Rusia a cunoscut mai multe generaţii de oligarhi, oameni de afaceri superbogaţi ale căror interese se împletesc cu cele ale statului. Putin a ajuns la conducere cu ajutorul lor, iar primul lucru pe care l-a făcut pentru a-şi consolida puterea a fost supunerea păturii superbogate sau înlocuirea oligarhilor rebeli sau prea independenţi cu o specie nouă, loială lui.
Câţiva dintre baronii preşedintelui rus sunt prieteni din copilăria sau din tinereţea acestuia. Sancţiunile cu care Occidentul încearcă să-l oblige pe Putin să înceteze războiul din Ucraina pun la încercare tocmai loialitatea acestor oligarhi. Episodul Crimeea a arătat că efortul este inutil. Despre oligarhii lui Putin scrie National Public Radio, o organizaţie media din SUA.
În vara anului 2000, 21 dintre cei mai bogaţi bărbaţi ai Rusiei şi-au aliniat limuzinele antiglonţ în curtea palatului Kremlin şi au intrat în impunătoarea cladire pentru o întâlnire istorică. În deceniul precedent, aceşti bărbaţi se ridicaseră spre culmile succesului aparent din nimic, strângând averi spectaculoase pe măsură ce ţara şi totul în jurul lor se scufunda în haos. Prin afaceri dubioase, corupţie totală şi chiar crimă, aceşti „oligarhi” rapace – aşa cum au ajuns să-i numească ruşii şi să fie cunoscuţi în toată lumea – au preluat controlul asupra unei mari părţi a economiei Rusiei şi, din ce în ce mai mult, a democraţiei ruse imature. Dar acum, noul preşedinte ales al naţiunii, Vladimir Putin, avea să le spună, faţă în faţă, cine este cu adevărat la conducere.
„Vreau să vă atrag atenţia asupra faptului că dumneavoastră aţi construit acest stat, în mare măsură, prin structurile politice sau semipolitice aflate sub controlul dumneavoastră”, a spus Putin în şedinţa ţinută cu uşile închise. „Nu are rost să dăm vina pe reflexia din oglindă. Aşa că haideţi să trecem la subiect, să fim deschişi şi să facem ceea ce este necesar pentru a face relaţia noastră civilizată şi transparentă.“
Putin le-a oferit oligarhilor o înţelegere: plecaţi-vă în faţa autorităţii mele, aveţi grijă să nu-mi staţi în cale şi vă puteţi păstra vilele, superiachturile, avioanele private şi corporaţiile de miliarde de dolari (corporaţii care, cu doar câţiva ani înainte, fuseseră deţinute de guvernul rus). În următorii ani, oligarhii care au abandonat acest acord şi l-au subminat pe Putin vor fi aruncaţi într-o închisoare din Siberia, vor fi forţaţi să fugă în exil sau vor muri în circumstanţe suspecte. Loialii rămaşi – şi cei noi care s-au îmbogăţit în timpul lungii domnii a lui Putin – au devenit maşini de făcut bani pentru preşedinte şi pentru aliaţii acestuia.
„Aceşti indivizi s-au îmbogăţit în detrimentul poporului rus”, a arătat Casa Albă într-un comunicat recent prin care a anunţat sancţiuni împotriva a peste zece oligarhi din anturajul lui Putin. „Ei stau în fruntea celor mai mari companii din Rusia şi sunt responsabili pentru furnizarea resurselor necesare invadării Ucrainei de către armata lui Putin.”
A ajuns la putere în mare măsură datorită eşalonului iniţial de oligarhi, care s-au îmbogăţit ostentativ prin contracte de privatizare croite special pentru ei în timpul preşedinţiei lui Boris Elţîn. Aceşti oligarhi au creat şi au finanţat ceea ce a devenit partidul politic al lui Putin, Unitate, predecesorul a ceea ce se numeşte acum Rusia Unită. Ei au proiectat victoria uluitoare a preşedintelui Boris Elţîn la alegerile prezidenţiale din 1996.
Fără această victorie, Elţîn nu l-ar fi putut numi niciodată pe Putin ca premier, poziţie care s-a dovedit a fi rampa de lansare a acestuia spre poziţia de preşedinte al ruşilor. Oligarhii au contribuit şi la ascensiunea ultrarapidă a lui Putin. Doi dintre ei, Vladimir Gusinschi şi Boris Berezovschi, şi-au folosit posturile de televiziune şi ziarele pentru a-l transforma pe Putin dintr-un nimeni într-o figură cunoscută.
