BusinessMagazin

Tag: editorial

  • Craniul şi lebăda neagră

    Priviţi-l pe Holbein drept un blogger al vremurilor sale; a descris lumea sa, dar a înţeles, cu sute de ani înainte de a fi definite în cărţi, principii de marketing şi idei filozofice pe care le-a folosit în pictură.

    Hans Holbein era un ins masiv, cu fălci pătrate, tunsoare castron şi privire severă şi pătrunzătoare; a fost unul dintre portretiştii de seamă ai secolului al XVI-lea într-o lume a Renaşterii eliberată de stagnarea Evului Mediu. Neamţ trăitor la curtea lui Henric al VIII-lea, Holbein i-a cunoscut pe Thomas Morus sau Anne Boleyn şi a fost prieten cu filozoful Erasmus din Rotterdam; un umanist şi un talent uriaş.

    “Ambasadorii” a fost pictat în 1533, cu zece ani înainte ca artistul să moară, tânăr, de ciumă. |n tablou sunt doi bărbaţi, unul cu aer prosper, înveşmântat ca atare, şi unul cu aer auster; au fost identificaţi drept Jean de Dinteville şi Georges de Selve, primul ambasador al regelui Franţei. Cei doi se sprijină de o piesă de mobilier care adună o sumedenie de obiecte şi există o întreagă literatură care poate explica simbolistica fiecăruia dintre acestea – lăuta cu coarda ruptă, instrumentele astronomice şi de navigaţie, globul celest, hărţile, un glob pământesc; nici măcar ţesătura de pe raft, mozaicul pardoselii sau poziţiile celor doi, cu conotaţii, pare-se, sexuale, nu au scăpat de ochiul pasionaţilor.

    Dar ceea ce stârneşte cel mai tare este ciudata imagine de pe podea, alungită, care contrastează strident cu restul. Prima dată ochiul nici nu o observă, atras de cei doi şi de obiectele care îi înconjoară; abia apoi privirea sesizează frântura, nefirescul obiectului alungit. Unii îşi vor da seama, dar cei mai mulţi nu: este un craniu uman, deformat printr-un procedeu numit anamorfoză şi care poate fi văzut normal numai dintr-un punct anume.

    Ce caută acolo? De ce l-a folosit Holbein?

    Explicaţia pe care o veţi regăsi cel mai des este “memento mori”; Holbein vrea să ne amintescă de vremelnicia omului pe pământ.

    Nu cred. Oricum, nu chiar aşa de simplu.

    Holbein era un pictor într-o lume a pictorilor, dar nu numai; o lume a inovaţiei. Inşi precum Gutenberg, Hieronymus Bosch, Botticelli, Durer, Jan van Eyck, Leonardo da Vinci, Cristofor Columb sau François Villon i-au populat lumea. Şi chiar dacă veştile circulau cu viteza armăsarului, lumea era la fel de mică cum este şi astăzi.

    Aşa că Holbein a intuit că trebuie să se diferenţieze; astăzi oricine îţi spune “te diferenţiezi sau mori”. Pe la 1500, într-o lume a pictorilor, repet, Holbein a înţeles că trebuie să-i oferi privitorului nu numai tehnică, culori, perspective sau alegorii mărunte, ci să-i pui şi mintea în mişcare, să-l faci să gândească. Doar Bosch dintre contemporanii săi, cu toate fantasmele sale, pare că a mai înţeles aceasta. Asta, desigur, dacă nu a fost nebun.

    Totuşi, de ce craniul?

    Veţi înţelege dacă aţi citit despre Nassim Nicholas Taleb şi a sa lebădă neagră. Taleb, filozof, matematician, manager de hedge fund şi trader care a ştiut despre criza economică mondială, cu toate că nu a prezis-o, şi care s-a umplut de bani pariind pe neprevăzut şi scriind despre acesta.

    Deformat, nepotrivit, neliniştitor, deranjant, craniul lui Holbein este o lebădă neagră. Este doza de neprevăzut care ne schimbă viaţa, dar care ne obligă să gândim. Cea mai naivă explicaţie pentru deformarea sa este, cred, şi cea corectă: tabloul a fost pictat pentru a fi văzut în timp ce urci nişte scări; Holbein ne învaţă, pur şi simplu, să privim corect, din unghiul potrivit; să evităm facilul, concluziile evidente şi să cernem bine faptele.

    Asta fără a uita că suntem muritori.

  • Edecari pe Dâmboviţa

    Ilia Repin este un pictor rus, un fel de Grigorescu al ruşilor. S-a născut în 1844, la momentul potrivit după cum puteţi observa pentru a deveni, într-o Rusie post-octombrist revoluţionară, un pictor progresist, model pentru generaţii întregi. Nu este nicio urmă de peiorativ în ce spun; Repin a fost un membru de frunte al unei mişcări artistice numită Peredvijniki, care s-ar putea traduce prin Rătăcitorii sau Hoinarii, un grup care milita pentru ieşirea din canoanele clasice ale picturii şi pentru renunţarea la statutul elitist al artei plastice.

    Şi dacă Repin este Grigorescul ruşilor, atunci Carul său cu boi este tabloul “Edecarii de pe Volga”. Specialiştii spun că pictura este o celebrare a demnităţii, forţei şi tăriei umane, dar şi o condamnare a exploatării. În centrul grupului de edecari este un tânăr, singurul care nu priveşte în pământ, care are o atitudine de revoltă şi care pare că încearcă să se elibereze de hamul la care trage – un simbol, au spus mai târziu propagandiştii, al dorinţei de eliberare. Mai mult, pictura lui Repin contrasta cu realitatea idilic-pastorală promovată până atunci în arta rusă – druşte împodobite şi cântăreţi la balalaică; de ajuns să spun că însuşi Dostoievski l-a lăudat pe Repin fără rezerve, fermecat de realismul personajelor; tabloul l-a făcut pe scriitor să se simtă dator faţă de poporenii care muncesc aşa din greu, iar aprecierile sale au generat curentul narodnicilor, din care s-a inspirat, în România, mişcarea poporanistă propovădută de Constantin Stere, Dobrogeanu-Gherea sau Garabet Ibrăileanu.

