BusinessMagazin

Tag: carti

  • Cel mai bun motiv pentru a-ţi ascunde faţa pe Facebook

    Un grup de tineri din Cluj-Napoca şi-au făcut o misiune din a-i convinge pe oameni să citească mai mult. Înlocuirea „selfie-ului“ cu o fotografie cu o carte pe faţa utilizatorului, transport public gratuit pasagerilor care citesc sau reduceri pentru cititori la cabinetele stomatologice sunt câteva dintre acţiunile care le-au adus un număr de peste 55.000 de fani pe Facebook şi premisele unei comunităţi mai informate şi mai creative.  

    „Cititul este o activitate care ne hrăneşte şi pe care ar merita să o facem în fiecare zi. Nu toată ziua, dar în fiecare zi”, descrie Victor Miron motivul pentru care a iniţiat campania de promovare a lecturii „Cărţile pe faţă.“  Concret, aceasta constă într-o serie de acţiuni menite să demonstreze că lectura dezvoltă creativitatea, indiferent că vorbim despre proiecte precum „căsuţe de cărţi“ aflate în parcuri, gratuităţi pentru cititori sau chiar şi existenţa unor service-uri auto cu bibliotecă, unde, dacă mergi cu maşina la reparat, primeşti o carte la schimb.
    Totul a pornit însă de la prima acţiune a campaniei,  cea de la care i se trage şi numele: „A-ţi da cărţile pe faţă” înseamnă ca utilizatorii să posteze pe Facebook o fotografie în care îşi acoperă parţial sau total faţa cu o carte. Poza este postată, de preferat, la profil. „Ne dăm cărţile pe faţă deoarece credem că ne reprezintă. Cărţile ne recomandă mai mult decât culoarea ochilor”, explică Miron.

    Originar din Cluj-Napoca, tânărul lucrează ca marketing manager în cadrul unui service auto şi şi-a câştigat deja statutul de social media influencer pe baza campaniei „Pe drumul cel bun”, proiect de responsabilitate socială care promovează bunele maniere la volan, curtoazia între participanţii la trafic, care provoacă oamenii la un comportament civilizat pe stradă şi în maşini, cât şi prin comunitatea de consum colaborativ „Use Together“ (o comunitate online în care poţi împrumuta, oferi sau schimba obiecte personale cu alţi membri, gratuit).

    Ideea proiectului „Cărţile pe faţă“ a început să se contureze la final de 2013, când Victor Miron şi-a propus să reînceapă să citească mai mult. A respectat acest deziderat şi, după trei săptămâni în care a citit cel puţin câte o oră pe zi, a constatat că este mult mai creativ. „Văzând că mie îmi face bine să citesc, am îndrăznit să le propun şi altora“, povesteşte el. „Şi‑a dat pentru prima dată, cărţile pe faţă” în ianuarie 2014, fără să conştientizeze că acesta era debutul unei reale campanii de promovare a lecturii. De altfel, timp de trei săptămâni nimeni nu i-a urmat exemplul. A câştigat totuşi implicarea a sute de oameni în proiect, după ce a reuşit să convingă librăria Bookstory să ofere o reducere de 10% persoanelor care au o astfel de fotografie pe Facebook.

    Acţiunile de promovare a lecturii prin astfel de colaborări au continuat şi au ajuns până acum la 20. Printre acestea se află  un cabinet stomatologic „anti-cariat“, unde pacientul primeşte reducere dacă pagina sa de Facebook are o fotografie cu „cărţile pe faţă“ (până în prezent a ajuns la trei astfel de cabinete în ţară), ori distribuirea a zeci de mii de semne de carte cu mesajul „Dacă aştepţi un semn pentru a citi o carte, acesta este semnul“. Potrivit lui Miron, cel mai greu de realizat a fost proiectul de implementare a transportului gratuit Travel by Book, prin care şi-au propus să ofere transport public gratuit, dacă pasagerul citea pe parcursul călătoriei. I-au adresat această propunere primarului oraşului Cluj-Napoca, în direct, la radio, în martie 2014, propunându-i ca în ultima zi din lună cine merge cu autobuzul citind să nu plătească bilet. Chiar dacă ideea a plăcut, implementarea ei a fost amânată. În cele din urmă, gratuitatea a fost implementată la Cluj-Napoca în două ediţii, timp de cinci zile, iar ştirea despre eveniment a făcut înconjurul lumii după ce a apărut în The Independent, BBC Book Club sau pe France 2. „Am primit mesaje de la oameni de pe toate continentele care voiau să implementeze această gratuitate”, spune Miron. 

  • Adulţii au dat în mintea copiilor şi caută cărţi de colorat

    Cărţile de colorat au devenit în ultimii ani tot mai populare în rândul adulţilor, iar ca dovadă stă faptul că vânzările de anul trecut au crescut de 12 ori faţă de anii precedenţi.
     
