (care “ruleaza” in
    pagina). Facebook pateste la fel, cu posibilitatea de a urmari
    anumiti prieteni sau anumite grupuri. Stream-urile foto din Flickr
    devin un album pe care poti sa-l rasfoiesti in tihna, tolanit
    intr-un fotoliu. Dar mai e ceva: toata interactivitatea e
    disponibila. Oricand poti sa postezi un comentariu, sa trimiti
    linkul printr-un un tweet, sa marchezi un “Like”, sa incarci o
    poza… Totul. Nu e doar stil si eleganta, e si o varianta eficace
    de a organiza totul. Si, mai ales, este foarte comod. Si
    gratis.

    Flipboard nu este doar un “killer app” care pune si mai mult in
    valoare iPad-ul, ci poate insemna o noua viata pentru presa scrisa.
    Mai multe publicatii si-au creat propriile aplicatii pentru iPad,
    insa Flipboard poate fi solutia mai ieftina si mai eficienta. Mike
    McCue – fondatorul si directorul firmei care a creat aplicatia –
    spune ca in primele patru zile de la lansare a fost cautat de 150
    de companii media. Deja a incheiat parteneriate cu cateva mari
    publicatii, printre care Washington Post si San Francisco
    Chronicle, atrase de posibilitatea de a beneficia de o macheta
    personalizata, de a insera reclame full-page si, eventual, de un
    sistem de microplati.

    Compania care a creat aplicatia a fost fondata cu un an in urma
    si are doar 19 angajati. Suficienti pentru o revolutie.

  • Cei care platesc

    Prima la mana: remarcabil corul suparatilor de prevederile
    proiectului de Cod al muncii propus de Consiliul Investitorilor
    Straini. Patronatele si sindicatele, doua entitati care ar trebui
    sa fie ca apa si uleiul, l-au contestat la unison, deranjati, daca
    e sa credem declaratiile oficiale, fie de prevederi, fie de modul
    in care proiectul a fost promovat. Guvernul, in buna traditie a
    politicianului roman, s-a dezis prompt: nu este proiectul nostru,
    vom analiza, vom studia, vom infiinta, formularile obisnuite cu
    care in Romania sunt bagate sub pres problemele reale.

    Doi la mana: am inceput sa citesc memoriile lui Jérôme Kerviel,
    traderul condamnat la inceputul lunii octombrie la cinci ani de
    inchisoare pentru ca a prejudiciat grupul Societe Generale cu 4,9
    miliarde de euro. Un interviu al aceluiasi Kerviel din publicatia
    germana Der Spiegel mi-a oferit ceva amanunte suplimentare despre
    istoria omului care trebuie sa inapoieze bancii 4,9 miliarde de
    euro (cum are salariul de 2.300 de euro, ar avea nevoie de 177.000
    de ani pentru a-si plati datoria).

    Sa punem toate cele de mai sus in shaker si sa amestecam: X face
    ceva. Y beneficiaza de ceva-ul acela; mai tarziu Y vrea mai mult si
    gaseste caile necesare pentru a-l determina pe X sa-i ofere mai
    mult. X incearca, de multe ori reuseste. X greseste, Y devine rapid
    frustrat, actioneaza. X la puterea 33 plateste. Ecuatia se aplica
    si in primul si in al doilea caz.

    Sa explic: pot accepta ideea ca investitorii straini, bine
    organizati, actioneaza prin proiectul de Cod al muncii pentru
    transformarea Romaniei intr-un lagar de munca. Ei vor sa nu aiba
    mare bataie de cap cu angajatii, sa castige bine si sa plateasca
    taxe reduse – si vor face, firesc, tot ce le sta in putinta pentru
    a obtine toate acestea, pentru ca au banii fara de care Romania nu
    ar mai insemna chiar nimic in lume. Asa ca pot solicita modificari
    legislative. Nemultumirea patronatelor si a sindicatelor insa nu ma
    convinge, desi aparent este condusa de intentii cat se poate de
    onorabile, de grija pentru poporeanul uvrier.

    Cred ca mai degraba in strafundurile demersurilor lor nu-i vorba
    de uvrier, ci de pastrarea unor privilegii. De 20 de ani orice
    analist economic vorbeste de productivitatea scazuta din Romania,
    de piata neagra a fortei de munca, de atragerea investitiilor. De
    20 de ani Romania are nevoie de bani, de locuri de munca, de
    competente, de un sistem de invatamant care sa ofere specialistii
    de care economia si companiile au nevoie. De 20 de ani baltim intre
    intentii si promisiuni, iar cand cineva incearca sa ne forteze
    cumva mana, ne suparam, ne burzuluim, ba ne lepadam si spunem ca o
    sa facem si o sa dregem. Nu cred ca un investitor ar renunta la
    angajatii corecti si productivi, cel putin asa spune teoria, ci ar
    cauta mijloace prin care sa-l motiveze. Unde s-ar putea ajunge?

    Pai sa-l luam pe Kerviel. Judecatorul a ajuns la concluzia ca a
    manipulat date si tranzactii, iar seful bancii l-a caracterizat
    drept un terorist. Pe de alta parte, tanarul de 33 de ani spune ca
    a folosit metodele pe care le-a invatat ca angajat al bancii. Ca
    supraveghetorul sau a deconectat sistemul de alerta care reactiona
    la depasirea unui prag de expunere de 125 de milioane de euro. Ca
    pentru a investi 150 de milioane de euro este de ajuns numai o
    secunda si alte patru secunde pentru a juca un miliard de euro. Nu
    intru in zona cu cine si ce a stiut si cine si ce a sustinut la
    tribunal. Kerviel a fost o parte a unui angrenaj economic si
    financiar care s-a invartit din ce in ce mai repede si care s-a
    defectat in 2008; cine plateste?

    Undeva la mijloc intre relaxarea din actualul Cod romanesc al
    muncii si patimile lui Kerviel, dar si intre supararea patronatelor
    si a sindicatelor din Romania si dorintele investitorilor straini
    este o relatie corecta intre angajati si angajatori. Propunerile
    investitorilor trebuie ascultate si modificarea Codului muncii
    poate fi facuta, dupa discutii si negocieri intre toti cei
    implicati, nu numai intre patronate care cred ca pot rezolva
    problemele Romaniei impozitand jucatorii de poker online, sindicate
    lipsite de reprezentativitate si guvernanti indecisi (e un
    eufemism).

    Romania are nevoie de masuri mult mai dure decat chiar
    solicitarile investitorilor straini, masuri care sa elimine
    imobilismul, superficialitatea si hotia. Nu exista aici buni si
    rai, curati si murdari sau cinstiti si hoti la modul absolut. Daca
    nu ne plac pretentiile investitorilor straini, sa facem locuri de
    munca cu banii si inteligenta poporului roman. Credem ca unii ne
    muncesc prea rau, sa-i concuram folosind elanurile noastre
    lucrative si obtinand rezultate mai bune.

    Dar sa nu ne burzuluim aiurea si gratuit, pentru ca cineva, X la
    puterea 33, va plati mereu.