    Undeva în dreapta corabiei pe care o trag edecarii se vede dâra de fum a unui remorcher, şi aici vreau să ajung, la lecţia de economie politică din tabloul cu edecari. Remorcherul se îndepărtează, ciudat, nu?, de vasul care trebuie tras împotriva curentului, în timp ce oamenii trag la jug ca nişte animale. Asta pentru că munca lor este aşa de ieftină încât remorcherul, progresul, este eliminat din ecuaţie. Sărăcia în care trăiesc mujicii îi face să accepte orice, oricum, doar pentru mai rezista o zi.

    Să ne întorcem la România şi să admitem că în anul 2012 cea mai mare problemă a României nu sunt deficitele sau datoria externă sau corupţia, ci sărăcia, cea care generează toate cele dinainte, şi corupţie, şi deficite, şi datorie externă. Nu mai are rost să căutăm ţapi ispăşitori în fărâmiţarea terenurilor, în productivitatea redusă, în investiţiile anemice sau în folosirea până la idioţenie a sintagmei “mână de lucru ieftină” şi nu mă refer aici la sărăcie aşa cum o calculează instituţiile financiare. Vorbesc de sărăcia care împiedică oamenii să îşi schimbe mobila din casă la cinci ani şi la sărăcia care împiedică antreprenorii să îşi ducă la bun sfârşit visele; la sărăcia care face din funcţionar un ins coruptibil şi la sărăcia care îl face pe medic să ridice neputincios din umeri.

    Iar climatul de austeritate cu care bat câmpii liderii politici, fie ei din Europa sau de pe malurile Dâmboviţei este doar o altă prostie, de pus lângă “too big to fail”.

    Cultura sărăciei înseamnă pentru mine ideea de a împărţi oamenii în duşi de nas şi ducători de nas, în fraieri şi şmecheri. Mai înseamnă eliminarea egalităţii şanselor, idolatrizările gratuite şi folosirea de manipulări grosolane. Credinţa în insul mesianic. Mulţumirea de a supravieţui, şi nu vorbesc aici de satul românesc, ci chiar de companii.

    Edecari în gol, pe Dâmboviţa sau pe Volga. Iar remorcherul se îndepărtează.

    (Acesta este un prim text dintr-un proiect personal care încearcă să adune la un loc pictura, economia şi societatea.)

  • Sorin Pâslaru, ZF: Marş triumfal al exporturilor – plus 55% în doi ani. De ce economia rămâne îngheţată?

    Este aproape îngheţat sub povara datoriilor la bănci, a taxelor şi contribuţiilor sociale şi atunci se ascunde sub pământ. Ce mai merge merge la gri sau la negru. În rest, singura zonă la vedere care funcţionează bine, dar care din păcate are prea puţin impact în restul economiei, este sectorul companiilor care lucrează pentru export.

    Din cauza poverilor fiscale şi a datoriilor, motorul nu reuşeşte să repornească. Nu din cauza cererii. Nu cererea este problema, ci oferta. Condiţiile de pe piaţă pur şi simplu nu impulsionează suficient oferta. De 20 de ani, România are o problemă de ofertă. În anii ’90, nu era valută, nu erau portocale, nu erau televizoare color. Raportul se regla atunci prin devalorizare.

    Nici acum nu este suficientă valută. Şi nici nu va fi vreodată suficientă într-o ţară care s-a întors la agricultura feudală cu circa un milion de gospodării şi unde reindustrializarea aproape că s-a terminat înainte de a reîncepe prin investiţii străine.

    Lipsa procesării industriale este un decalaj istoric care nu se poate recupera prin doparea cursului valutar. Crede cineva că poţi să vinzi pepeni şi lapte şi să cumperi BMW-uri? Cât să fie kilogramul şi câte tone să vinzi astfel încât să ai 20.000 euro pentru o maşină?

    Dintotdeauna, diferenţa de productivitate s-a plătit prin diferenţa de curs. Pentru că altfel economia este pur şi simplu ameţită de un curs nerealist, aşa cum s-a întâmplat în anii 2005-2008. Este realist pentru o ţară cu deficite de cont curent – care însumează deficitele externe ale statului şi ale sectorului privat – de 12-13% din PIB în anii 2006-2007 şi chiar de 4-5% din PIB în prezent să aibă o devalorizare a monedei locale în opt ani de doar 20%? Adică o devalorizare medie anuală de doar 2,5% pe an? Pentru că în decembrie 2005 euro era 3,6 lei, iar anul 2011 l-a încheiat la 4,31 lei. Un ajutor nesperat pentru toţi cei care au luat credite în euro în 2005, dar un chin pentru exportatori, care au fost nevoiţi să ajusteze costurile interne an de an.

    Şi atunci, de unde vine valuta dacă România exportă mai puţin decât importă şi, mai mult şi mai grav, exportă grâu şi importă cozonaci, exportă fier vechi şi importă maşini, exportă mână de lucru necalificată pentru construcţii şi importă chiuvete?

    Valuta vine din credite. Per total, sistemul se echilibrează consumând din resursele viitoare. Între decembrie 2005 şi decembrie 2011, datoria externă, publică şi privată, a crescut de la 30 de miliarde de euro la 100 de miliarde de euro. Deci plus 70 mld. euro la datoria externă în ultimii opt ani. Acesta a fost preţul menţinerii cursului leu-euro la cote constante: plus 9 mld. euro pe an la datoria externă din 2005 încoace. Economia se dopează cu credite, iar cea mai mare doză de “drog” a fost nevoită să o ia în ianuarie 2009, prin acordul de împrumut de 20 de miliarde de euro cu FMI, Banca Mondială şi UE.