     
    Studiul celor de la Nielsen BookScan, care acoperă 85% din piaţa de cărţi din Statele Unite, arată că numărul volumelor vândute a crescut de 1 milion în 2014 la 12 milioane în 2015. Şi volumul căutărilor pe Google după “cărţi de colorat pentru adulţi” au atins un maxim la finalul anului 2015, rămânând şi în 2016 mult peste media obişnuită, scriu cei de la Quartz.
     
     
     

  • Răspunderea mea, a lui, a noastră

    Am vrut să văd cum a reacţionat lumea la o astfel de ştire, practic o întoarcere la starea de dinainte de incendiu, dar, ghinion, aceasta nu s-a viralizat; drept urmare, a rămas prin ungherele siturilor de ştiri şi ale jurnalelor televiziunilor. Şi doar un singur caz, cel al Arenei Naţionale, mai aduce în atenţia publicului autorizaţiile necesare funcţionării spaţiilor publice şi pericolele care pot apărea.

    Probabil că nici acest caz nu va mai exista prea mult, pentru că recent am auzit, cu jumătate de ureche, recunosc, asta pentru că nu sunt prea pasionat de ştirile cu tentă sportivă, că reprezentanţii uneia sau mai multor echipe de fotbal bucureştene vor merge nu ştiu unde pentru a cere redeschiderea stadionului. Şi, desigur, o să rezolvăm totul cu o declaraţie pe propria răspundere a cuiva. Fapt este că măsura propusă de ministrul de interne nu are altă menire decât de a transfera toată răspunderea, în cazul unui alte nenorociri, către administratorii respectivelor spaţii, iar autorităţile care nu şi-au făcut treaba să fie absolvite de vină. Un punct de vedere interesant, care poate fi extins.

    Să dea cineva, de exemplu, o declaraţie pe propria răspundere că în Vrancea nu va mai fi niciodată un seism major, ca să dormim liniştiţi, fie şi în clădiri cu faţada tapetată de buline roşii.

    Sau să dea altcineva o declaraţie pe propria răspundere că folosirea celor mai ieftine materiale, pentru construcţii sau pentru amenajări, este o acţiune pur economică, care nu are de-a face cu potenţialele pericole ce derivă din folosirea respectivelor materiale.
    Oricum, instituţia propriei răspunderi funcţionează din plin, şi acum, în alte domenii. S-au dat mii de declaraţii pe propria răspundere, de către tot soiul de aleşi şi de oficiali ai statului, cum că nu au făcut poliţie politică înainte de 1989; pe urmă tot ei s-au bătut în dosare de colaboratori ai Securităţii, în mod public. Parlamentarii dau o declaraţie pe propria răspundere că sunt corecţi în folosirea celor peste 10.000 de lei pe care îi primesc pentru cabinetele din teritoriu, deşi legătura aleşilor români cu teritoriul are loc cel mult o dată la patru ani, în perioada alegerilor, în rest netrecând cu lunile pe la birouri.

    Înţeleg că formularul 088, „Declaraţie pe propria răspundere pentru evaluarea intenţiei şi a capacităţii de a desfăşura activităţi economice care implică operaţiuni din sfera TVA“  este un soi de instrument de schingiuire în masă, care mănâncă luni de zile de stat la cozi la administraţiile fiscale, plus bani pierduţi şi nervi împrăştiaţi. Rezultatul este imposibilitatea practică a deducerii TVA, pentru că Fiscul tratează pe toată lumea ca pe un potenţial infractor. Aşa, fără nicio declaraţie pe propria răspundere.

    Declaraţia pe propria răspundere este un act firesc, ce ţine de normalitatea unei societăţi, de corectitudine, de responsabilitate şi de simţ al măsurii. Dar undeva unde încălcarea, sau manifestarea nepăsării faţă de lege, este norma, şi dacă este menită doar să spele mâna sau obrazul, poate ascunde capcane periculoase.

    „Întâlnirea“, un tablou al pictorului australian Charles Blackman, pictat prin anii ’60 ai secolului trecut; este despre experienţa singuratică şi emoţionantă a celor ce aleg să rămână oameni întregi.


