BusinessMagazin

Tag: cristian hostiuc

  • Când luaţi un credit de la bancă, dobânda contează mai puţin. Rata lunară este cea mai importantă

    Când vorbeşti despre un credit, mai ales despre un împrumut ipotecar, aproape nimeni nu ştie cât este dobânda pe care o plăteşte. Cu câteva zile înainte de scadenţă, mulţi primesc un SMS cu cât este rata de plată şi că trebuie să se asigure că au banii în cont.

    Aşa că, pentru toată lumea, cel mai important lucru este cât trebuie să plătească – 1.200 de lei, 1.500 de lei, 2.500 de lei, 3.000 de lei sau 200 de euro, 300 de euro, 400 de euro etc.

    Toată lumea are asta în minte şi restul nu mai contează.

    În spatele acestei rate lunare se află o dobândă, celebra DAE, format din dobânda de referinţă,  ROBOR sau, mai nou, IRCC, la care se adaugă marja băncii. La creditele ipotecare marjele pot varia între 2,25% – 3,15% pe an. Oricum, aceste amănunte se reţin prea puţin.

    Nimeni nu stă să urmărească cum a evoluat ROBOR-ul, că-i 2,04% (cât a fost la începutul anului), că-i 1,54% (cât este acum) şi că diferenţa înseamnă o scădere de 25%, sau cum a evoluat IRCC-ul , care este acum 1,84%. Sunt prea multe cifre de ţinut minte.

    Dacă rata este de 1.500 de lei pe lună la un apartament, plus minus 50 de lei, să spunem, aşa cum şi-a făcut cineva socotelile când a luat creditul, totul este ok.

    Când scade rata cu 50 de lei pentru că a scăzut ROBOR pentru că BNR a redus dobânda de referinţă, suma câştigată este prea mică, două pachete de ţigări pe lună, şi nimeni nu o pune de-o parte pentru vremurile când dobânzile vor creşte.

    Acum 12 ani, când majoritatea creditelor din piaţă erau în euro, franci elveţieni, iar cursurile valutare leu/euro şi leu/CHF creşteau, mai ales la francul elveţian, creşteau şi principalul şi dobânda în acelaşi timp, iar acest lucru se simţea imediat.

    Este mai greu de digerat o creştere a principalului cu 30%, la care se adaugă şi creşterea dobânzii cu 30% prin creşterea cursului valutar.

    La creditele în lei avantajul este că principalul nu creşte, ci doar dobânda, aşa că fluctuaţiile se simt mai puţin.  În 2017-2019 ROBOR a crescut de la 0,67% la 2,5%, adică de 4 ori, aproape nimeni nu şi-a dat seama, pentru că rata lunară crescuse de la 1.500 de lei la 1.700 de lei, iar creşterea salariului era mai mult de 200 de lei pe lună. Am dat doar un exemplu.

    Dacă la creditele ipotecare în lei dobânzile sunt de 4%-5%, la creditele de consum dobânzile sunt între 8-12%, iar la cardurile de credit dobânzile sunt între 18%-25%.

    Una dintre cele mai mari idei din lumea bancară a fost acest card de credit, dezvoltat în America începând cu anii 1980, când trebuia să dai înapoi numai 10% sau 5% din suma trasă – ceea ce pare puţin -, iar a doua zi să o retragi din nou. Nimeni nu se uită cât sunt dobânzile, iar acest produs este cel mai profitabil pentru o bancă.

    Asta îmi aminteşte de o situaţie petrecută în România la începutul anilor 2000, când piaţa de electrocasnice se pregătea pentru celebrul credit cu buletinul.

    Retailerul Flanco avea ofertă de vânzare de televizoare în rate cu o dobândă de 40% (atunci inflaţia era de 20%, iar acum este de 2%). Clienţii, când intrau în magazin se uitau şi vedeau dobânda de 40%, li se părea enorm şi fugeau. Ca să vitalizeze vânzările, cineva a venit cu ideea extraordinară de marketing ca în loc să se promoveze dobânda de 40%, să se promoveze rata lunară de plată. Pur şi simplu a fost un şoc de marketing, pentru că atunci când clienţii au văzut că o rată pentru un televizor nou era de numai 500.000 de lei (pe atunci erau banii vechi), care reprezenta doar 5% sau 10% dintr-un salariu lunar, au dat buzna să cumpere televizoare, care erau principalul mijloc de entertainment.  O rată de 500.000 de lei putea fi destul de uşor plătită de foarte multă lume, aşa că a urmat un boom de vânzări de electrocasnice.

    Însă nimeni nu prea şi-a dat seama că acea rată de 500.000 de lei era echivalentul unei dobânzi de 60%.

    Tot ce contează este rata lunară, şi mai puţin dobânda.

    Aşa că prea puţină lume ştie că, într-un an, dobânzile la lei au scăzut cu aproape 50%.

  • Cea mai mare investiţie înregistrată vreodată în istoria statelor est-europene

    Acesta este titlul, dar ca să nu existe neînţelegeri, nu este vorba despre guvernul României, ci despre guvernul Viktor Orban din Ungaria. Investiţia este reală.

    Pe 29 ianuarie 2021, agenţia de informaţii globală Bloomberg a anunţat această investiţie şi l-a citat pe Peter Szijjarto, ministrul ungar de externe: SK Innovation va investi 2,3 miliarde de dolari în ceea ce va deveni cea de-a treia lor fabrică din Ungaria. Sud-coreenii au anunţat că proiectul va fi terminat în 2028, iar finanţarea va fi asigurată din surse externe.

    Ce mai spunea agenţia Bloomberg: Ungaria a curtat în mod agresiv producătorii de baterii din întreaga lume prin facilităţi semnificative, într-o încercare de a atenua impactul negativ generat de revoluţia electrică care mătură toată industria auto, un sector de importanţă crucială pentru economia ţării, cât şi pentru întreaga regiune.

    Nu ştiu ce discută guvernul Cîţu, ce investiţii străine în România şi cu ce companii, dar nu cred că această temă este în fruntea listei de priorităţi a autorităţilor române, începând cu preşedintele Iohannis, ambasadorii români în străinătate şi terminând cu celebrii ataşaţi comerciali pe care îi plătim din taxele şi impozitele noastre, dar nimeni nu ştie ce fac, mai ales că investiţia sud-coreenilor nu este în România.

    Guvernul Cîţu ar fi trebuit să preia dosarele investiţiilor străine în România de la guvernul Orban, care ar fi trebuit să preia dosarele de la guvernul Dăncilă şi tot aşa.

    După pensionarea lui Sorin Vasilescu, celebrul director care gestiona dosarele investiţiilor străine din România, nu-mi amintesc să fi apărut altcineva nou. Dacă vine un om de la USR, având în vedere că Ministerul Economiei este la USR, îi trebuie cel puţin un deceniu pentru a înţelege acest domeniu.

    Între timp, în 2020, Microsoft a anunţat o investiţie de peste 1 miliard de euro în Polonia, iar Google o investiţie de peste 1 miliard de euro în Grecia, negociată personal de premierul Kyriakos Mitsotakis.