    În 2010 şi 2011, economia românească s-a mişcat numai pe export, într-un efort care ar fi fost invidiat probabil şi de conducerea ţării de dinainte de ’89. Consumul a căzut cu aproape 25% din 2009 şi până în 2011, dar exporturile au revenit încă din 2010 la nivelul din 2008. Exporturile României au ajuns la circa 45 de miliarde de euro în 2011, record istoric. Plus 28% în 2010, plus 23% în 2011, aşa după cum arată datele de pe primele 10 luni. Plus 55% în doi ani la exporturi este foarte mult. Exporturile duduie, dar economia locală stă pe loc. Nu au capacitate de tracţiune. De unde poate veni un pic de oxigen în economie în 2012 după efortul uriaş de a majora exporturile cu 55% în doi ani fără niciun fel de ajutor din partea cursului de schimb?

    Ajustarea economiei a fost substanţială între 2008, când exporturile au fost de 34 mld. euro la un PIB de 137 mld. euro, deci cu o pondere de 24%, şi 2011, când exporturile sunt estimate că au atins 45 de miliarde de euro la un PIB de 129 de miliarde de euro, adică o pondere de 34%.

    Devalorizarea ar fi o gură de oxigen pentru exportatori, confruntaţi cu o eventuală scădere a cererii pe pieţele Uniunii Europene, unde criza datoriilor suverane va întoarce economiile în recesiune, după toate probabilităţile.

    Probabil că este timpul unei relaxări a cursului de schimb şi am putea vedea spre sfârşitul acestui an un curs leu/euro de 4,6-4,7 lei. Altfel, cursa datoriilor externe se va relua.

  • Despre labilitatea investitorilor şi persistenţa datoriilor

    Dar declaraţiile panicarde sunt nişte simple înşiruiri de vorbe, iar argumentele lipsesc totdeauna. Eu pot fi de acord cu ideea că Europa stă pe un butoi de pulbere sau că moneda euro poate dispărea, dar aş vrea şi argumente, nu numai spaime de politicieni sau pronosticurile de la casele de pariuri londoneze (cota e de 3 la 1, înţeleg că e de rău). Criza datoriilor suverane sau faptul că statele s-au îndatorat excesiv sunt realităţi, dar cu mare greutate am putut găsi o dinamică a datoriilor ca procent din PIB din ultimul deceniu. Şi când am găsit-o, n-am picat pe spate – guvernele, statele au fost mereu, cel puţin în ultimul deceniu, puternic îndatorate. Datoria publică a Belgiei a crescut în zece ani de la 96,2% la 107,9%, a Spaniei de la 59,3% la 61%, a Italiei de la 109,2% la 118,4%, a Greciei de la 103,4% la 145%. Ritmuri importante de creştere s-au înregistrat în cazul Portugaliei, de la 48,5% la 93,3%, Irlandei – de la 37,8% la 94,9% sau Marii Britanii – de la 41% la 79,9%. Vecinii bulgari aveau o datorie publică care reprezenta 72,5% în 2000 şi care a scăzut la 16,3% în 2010, un caz singular la nivel european. Ce vreau să spun este că datoriile acelea au existat tot timpul, de cel puţin un deceniu, iar criteriile de la Maastricht n-au valorat mai mult decât cerneala cu care au fost scrise, timp de zece ani. Iar investitorii – apropo, o masă informă şi fremătândă, asemănătoare cu cele din descrierile lui Gustave Le Bon – s-au simţit ani de zile cu banii în siguranţă. Semnale de alarmă existau – Deutsche Bank nota în 2000, anul în care Grecia a intrat în zona euro, că, probabil, Grecia nu este în măsură să atingă limita de 60% datorie publică în PIB, cât prevede Maastricht, pentru o foarte mare perioadă de timp. Şi atunci de ce atâta zarvă?

    Nu există personaj mai labil decât investitorul – a sărit până în tavan când unii i-au povestit despre zilele puţine pe care euro le mai are de trăit, dar n-a avut răbdare să numere nici măcar până la zece, să vadă dacă aşa şi este. Şi nu-i prima dată în istorie – simpla enumerare a freneziilor de pe Wall Street din ultimii 60 de ani vorbesc de la sine. Prima frenezie a fost a bowlingului, văzut drept marea lovitură a anilor ’50; acţiunile creşteau ameţitor şi analiştii rumegau numere din ce în ce mai mari, până când în 1963 acţiunile au scăzut cu 80% şi au avut nevoie de un alt deceniu pentru a recupera căderea. Înainte de bowling investitorii descopereau Graalul investiţiilor în energia atomică, pe urmă au sărit în barca conglomeratelor, a existat un bubble al rulotelor, urmate de PC-uri, biotehnologii sau imobiliare. Prin anii 80 investitorii preţuiau o bucată de pământ din Tokyo mai mult decât întreaga Californie – asta nu-i nebunie?

    Doi la mână, acţiunile politicienilor. Când a prezentat New Deal, programul economic care a pus în mişcare economia americană, Franklin Roosevelt a vorbit în primul rând de revenirea încrederii şi pe urmă de măsuri economice. Actualii politicieni îmi povestesc cum sare Europa în aer sau despre cum ceilalţi, întotdeauna ceilalţi, nu înţeleg gravitatea situaţiei. Transformaţi într-o simplă unealtă a sforarilor care nu vor nimic altceva decât garanţii pentru banii pe care i-au investit în datorii publice, politicienii încearcă să îmbrace împăratul, vorbind de disciplină financiară sau de noi reguli fiscale.

    Dacă noile reguli europene sau demersurile doamnei Merkel ar avea ca finalitate Statele Unite ale Europei ar fi minunat. Aşa cum comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului din anii ’50 s-a transformat în actuala uniune. Ar fi minunat pentru că, eu cel puţin aşa cred, ar spori rigoarea la nivel de continent, banii ar fi gestionaţi mai eficient, competiţia ar fi mai corectă şi traiul mai bun. Grecia o fi mai mult sau mai puţin în faliment, dar SUA au târât, în cei mai bine de trei ani de criză, un stat aflat practic în faliment, una din economiile de top ten ale lumii – este vorba de California. Fără naţionalisme imbecile, dar cu rigoare, Europa ar putea reveni la puterea economică de odinioară, iar statele cu probleme ar fi nevoite să îşi sporească implicarea şi elanurile reformiste.