     

  • A venit în România pentru două zile şi a ajuns să conducă una dintre cele mai mari companii locale de leasing operaţional

    Au fost două momente în copilăria mea care m-au format. Primul a avut loc când aveam şase ani, era între clasele întâia şi a doua; atunci am văzut moartea cu ochii“, povesteşte Hezi Shayb, CEO New Kopel Group, care de-ţine pe piaţa locală dealerul Opel Union Motors şi firma de rent a car şi leasing operaţional Sixt New Kopel, dar şi divizia de maşini second-hand Sixt New Kopel SH. „Obişnuiam să petrec timp alături de rude la malul mării, în Israel, şi ţin minte că erau foarte multe stânci în apă care duceau la apariţia unor vârtejuri. Ţin minte că într-o bună zi tatăl meu mi-a spus: «Dacă se întâmplă să fii prins într-un vârtej, nu încerca să ieşi din el. Lasă‑te dus de curent şi, atunci când simţi pământul cu picioarele, împinge cât poţi de tare şi ieşi din apă.» Bineînţeles, acest lucru s-a şi întâmplat, m-am trezit prins în vârtej şi am făcut exact ceea ce mă învăţase tatăl meu. Apa nu era foarte adâncă, să fi avut vreo patru metri, dar pentru mine, un copil de şase ani, era ca şi cum ar trebui să cobor de pe Empire State Building. Am reuşit totuşi, cumva, să ies la suprafaţă. Ţin minte că tatăl meu îmi spusese că există doar o şansă: dacă o ratezi, gata! A fost o lecţie foarte importantă pentru mine, am înţeles că înainte de a acţiona trebuie să ştiu lucruri. Cunoaşterea este extrem de importantă; sunt aici pentru că tatăl meu şi-a făcut timp să mă înveţe acele lucruri. Al doilea moment s-a petrecut ceva mai târziu, eram în clasa a XI-a la un liceu de electronică şi veneam în fiecare zi din provincie pentru cursuri. În cadrul unui program, fiecare liceu trebuia să trimită doi elevi la un examen, iar cei mai buni urma să ajungă pentru câteva luni în Olanda. Nu am vrut iniţial să particip, pentru că nu-mi prea stătea mintea atunci la examene, dar la insistenţele profesorilor m-am dus.“

    A ajuns în cele din urmă în Olanda, iar ceea ce l-a impresionat cel mai mult a fost expresia de pe chipul oamenilor. „La acea vreme, era diferenţă mare între nivelul de viaţă din Israel şi cel din Olanda. Am văzut oameni fericiţi, şi mi-am spus: «vreau să fiu cineva şi am să fac tot ceea ce ţine de mine pentru a fi cineva». Am decis să iau totul în serios şi să-mi trăiesc viaţa în aşa fel încât să nu fie risipită. Spre norocul meu, în Israel există o anumită scurtătură pentru asta. Nu e uşoară, dar este totuşi o scurtătură. La 18 ani trebuie să intri în armată şi, dacă ai anumite abilităţi, poţi să ajungi la trupele speciale. Şi exact asta am făcut: m-am înscris la Academia Navală din Israel, care ţine şase ani şi jumătate. Am terminat cursurile în 1983, dar nu a fost o experienţă uşoară.“

    CEL MAI TÂNĂR VICEPREŞEDINTE

    La primul job a ajuns dintr-o întâmplare, la scurt timp după terminarea armatei. „Am terminat armata la 26 de ani, fără a avea studii superioare şi am găsit un anunţ din partea unei companii de asigurări care oferea un curs de specializare. După absolvirea acestuia, aveai asigurat un loc de muncă şi primeai şi o maşină; la vremea respectivă, cei care aveau maşină erau priviţi ca având un statut special. Problema era că trebuia să ai studii superioare şi să ai 28 de ani. Eu nu respectam niciuna dintre condiţii, dar m-am dus totuşi la interviu. Cel cu care m-am întâlnit mi-a spus: «Am acceptat interviul ăsta doar din curiozitate, cum ai îndrăznit să te prezinţi?». L-am întrebat de câţi oameni are nevoie şi mi-a spus că va angaja zece; aşa că i-am propus să mă angajeze în plus, pe lângă posturile disponibile, ca pe un tânăr lipsit de experienţă. I-am spus: «cunoaşterea nu e totul; promit că ceea ce nu înţeleg în timpul zilei voi studia noaptea, iar a doua zi voi cunoaşte problema.» Şi m-au angajat, era în primăvara lui ’88, iar după opt luni am terminat al doilea curs de specializare. Bineînţeles, a trebuit ulterior să obţin diploma de studii superioare, aşa că am urmat cursuri de administrarea afacerilor la sucursala din Israel a unei facultăţi americane. În 1995 aveam 32 de ani şi eram cel mai tânăr vicepreşedinte la cea mai mare companie de asigurări din Israel; obţinusem, între timp, şi masterul în administrarea afacerilor.“

    A ocupat apoi mai multe poziţii în cadrul unor firme de asigurări, iar în 1999 unul dintre cei mai bogaţi oameni din Israel, pentru care mai lucrase în trecut, i-a propus să pună bazele unei companii de asigurări în sănătate. În 2004, după ce investitorul vânduse grupul din care făcea parte, a decis să facă şi el exit.