    Nu ştiu ce a negociat personal nici Viorica Dăncilă şi nici Ludovic Orban şi nici ce negociază personal Florin Cîţu, fost ministru de finanţe în guvernul Orban.

    Polonia stă mai bine la IT decât România, dar Grecia nu cred că are sectorul de IT la fel de dezvoltat ca România.

    În timp ce Viktor Orban întinde covorul roşu investitorilor străini, săptămâna trecută am aflat că Mitsubishi Corporation, cea mai mare companie de trading din Japonia, şi-a închis biroul de la Bucureşti.

    Probabil că s-au săturat să aştepte materializarea sloganului cu care administraţia politică din România îl întâmpină pe orice investitor: România este o ţară foarte bună de investiţii, cu o forţă de muncă ieftină şi bine calificată, cu taxe şi impozite mici.

    Mitsubishi Corporation are venituri anuale care depăşesc 100 de miliarde de euro, aproape dublu veniturilor anuale strânse de guvern. Ca să nu mai vorbim că unul dintre acţionarii Mitsubishi Corporation este cel mai mare investitor american, Warren Buffett.

    Nu pot să cred că japonezii, care făceau afaceri în România din anii ‘70, nu ar fi vrut să investească aici.

    Bine că au plecat, pentru că tot ne furau ţara!

    Ungaria, care are o populaţie la jumătate faţă de România, cu un PIB de 140 de miliarde de euro faţă de 220 de miliarde al nostru, fără resurse energetice – petrol, gaze – a atras în 30 de ani investiţii străine de 87,3 miliarde de euro şi a investit în afară, prin companiile cu sediul în Ungaria, 33,2 miliarde de euro.  În România, Ungaria a investit 1,27 de miliarde de euro.

    În aceeaşi perioadă, după căderea comunismului, România a atras investiţii de 88,304 de miliarde de euro (la 31 decembrie 2019), pe primele locuri fiind Germania – cu 13,1 miliarde de euro, Austria – cu 10 miliarde de euro şi Franţa – cu 8,2 miliarde de euro. În Ungaria americanii sunt investitorii numărul doi, după nemţi, cu 11 miliarde de euro, în timp ce în România investiţiile americane (originea investitorului final, conform datelor BNR) au fost de 5,8 miliarde de euro, fiind pe locul 5.

    Bine că avem parteneriatul strategic, politic şi militar prin care achiziţionăm armament de la americani de câteva miliarde de euro.

    În retorica publică, premierul ungar Viktor Orban este bastardul Uniunii Europene, care face afaceri cu Putin. În realitate, Orban şi tot cabinetul de la Budapesta nu ştiu cum să atragă mai multe investiţii străine. Constructorul german BMW a decis să-şi facă fabrică de peste 1 miliard de euro în Ungaria, şi nu în România.

    Dacă nu greşesc, cea mai mare investiţie anunţată în România, de 200 de milioane de euro, este cea de acum 3-4 ani, a grupului german B Braun, care face într-un parc industrial de lângă Timişoara injecţii perfuzabile.

    Altă investiţie majoră nu-mi amintesc să se fi anunţat. Între timp au trecut vreo patru guverne, cu acelaşi preşedinte, Klaus Iohannis.

    Ca o statistică istorică, din cele 88 de miliarde de euro investiţii străine în 30 de ani, aproape jumătate, mai precis 35 de miliarde de euro, s-au realizat între 2005-2008, în timpul guvernului Tăriceanu.

    În 2019 România a atras investiţii străine de 5,2 miliarde de euro, iar în 2020, an de criză, în 11 luni soldul a fost de 1,876 de miliarde de euro, din care participaţii la capital şi profitul reinvestit de 3,8 miliarde de euro, în timp ce creditele intragrup au avut o valoare negativă de 1,969 de miliarde de euro, conform datelor BNR. Adică au ieşit bani din România.

    Pentru România este vital să aibă investiţii străine, pentru că pe lângă acestea vin şi investiţii româneşti. Investiţiile străine aduc comenzi, pieţe de desfacere, aduc knowledge în anumite domenii, aduc tehnologie şi pregătesc angajaţii.

    Şi bine ar fi dacă ar achiziţiona companii şi active româneşti.

    Aproape tot ce a învăţat businessul românesc în ultimii 20 de ani are legătură cu multinaţionalele care au venit în România şi cu angajaţii pe care i-au pregătit, şi care ulterior au început să lucreze pentru companiile româneşti.

    Dacă îi întrebi pe celebrii ambasadori români din străinătate sau pe ataşaţii comerciali, care nici nu ştii la cine raportează – Ministerului Economiei, Ministerului de Externe, SIE, la partid etc. – ce investiţii au adus personal în România sau ce pieţe externe au deschis pentru exporturile companiilor româneşti, le-ai stricat toată luna.  

    Cred că mulţi trăiesc şi acum cu ideea că pe vremea lui Ceauşescu România era un mare exportator mondial. Nu mai contează că acum România exportă într-o lună cât se exporta într-un an pe vremea comunismului.

    Politica externă este responsabilitatea preşedintelui României, acum Klaus Iohannis, şi nu-mi amintesc să existe un plan integrat  la Cotroceni pentru a atrage investitori străini, dincolo de companii care vor să vândă ceva în România.

    Vorba lui Dragoş Damian, CEO Terapia Cluj: În loc să vorbească cu fabricile din ţară să facem medicamente aici, autorităţile române au stat la taclale cu ambasadorii, lobbyştii şi reprezentanţii marilor companii internaţionale care nu au niciun interes să fabrice în România – pe bună dreptate, de ce ar face-o? -, pentru că e aşa de simplu să imporţi încoace.

    Pentru că vine din sectorul privat şi mai ales dintr-o bancă, cunoscând cât de importante sunt ISD-urile, premierul Florin Cîţu ar trebui să-şi pună lista de priorităţi ca în 4 ani de mandat să aibă un sold al ISD-urilor de cel puţin 30 de miliarde de euro, iar companiile străine să găsească un covor mai roşu la Bucureşti decât la Budapesta.

    Până când vor veni investiţiile străine, asta dacă România mai este o ţară interesantă, să ne bucurăm că cei mai mari investitori în România sunt românii care lucrează în afară şi, de ce nu, “turiştii” români din Cancun.

    Bine că măcar ei aduc bani în ţară.

     

    P.S. Eu cred că momentul în care investiţia sud-coreeană din Ungaria va fi gata, cel puţin 20% din angajaţi vor fi români, aşa cum se întâmplă acum în fabricile auto germane din Ungaria.

  • O întrebare la care aş fi foarte curios să aflu răspunsul: Câte acţiuni la UiPath au angajaţii din România?

    Luni, 1 februarie, la ora 22.00 în România, la prânz la New York, UiPath Inc. a anunţat că a încheiat o nouă rundă de finanţare, prin care a atras de la investitori încă 750 de milioane de dolari, la o evaluare a companiei de nu mai puţin de 35 de miliarde de dolari.