Însă Putin a fost un politician mai viclean decât au crezut iniţial. Când campania pentru alegerile prezidenţiale din 2000 a lui Putin s-a încins, el a început să se folosească de ura ruşilor faţă de oligarhi şi de afacerile corupte care i-au îmbogăţit. Cu puţin timp înainte de ziua alegerilor, Putin a fost întrebat de un post de radio ce părere are despre oligarhi. Dacă prin oligarhi, a spus el, înţelegem că sunt aceia care „ajută la fuziunea puterii şi a capitalului, nu vor mai exista oligarhi de acest fel ca o clasă”.
Dar, odată ajuns la putere, Putin nu a eliminat oligarhia. El i-a vizat doar pe oligarhii care i-au ameninţat puterea. L-a luat la ţintă mai întâi pe Vladimir Gusinschi, oligarhul dintr-o specie mai rar întâlnită care şi-a construit cea mai mare parte a averii pornind de la zero, în loc ca doar să preia industriile extractive care aparţineau cândva guvernului.
La mijlocul anilor 1980, Gusinschi era un şofer de taxi cu vise destrămate de a regiza piese pentru scena teatrului din Moscova. Când Uniunea Sovietică a început să permită antreprenoriatul la sfârşitul anilor 1980, Gusinschi a realizat o mică avere făcând şi vânzând brăţări de cupru, care se pare că au avut un mare succes în rândul consumatorilor ruşi. La începutul anilor 1990, a intrat în afaceri cu clădiri pe piaţa imobiliară în plină dezvoltare a Moscovei şi a deschis o bancă. În 1993 avea suficienţi bani pentru a înfiinţa un ziar şi primul post privat de televiziune din Rusia, NTV.
Tolerat sub Elţîn, NTV a difuzat programe – inclusiv un spectacol satiric de păpuşi critic la adresa Kremlinului. Când prezentatorii de ştiri NTV – şi păpuşile – au început să-l critice şi să-şi bată joc de noul preşedinte ales, Putin şi-a arătat mâna de fier. În 2000, agenţi înarmaţi în camuflaj şi măşti de schi au percheziţionat birourile NTV. Guvernul susţinea că Gusinschi a furat 10 milioane de dolari printr-un acord de privatizare. Oligarhul a fost închis şi apoi a fugit în străinătate. O companie energetică controlată de stat, Gazprom, a ajuns să cumpere NTV printr-o preluare ostilă. Liniştit în sfârşit, Putin nu mai trebuia să-şi facă griji că păpuşile îşi bat joc de el.
La începutul anilor 2000, un alt oligarh, Mihail Hodorkovschi, a trecut limita cu Putin şi a plătit, de asemenea, un preţ mare. Hodorkovschi, un magnat cu maxilar pătrat construit ca un fundaş avansat, pensionar, era atunci cel mai bogat om din Rusia, cu o avere estimată la aproximativ 15 miliarde de dolari.
Şi-a făcut banii în mare parte printr-un contract corupt cu administraţia Elţîn, în cadrul unei scheme cunoscute sub numele de „împrumuturi pentru acţiuni” prin care statul efectua privatizări cedând active bănoase în schimbul unor finanţări, o bună parte din bani ducându-se în campania electorală a preşedintelui (oligarhilor). Hodorkovschi a reuşit să cumpere un pachet de 78% din compania petrolieră Yukos, controlată de stat, pentru doar 310 milioane de dolari, chiar dacă atunci participaţia avea o valoare estimată la 5 miliarde de dolari.
Hodorkovschi s-a dovedit a fi un baron al petrolului capabil şi a adus management şi transparenţă în stil occidental imperiului său. Aşa cum fac corporaţiile în Statele Unite, el a cheltuit generos pentru lobby şi contribuţii la campanii electorale pentru politicienii din legislatura Rusiei. El a finanţat partidele politice de opoziţie. Oligarhul a mers până într-acolo încât a dat de înţeles că ar putea candida pentru funcţia de preşedinte. Pe măsură ce imperiul său a crescut, el a devenit din ce în ce mai puternic. În februarie 2003, Hodorkovschi l-a contestat pe Putin într-o întâlnire televizată, făcând acuzaţii de corupţie la o companie petrolieră de stat. Între timp, Hodorkovschi analiza o fuziune cu compania petrolieră americană Exxon Mobil. Putin şi aliaţii săi au urât toate acestea.