    Joi 8 decembrie 2011 la ora 18.38 risc un pronostic – reuniunea crucială, decisivă, memorabilă şi istorică nu va genera nicio soluţie pentru criza europeană. Dar investitorii vor reacţiona favorabil.

  • Fukushima de România

    Mi-am condus şapte prieteni la aeroport doar anul acesta. Nu plecau în vacanţă sau să studieze în străinătate, ci au ales să fugă de oraşele care nu le mai dau nicio şansă. Au zburat spre Spania, Italia, Belgia sau Franţa, iar de când au plecat nici că am mai auzit de ei. Cu fiecare dintre cei şapte, discuţia până la Otopeni sau Băneasa îmi părea trasă la indigo. Pe de-o parte era regret pentru că trebuie să înceapă într-un loc complet străin, pe de alta frustrare că aici nu se poate mai mult. E drept că traiul unui tânăr de 20 de ani cu cel mult 30 de lei pe zi e absurd, de aceea dintre cei care termină an de an liceul pot fi număraţi pe degete cei care aleg să continue să rămână în oraşul natal. Cei care se întorc după facultate sunt şi mai puţini, dat fiind că reuşesc să guste din viaţa oraşelor mai vii în anii de studenţie. Trebuie să-şi întemeieze o familie, să poată vorbi de siguranţă măcar de la o lună la alta, iar cei 200 de euro pe lună din orăşelul de provincie nu le oferă niciun orizont.

    Culmea e că sunt tineri bine educaţi, în plină putere, dar cărora cuvântul acasă nu le mai spune în scurt timp prea mare lucru, rămâne eventual locul unde îşi găsesc familia şi-atât. Tocmai pentru că sunt competitivi, străinătatea îi asimilează destul de uşor, deşi se îndreaptă cel mai adesea către munca fizică. Fie că se numesc Făgăraş, Moreni, Topliţa sau Dorohoi, oraşele mici se văd, aşadar, golite de forţa de muncă tânără, iar pentru cineva care a trăit acolo aproape 20 de ani, întoarcerea acasă este o lecţie dură. Mi-a fost dat şi mie să ajung de curând acasă şi să constat odată cu fiecare vizită că lucrurile îngheaţă tot mai mult. Străzile sunt tot mai goale, după patru după-amiază nici că mai vezi pe cineva, iar puţinii pe care îi mai recunosc sunt trecuţi bine de vârsta a doua. Industria lipseşte cu desăvârşire, iar parterele blocurilor s-au umplut de baruri, cafenele şi chioşcuri. Singura zi în care oraşul îşi recapătă freamătul de altădată e cea când se dau salariile şi pensiile. Cum puţinii bani se consumă rapid pe mâncare şi rate la bănci, elanul durează cel mult o săptămână. După care liniştea se reaşază.

    Luna trecută planeta a depăşit pragul de şapte miliarde de locuitori, iar teme precum epuizarea resurselor, poluarea mediului înconjurător şi încălzirea globală au intrat din nou în agenda publică. Terra se apropie de unele limite ale bogăţiilor şi resurselor sale cunoscute până acum – apă, resurse forestiere, pământ arabil, combustibil fosil – şi e normal şi firesc să nu ignorăm imaginea de ansamblu. Dar trebuie să privim mai ales înspre situaţia din curtea noastră. Sincer, mi-e greu să cred astăzi că riscăm să pierim ca naţie. Nu-mi pasă şi poate nici nu pot să privesc atât de departe şi să mă întreb ce-o să se întâmple peste o mie de ani, chiar dacă potrivit unui studiu realizat de Organizatia Naţiunilor Unite, România se află printre primele zece ţări ale lumii care ar putea dispărea, dacă nu va creşte rata natalităţii în actualul mileniu. Îmi pasă mai mult de faptul că tot mai mulţi tineri se văd alungaţi din ţară şi că, deşi populaţia lumii a trecut de şapte miliarde, asta nu se simte nici la Făgăraş, nici la Moreni, nici la Topliţa şi nici la Dorohoi. Şi nici n-o să se simtă prea curând.

    razvan.muresan@businessmagazin.ro

  • Hackerii de pe Wall Street

    Că în general în filme actorii clămpăne de nebuni în tastaturi, dar fără a folosi “space”, iar pe ecranul monitorului apar propoziţii coerente, scrise fără greşeală, nu mai este un secret. Hackers, realizat în perioada de început a internetului, este mult mai mult decât clămpăneală în tastatură – termenii tehnici sunt folosiţi complet aiurea, hackerii prezentaţi în film sunt nişte personaje cool, dar un cool găunos, ba chiar intriga este prezentată aiurea – şi nu mai spun nimic; înţeleg nevoia realizatorilor filmului de a prezenta datele din calculator drept un mediu tridimensional, un soi de oraş unde datele au adrese în zgârie-nori intens coloraţi, dar nu mai înţeleg nevoia unui slang imbecil-tehnologizat.

    Un deceniu şi jumătate mai târziu personajele la modă, dar nu cool, sunt bancherii care au declanşat criza în urmă cu trei ani: “Margin Call”, filmul devenit în România “Panică pe Wall Street”, a reuşit să mă panicheze într-o oarecare măsură (aş pune aici un smiley, dacă aş fi doar în mediul online).

    Mi se pare firesc ca filmul să speculeze personajul “criza”; şi a făcut-o, într-o oarecare măsură – vorbesc aici de “The Company Men”, cu Ben Affleck, pe care mi l-a povestit un prieten – o poveste cu final optimist de care mediul corporatist american avea nevoie, sau de “Up in the Air” al lui George Clooney, un mesaj puternic ascuns în spatele unui zâmbet.