    Pentru cei care nu ştiu, UiPath este lider global în RPA – Robotic Process Automation, respectiv automatizarea proceselor repetitive. O aplicaţie a lor, care costă 4.000 de dolari pe an, poate înlocui munca a 5 angajaţi, care introduceau şi verificau facturi într-un sistem.

    Chiar dacă UiPath este acum o companie americană, povestea începe la Bucureşti şi putem menţiona că UiPath este cel mai valoros start-up din IT pornit din România.

    Valoarea la care a ajuns UiPah este incredibilă, având în vedere că în 2017 această companie fusese evaluată la 120 de milioane de dolari, când a atras 30 de milioane de dolari de la investitori.

    Multe întrebări se pun şi se vor pune în jurul UiPath, la unele avem răspunsuri, la altele nu.

    Întrebarea mea, la care aş fi foarte interesat să obţin un răspuns, este câte acţiuni deţin angajaţii din România la UiPath şi, bineînţeles, câte acţiuni deţin cei cinci fondatori ai UiPath – Daniel Dines – CEO, Marius Tîrcă – directorul de tehnologie şi încă trei, mai puţin cunoscuţi, Andra Ciorici – director de produs, Lavinia Cojocaru – Lead Software Developer şi Adrian Dorache – dezvoltator de soft.

    Cea mai recentă informaţie pe tema aceasta, conform revistei Forbes America, era că Daniel Dines avea 20% din UiPath atunci când compania fusese evaluată la 7 miliarde de dolari. Între timp compania a mai strâns bani şi probabil că pachetul de acţiuni deţinut de Daniel Dines s-a mai diluat. Dar valoarea companiei a crescut de 6 ori.

    Într-o prezentare făcută de Daniel Dines la o conferinţă, el a spus că toţi angajaţii care intră în UiPath primesc acţiuni, indiferent de poziţie.

    UiPath, care nu mai este demult o companie românească, ci una globală, majoritatea angajaţilor fiind la New York sau în India, a preluat modelul american, şi mai mult ca sigur îi va face pe mulţi angajaţi să devină milionari în lei, în dolari şi în euro în momentul în care se va lista la Bursa de la New York.

    Conform informaţiilor care se vehiculează în piaţă, o parte din angajaţii din România, de la Bucureşti, şi-au mai vândut din acţiuni pe piaţa gri, odată ce valoarea companiei a explodat.

    Conform estimărilor mele, angajaţii de la Bucureşti, mai puţin fondatorii, ar putea deţine între 0,5-1% din UiPath. Fondatorii ar putea deţine mai mult.

    În condiţiile în care UiPath se va lista la Bursă la minimum 35 de miliarde de dolari, angajaţii din România ar putea avea între 175-350 de milioane de euro, o sumă incredibilă.

    Ar fi pentru prima dată când un start-up din România ar produce milionari pe modelul american.

    Este celebră povestea secretarei lui Bill Gates care, la începuturile companiei,  a primit acţiuni în contul unei părţi din salariu, iar peste ani acţiunile respective au valorat câteva milioane de dolari.

    Acei bani, că vor fi 100 de milioane de dolari sau 350 de milioane de dolari pentru angajaţii din România, ar putea produce o emulaţie extraordinară pe piaţa de IT, dacă măcar o parte dintre ei ar fi reinvestiţi în start-up-uri.

    Pe modelul UiPath, fiecare ar vrea să dea o nouă lovitură, să descopere o nouă companie valoroasă, care ar putea să devină unicorn peste ani.

    Va fi foarte greu de replicat modelul UiPath, pentru că ideile globale şi mai ales execuţia lor este extrem de dificilă.

    Alţi bani ar putea să intre în real-estate pentru că mulţi angajaţi vor dori să trăiască în locuinţe mai frumoase şi mai mari. În San Francisco, după ce companiile din tehnologie au produs milionari în fiecare minut din rândul angajaţilor, piaţa imobiliară a explodat. Încă nu suntem la acest nivel, dar nu se ştie niciodată.

    Când UiPath va depune documentele extinse pentru listarea la Bursa de la New York, atunci vom afla câte acţiuni deţine Daniel Dines, Marius Tîrcă şi poate ceilalţi fondatori. Poate agregat vom afla şi câte acţiuni deţin angajaţii companiei, în special cei din România.

    În mod cert, Daniel Dines este miliardar în dolari.

    Dacă UiPath se va lista tehnic şi la Bursa de la Bucureşti, teama unui broker este că piaţa nu este atât de lichidă să poată cumpăra o parte din acţiunile angajaţilor, pe care aceştia vor dori să le vândă. Dar până la urmă, ţinta este ca UiPath să se listeze şi la Bursa de la Bucureşti, ca un reper, model şi exemplu pentru o companie care a pornit din România, dintr-un apartament din Delea Veche şi a ajuns o companie globală listată la Bursa de la New York.


    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Atât timp cât banii stau degeaba în bănci, fonduri de investiţii şi burse, generând numai creştere, economiile reale nu au cum să-şi revină

    Din păcate, revenirea economică după cea mai mare prăbuşire şi criză aduse de COVID din ultimul secol nu va fi atât de rapidă şi sigur nu va fi în 2021. În cel mai bun caz în 2022, şi asta dacă procesul mondial de vaccinare şi imunizare merge conform planurilor de pe hârtie.

    În România, BNR şi analiştii estimează că revenirea economică la nivelul din 2019 se va întâmpla la jumătatea lui 2022, asta în varianta pesimistă. Dar şi la noi depinde de rapiditatea vaccinării – în pandemie am pierdut 200 de milioane de euro pe zi dintr-o cifră de afaceri de 1 miliard de euro şi nu vom recupera aceşti bani dacă guvernul nu accelerează vaccinarea (ne costă 2 milioane de euro pe zi accelerarea vaccinării şi câştigăm 200 de milioane de euro pe zi) -, de ce se întâmplă în Germania şi în Europa, care sunt principalele pieţe comerciale şi de investiţii pentru România.

    Americanii şi chinezii sunt mai mult parteneri pentru vânzarea produselor lor în România decât să facă investiţii aici.

    Pentru că revenirea va fi lentă în marile ţări occidentale, tensiunile şi protestele sociale vor câştiga teren, având în vedere că inegalităţile s-au adâncit. Cei mai mulţi vor arăta cu degetul către bogaţi, care şi-au sporit averile în această criză, iar guvernele nu vor să-i taxeze mai mult. Inclusiv Joe Biden, noul preşedinte american, îşi face curaj să pună în aplicare planul de taxare a bogaţilor. În acelaşi timp, unu din patru americani nu-şi poate plăti chiria şi riscă să fie aruncat în stradă. Fragmentarea politică se va accentua, ceea ce va duce la critici continue la adresa guvernelor, iar rezultatele electorale vor spori şi mai mult incertitudinile. Tensiunile politice mondiale vor fi la ordinea zilei pentru că, în lipsa revenirii economice de acasă, liderii lumii va trebui să ofere publicului vinovaţi.