    A urmat apoi funcţia de CEO al IVECO Israel, pe care a ocupat-o între 2005 şi 2012. A venit ca o provocare, pentru că nu ştia nimic despre camioane. I s-a explicat că situaţia companiei este una extrem de dificilă şi că nu se aşteaptă minuni de la el, aşa că a decis să accepte. „Au fost două elemente care au adus compania de la stadiul de faliment la cel de succes; în primul rând, ştiam că maşinile IVECO au o imagine foarte proastă, pentru că se stricau destul de des. Am ales cea mai stabilă maşină şi am decis să o vindem cu o garanţie completă de trei ani. Astfel, le-am explicat clienţilor că nu vor mai avea cheltuieli suplimentare, pentru că noi vom acoperi în respectiva perioadă toate costurile de service. Pe piaţa din România putem oferi garanţie de până la 57 de luni în care acoperim toate costurile, fiind vorba de maşini, dar în cazul tractoarelor lucrurile sunt puţin diferite. În fiecare zi în care tractorul stă în service, proprietarul trebuie să anuleze comenzile pe care le-a primit, iar asta complică destul de mult situaţia. La acel moment cota de piaţă era de 8%, dar a crescut în scurt timp la 23%. Am câştigat şi destul de mulţi bani într-o perioadă scurtă de timp, iar asta mi-a oferit practic o fereastră de un an de zile. Problema de fond era însă neschimbată: foarte multe maşini se stricau, şi am înţeles că trebuie să rezolv asta cât mai repede. Am primit mai multe propuneri, dar era vorba de lucruri minore, iar eu căutam ceva care să schimbe datele problemei. Atunci când te afli într-o situaţie de criză, rezolvarea problemelor mici nu reprezintă o soluţie. Trebuie să gândeşti la scară mai mare. Şi s-a întâmplat ca acea soluţie pe care o căutam să ajungă la mine pe birou: un tip oarecare a venit la mine şi mi-a spus că are un sistem care adună informaţiile tehnice ale maşinilor, în timp real, şi le trimite prin satelit, dar că nu ştie ce să facă cu el. Reţineţi, era anul 2006. Am luat 100 de maşini şi le-am echipat cu sistemul, iar la scurt timp am descoperit că doar 20-25 de probleme cauzau toate stricăciunile. Şase luni mai târziu, costurile cu garanţiile scăzuseră cu 30%, iar cererile de reparaţii scăzuseră cu 50%. A fost un pas imens către salvarea companiei. Iar compania care producea softul a ajuns să valoreze, astăzi, în jur de 150 de milioane de euro.“

    Să nu renunţi niciodată este unul din motto-urile sale, dar trebuie să fie pus în practică într-un mod inteligent. „E în regulă să greşim pentru că nimeni nu e perfect. Eu am făcut mai multe greşeli decât alţi 3-4 oameni la un loc. O să vă povestesc despre o greşeală din cauză căreia am avut, multe nopţi la rând, coşmaruri. Atunci când eram în clasa a VIII-a jucam baschet, eram foarte înalt pentru vârsta mea. Am avut un meci cu echipa altei şcoli şi, la pauza mare, a trebuit să merg până la baie. Când am revenit pe teren coşurile se schimbaseră, dar eu nu mi-am dat seama aşa că am plecat cu mingea şi am înscris pentru echipa adversă. După asta, toată lumea din şcoală m-a cunoscut; norocul meu a fost că era ultimul an din şcoala generală. Cât despre carieră, una din greşelile pe care le-am făcut a fost atunci când am refuzat un angajat de-al meu care mi-a propus să lucrăm împreună la un proiect. Eu i-am spus că vreau să mă concentrez pe carieră, iar ulterior produsul său s-a bucurat de un succes fantastic, chiar anul trecut în august a vândut compania pentru 25 de milioane de euro. O altă greşeală am făcut-o în timpul armatei: un coleg a venit şi mi-a propus să construim o maşinărie care combina esenţe pentru parfumuri. Eu i-am spus că nu mă interesează, mai aveam puţin şi terminam armata şi voiam să stau liniştit o perioadă. El a pus pe picioare start-up-ul, era prin 1986, iar la scurt timp după s-a descoperit că în tratamentul împotriva virusului HIV e nevoie de un astfel de aparat care să amestece substanţele. A vândut şi el compania ulterior, iar acum are o avere de vreo 150 de milioane de dolari. Suntem în continuare în relaţii foarte bune, pentru că el spune că prietenii pe care ţi i-ai făcut înainte să te îmbogăţeşti sunt prietenii adevăraţi.“

  • Să le dea cineva chinezilor batiste de pânză!

    Mă împăcase cu această idee veşnicul hater care, la orice discuţie despre starea presei, purtată online, apare cu ideea că „…presa e pe ducă, pentru că totul e pe net. Şi tăiem şi mai puţini copaci!“.