    “Margin Call”, căruia o să-i spun aşa pentru că în fapt nu are niciun fel de legături cu panica (de fapt nici cu margin call, momentul în care brokerul lichidează poziţia unui client rămas fără bani, nu prea are de-a face), este o relatare plată a începuturilor crizei, în care o mână de nume importante (Jeremy Irons, Kevin Spacey, Paul Bettany, Stanley Tucci sau Demi Moore) se întrec în a juca cât mai fad nişte capitalişti rapace.
    Cumva firesc, în acord cu vremurile pe care le trăim, cu mişcările anti-capitalism din ce în ce mai dese şi cu nemulţumirile acumulate în popor în trei ani de criză, filmul are critici bune, pentru că publicul mare primeşte ceea ce vrea: să vadă capitalişti aruncaţi leilor. Povestea este simplă, este vorba de ultimele 24 de ore dinaintea declanşării crizei, în care un mărunt trader descoperă, printr-un concurs de împrejurări, “ceva” pe ecranul unui calculator. Îşi cheamă şeful să vadă “ceva”-ul, şeful îşi cheamă şi el şeful, mai apar câţiva şefi, ba, în cele din urmă, chiar şi Şeful. După ceva păsărească de specialitate, pe care o înţeleg numai măruntul trader şi prietenul acestuia, registrul declanşării crizei în urma analizării screenului se mută într-o zonă mai vioaie, în sensul că şefii se holbează la monitor sau la un vraf de hârtii sau la măruntul trader în persoană şi reacţionează cu “fuck”, folosit de 74 ori în film, adică odată la un minut şi jumătate, “shit”, care apare de numai şapte ori, precum şi cu denumirile populare ale unor componente anatomice. Pe măsură ce “ceva”-ul este prezentat şi urcă pe scara ierarhică, şefii îşi declină, din ce în ce mai colorat, competenţele în a descifra “ceva”-ul şi cer prezentări într-un limbaj normal; singura cale prin care traderul cel mărunt poate comunica cu Şeful (Jeremy Irons, în film John Tuld, o apropiere stângace de Richard Fuld, fostul şef al Lehman Brothers) este o metaforă ieftină bazată pe sunetul muzicii.

    Am scris cu ceva timp în urmă că un film, “Wall Street”, şi un personaj memorabil, Gordon Gekko, au declanşat, într-un fel, criza – “Greed is Good” a fost punctul de start. Din păcate, Margin Call este superficial şi plat şi de aceea nu va reuşi să impună nimic şi nici măcar populismul la care recurge nu-i va folosi. Capitaliştii regizorului JC Chandor sunt, asemenea hackerilor imortalizaţi în urmă cu un deceniu şi jumătate, abia nişte pastişe cât se poate de jalnice.

    Capitalismul nu înseamnă numai nişte şefi de bănci stupizi şi lacomi sau nişte angajaţi trişti şi dispuşi la compromisuri, după cum public nu înseamnă numai o gloată gălăgioasă şi tâmpă, deşi toate cele trei categorii sunt cât se poate de reale şi prezente în lumea de astăzi. Şi mult prea mulţi dintre cei ce au făcut apropierea dintre Tuld şi Fuld au uitat să menţioneze că Chandor este în bună măsură produsul unui sistem: tatăl său a fost angajat la Merrill Lynch timp de trei decenii.

  • Părerea puilor lui Bertrand Russell despre viitorul Europei

    Este joi după-amiază şi lumea are opinii despre Grecia. Ministrul Elena Udrea înfierează pe blog comportamentul premierului Papandreou, în timp ce Victor Ponta o înfierează pe doamna Udrea pentru că îl înfierează pe Papandreou, în timp ce domnia sa îl simpatizează. Sincer, cred că celor doi premierul grec le este pur şi simplu indiferent, iar jocul în care s-au prins este unul pur politicianist. Iar demersul prim-ministrului elen de a organiza un referendum pe tema acceptării unui nou program de bail-out le este cam tot la fel de indiferent. Ca să îţi pese de program şi să ai o opinie, ar trebui să ştii câte ceva despre puiul lui Bertrand Russell. Şi despre turme.

    Bertrand Russell, filozof, matematician, istoric şi laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, a emis la un moment dat fabula puiului. Este vorba de puii de la fermă, hrăniţi în fiecare zi de un ins prietenos, aşa cum remarcă unul dintre ei. Ceilalţi îl aprobă fără să gândească, pentru că omul cel darnic venea negreşit în fiecare zi şi le arunca mâncarea. Numai un singur pui, excentric, le spune că se pot înşela, aducându-le aminte cum la un moment dat confraţii lor mai mari au dispărut din curte şi dispăruţi au rămas. Neliniştea lui a tulburat scurt timp existenţa restului puilor, pentru că în dimineaţa următoare fermierul cel bun a venit din nou, ba le-a aruncat şi mai multe boabe. “Nebunule, îţi faci griji degeaba. Ne dă mai multe boabe, pentru că ne place din ce în ce mai mult”, i-au strigat ceilalţi pui excentricului. Iar agitaţia acestuia – “…ne îngraşă! O să fim sacrificaţi în scurt timp!…” – s-a pierdut în noianul de ciugulituri.Pentru că hrana era tot mai multă, iar fermierul tot mai amabil.

    Fermierul a fost drăguţ până în ziua în care a venit un camion, iar puii au fost încărcaţi şi duşi cu toţii, şi cei normali şi excentricul, la abator. Este o istorioară clasică despre modul în care sunt oamenii instruiţi să gândească, privind în trecut, dar nu suficient de adânc, pentru a încerca să ghicească cum va fi ziua de mâine, nu suficient de exact. Iar modelul pe care îl propune îl putem lesne regăsi, în varii scenarii, la originile crizei şi la baza supraîndatorării statelor europene. Lipsurile unui asemenea mod de gândire se completează cu binecunoscutul efect de turmă şi gata: mai avem timp să ne minunăm scurt abia când suntem urcaţi în camion şi mânaţi spre abator.