    Marile bănci centrale printează nonstop trilioane de dolari şi euro, dar tot nu sunt de ajuns pentru a acoperi necesarul de finanţare a guvernelor, acolo unde deficitele bugetare depăşesc 10% din PIB, de trei ori mai mult decât reperul standard. Guvernele au nevoie de aceşti bani pentru a-şi ţine economiile pe linia de plutire, pentru a plăti celebrul şomaj tehnic şi chiar a da bani oamenilor într-un mod direct, pentu a-şi plăti chiria, asigurările sociale, chiar şi pentru mâncare, ca să nu iasă în stradă. Şomajul din America, cu peste 9 milioane de oameni în plus fără loc de muncă, înseamnă foarte mult.

    Dobânzile negative din Uniunea Europeană sunt ca apa sfinţită. Mai mult au un rol simbolic, de alinare a durerilor economice, dar nu rezolvă prea mult problemele din economia reală.

    Nimeni nu prea mai ştie cum să revigoreze marile economii, acolo unde ţările încep să se confrunte cu probleme demografice – îmbătrânirea populaţiei, creşterea speranţei de viaţă, traiul mai bun -, stagnarea productivităţii muncii, supracapacitatea de producţie, lipsa locurilor de muncă pentru tineri şi, nu în ultimul rând, o digitalizare care nu poate fi asimilată atât de repede de toată lumea.

    Ideile macro s-au epuizat, iar printarea de bani – de zece ani încoace, de la criza precedentă – , dobânzile zero şi negative nu se mai transmit deloc în economia reală. Pacientul este tot în comă indusă.

    Lumea occidentală are prea mulţi bani care stau degeaba – în bănci, în burse, în fonduri mutuale, în fonduri de investiţii -, care nu produc nimic decât creşteri pe hârtie, care însă nu se văd în economia reală. Degeaba au crescut acţiunile Apple dacă cei mai mulţi dintre investitori nu şi-au scos o parte din profituri ca să facă ceva cu ei. Bineînţeles, cei mai mari investitori şi-au luat case, dar tot au băgat banii în active fixe.

    Cei din Europa, francezii, germanii, italienii, belgienii etc. au prea mulţi bani în bancă (activele bancare sunt de 3 ori mai mari decât PIB-ul) şi nu-i cheltuie, ceea ce nu ajută deloc businessurile şi economia. Chiar dacă banii de la bancă au dobânzi zero sau chiar negative, ei sunt ţinuţi acolo şi nu sunt cheltuiţi. Chiar dacă bursele cresc, atât timp cât câştigurile nu sunt marcate şi banii cheltuiţi pe haine, mâncare, vacanţe, entertainment, maşini, în realitate economiile reale nu au cum să se mişte.

    Toţi aceşti bani acumulaţi, trilioane de euro şi de dolari trebuie scoşi din bănci, burse, fonduri de investiţii, fonduri mutuale şi cheltuiţi. Dilema şi întrebarea cum se poate realiza acest lucru va fi subiectul următorului deceniu.

    cristian.hostiuc@zf.ro

  • România, un câmp de bombe bugetare: În anul crizei, guvernul Orban a lăsat moştenire un deficit bugetar de 102 mld. lei, adică 21 mld. euro, cu 10 mld. lei peste estimări

    Ministerul Finanţelor a publicat miercuri seară închiderea bugetară pentru anul 2020, an de pandemie şi an în care economia s-a confruntat cu una dintre cele mai violente crize economice într-un termen atât de scurt.

    Căderea economică de 5%, plus necesarul de finanţare de aproape 50 mld. lei pentru ţinerea economiei pe linia de plutire a dus deficitul bugetar la 102 mld. lei, adică aproape 10% din PIB, cu mult peste aşteptări.

    Veniturile totale au fost de 322 mld. lei, din care veniturile fiscale  (TVA, impozit pe venit, accize etc.) au fost de 151 mld. lei, iar veniturile din contribuţiile de asigurări sociale (25% din salariul brut pentru pensie) au fost de 112 mld. lei.

    Cheltuielile totale au fost de 424 mld. lei, din care cheltuielile de personal pentru cei 1,24 de milioane de bugetari au fost de 109 mld. lei, cheltuielile pentru plata pensiilor pentru 5 milioane de români au fost de 138 mld. lei, iar cheltuielile pentru plata dobânzilor pentru creşterea accelerată a datoriei publice au fost de 14,5 mld. lei.

    Nu cred că un alt guvern ar fi putut să obţină rezultate bugetare mai bune, având înv edere violenţa crizei economice, fragilitatea businessului din România, unde primele 1.000 de companii realizează 49% din cifra de afaceri totală din economie, iar restul de 599.000 de companii se bat pe ce a rămas, dependenţa de piaţa europeană, în special de Germania, necesitatea susţinerii şomajului tehnic pentru cei peste 1 milion de angajaţi care au fost nevoiţi să fie trimişi acasă din cauza închiderii economiei, plus cheltuielile sanitare venite peste noapte.  Că multe dintre aceste cheltuieli s-au făcut aiurea, asta-i altă problemă.

    Guvernul Orban a lăsat în economie venituri fiscale de peste 20 mld. lei prin amânarea plăţii unor taxe şi impozite.  Câte se vor recupera în 2021 vom vedea.

    Problema este că structura bugetară a României este foarte proastă, având în vedere că cheltuielile pentru plata salariilor bugetarilor şi a pensiilor, în sumă de 247 mld. lei, reprezintă nu mai puţin de 93% din veniturile fiscale, ceea ce este o situaţie nemaiîntâlnită.

    Dacă mai punem la socoteală necesarul pentru plata dobânzilor la datoria publică, de 14,5 mld. lei, rezultă că toate veniturile fiscale sunt mâncate. Nu mai rămâne nimic pentru altceva.

    Acum guvernul Cîţu încearcă să închidă, cel puţin pe hârtie, bugetul pe 2021 care, în varianta cea mai optimistă, indică o creştere economică de 4,3% şi o creştere a veniturilor totale bugetare cu 31 mld. lei, respectiv de la 322 mld. lei în 2020, la 353 mld. lei în 2021.

    Pe hârtie avem o creştere de 7%, dar această majorare, respectiv această strângere de taxe şi impozite depinde de foarte multe lucruri: ritmul de vaccinare, revenirea Germaniei şi a Europei, posibilitatea şi dorinţa companiilor care şi-au amânat taxele şi impozitele de a avea bani pentru a le plăti în 2021, şi nu în ultimul rând creşterea businessurilor.

    Economia României este extrem de polarizată, iar companiile mici depind de ce fac companiile mari şi de creşterea economică.

    Guvernul Cîţu mizează pe o creştere economică de 4,3%, în timp ce analiştii şi-au pus în previziuni o creştere economică mai redusă, estimările mergând între 2,7% şi 4%.

    Dacă anul agricol va fi bun, economia va indica o creştere de 4%, dar asta nu înseamnă că statul va avea venituri mai mari la buget.