    Iată că n-am tăiat mai puţini copaci, ba dimpotrivă, ceva mai mulţi decât ne-am închipui, unul dintre motive fiind că umilul chinez de rând a renunţat să-şi sufle nasul cu degetele şi a început să folosească batiste de hârtie (apropo, câţi dintre cunoscuţii dv. mai folosesc batistă de pânză?); în plus cruciada împotriva plasticului, altfel cât se poate de justificată, a sporit consumul de hârtie de ambalaj, acesta fiind al doilea motiv pentru această stare. Mai mult, ţările sărace folosesc din ce în ce mai multă hârtie, pentru educaţie, pentru manuale, în ideea reducerii analfabetismului şi a instruirii intensive.

    Aş lega peak paper de peak oil, o altă marotă a secolului XX pe care am tot regăsit-o şi în anii de după 2000. Dacă e să luăm în serios primele estimări legate de sfârşitul erei petrolului, acum ar trebui să fim cam ca eroii filmelor Mad Max, fie cele din anii 80, fie cel din 2015, hălăduind prin deşerturi în căutarea ultimelor cisterne cu benzină. Nu este aşa, iar petrolul a scăzut de la 150 de dolari barilul la sub 50, într-o mişcare greu de anticipat în urmă cu cinci ani, în perioada campionatului mondial de aruncat cu preţul petrolului, care ajungea şi la 500 de dolari barilul.

    Sigur că înţeleg că sunt şi raţiuni geopolitice la mijloc, şi răfuieli între producători şi o colcăială de interese, dar, pe de altă parte, nu putem să nu constatăm, simplu, că cetăţeanul planetar posesor de automobil a primit un purcoi de 3.000 de miliarde de dolari, bani transferaţi din încasările pe care ar fi trebuit să le primească ţările producătoare de petrol. Acelaşi hater, culturalizat de vestitul documentar „Cine a ucis maşina electrică?“, ar trebui să apară în momentul acesta şi să-mi spună despre moartea motorului cu ardere internă şi de Tesla sau Prius.

    Nu ştiu cine a ucis maşina electrică, dar ştiu că Tesla, de exemplu, pierde 4.000 de dolari la fiecare maşină vândută şi maşina este puternic subvenţionată de stat. Chiar dacă pierderile portdrapelului lui Elon Musk au scăzut de la 14.700 de dolari la 3.794 de dolari, valoarea finală este uimitoare: Tesla Motors, SolarCity şi SpaceX au primit în total, în ultimii ani, 4,9 miliarde de dolari subvenţii din partea statului. Toate acestea pentru ca o elită (pentru că insul care conduce o Tesla are un venit mediu anual de 320.000 de dolari) să pozeze în ecologistă. Nu mă iluzionez, pentru că acelaşi ins mediu consumă în prezent mai puţin carburant decât în urmă cu trei – patru decenii, şi lumea trebuie să se gândească la un înlocuitor pentru benzină.

    Să ne întoarcem la umila hârtie. Este un semnal important, cât se poate de important, pentru că marchează un hotar, cel al trecerii din epoca maşinilor, care a început cu Revoluţia Industrială, în epoca informatică. Şi nu, nici peak coal, adică vârful consumului de cărbune, şi nici peak steel, echivalentul în materie de oţel, şi nici măcar peak oil nu marchează mai bine momentul, cât banala, dar atât de importanta hârtie. Aşadar, putem spune liniştiţi că mileniul al treilea a început în 2013, odată cu depăşirea piscului de hârtie.
    Să le dea, totuşi, cineva chinezilor batiste de pânză!

    Ilustrez cu un colaj al lui Ion Bârlădeanu, un artist al hârtiei cu o istorie fabuloasă.

  • Anul bun şi anul foarte bun

    „România este un punct de atracţie acum, ar trebui să profităm”, afirmă Răsvan Radu, CEO al UniCredit. Creşterea economică de 3,6% de anul trecut, o oarecare stabilitate, perspectivele foarte bune, codul fiscal potrivit pentru investitori sunt, apreciază şeful grupului financiar, argumentele care fac din piaţa locală o destinaţie interesantă pentru investitori. Motiv pentru care, chiar dacă iniţiativele legislative ar putea accelera procesul de consolidare din sistemul bancar, „există în continuare un număr mare de bănci care consideră România o piaţă de creştere şi preferă să iasă din alte ţări pentru a fi aici”, arată Răsvan Radu.

    Instituţia pe care o conduce a bifat anul trecut o serie întreagă de plusuri; UniCredit Bank a înregistrat o creştere de 87,5% a profitului net, susţinută de reducerea cheltuielilor operaţionale cu 0,3% şi a provizioanelor pentru credite cu 32,2%. Tot anul trecut, activele totale ale grupului au crescut cu 6,8%, până la 34,6 miliarde de lei, portofoliul de credite a bifat un plus de 4,8%, iar costul riscului asociat creditării s-a plasat la 1,86%, faţă de 2,92% în 2014.