În 2003, agenţi mascaţi au luat cu asalt avionul privat al lui Hodorkovschi în timpul unei opriri de realimentare şi l-au arestat sub ameninţarea armei. Autorităţile l-au acuzat de fraudă şi evaziune fiscală. L-au închis în Siberia, unde avea să lâncezească pentru următorul deceniu. Guvernul i-a preluat imperiul petrolier şi a predat cheile unuia dintre asociaţii apropiaţi ai lui Putin, Igor Secin, un personaj proeminent în anturajul lui Putin şi astăzi. El conduce ceea ce a devenit una dintre cele mai mari şi importante companii din Rusia.
Igor Secin este una dintre figurile de frunte ale unei noi generaţii de oligarhi, care au acumulat bogăţie şi putere sub Putin: silovarhii, care se traduce aproximativ prin „oameni de forţă”. Majoritatea sunt militari sau foşti ofiţeri KGB, cum a fost Putin însuşi. Secin, care are un doctorat în economie, se zvoneşte că a servit ca ofiţer KGB în Africa de Est în anii 1980.
În timp ce clasa iniţială de oligarhi a apărut în timpul erei „terapiei de şoc” şi a privatizărilor rapide în anii 1990, silovarhii şi-au făcut averea după ce Putin a venit la putere, în mare parte prin contracte guvernamentale şi renaţionalizări ale industriilor extractive şi prin corupţiei pură, ca pe timpuri. Asemenea lui Putin, majoritatea silovarhilor înjură epoca reformelor lui Gorbaciov şi Elţîn, când Rusia şi-a pierdut imperiul şi a văzut o serie de intelectuali liberali şi prooccidentali luând cârma guvernului şi economiei.
Secein a lucrat pentru Putin timp de zeci de ani. În anii 1990, când Putin a servit ca viceprimar în Sankt Petersburg, Secin a fost asistentul lui Putin. Mai târziu, a fost viceprim-ministru al lui Putin. Un document din 2008 al ambasadei SUA, divulgat de Wikileaks, spunea că „Secin avea o prezenţă atât de ascunsă încât se glumea că el ar putea să nici nu existe de fapt, ci mai degrabă să fi fost un fel de mit urban, un bau-bau inventat de Kremlin pentru a insufla frica”. Unii din Moscova îl numeau „Darth Vader”. Secein este acum preşedinte şi CEO al companiei petroliere controlate de stat Rosneft, care este cea mai mare corporaţie din Rusia, aceasta producând aproximativ 6% din ţiţeiul mondial şi având aproximativ 300.000 de angajaţi.
În autobiografia sa, Persoana întâi‟, Putin a scris: „Am mulţi prieteni, dar doar câţiva oameni îmi sunt cu adevărat apropiaţi. Nu au plecat niciodată. Nu m-au trădat niciodată şi nici eu nu i-am trădat. Din punctul meu de vedere, asta contează cel mai mult”.
Ceea ce ne aduce la un alt subgrup important de oligarhi, care sunt prieteni cu Putin, dar care nu au slujit în armată, poliţie sau în aparatul de securitate rus. Un prim exemplu al acestui tip de oligarh – de ceea ce Putin ar numi prieten ‒ este Arcadi Rotenberg.
În anii 1960, Arkadi Rotenberg, în vârstă de doisprezece ani, se ducea forţat de părinţii săi la un curs de arte marţiale. Aceştia nu ştiau că era ca şi cum i-ar fi dat fiului lor biletul de loterie câştigător. La acel curs de judo, Rotenberg s-a cunoscut cu un alt tânăr, Vladimir Putin. Rotenberg şi Putin s-au împrietenit uşor.
Ani de zile s-au luptat între ei în sală şi au călătorit la turnee de judo în jurul oraşului lor natal, Leningrad (acum Sankt Petersburg). Cei doi erau cunoscuţi drept năzdrăvani şi neastâmpăraţi, făcând mici răutaţi cum ar fi să spargă baloane la parade trăgând cu praştia în ele.
În 2000, Arkadi şi fratele său, Boris, erau comercianţi mărunţi de petrol. Dar apoi s-a întâmplat ceva fantastic: unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Arkadi a devenit preşedintele Rusiei. În acelaşi an, Putin a creat un nou monopol de stat al băuturilor alcoolice, Rosspirtprom, prin fuzionarea a peste o sută de fabrici de băuturi alcoolice. Rosspirtprom controla aproximativ 30% din piaţa de vodcă din Rusia. Putin l-a pus pe Arkadi la conducerea gigantului.