    Pentru că nu mai poate susţine un deficit bugetar de 10% din PIB ca în 2020, guvernul Cîţu trebuie să reducă acest deficit la 7% în 2021, ceea ce înseamnă o reducere în valoare nominală de 24 mld. lei faţă de anul trecut. O ajustare extrem de dificilă, având în vedere că se bazează pe o speranţă a creşterii veniturilor cu 31 mld. lei şi o creştere a cheltuielilor bugetare cu numai 7 mld. lei, în condiţiile în care sindicaliştii din sistemul bugetar se pregătesc să rupă gardurile de la Palatul Victoria din cauza îngheţării salariilor, iar cei 5 milioane de pensionari sunt la rândul lor nemulţumiţi că nu ştiu cu cât le va mai creşte pensia. Şi oricum, speranţele pentru o creştere de 40% sunt irealizabile.

    BNR, care susţine guvernul prin scăderea dobânzii de referinţă astfel încât Ministerul Finanţelor să se poată împrumuta mai ieftin, a avertizat public asupra incertitudinilor bugetare legate de consolidarea fiscală , un termen extrem de preţios folosit de economişti pentru a justifica necesitatea reducerii deficitului bugetar, scăderii cheltuielilor şi creşterii veniturilor.

    România, ca de altfel toată Europa, se va confrunta în primul trimestru cu o recesiune economică intervenită ca urmare a reînchiderii economiilor Europene şi a semnelor de întrebare legate de rapiditatea vaccinării populaţiilor.

    În cazul României, companiile pierd 200 mil. euro pe zi din cauza încetinirii revenirii economice. Dacă guvernul ar accelera vaccinarea, care costă 2 mil. euro pe zi, businessul ar putea să-şi revină mult mai repede.

    Temerea cea mai mare este că îngheţarea salariilor la buget s-ar putea să nu fie de ajuns pentru obţinerea deficitului bugetar de numai 7% din PIB, adică de 78 mld. lei , dacă cele 31 mld. lei în plus la venituri nu se vor realiza.

    Este bine să reamintim că preşedintele Băsescu şi guvernul Boc au tăiat salariile la buget cu 25% în mai 2010, când bugetul nu se închidea cu 4 mld. lei.

    În următoarele zile vom vedea bugetul pe 2021 pe care îl va prezenta guvernul Cîţu, pentru a vedea cât de realist este făcut.

    PSD, în opoziţie, a prezentat propriul buget pe 2021, o însăilare de date frumos prezentate într-un Power Point, dar care arată mai optimist decât şi optimismul guvernului Cîţu.

    Niciun guvern nu va putea să închidă într-un mod rezonabil bugetul pe 2021 având în vedere situaţia economică, datele din piaţă, modul de construcţie bugetară, unde cheltuielile fixe mănâncă toate veniturile fiscale.

    Să nu ne amăgim că altcineva ar putea obţine rezultate bugetare mai bune sau ar putea strânge mai multe venituri din economie. Doar dacă nu vrea să majoreze taxele şi impozitele sau să reducă salariile şi pensiile, sau să vândă la foc automat companiile de stat, licenţele 5G etc.

    Ca să încheiem anul 2020, mai trebuie să vină situaţia datoriei publice, ca să vedem cum a arătat explozia.

    În ultimii 5 ani, guvernele Grindeanu, Tudose, Dăncilă, Orban şi acum Cîţu au lăsat câte o bombă bugetară în economie.

    Să vedem în capul cărui guvern vor exploda.

    Oricum, victimele vor fi companiile şi noi.

  • Mai mulţi români vor să se angajeze, dar peste jumătate din salariaţi vor să schimbe locul de muncă

    Vestea bună: peste 300.000 de români şi-au făcut pentru prima dată în 2020 cont pe platforma de recrutare online eJobs. „Angajarea a fost pe parcursul anului 2020 principalul obiectiv profesional al românilor. 2020 a fost anul recordurilor în materie de aplicări”, anunţă e-Jobs.

    Luna ianuarie 2021 a debutat în forţă, cu peste 500.000 de aplicări în primele două săptămâni ale anului şi aproape 70.000 de oameni care şi-au trimis CV-ul pentru angajare, menţionează Bogdan Badea, CEO eJobs, cea mai mare platformă de recrutare online.

    Mai mult de 7.000 de locuri de muncă au fost postate în primele săptămâni din 2021, retailul, bankingul, IT-ul şi industria de comunicaţii fiind pe primele locuri.

    Vestea proastă: conform unui sondaj realizat de BestJobs, a doua mare platformă de recrutare online, mai mult de jumătate dintre angajaţii români se gândesc să schimbe locul de muncă în 2021, iar 28% au făcut chiar paşi concreţi în această direcţie.

    De ce vor să schimbe jobul? 39% dintre angajaţi spun că principalul criteriu este salariul; 29% susţin că voiau să schimbe locul de muncă înainte de pandemie pentru că vor o altă provocare în carieră; 27% dintre angajaţi susţin că actualul loc de muncă nu le oferă suficiente oportunităţi de dezvoltare profesională; 19% dintre cei care au răspuns la sondaj se gândesc la un job în străinătate, dacă firma i-ar anunţa că urmează să le scadă salariul, 57% spun că ar accepta, dar şi-ar căuta imediat un alt job; doar 15% şi-ar da demisia pe loc.

    Ca o concluzie, pe piaţă au apărut candidaţi care îşi caută un job, ceea ce este un lucru bun, dar pe de altă parte, jumătate dintre angajaţii existenţi ar vrea să schimbe locul de muncă, ceea ce este dărâmător din punctul de vedere al unei companii.

    Economia României a scăzut cu aproape 5% în 2020, iar previziunea optimistă pentru 2021 indică o revenire de 4,3% în varianta guvernului şi de 2,5-3,5% în varianta analiştilor.

    Marile reţele de comerţ, care sunt preponderent străine, vor să investească între 700 şi 800 de milioane de euro în acest an pentru a deschide încă 400 de magazine noi. Asta înseamnă noi locuri de muncă.

    Pe de altă parte, cei din IT, care se confruntă cu un deficit de 15.000 de programatori, vor să mai angajeze între 10 şi 100 de programatori/companie ca să facă faţă cerinţelor de digitalizare ale clienţilor. Problema în România este că lipseşte mijlocul: avem poziţii deschise pentru lucrători comerciali în supermarketuri, unde nu ai nevoie de foarte multă şcoală, iar pe de altă parte avem nevoie de IT-işti, unde este nevoie de o şcoală destul de înaltă. Salariile între cele două extreme se mişcă între 1.500 de lei şi 7.500 de lei, adică 1.600 de euro.

    Pentru poziţiile de mijloc, unde ai nevoie de şcoală şi de mai multă specializare, există un mare gol în piaţă. Companiile româneşti nu pot să plătească salarii mai mari, iar multinaţionalele nu găsesc suficienţi specialişti pe cât ar avea nevoie.