    Provizioanele pentru credite au atins nivelul de 406,6 milioane de lei, conducând la un rezultat net consolidat, după interesul minoritar, de 252,1 milioane lei. Tot anul trecut, banca şi-a îmbunătăţit raportul credite/depozite, în contextul lichidităţii ridicate din piaţă, iar rata fondurilor proprii totale se menţine la 14%, nivel pe care reprezentanţii instituţiei îl califică drept „confortabil”.

    Volumul activelor consolidate la 31 decembrie 2015 a totalizat 34,6 miliarde de lei (7,6 miliarde de euro), în creştere cu 6,8% comparativ cu anul precedent. Portofoliul de credite brute (inclusiv finanţările acordate prin leasing) s-a plasat la 23,9 miliarde de lei (5,3 miliarde de euro), evoluţia pozitivă a acestuia fiind susţinută în principal de o creştere cu 7,3% în zona corporate şi cu 11,1% în leasing. Totodată, depozitele clientelei au ajuns la un volum de 17,9 miliarde de lei (3,9 miliarde de euro).

    „Una dintre acţiunile strategice ale anului trecut a fost faptul că am înregistrat o serie de tranzacţii importante în domeniul corporate finance, în segmente precum petrol şi gaze, telecom, automotive, servicii, farmaceutice, agribusiness şi transporturi”, spune Răsvan Radu. Tot el completează că în 2015 banca a continuat eforturile de curăţare a portofoliului, prin vânzarea la finalul anului trecut a unui pachet de credite neperformante în valoare de aproximativ 340 de milioane de euro către Kredyt Inkaso.

    Banca şi-a menţinut şi anul trecut interesul pentru clienţii corporate, creditarea acestora înregistrând un plus de 7,3%, dar şi pentru creditele ipotecare acordate persoanelor fizice (+7,3%), pentru credite de consum prin UCFin (+4,5%) şi credite de investiţii pentru IMM (+12,4%). Programul Prima casă nu a fost nici în anii trecuţi una dintre mizele băncii, pentru că acest produs are marje mici. Despre proiectul legii de dare în plată, Răsvan Radu spune că „legea, aşa cum este ea făcută, nu este una socială, ci se adresează celor care au portofolii mai mari de credite. Impactul mare nu vine din partea celor care au credite mici, care cel mai probabil nu vor vinde casa pentru a se muta cu chirie, mai cu seamă că va urma o volatilitate foarte mare a chiriilor în următorii ani. Locuinţa pentru uz personal are o valoare în plus”.

    Una peste alta, în cadrul băncii au fost făcute diferite simulări în privinţa impactului pe care l-ar putea avea adoptarea legii dării în plată, iar concluzia este că „suntem capabili să absorbim şocul”. În opinia lui Răsvan Radu, legea în forma actuală apropie creditul ipotecar mai degrabă de un produs de leasing imobiliar decât de produsele aflate acum în portofoliul băncilor.

     

  • Crowdfunding pentru bibliotecă

    Soluţie pentru dezvoltatorii de jocuri, oamenii de ştiinţă care caută finanţare pentru un proiect de cercetare sau pentru întreprinzătorii care vor să lanseze un produs, crowdfundingul pare să fie util şi pentru proiecte culturale.

    Un astfel de proiect, scrie The Guardian, este cel al unui artist irakiano-american, Wafaa Bilal, încearcă să ajute la refacerea fondului de carte al bibliotecii Universităţii din Bagdad distrus în 2003,  Artistul a organizat o expoziţie în Windsor, din provincia canadiană Ontario, în care expune un raft cu 1.000 de cărţi cu filele albe.

    Cei care doresc să contribuie la proiectul său pot dona 25 de dolari prin intermediul site-ului de crowdfunding Kickstarter, în schimbul donaţiei primind una din cărţile cu filele albe, iar artistul se obligă să trimită câte o carte adevărată bibliotecii din Bagdad. 

  • De astăzi puteţi admira cărţile scrise, în ultimii ani, din spatele gratiilor – GALERIE FOTO

    Într-o atmosferă liniştită şi datorită “numeroaselor cereri venite din partea presei”, după cum a precizat Claudia Şerbănuţă, director al Bibliotecii Naţionale, instituţia în cauză a lansat expoziţia “Cărţi cu răspundere limitată”. Mai exact, este vorba de cărţile semnate (din spatele gratiilor) de cei care au apelat la această variantă pentru a reduce din pedeapsa primită de către judecători.
     
    În colecţia expusă la Biblioteca Naţională veţi regăsi autori precum Gigi Becali, George Copos sau Dan Voiculescu. Deşi instituţiile de presă au fost, în marea majoritate, prezente la eveniment, lansarea nu a trezit prea mult interes din partea cetăţenilor de rând.
     
    Un tânăr de 27 de ani, absolvent al Facultăţii de Construcţii, a întrebat de ce cărţile pot fi doar admirate, dar nu şi răsfoite. Răspunsul dnei. Şerbănuţă a fost că posibilităţile tehnice ale instituţiei nu pot garanta securitatea respectivelor volume decât dacă acestea se află în spatele geamurilor de protecţie.
     