    Am înşirat toate cele de mai sus pentru a justifica o afirmaţie contrară tuturor celor spuse în presa occidentală, ba chiar şi părerii ministrului Elena Udrea: dar dacă Papandreou este mai lucid decât mulţi alţi politicieni? Şi îi mai şi pasă de ce spune propriul popor, un exerciţiu care lipseşte în mod cronic din spaţiul european. De amintit, în context, de modul în care au reacţionat liderii europeni la referendumurile pentru adoptarea Tratatului de la Lisabona sau la referendumurile islandeze; mai departe, ideea că naţia nu pricepe cum e cu finanţele şi cu planurile de salvare sau cu stabilitatea zonei euro e o ipoteză validă, dar de ce să întrebi poporul aşa ceva?

    Un referendum ar trebui să întrebe, simplu, dacă poporul vrea ca ţara sa să îşi păstreze independenţa sau, pentru nişte bani, să accepte să devină un soi de protectorat, cum bine l-a definit colega mea Crenguţa. Grecia ar trebui să intre, pe măsură ce planul se derulează, într-un nivel superior de austeritate, care nu mai ţine nici de popor şi nici de premier, iar aceasta este o alegere care cântăreşte extrem de mult. Iar liderii europeni ar trebui să îşi prezinte demersul nu drept un plan de salvare a Greciei, ci de ajutorare a creditorilor.

    Am văzut de la anunţul surpriză al premierului grec o sumedenie de păreri şi supărări ale liderilor europeni sau ale analiştilor economici, toate contrare. Se enunţă scenarii catastrofale, cu ruperea zonei euro şi cu prăbuşirea Europei, iar media nu mai prididesc cu număratul maşinilor de lux ale grecilor cei leneşi. Între timp, fluxurile de ştiri vorbesc deja despre o renunţare la ideea referendumului, dar şi de o demisie a premierului grec, semn că spre ferma unora se îndreaptă deja camionul abatorului. Cu atât mai mult, pentru alte ferme, cele scrise mai sus sunt de mare actualitate. Şi de viitor.

  • Ce-au cu Wagner pieţele financiare

    A rămas atunci de pomină reacţia tabloidului Bild, care a publicat o enormă imagine neagră a siluetei Angelei Merkel, cu legenda “Cutremur pe pieţe, dramă pentru euro – de ce tace cancelarul?”. Ulterior, oficiali ai cabinetului au explicat presei că nu e vorba de faptul că Merkel a plecat în vacanţă şi n-a mai venit – de altfel, în cele din urmă a discutat la telefon cu Barack Obama şi a emis împreună cu Nicolas Sarkozy o declaraţie de liniştire a pieţelor – ci de o reacţie firească pentru cancelarul unei ţări cu finanţe sănătoase şi care nu se confruntă cu niciun risc de credibilitate.

    Dimpotrivă, dacă s-ar fi agitat şi şi-ar fi întrerupt vacanţa, ca Sarkozy, de pildă, ar fi dat pieţelor tocmai semnalul că e ceva în neregulă cu Germania şi că sunt de ajuns câteva ore sau zile de presiuni pe dobânzile la obligaţiuni sau pe euro să ca să obţină imediat o reacţie speriată de la Berlin. Comparaţia era şi mai pregnantă, în logica verii, cu David Cameron, care şi-a întrerupt şi el vacanţa din cauza revoltelor violente de la Londra. Sau, de ce nu, cu orice alt şef de stat şi de guvern care îşi întrerupe concediul în caz de catastrofă naturală, aşa cum avea să facă Barack Obama din cauza uraganului Irene.

    Sunt pieţele financiare, aşadar, nişte barbari violenţi care trebuie potoliţi şi îmblânziţi, cum au fost cei din Londra? Ori o catastrofă naturală, unde oamenii mai pot interveni doar ca să remedieze pagubele provocate de un dezastru situat dincolo de controlul lor? În ciuda metaforelor insistente cu care calificăm aproape automat prăbuşirile şi fluctuaţiile violente ale pieţelor (furtună, uragan, cutremur), ceea ce poate fi numit natural în comportamentul pieţelor ţine, de fapt, doar parţial de natura dezlănţuită, fie ea şi umană (respectiv îngrijorarea, temerea, euforia şi tot restul de emoţii asociate cu percepţia investitorilor că pot pierde sau pot câştiga în câteva minute o avere din plasamentele lor).

    Cealaltă parte ţine de calcul speculativ minuţios (în sensul atribuit de Jeffrey Franks când spunea că pieţele aleg întotdeauna cea mai vulnerabilă ţară şi o atacă – sau, cu un exemplu tot din turbulentul august, când un investitor ar fi câşigat câteva miliarde pariind pe scăderea ratingului SUA) şi de efectul pur mecanic al tehnologiilor de tranzacţionare de mare viteză pe bază de algoritmi (care s-au ilustrat în toată splendoarea lor la începutul lui mai 2010, când indicele bursei din New York a căzut cu 1.000 de puncte dintr-o eroare de tastatură; estimările ponderii acestui gen de tranzacţii pentru piaţa americană de acţiuni variază între 40% şi 56%, faţă de aproape zero în urmă cu câţiva ani).

    Cât priveşte partea de emoţie pură, legată de riscurile asumate de investitori, cu atât mai mari cu cât câştigul posibil e mai mare, ar fi de amintit un articol recent din The Economist – ilustrat cu poza unui rozător cu dinţii dezveliţi – despre studiul unui expert în neuroştiinţe de la Cambridge, fost trader pe instrumente derivate la un moment dat, care evalua rolul hormonilor asociaţi cu stresul şi cu competiţia (cortizolul şi testosteronul) în deciziile investitoriilor şi ale bancherilor, tentaţi astfel să subestimeze riscurile pe care şi le asumă.

    Mai în glumă, mai în serios, The Economist sugera că o modalitate de a reduce turbulenţele de pe pieţele financiare ar fi poate creşterea numărului de traderi femei; dacă e să desăvârşim gluma şi să ne întoarcem la tema noastră, n-avem decât să cităm o ştire Reuters care spunea că reacţia calmă şi tăcută a Angelei Merkel faţă de agitaţia din august pieţelor are legătură, în opinia consilierilor ei, cu faptul că e femeie.