    Anul 2020, când economia şi companiile s-au confruntat cu aceasstă criză COVID a mai temperat din vânzoleala de pe piaţa forţei de muncă, dar la primul semn de creştere economică, tensiunile se vor relua.

    Odată ce va dispărea pandemia, exodul extern se va relua, pentru că salariile nu sunt suficient de mari încât să constituie o alternativă pentru cei care se gândesc să lucreze în străinătate.

    Nici creşterea salariului minim – cu numai 3%, care înseamnă un plus de 43 de lei net pe lună, până la 1.386 de lei – nu ajută prea mult piaţa muncii.

    Dacă această tensiune de pe piaţa forţei de muncă se va menţine în următorii 5 ani, iar bazinul disponibil de angajaţi va seca, România nu va mai atrage investiţii, nici străine şi nici româneşti, pentru că nu va avea cu cine să le facă.

    Importul de asiatici, cota fiind de 25.000 pe an, poate să tempereze febra de pe piaţa forţei de muncă, dar mai mult în construcţii sau în joburile care nu necesită o pregătire superioară.

    Pentru celelalte joburi, unde trebuie mai multă şcoală şi pregătire, piaţa va fi extrem de dură, în sensul că nu se vor găsi candidaţi. Companiile româneşti nu au suficientă valoare adăugată ca să plătească salarii ca în IT, de peste 1.500 de euro pe lună.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Salariul nu mai este pe primul loc în mintea angajaţilor, ci stabilitatea plăţii salariului şi soliditatea companiei

    Această pandemie, care sigur va ţine cel puţin încă doi ani de-acum înainte, va schimba pe termen scurt modul cum angajaţii se raportează la jobul pe care îl au, la salariu, la acceptarea altor oferte primite, la schimbarea locului de muncă.

    Dacă în perioadele de boom, când sunau telefoanele în fiecare zi, salariul şi creşterea primită pentru a accepta un job la o altă companie era pe primul loc, acum plata salariului la timp şi soliditatea companiei unde lucrează au trecut pe primul loc.

    „Ne aştepăm la o reaşezare a priorităţilor angajaţilor, ţinând cont că, întrebaţi ce aşteaptă de la organizaţia unde lucrează, majoritatea au pus pe primul loc siguranţa locului de muncă. Pentru companiile care au un brand de angajator puternic va fi o ocazie mult aşteptată de a recruta noi talente”, a spus pentru ZF Mihaela Maranca, Country Manager România pentru compania de resurse umane Randstad.

    Radu Turcescu, Reputation Management Strategy, spune că teama de a rămâne fără un loc de muncă şi-a făcut simţită prezenţa pe piaţă: imaginea de angajator stabil va conta enorm în decizia de angajare.

    Această idee este valabilă şi pentru angajaţi, având în vedere că firmele de recrutare şi companiile fac dosare din ce în ce mai complexe înainte de a discuta cu cineva sau de a lua decizia de angajare, pe baza informaţiilor strânse de pe reţelele sociale sau din alte surse deschise sau închise.

    Sorina Faier, de la firma de recrutare Elite Searchers, a spus la ZF Live că a avut cazuri în care o ofertă de angajare cu o creştere salarială de 30-50% a fost respinsă, pentru că persoana în discuţie nu avea încredere în cel care i-a făcut oferta, pentru că era un start-up. Iar în perioadele de criză, aceste companii la început de drum au probleme de finanţare.

    Din păcate, în companiile româneşti antreprenoriale, patronii nu investesc în perioadele de boom în brandul companiei, în modul cum trebuie să se poziţioneze în piaţă, în rândul propriilor angajaţi, dar şi în ochii angajaţilor de la concurenţă. Tuturor li se pare că sunt bani aruncaţi degeaba, iar dacă dai un salariu mai mare oferta va fi acceptată imediat.

    Multinaţionalele au tot timpul grijă să aibă o imagine bună în piaţă, astfel încât să fie în topul preferinţelor unde să lucrezi.

    „No-name-urile”, cele mai multe companii antreprenoriale româneşti, stau prost în piaţă ca percepţie şi întâmpină mari probleme când trebuie să recruteze oameni. Iar când reuşesc să ia pe cineva, plătesc un preţ mult mai mare decât o multinaţională.

    Neavând prea mulţi bani, dar mai degrabă neavând încredere în firmele care se ocupă de branding, pe ideea că le ştiu pe toate, patronii români nu dau importanţă modului cum sunt percepuţi ei ca persoane şi compania lor în piaţă, în media, în social-media şi sunt foarte intrigaţi, miraţi, frustraţi, că ei muncesc, dar angajaţii nu apreciază acest lucru, nici pe ei, nici compania. Şi mai mult decât atât, îi vorbesc de rău în piaţă.

    Toate aceste lucruri se văd cel mai bine în perioadele de criză, când se face diferenţa în piaţă, iar de cele mai multe ori multinaţionalele câştigă teren, iar companiile româneşti pierd.

    Pentru o companie care se bazează mai mult pe creiere şi mai puţin pe echipamente, brandul şi reputaţia contează cel mai mult în ochii angajaţilor şi în ochii altor angajaţi, când se pune problema de angajare.

    Multinaţionalele sunt percepute ca fiind companii extrem de stabile, care plătesc salariile la timp şi care au acţionari care în perioadele de criză susţin businessul. Companiile româneşti sunt percepute ca fiind nesigure, cu planuri de restructurare şi concediere venite peste noapte, cu salarii care ar putea să nu se plătească la timp şi cu beneficiile tăiate în perioadele de criză.

    De aceea toată lumea caută să lucreze la companii solide, cu reputaţie, care plătesc salariile la timp. Nimeni nu se mai aşteaptă la creşteri salariale.

    Aceasta este realitatea în care vom trăi, cel puţin în următorii doi ani.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Cumpărăm acum sau nu un apartament? Ce concluzie putem trage

    Ianuarie 2020, de la ce date de pe piaţa imobiliară pornim:

    1. În noiembrie 2020 creditele ipotecare noi acordate de bănci au fost de 1,47 de miliarde de lei, cel mai ridicat nivel din anul crizei Covid. Este al doilea maximum din ultimii trei ani şi jumătate.

    2. În noiembrie 2020 rata dobânzii DAE la creditele ipotecare în lei a fost de 5,15%, minimul ultimilor doi ani şi jumătate. În februarie şi în martie DAE a fost de 5,75%.  

    3. În octombrie 2020, conform imobiliare.ro, cel mai mare portal de profil, s-a înregistrat cel mai înalt nivel de tranzacţii din an: numărul apartamentelor, caselor şi terenurilor care au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare a fost de 83.675, în creştere cu 43% faţă de octombrie 2019. În Bucureşti s-au tranzacţionat 13.623 de imobilie, în Ilfov 6.281, în Timiş 4,805 imobile şi în Cluj 4.392 de imobile. Cel mai probabil octombrie a fost o lună atipică, având în vedere că în lunile anterioare numărul de tranzacţii la nivel naţional a oscilat între 35.000 – în ianuarie, 27.000 – în aprilie, când s-a închis economia din cauza Covid, şi 50.000 – în iulie. În septembrie au fost 48.000 de tranzacţii imobiliare.