    Tânărul, care avea asupra lui un număr important de cărţi aparţinând noului val de autori, ne-a explicat că a demarat o mişcare numită “Cărţi penale”, iar scopul este acela de a publica fragmente din volumele care sunt, altfel, destul de greu de găsit. “Vreau ca oamenii să vadă cât valorează, în România, 30 de zile de libertate.”
     
    Alţi vizitatori nu prea au fost, doar o doamnă ceva mai în vârstă care s-a plimbat câteva secunde, scrâşnind printre dinţi “Puşcăriaşi! Aş scuipa pe fiecare carte!”

  • Un nou gen ia cu asalt Hollywood-ul: ce este ficţiunea pentru tineri adulţi

    Aceste poveşti urmează, în general, o linie comună: personaje principale tinere şi de cele mai multe ori inocente care se aventurează în lume (sau, după caz, în universul în care este construită povestea) şi înfruntă diverse obstacole. Milioane de adolescenţi din lumea întreagă aşteaptă filmele cu tineri care salvează lumea, iar vânzările cărţilor de gen au crescut cu 150% în ultimii şase ani. Trebuie însă să ne punem următoarea întrebare: este acesta un nou fenomen cultural de durată sau o modă care va trece în câţiva ani?

    Printre francizele de gen care au luat cu asalt Hollywoodul se numără Harry Potter, The Hunger Games, Divergent sau Twilight. Dar pentru fiecare film de succes, care devine ulterior o franciză de miliarde, există altele care nu reuşesc să îşi atingă potenţialul. Exemple sunt multe, precum Mortal Instruments sau I Am Number Four; de ce au însă doar anumite poveşti succes? La prima vedere, explicaţia pare a sta în succesul cărţilor pe care filmele se bazează. Producţiile de la Hollywood, chiar bugetate cu sute de milioane de dolari, respectă în mare măsură traseul trasat în print.

    „Atunci când Twilight era la modă, în 2008-2009, vânzările cărţilor de ficţiune pentru tineri adulţi au generat peste 50 de milioane de lire sterline“, explică Tom Tivnan de la The Bookseller. „Cărţile semnate de Suzanne Collins (seria The Hunger Games – n.red.) au doborât recorduri în 2012, vânzând peste 36 de milioane de copii. De atunci, piaţa a mai scăzut, dar cred că poveştile Divergent semnate de Veronica Roth vor umple acest spaţiu. Cred că Roth este pe cale să devină şi ea un superstar“, mai spune analistul. Povestea din Divergent este plasată într-un viitor în care oamenii sunt împărţiţi în mai multe facţiuni, în funcţie de personalitatea fiecăruia. Personajul principal, Tris Prior, este o tânără care nu îşi găseşte locul în niciuna din aceste facţiuni, iar acest lucru o transformă într-o ţintă pentru autorităţi.

    Francizele de multe milioane de dolari născute din cărţi ale unor autori cvasinecunoscuţi demonstrează faptul că nu ai nevoie de un nume ca să ai succes. Hollywoodul nu se mai lasă sedus de autori cu zeci de cărţi sau scenarii în spate, preferând să adapteze, pentru marele ecran, poveştile care au succes în prezent. Un exemplu în acest sens este Sally Green, o contabilă din Marea Britanie în vârstă de 52 de ani. În timpul concediului de creştere a copilului, Green a început să lucreze la un roman numit Half Bad. Lucrarea sa a ridicat un val uriaş de entuziasm, fiind achiziţionată de un grup de publisheri pentru 1 milion de lire sterline. Drepturile de publicare au fost revândute în 42 de ţări, un record absolut pentru un roman de debut, iar producătorii seriei Twilight au cumpărat deja drepturile pentru realizarea unui film.

    Half Bad spune povestea unui tânăr de 16 ani, pe nume Nathan, care se trezeşte ostatic într-o casă din Scoţia, fără electricitate sau căldură. Cea care îl ţine închis, Celia, îl supune unui tratament inuman, dar nu trece mult până ce Nathan îşi descoperă puterile magice. Vă puteţi astfel face o idee de ce cartea semnată de Green a fost atât de bine primită de specialişti.