    Dar avea dreptate Angela Merkel să rămână în vacanţă, lăsând în urmă doar imaginea ei zâmbitoare de la Bayreuth? Da, dacă ne raportăm la funcţia ei de cancelar al Germaniei care dorea să arate pieţelor că ţara ei nu are de ce să se teamă şi că îşi continuă ostentativ viaţa normală, întemeiată pe aceleaşi valori ca întotdeauna. Raportat însă la rolul ei de lider european, de la care atâtea state aşteaptă o soluţie la criză şi la tendinţele centrifuge din UE, nu numai absenţa ei de atunci, dar şi tăcerea şi ezitările din ultimii doi ani au fost nepotrivite.

    Fără a cădea în lamentările premierului grec despre conspiraţii ale speculatorilor care vor să dărâme Grecia, cancelarul german se adresase generic, în primăvară, pieţelor financiare, cerându-le să aibă răbdare cu Grecia, să-şi poată pune în practică programul de reformă înainte de a o penaliza cu CDS-uri până la cer. Felul cum s-a descurcat Grecia cu “ajustarea fiscală” din 2010 până acum dovedeşte că Merkel s-a înşelat însă şi că dreptatea era de partea pieţelor, care au evaluat corect slabele şanse de progres ale Atenei.

    Ca lider european, Merkel a reuşit, în schimb, tocmai atunci când a acţionat: şi în 2010, când a impus restricţii la “naked short selling” pe titlurile băncilor germane, şi acum, când a reuşit să protejeze independenţa Băncii Centrale Europene, ameninţată să devină un fel de coş de gunoi pentru activele toxice ale zonei euro, şi a evitat soluţia uşoară, dar neetică a emiterii unor obligaţiuni comune ale zonei euro înainte de orice efort de unificare fiscală din partea statelor.

    Cu alte cuvinte, de fiecare dată când a fixat o limită până la care pot merge pretenţiile unor pieţe care vor întotdeauna să fie lăsate să rişte, dar nu vor niciodată să fie lăsate să piardă. Aceeaşi e şi filozofia din apeluri precum cel de săptămâna trecută al lui Daniel Dăianu, care propune “îmblânzirea pieţelor” (am citat intenţionat termenul din aceeaşi sferă de sens a naturii dezlănţuite) prin mai multă reglementare acolo unde e cazul. Desigur, Angela Merkel nu spune explicit aşa ceva: o metaforă şi mai ieftină decât cele de mai sus ar deplânge faptul că ea pleacă la festival să-l asculte pe Wagner tocmai când barbarii urlă şi bat la porţi. Dar nu metafora contează.

  • Marele boss vs. micul antreprenor

    Citatul de mai sus îi aparţine unui mare cineast independent, Jim Jarmusch. Este important pentru că stabileşte, subtil, nişte reguli importante în materie de inspiraţie; cineva grăbit ar putea crede că regizorul este de acord cu plagiatul, furtul de idei, contururi arhitecturale sau fraze muzicale. Nu este aşa, omul spune de fapt că trebuie, pentru a fi creativ, să îţi umpli mintea şi inima cu idei, contururi arhitecturale sau fraze muzicale, cu intrigi de roman sau cu versuri – şi firesc, din acest amalgam, se va naşte inspiraţia.

    Unde vreau să ajung? România vrea creştere economică şi locuri de muncă. În actualul climat aşa ceva nu este posibil – două treimi din întreprinzătorii din România reclamă scăderea cererii interne, iar jumătate sunt nemulţumiţi de fiscalitatea excesivă, de inflaţie, de birocraţie şi de corupţie. Singurele căi de a alimenta creşterea economică şi crearea de noi locuri de muncă sunt atragerea de investiţii străine, fondurile europene şi…. creativitatea.

    Pentru investiţii străine nu cred că ne calificăm, Europa în sine, Estul cu atât mai mult şi România cu mult mai mult, în starea actuală, devorată de corupţie, hoţie şi politicianism ieftin, şi-au pierdut din atractivitate; în fondurile europene pur şi simplu nu am încredere, s-au transformat fie într-un soi de şmecherii politicianiste, fie în maşinării năclăite în birocraţie şi nepăsare – este vorba de modul în care îşi achită statul obligaţiile financiare, de exemplu.

    Creativitatea însă o avem cu toţii – şi o companie bazată pe creativitate va învinge mereu. Cel mai bun exemplu este regretatul Steve Jobs şi Apple – vă puteţi închipui că tableta iPad a apărut cu numai 18 luni în urmă? Numai un an şi jumătate şi dispozitivul a indicat, practic, atât direcţiile de dezvoltare în IT, cât şi un viitor cât se poate de sumbru pentru desktop, laptop şi netbook. Cei mai mulţi vor spune că nu putem spera noi, ca naţie şi nivel de dezvoltare să lansăm produse care să facă istorie. Păi tocmai aici e problema, că ne închipuim fie că suntem buricele pământului, fie cei mai netoţi din lume, ambele chestiuni false.
    Să mai identificăm două tendinţe. Prima, au apărut deja şi sunt din ce în ce mai multe companii care au început să îşi mute acasă unităţile de producţie din China; Boston Consulting Group crede că undeva prin 2015 diferenţele dintre “a produce în Statele Unite” şi “a produce în China” vor dispărea pentru multe din bunurile produse acum în Asia. Salariile cresc în China cu 15 – 20% pe an, astfel încât avantajul forţei de muncă ieftine va fi anihilat de productivitatea mai mare a muncitorilor occidentali. O serie de cheltuieli, cum sunt cele de transport, impozitele sau chiriile, vor începe să se apropie ca valoare. Consumul în creştere din zona emergentă a Asiei va determina marile corporaţii să se orienteze spre piaţa locală şi să redeschidă capacităţile de producţie din Occident. În joc vor intra alte state emergente, cum sunt Vietnam, Indonezia sau Mexic, dar acestea au serioase probleme de infrastructură şi capabilităţi umane, alături de slaba productivitate sau corupţia. Şi asta ar fi o şansă pentru România.