    4. La finalul lunii decembrie, guvernul Cîţu a luat decizia să amâne pentru un an creşterea plafonului de la 90.000 de euro la 140.000 de euro, la care se aplică TVA de 5%, care a fost o lovitură neaşteptată pentru dezvoltatorii imobiliari şi pentru clienţii care îşi făcuseră deja nişte calcule şi erau pregătiţi să cumpere apartamente cu suprafeţe mai mari şi cu preţuri mai mari.

    5. Conform Eurostat, jumătate din populaţia României (46%) trăieşte în locuinţe supraaglomerate, fiind cel mai mare procent din rândul statelor UE. În Letonia procentul era de 42%, în Bulgaria 41%, în Polonia 37%, iar cel mai bine se trăia în Cipru – 2%, Irlanda – 3%, Malta – 3% şi Olanda – 4,8%. La polul opus, numai 7% din populaţia României trăia într-o locuinţă prea mare, Bulgaria avea un procent de 11%, Italia – 14%, Grecia – 10%. La nivelul Uniunii Europene, procentul a fost de 32%, adică mai mult de una din trei persoane locuiau în locuinţe subocupate în 2019.

    6. Din cauza restricţiilor sociale, cursurilor online, prăbuşirii turismului şi a călătoriilor de afaceri, lipsei studenţilor în centrele mari universitare, lipsei Airbnb, piaţa de chirii s-a prăbuşit atât ca cerere (între 50%-80%)m cât şi ca preţuri (între 20%-30%).

    În aceste condiţii, mii de apartamente cumpărate ca investiţie, pentru a fi date în chirie sunt goale, iar randamentul a scăzut de la 8% spre 4-3% în euro, astsa dacă găseşti chiriaşi. Oricum, este un randament mai bun decât o dobândă de 0-1% la bancă sau 1,85% la titlurile de stat în euro.  

    7. Liviu Tudor, cel mai mare proprietar român de birouri, a cumpărat platforma Iscut din zona Preciziei din Capitală, unde ar vrea să facă locuinţe.

    8. Impact, unul dintre cei mai mari dezvoltatori imobiliari din Bucureşti, anunţă noi proiecte de case şi apartamente, mai ales că a ridicat bani de pe bursă, vânzând obligaţiuni pentru care plăteşte o dobândă de 6,4% la euro.

    9. Conform Imobiliare.ro, în decembrie 2020 preţul mediu la nivel naţional la apartamente a fost de 1.371 de euro/mp, în creştere cu 2,2% faţă de decembrie 2019, adică 30 de euro pe metrul pătrat în plus. Faţă de anul 2008, maximul preţurilor pe piaţa imobiliară, preţul mediu este în continuare sub nivelul de atunci, care a fost în martie 2008 de 2.058 euro/mp.

    10. În Bucureşti, în decembrie 2020 preţul pe metrul pătrat a fost de 1.425 euro, în creştere cu 0,8% faţă de decembrie 2019, adică 12 euro/mp în plus. În martie 2008, pe vârful imobiliar, preţul pe metrul pătrat a fost de 2.264 euro.

    11. În Cluj în decembrie 2020 preţul pe metrul pătrat a ajuns la 1.840 euro, în creştere cu 7,5% faţă de decembrie 2019, adică 120 de euro în plus. În mai 2008 metrul pătrat în Cluj a fost de 1.537 de euro, sub nivelul de acum.

    12. În Timişoara, în decembrie 2020 metrul pătrat a fost de 1.292 de euro, în creştere cu 1,5% faţă de decembrie 2019 şi sub martie 2008, când se înregistra un nivel de 1.311 euro/mp.

    13. În octombrie 2020, salariul mediu pe economie a fost 3.343 de lei, adică 686 de euro. În 2008, salariul mediu a fost de 1.282 de lei, adică 340 de euro. Deci avem o creştere de 101% a salariului mediu între 2008-2020.

    14. În IT salariul mediu a crescut de la 2.500 de lei în 2008, adică 690 de euro, la 7.674 de lei net în octombrie 2020, adică 1.575 de euro.

    Multă lume se întreabă dacă să cumpere sau nu un apartament, unde să locuiască sau daca să-l dea în chirie. Concluzia este evidentă.

    cristian.hostiuc@zf.ro

  • Vreţi să lansaţi un produs / serviciu / afacere, ce nume puneţi, românesc sau internaţional?

    La mulţi ani, România pentru cei 102 ani! Să fii sănătoasă şi mai ambiţioasă!

    Cu toţii am marcat Ziua Naţională a României pe 1 Decembrie aducându-ne aminte de Marea Unire de la 1 decembrie 1918 şi de toate evenimentele care ne-au marcat istoria. Am invocat patriotismul şi dorinţa de a păstra tradiţiile, dar parcă un nume internaţional ar da mai bine.

    Una dintre problemele de început ale unei afaceri ţine de alegerea numelui companiei, produsului sau serviciului creat. Până ca acest nume să ajungă un brand mai este mult.

    După 1989, când a căzut comunismul, primii capitalişti ai României şi-au pus numele lor, numele copiilor, numele naşilor, numele unor amintiri din viaţă pentru companiile şi afacerile pe care le-au fondat.

    Pentru România, Ţiriac Copos – Ana, Cataramă – Elvila, GCP – George Constantin Păunescu (pentru cei care nu ştiu, a fost cel mai influent om de afaceri la începutul anilor ’90), George Pădure – GEPA etc. – aceste nume reprezentau ceva.

    Poate Adrian Sârbu (proprietarul Ziarului Financiar şi al revistei Business MAGAZIN) a venit cu nume mai internaţionale – MediaPro, Mediafax şi celebrul ProTV, unul dintre cele mai puternice branduri create în ultimii 25 de ani.

    Primii capitalişti voiau să acapareze cât mai mult din piaţa românească aşa că nici nu îşi puneau problema că, dacă ar vrea să iasă în afară, ar trebui să aibă un nume mai internaţional care să fie declinat mai uşor şi pe alte pieţe. Mai degrabă se prefera preluarea în România a unor nume italieneşti, germane, americane, având în vedere că noi, mai degrabă cumpărăm un brand străin decât unul românesc.

    Multă vreme am crezut că Bigotti este un brand italian de cămăşi şi de haine decât un brand românesc. Între Bigotti şi Braiconf, prima alegere era Bigotti.

    După anul 2000 lucrurile au început să se mai schimbe, noii capitalişti care au trecut de la numele de patron la cel de antreprenor au căutat să fie mai internaţionali având în vedere că eram acaparaţi de globalizare.

    Cu toţii am început să apreciem mai mult numele străine: Carrefour, Mega Image dădeau mult mai bine decât magazinele Zanfir, de exemplu.

    Zara, H&M, Bershka, Stradivarius, Ikea au intrat mai rapid în vocabularul nostru curent.

