BusinessMagazin

Tag: uitare

  • Nişte alegeri triste, care se pot înveseli

    15 miliarde de euro, mai mult de un miliard de euro pentru fiecare lună a anului, bani din care să tot plăteşti; pe de altă parte mă gândesc că nici dacă ar rămâne cu toţii în administraţie, grupul interesant (eufemism, da?) de care vorbeam mai sus şi care îşi are, sunt convins, corespondenţi în mai toate localităţile din ţară nu ar mai putea schimba mersul lucrurilor în bine.

    Spun asta pentru că un mic sondaj pe care l-au făcut colegii mei arată că 44% dintre oameni, un procent destul de important, spun că localitatea lor s-a schimbat în bine, iar 47% cred că lucrurile se vor schimba în mai bine şi după alegerile locale. Mă gândesc că dincolo de figurile aparte ce caută să iasă în faţă, urcă şi un val de schimbare, menit să primenească kakistocraţia.

    Un sociolog pe nume Diego Gambetta a scris o carte numită Codes of the Underworld: How Criminals Communicate, în care analizează multele faţete ale fenomenului mafiot şi ajunge la o concluzie interesantă, o confirmare pentru mine: este vorba de incompetenţa criminalilor, de faptul că mafioţii nu se pricep la nimic, în afara faptului că inspiră şi guvernează prin teamă. Mai mult, aşa cum unele specii de animale comunică prin culoare sau mirosuri sau zgomote, mafioţii comunică prin incompetenţa lor. Incompetenţă care inspiră încredere: „iată-mă, sunt bătut în cap, deci nu o să fac nimic pentru a-mi depăşi poziţia, o să fac orice şi o să îmi plătesc datoriile la timp“, iar grupul îl adoptă şi îl apără pentru aceste aşa-zise calităţi.

    Gambetta a descoperit aceeaşi schemă în sistemul academic italian, unde ierarhiile şi promovările se fac printr-un sistem asemănător. Şi, fireşte, cei mai puternici din sistem sunt cei mai puţin înzestraţi intelectual.  „O kakistocraţie academică, adică guvernarea celui mai prost“, spune Gambetta.

    Lumea ar trebui convinsă să înceapă, sau poate o fi început deja, să ignore politicul şi puterea aparentă pe care o are. Suntem tentaţi să credităm politicul ca fiind mult mai influent în afaceri decât este în realitate; la fel de adevărat este că în România politicul te poate pisa cu taxe, controale, idei absurde sau legi aiurite. Dar, eliminând bombardamentul media, perspectiva se poate schimba radical, în bine.

    România nu trebuie condusă asemenea unei companii. Asta o spun analiştii care vor să pară originali, că un stat poate fi condus numai după principii corporatiste, de eficientizare maximă şi de profit. Statul trebuie să folosească aşa ceva, dar nu trebuie să fetişizeze astfel de principii. Un stat trebuie să dovedească empatie şi să lucreze cu noţiuni precum cheltuieli sociale, persoane defavorizate, educaţie, egalitatea de şanse. Un stat ar trebui să comunice cu cetăţenii şi să se comporte asemenea unui administrator şi nu ca un stăpân. Trebuie să fie risipitor, dar trebuie să aibă o viziune pe termen foarte lung şi să accepte minusuri astăzi pentru a obţine plusuri peste ani.

    Putem fi tentaţi să confundăm apariţiile televizate sau comunicatele de presă pline de clişee şi emfază cu comunicarea efectivă, tot aşa cum putem crede că dacă ne adunăm periodic într-o sală şi vorbim unii cu alţii, ţinând ceea ce se cheamă şedinţe, asta înseamnă colaborare. Atâta vreme cât companiile sau statul se vor învârti în jurul unui lider autocrat – şi în general în România acesta este modelul, totul pe un fond agresiv şi gratuit-competitiv – iar entităţile nu vor învăţa să colaboreze şi să comunice, să caute idei care să se completeze şi să se împerecheze, rezultatul poate fi pozitiv, dar în niciun caz nu va fi favorabil. Concluzia firească este că un lider luminat şi o democraţie reală trebuie să încerce să amestece, în proporţii corecte şi bine determinate, autoritatea, comunicarea, presiunile şi empatia.

    Dincolo de cele 61.462.942.941 de lei, aceasta poate fi miza unor alegeri triste, care se pot înveseli.

    O compoziţie veselă de Kandinsky.

  • Motivul ştiinţific pentru care oamenii sunt dependenţi de smartphone-uri

    În momentul de faţă, oriunde ne-am afla este aproape imposibil ca cineva să nu se uită în telefon, fie că este la birou, în metrou, la film sau la restaurant. De ce şi cum a devenit smartphone-ul o unealtă indispensabilă a omului modern aflaţi aici.
    Delaney Ruston a explicat pentru Business Insider care este motivul ştiinţific pentru care oamenii sunt dependenţi de telefoanele mobile.

    De ce  verificăm atât de des dispozitivele mobile?