    Dacă vă imaginaţi însă că acest gen a început odată cu universul imaginat de JK Rowling, este bine să ştiţi că ficţiunea pentru tineri adulţi există de sute de ani. Publicaţia The Guardian of Education, fondată în 1802, a fost prima care a tratat cărţile pentru copii, definind conceptul de tineri adulţi ca aparţinând segmentului de vârstă 14‑21 de ani. Editorul publicaţiei, Sarah Trimmer, a diferenţiat cărţile pentru copii de cele pentru tineri adulţi. Lucrări victoriene clasice, precum Insula comorilor, au fost poveşti de aventuri pe gustul adolescenţilor deoarece descriau tineri care ţineau piept adulţilor. Cărţile clasice ale secolului XX, pe de altă parte, precum De veghe în lanul de secară sau Împăratul muştelor au fost scrise pentru adulţi, dar aveau ca personaje principale copii sau adolescenţi care înfruntau ipocrizia celor mari, acest lucru fiind pe placul tinerilor. Dar cartea considerată a fi primul volum clasic de ficţiune pentru tineri adulţi, aşa cum termenul este înţeles astăzi, este The Outsiders.

    Lucrarea, publicată în 1967, reprezintă primul volum al scriitoarei S.E. Hinton, care avea doar 17 ani când a aşternut aventurile unor găşti de elevi din Oklahoma. Nu au trecut mulţi ani până ce romanele despre băutură, droguri sau sexualitate în rândul tinerilor au început să domine piaţa.

    30 de ani mai târziu, JK Rowling lansa primul volum din seria Harry Potter, ce avea să fie urmat de cărţi precum Twilight sau The Hunger Games. Ficţiunea pentru tineri adulţi domina din nou lumea literară, singurul lucru diferit fiind contextul.

    În loc să abordeze subiecte precum lupta interioară sau probleme sociale, cărţile din ziua de azi prezintă personaje adolescentine blocate în medii ostile, conduse de forţe inamice, din care ele trebuie să scape. Iar acest experiment literar pare să ducă la o creştere substanţială a bazei de cititori, fie că aceştia o recunosc sau nu. Un amănunt interesant: în anul 2000, editura Bloomsbury (deţinătoare a drepturilor de publicare pentru cărţile lui Rowling) a lansat o ediţie specială a cărţilor Harry Potter, cu o copertă fără text sau poze, destinată adulţilor care doreau să le citească în public.

    James Dashner, autor al seriei The Maze Runner, crede că succesul înregistrat de filmele cu adolescenţi se datorează, în primul rând, nostalgiei. „Anii adolescenţei sunt cei mai importanţi şi, fie că ne-o dorim sau nu, mintea noastră rămâne ataşată de respectivii ani“, explică Dashner. „Un adolescent are toate abilităţile mentale pe care un om le poate avea, dar speranţele şi visurile sale nu sunt limitate de experienţa pe care o capeţi prin vârstă. Libertatea şi magia acelor ani este ceea ce atrage oamenii de toate vârstele.“

    „Îmi place că ficţiunea pentru tinerii adulţi împinge limitele şi te duce în alte lumi“, notează Colleen Houck, autoare a seriei Tiger’s Curse. „Să vezi toate acele locuri pe marele ecran este o experienţă unică pentru oricine, fie el cititor al cărţilor sau nu. Provocările prin care trec aceste personaje devin şi provocările noastre.“

    Întorcându-ne la filme, nu pare că ficţiunea pentru tineri adulţi va ieşi din atenţia producătorilor. Cât timp filmele aduc sume consistente, nu există niciun motiv pentru a renunţa la adolescenţi şi lupte, indiferent care ar fi inamicii. Până şi francize de mare tradiţie, aşa cum este Star Wars, a ales să „întinerească“ în mod vizibil personajele principale ale luptei dintre bine şi rău. Sigur, pare puţin forţat să considerăm că orice film cu actori tineri vrea să intre în tiparul genului descris, dar este mai mult ca sigur că producătorii iau toate aceste lucruri în considerare atunci când iau decizii importante.

    Ficţiunea pentru tineri adulţi nu este un curent nou, ci unul adaptat vremurilor noastre, în care lucrurile simple nu mai par a fi suficiente. Dintr-un anumit punct de vedere este un progres, pentru că noua contextualizare literară şi cinematografică permite prezentarea unor lucruri pe care unii dintre noi nu şi le-ar fi putut altfel imagina. Dintr-un alt punct de vedere, însă, suntem martorii unui regres, pentru că de multe ori poveştile simple sunt cele care transmit mai mult.

  • Restaurantul discret unde preşedinţii îşi duc amantele – GALERIE FOTO

    Undeva în Pigalle se află restaurantul Petrelle, despre care cunoascătorii spun că este locul unde preşedinţii Franţei vin cu prietenele apropiate. Restaurantul este creaţia lui Jean-Luc Andre, chef dar şi proprietar de galerie de artă, şi oferă o experienţă culinară VIP, într-un decor extrem de personal şi interesant.

    VEZI AICI CUM ARATA RESTAURANTUL

    Meniul este scris de mână de Jean-Luc, iar mâncărurile sunt din produse organice 100%. Restaurantul este împodobit cu fresce, iar în decor sunt o mulţime de obiecte deosebite, dar şi cărţi. Din personal fac parte şi căţelul Fernando şi pisica Racaillou.