    Cei care vor să pună pe piaţă o nouă companie, un nou produs, un nou serviciu, care să aspire la poziţia de brand se gândesc în primul rând la un nume internaţional care să poată să fie uşor extins şi în afară, pe alte pieţe, în cazul în care ar fi nevoie.

    Pentru primii capitalişti, ieşirea în afară s-a izbit, dincolo de mentalitatea locală şi de un numele românesc pe frontispiciu.

    Când Daniel Dines s-a gândit de la început că vrea să facă o firmă internaţională, şi-a ales un nume internaţional – UiPath.

    Nici nu spui că acest UiPath, care face furori la nivel internaţional, ajungând cea mai valoroasă companie pornită din România, cu o valoare de 10 miliarde de euro şi cu un potenţial de a ajunge la 20 de miliarde de euro când se va lista pe bursa din America, îşi are istoria într-un apartament din Delea Veche.

    Toate start-up-urile din IT trebuie să aibă un nume internaţional de la început dacă vor să fie băgaţi în seamă de potenţialii investitori.

    Acum toată lumea te întreabă, când se uită la o afacere, dacă poate fi extinsă uşor, acest lucru însemnând şi un nume internaţional, la nivel global.

    România este o piaţă prea mică, la fel cum sunt şi numele care au o semnificaţie românească.

    Asta e viaţa globală în care am intrat cu toţii.


    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Salariile din IT încep să se plafoneze. Ce se întâmplă în cea mai râvnită industrie din România?

    În octombrie, mi-a atras atenţia Topul ZF al companiilor cu cele mai mari scăderi ale numărului de angajaţi în 2019. Pe primul loc a fost Yazaki, componente auto, cu o scădere a numărului de angajaţi cu 2.924. Pe locul 2 a fost Oltchim Râmnicu-Vâlcea cu un minus de 1.714, pe locul 3 a fost retailerul Auchan, cu un minus de 1.450, pe locul 4 a fost Adecco, firmă de recrutare temporară, cu un minus de 1.234, pe locul 5 a fost o companie din Timiş – Sistem de Producţie şi Cablaje, cu minus 1.152, iar pe locul 6, o surpriză destul de mare, Oracle România, cu o scădere a numărului de angajaţi pe această companie cu 1.085, până la 3.378 de angajaţi, cât avea la finalul lui 2019.

    În decembrie 2019 salariul mediu din industria IT&C fusese de 7.689 de lei, iar salariul mediu pe economie fusese de 3.340 de lei. Pe locul 2 au fost cei din prelucrarea ţiţeiului cu 6.996 de lei, pe locul 3 cei din intermedierile financiare – bancherii, cu 6.568 de lei, iar pe locul 4 cei din extracţia petrolului, cu 6.310 lei.

    Când am văzut în octombrie 2020 topul firmelor cu cele mai mari scăderi ale numărului de angajaţi, mi-am pus problema ce caută Oracle acolo, în condiţiile în care piaţa IT era într-o creştere continuă, iar companiile căutau în disperare IT-işti.

    Dar, surpriză, când a venit câştigul salarial mediu pentru septembrie 2020: pentru prima dată după un deceniu, cel mai bine plătiţi angajaţi din România nu au mai fost cei din IT.

    Conform datelor Institutului Naţional de Statistică, în septembrie 2020 angajaţii din fabricarea produselor de cocserie şi a produselor obţinute din prelucrarea ţiţeiului au avut un salariu mediu net de 7.879 de lei, adică 1.618 euro.

    Pe locul 2 au fost angajaţii din IT&C, cu 7.750 de lei, pe locul 3 cei care lucrează în extracţia petrolului brut şi a gazelor naturale, cu un câştig salarial mediu net de 7.451 de lei.

    Salariul mediu pe economie a fost de 3.321 de lei net.

    În IT se întâmplă ceva?

    Apoi am văzut datele BNR privind exporturile de servicii, o componentă extrem de importantă în balanţa de plăţi a României.

    Exporturile de servicii IT, telecomunicaţii, informaţii şi informaţionale – România fiind o ţară outsourcing- au fost în perioada ianuarie-septembrie 2020 de 1,342 miliarde de euro, în scădere de la 1,380 miliarde de euro în perioada ianuarie-septembrie 2019.

    Importurile de acest gen de servicii au fost de 663 milioane de euro în ianuarie-septembrie 2020, faţă de 636 de milioane de euro în ianuarie-septembrie 2019.

    Interesant, comenzile din afară s-au redus?

    Cam din 2009/2010 cererea pentru IT-işti a început să crească susţinut, în paralel cu o creştere constantă a salariilor. În scurt timp bancherii, care în 2008 erau pe primul loc, cu un câştig mediu de 3.082 de lei (838 de euro, la cursul euro de atunci), au început să fie depăşiţi constant.

    Această criză adusă de Covid-19 a testat rezistenţa companiilor din IT care şi-au trimis angajaţii să lucreze de acasă. Având o infrastructură de internet bună, trecerea la remote-work s-a făcut fără probleme. Dar probabil că această pandemie a temperat şi vânzoleala de pe piaţa forţei de muncă, ducând şi la scăderea cererii de IT-işti. Multinaţionalele, principalii angajatori de IT-işti, au îngheţat poziţiile dar şi salariile, pentru a vedea ce se mai întâmplă.

     

    Elena Baron, Freelancer IT, o firmă de recrutare pentru middle şi senior management în IT:

    aş putea spune că piaţa este semiîngheţată, destul de multe companiile au pus recrutările pe hold pentru că nu ştiu ce va urma, deci oferta de joburi a scăzut. De partea cealaltă candidaţii au devenit mult mai reticenţi în a-şi schimba jobul şi a accepta alte oferte. Salariile nu prea au crescut. Chiar salariul nu mai reprezintă principalul criteriu la care se uită candidaţii ci stabilitatea companiei la care lucrează sau care încearcă să-i recruteze.

     

    Dincolo de acest lucru, îmi amintesc de discuţia pe care am avut-o cu Marian Popa, şeful Centrului de Servicii de la Bucureşti al celei mai mari bănci din Germania, Deutsche Bank, care anul trecut a spus că IT-ul românesc a ajuns pe un platou, iar de aici creşterile salariale mai pot fi justificate doar prin creşterea valorii adăugate, o operaţiune mai complexă decât serviciile actuale.

    În ultimii ani creşterile neîntrerupte şi chiar violente ale salariilor din IT au determinat scăderea marjelor pentru multinaţionale, iar în final au adus şi o anumită stare de reticenţă în a lua proiecte noi care să implice angajarea mai multor IT-işti.

    Vom vedea în următoarele luni dacă această plafonare – gândiţi-vă că din decembrie 2019 până în septembrie 2020 creşterea câştigului mediu din IT a fost de numai 61 de lei, adică 0,07%, respectiv de la 7.689 de lei, la 7.750 de lei – va continua sau dacă a fost numai o excepţie, iar o dată ce vom ieşi din această pandemie trendul de creştere a salariilor din IT va reveni din nou în prim-plan.


    (cristian.hostiuc@zf.ro)