Un an mai târziu, Putin şi-a instalat propriul lacheu în consiliul de administraţie al Gazprom, o mare companie de gaze naturale controlată de stat. Arkadi şi Boris au văzut acolo o oportunitate. Au pus pe picioare o nouă bancă, SMP Bank, şi au început să achiziţioneze companii de construcţii, de gaze şi conducte care ar putea deservi Gazprom. De atunci, fraţii Rotenberg au devenit cei mai mari beneficiari ai unui guvern cu înclinaţie spre atribuirea de contracte fără licitaţie. Guvernul de la Moscova a oferit miliarde şi miliarde de dolari familiei Rotenberg pentru a construi lucruri precum conducte, drumuri şi poduri. În mod curios, se ştie că ei cer tarife exagerate pentru aceste proiecte, dar Kremlinul pare să nu fie deranjat. Dovezile sugerează că ar putea fi din cauză că cineva din Kremlin îşi primeşte partea.
Stanislav Markus, un economist la Universitatea din Carolina de Sud, care studiază oligarhii ruşi, crede că prietenii lui Putin pun deoparte pentru acesta o cotă din banii încasaţi de la stat. „Asta îl face pe Vladimir Putin unul dintre cei mai bogaţi oameni de pe planetă”, a spus Markus. „Nimeni nu ştie exact cât de bogat, dar acesta este unul dintre procesele cheie prin care este construită averea lui.”
O mare parte din banii care au ajuns la oligarhi şi la Putin – pe care istoricul Timothy Snyder îl numeşte „oligarhul şef” – au fost ascunşi în conturi şi active din afara Rusiei. „Există la fel de multă bogăţie financiară deţinută de ruşi bogaţi în străinătate – în Regatul Unit, Elveţia, Cipru şi centre similare offshore – cât cea a întregii populaţii ruse”, arată un studiu din 2017 al economiştilor Filip Novokmet, Thomas Piketty şi Gabriel Zucman.
Deşi este greu de văzut unde exact ajung banii – şi cât de mulţi sunt de fapt ai lui Putin – este uşor de observat că oligarhii loiali se înfruptă liber din contractele guvernamentale foarte grase. În 2014, când Putin a devenit încântat că Rusia găzduieşte Jocurile Olimpice de iarnă la Soci, guvernul său a cheltuit fără să se uite la preţ pentru pregătirea evenimentului sportiv. Cei mai mari câştigători ai acestor eforturi financiare? Arkadi şi Boris Rotenberg. Un profil al lui Arkadi făcut în 2017 de The New Yorker a constatat: „În total, companiile controlate de Rotenberg au primit contracte în valoare de şapte miliarde de dolari — echivalentul costului total al Jocurilor Olimpice de iarnă anterioare, de la Vancouver, din 2010”. Au fost bani veniţi la timp. La scurt timp după Jocurile Olimpice de la Soci, Putin a invadat pentru prima dată Ucraina, anexând Peninsula Crimeea. Desigur, Ucraina a blocat singura intrare terestră în zonă, care se afla la graniţa de sud. Căutând să unească Rusia cu noile sale teritorii, Putin a decis că trebuie construit un pod de 15 km peste strâmtoarea Kerci. Având în vedere că era o zonă de război cu multe provocări logistice şi politice, mulţi antreprenori au fost reticenţi în a intra în proiect. Dar nu şi Arkadi Rotenberg. Compania sa a preluat proiectul de miliarde de dolari, în ciuda durerilor de cap politice pe care le-a reprezentat, şi l-a finalizat în 2018. „Un miracol s-a împlinit”, a spus Putin când a văzut podul construit.
Administraţia Obama i-a sancţionat pe fraţii Rotenberg pentru a-i pedepsi pe ei şi pe Putin pentru invadarea Crimeei. „Arkadi Rotenberg şi Boris Rotenberg au sprijinit proiectele de suflet ale lui Putin, primind şi executând contracte cu preţuri mari pentru Jocurile Olimpice de la Soci şi pentru Gazprom”, a explicat Departamentul Trezoreriei SUA. „Amândoi fraţii au acumulat cantităţi enorme de bogăţii de când Putin conduce Rusia”. Şi naţiunile europene i-au sancţionat pe cei doi oligarhi. De exemplu, Italia a confiscat conacele de milioane de dolari ale lui Arkadi din Sardinia şi Tarquinia.
Sancţiunile n-au făcut decât să-i apropie pe fraţii Rotenberg de prietenul lor, de puterea de la Kremlin. Legislativul rus a încercat chiar să adopte o lege, numită „legea Rotenberg”, care urmărea să despăgubească cetăţenii cărora le-au fost deposedate bunurile de către guverne străine. Proiectul nu a trecut. Cu toate acestea, familia Rotenberg a fost compensată cu generozitate sub forma unor contacte cu statul profitabile, care au devenit şi mai mari după ce aceştia au fost luaţi la ţintă de sancţiuni străine.