Tag: Germania

Rezervele valutare şi de aur ale Germaniei trebuie să rămână de neatins şi nu vom permite ca ele să fie folosite pentru fondul de ajutorare a ţărilor îndatorate din zona euro, a fost replica lui Philipp Rösler, ministrul german al economiei, după ce două ziare nemţeşti au publicat zvonul că la reuniunea G20 de la începutul lui noiembrie, unii lideri au vehiculat posibilitatea ca Bundesbank, banca centrală germană, să vândă rezerve de aur în valoare de 15 mld. euro ca să alimenteze Fondul European pentru Stabilitate Financiară (EFSF). Ca orice zvon de acest gen, însuşi faptul că a putut fi răspândit e o măsură a impasului discuţiilor despre viitorul zonei euro.

Ceea ce era însă adevărat era că la reuniunea G20 se discutase despre propunerea franco-britanico-americană ca FMI să emită drepturi speciale de tragere (DST) pentru suplimentarea capacităţii financiare a EFSF, ceea ce ar implica o contribuţie a băncilor centrale europene cu circa 50-60 mld. euro în rezerve cedate către FMI. Germania s-a opus, pe motiv că astfel s-ar ştirbi independenţa Bundesbank, la fel cum s-a opus şi până acum tuturor variantelor care ar fi implicat Banca Centrală Europeană (BCE) în finanţarea directă, contra statutului ei, a ţărilor cu probleme din zona euro.

Reprezentanţii investitorilor şi analiştii apropiaţi lor, ca de pildă săptămâna trecută în Financial Times ori The Telegraph, propun însă tot mai insistent implicarea băncilor centrale şi a BCE, care ar urma să garanteze datoriile şi să devină creditorul de ultimă instanţă fie pentru băncile cu probleme, fie pentru state, ceea ce ar calma pieţele fiindcă ar înlătura riscul ca investitorii să nu-şi mai poată recupera banii. Aceasta ar însemna ca BCE să imite Rezerva Federală a SUA, cu programele ei de relaxare monetară cantitativă (quantitative easing), adică de creaţie de monedă cu care cumpără obligaţiuni, urmată de export de inflaţie către restul lumii. Ar fi un deznodământ de care atât BCE, cât şi Germania s-au ferit cât au putut până acum.

Cel mai clar a cerut-o săptămâna trecută Nouriel Roubini, care susţine nici mai mult, nici mai puţin că Uniunea Europeană nu va supravieţui decât dacă BCE se va angaja într-un program de relaxare cantitativă cu tăierea la zero a dobânzilor, împingerea euro la paritate cu dolarul şi cumpărări masive de obligaţiuni ale statelor cu probleme, urmat de aplicarea în Germania şi în alte ţări puternice a unor programe de stimulare fiscală menite să contrabalanseze efectul negativ al măsurilor de austeritate din ţările slabe. Aşa ar fi ideal pentru pieţe, inclusiv pentru investitorii americani, având în vedere că orice insolvenţă în Europa loveşte direct în SUA, atât prin expunerea europeană a corporaţiilor ca Ford sau GM, dar mai ales a marilor grupuri financiare, ca Goldman Sachs, JP Morgan ori Morgan Stanley.

Ambrose Evans-Pritchard de la The Telegraph (comentatorul care în 2009 susţinea că Europa de Est e sursa crizei care va îngropa Vestul) spune chiar că America şi China ar trebui să forţeze Germania să accepte schimbarea Tratatului UE şi a statutului BCE, fiindcă e deja prea târziu ca Germania să mai vadă criza datoriilor drept o “povestire morală calvinistă” şi să aibă reţineri la ideea tiparniţei de bani. Iar dacă UE nu vrea şi se opune, atunci are în faţă cazul-test al Italiei, despre care Roubini susţine că va fi nevoită să-şi restructureze datoria de 1.900 mld. euro şi să abandoneze euro în favoarea vechii lire, nu atât pentru că economia ei nu ar avea resurse să achite datoriile, ci pentru că odată ce pierde încrederea pieţelor, dobânzile care i se cer pentru refinanţarea datoriei sunt împinse atât de sus, încât dinamica datoriei devine nesustenabilă, ţara devine insolvabilă şi apare problema spargerii zonei euro, pentru că EFSF nu poate salva o economie de peste şase ori mai mare decât cea a Greciei.

Şi într-adevăr, după semnalul dat de speculatori prin creşterea la 7,4% a dobânzilor la obligaţiunile italiene, adică peste nivelul la care Grecia, Irlanda şi Portugalia au fost silite să ceară ajutorul UE şi al FMI, au apărut discuţiile despre Europa cu mai multe viteze şi noi scenarii de acţiune propuse pentru salvarea euro. Unul dintre ele le aparţine analiştilor grupului american Citigroup, care susţin că se impun patru paşi pentru ieşirea din actualul impas:

1) ascensiunea unor guverne stabile şi capabile de consens (eventual conduse de tehnocraţi, ca Lucas Papademos în Grecia şi Mario Monti în Italia), cu concluzia că “pieţele preferă guvernele de uniune naţională”;