    A doua tendinţă, ieşirea din stagnare. Mulţi antreprenori europeni prinşi acum într-un soi de cerc vicios vor ieşi din această zonă; este vorba de multele clone ale Facebook, Groupon sau Twitter. Întreprinzătorii se mulţumesc să cloneze ideile, iar investitorii se mulţumesc să le finanţeze, pentru că se fac astfel o mulţime de bani – povestea fraţilor Marc, Oliver şi Alexander Samwer, care au dat lovitura adaptând la piaţa europeană proiecte precum eBay, Facebook si Groupon, este emblematică. Ulterior cei trei au vândut afacerile tot americanilor şi au câştigat sute de milioane de dolari. Un grup de companii berlineze, grupate în jurul unui start-up pe nume 6Wunderkinder (Google!), îşi propune să determine Berlinul să iasă din stagnarea în care se află şi să aducă inovaţia şi creativitatea în locul copiilor la indigo. Dacă demersul lor va reuşi, sunt sigur că şi alţii îi vor imita şi vor marşa pe creativitate şi inovaţie.

    Găsesc şi la noi idei din aceeaşi zonă: Ştefan Iordache, COO la Leo Burnett România, spune că, privind în retrospectivă, de-a lungul timpului ar fi trebuit să perceapă tarife mai mari clienţilor şi să educe, astfel, piaţa. El crede că putea face mai mult în privinţa remunerării ideilor creative şi că, din punctul său de vedere, atât publicitarii, cât şi clienţii trebuie să se întoarcă la îndrăzneala de acum 10 ani, când companiile nu erau reticente la experimente.

    Primul experiment valabil, în cazul românilor, ar fi să realizeze că la baza capitalismului nu se află marele boss din spatele biroului, ci micul antreprenor.

  • De ce îşi vinde Roubini afacerea?

    Dacă România ar avea consultanţi financiari, probabil că m-aş fi referit la aceştia. Dar nu-i avem – mă rog, există, dar nici nivelul la care lucrează şi nici rezultatele nu mă îndreptăţesc să socot că s-a atins o masă critică de profesionişti şi profesionalism – aşa că o să încep cu un experiment al unui expert în economie comportamentală, care a ajuns la concluzia că întrebările pe care le pun experţii de acest tip sunt nefolositoare; ba mai mult, induc în eroare.

    Este vorba de o chestiune comună din lista consultanţilor – “De cât din actualul salariu aveţi nevoie la pensionare?”.

    În general la prima întrebare oamenii răspund 75%. Dar dacă sunt întrebaţi cum au ajuns la această valoare, ridică din umeri şi spun că aşa credeau ei că trebuie să răspundă. Săpând, s-a dovedit că tocmai industria financiară le-a indus oamenilor răspunsul, chiar consultanţii financiari au tot repetat-o şi repetat-o în articole şi emisiuni televizate.

    În studiul efectuat, economistul i-a întrebat pe oameni “Cum vrei să trăieşti la pensie? Unde vrei să locuieşti? În ce fel de activităţi te vei angaja?”, întrebări mult mai logice şi mai apropiate de aspiraţiile umane. Oamenii au spus ce au avut de spus, pe urmă economistul a cuantificat nevoile lor şi a reieşit că viitorii pensionari aveau nevoie de 135% din actualele venituri pentru a trăi aşa cum visau.

    Interesantă dualitate, nu? Consilierii au indus în mulţime un răspuns comod, dar, cum sunt plătiţi cu procente din câştigurile realizate, le aduce venituri mai mici; dacă ar întreba oamenii în mod corect, ar trebui să muncească mai mult, dar ar câştiga mult mai mulţi bani.

    Thomas Sargent şi Christopher Sims au câştigat prestigiosul premiu pentru economie pentru că s-au ocupat de relaţiile cauză – efect în politicile economice: cum influenţează PIB o creştere a dobânzilor sau o reducere de taxe, ce se întâmplă când banca centrală îşi modifică ţinta de inflaţie sau executivul îşi schimbă obiectivele bugetare.

    Întrebarea corectă pentru cei doi câştigători ai premiului Nobel pentru economie din acest an este “ce se întâmplă când guvernele încearcă să repare economia?”. În România întrebarea nu se aplică, nimeni nu încearcă să repare nimic.

    Europa în schimb are o mare problemă de genul acesta şi ceasul bate nu numai pentru Grecia, ci pentru Uniune în ansamblu. Cât de puternice sunt guvernele în încercarea lor de a preveni recesiunea şi unde se va opri răbdarea contribuabililor din Germania sau Franţa? Ce se va întâmpla după ce inevitabilul se va produce şi oficialii europeni vor fi pus în aplicare planul de recapitalizare a băncilor de care vorbeşte acum toată lumea? Or să fie suficient de mulţi bani pentru a mulţumi jucătorii din piaţă?

    Nu cumva guvernele şi-au epuizat opţiunile pentru susţinerea economiei?

    Cum va arăta lumea când toate acestea se vor fi liniştit?

    Cel mai bună abordare pe care am văzut-o în ultima vreme îi aparţine scriitorului şi jurnalistului Michael Lewis, care în volumul său “Boomerang”, apărut în acest an, analizează modul în care criza mondială a creat o nouă “lume a treia”. Lewis constată că planurile anti-criză ale guvernelor au eşuat şi că tot ceea ce au obţinut a fost o amânare a deznodământului. “Te uiţi la criza din Europa şi vezi amprentele bancherilor de investiţii americani peste tot. Colapsul financiar a încurajat comportamentele cele mai josnice. În vremurile normale principala problemă a finanţiştilor a fost să evidenţieze riscurile şi să se asigure că acestea au fost corect evaluate. Mai nou, finanţiştii s-au schimbat şi acum maschează riscul.”

    După ce am citit şi am scris toate cele de mai sus, singura întrebare corectă care îmi vine în minte este “de ce vinde Nouriel Roubini firma Roubini Global Economics, pe care a fondat-o şi unde este preşedinte?”. Informaţia era proaspătă în seara în care încheiam acest text, chiar dacă Dr. Doom nu o confirmase.