    „Pentru că verificarea telefonului mobil este asociată cu plăcerea. Corpul eliberează dopamină (neurotrasmiţător ce este responsabil de stările noastre psihice) atunci când utilizatorul îşi verifică telefonul deoarece observă că a fost căutat de cineva sau află o informaţie nouă. Lucru care ne face să ne simţim bine”, spune Ruston.

    „Nu este doar o chestiune psihologică, ci şi fiziologică. Creierele copiilor sunt mult mai receptive la dopamină când aceştia fac mai multe lucruri deodată (multi-tasking). Anumite grupuri de oameni, atunci când sunt în oraş, sunt de acord să-şi verifice telefoanele 10 minute apoi să le lase deoparte. Statul cu ochii în ecran are un impact negativ şi asupra cuplurilor care trebuie să gestioneze timpul petrecut în faţa dispozitivelor”, mai spune Delaney Ruston, medic şi regizor la filmului “Screenagers”.

  • Ţi-a fost afectată reputaţia? Ce instrumente există pentru a-ţi îndrepta imaginea pe internet

    Vă propun un mic experiment: deschideţi un browser şi tastaţi, în bara de sus, numele dumneavoastră. Apăsaţi „enter“. Ştiţi în mare măsură, ce urmează să afişeze motorul de căutare; nu vă e totuşi puţin teamă?

    Un celebru citat al lui Warren Buffett este în continuare corect: „Ai nevoie de 20 de ani ca să-ţi construieşti o reputaţie bună şi doar de 5 minute să o strici“, dar singurul lucru care s-a schimbat acum este durata. Nu mai e vorba de 5 minute, e vorba de cele câteva secunde de care are nevoie cineva pentru a-ţi strica imaginea. Câteva secunde pe Facebook, Twitter, LinkedIn sau vreun blog personal – iar informaţia, fie ea corectă sau nu, a intrat în patrimoniul universal al internetului.

    Iar aici intervin ei: cei care ştiu cum să reacţioneze, cum să ascundă informaţiile false şi cum să le contracareze pe cele corecte. Ei sunt cei care te ajută să-ţi pierzi urma online. „Urma“ de care am amintit în titlu nu se referă la identitatea unei persoane, ci la informaţii care se pot deovedi dăunătoare. Ce instrumente există pentru a-ţi îndrepta imaginea într-un mediu care se schimbă de la o secundă la alta şi în care informaţia circulă cu cea mai mare viteză?

    Un studiu al Microsoft a descoperit că 14% dintre adulţi s-au confruntat cu consecinţe negative ca urmare a activităţii online. Dintre aceştia,  21% şi-au pierdut locul de muncă, 16% au ratat angajarea pe un post dorit, 16% şi-au pierdut asigurarea medicală, 14% nu au putut intra la universitatea dorită, iar 15% nu au mai putut accesa un credit. Datele sunt valabile pentru Statele Unite, dar comportamentul utilizatorilor de internet nu suferă modificări majore în funcţie de zonă. Iar în cazul companiilor, după cum veţi putea citi în paginile următoare, consecinţele pot fi mult mai grave.

    REVOLUŢIA UNUI SPANIOL CARE VOIA SĂ FIE UITAT

    În 1998, ziarul spaniol La Vanguardia publica două anunţuri legate de executarea silită a unor proprietăţi; anunţurile veneau de la Ministerul Muncii şi Afacerilor Sociale din Spania, având ca scop atragerea unui număr cât mai mare de participanţi la licitaţie.

    În noiembrie 2009, un bărbat pe nume Mario Costeja Gonzales, care deţinuse una dintre proprietăţi, a contactat ziarul pentru a le cere să elimine numele său din anunţurile care ajunseseră, între timp, pe pagina de internet a publicaţiei. Motivaţia sa a fost simplă: la o căutare a numelui, primele rezultate duceau exact la acele anunţuri, dar informaţiile în cauză deveniseră irelevante din moment ce executarea silită se încheiase cu mulţi ani în urmă. Publicaţia a refuzat, aşa că bărbatul s-a adresat celor de la Google Spania, cerând eliminarea legăturilor către anunţurile celor de la Vanguardia.
    Povestirea de mai sus a marcat începutul unuia dintre cele mai controversate procese din scurta istorie a internetului. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene dat un verdict; atunci când a fost dat, el a surprins pe toată lumea. Curtea a decis că „O companie ce operează un motor de căutare de pe internet este responsabilă pentru procesarea datelor pe care le afişează, chiar dacă acestea sunt publicate de o terţă parte. Un individ poate cere ştergerea unor hiperlinkuri din indexul motorului de căutare.“

    Cu alte cuvinte, decizia Curţii înseamnă că o persoană poate cere ca anumite informaţii să nu mai apară la căutare. La prima vedere, având în vedere că decizia nu făcea referire la paginile ce găzduiau informaţia, ci doar la motorul de căutare, care este până la urmă un soi de intermediar, lucrurile nu păreau să aibă o atât de mare importanţă; analizând ceva mai în profunzime, decizia din cazul Gonzales vs. Google reprezintă de fapt reglementarea legală a „dreptului de a fi uitat“. Argumentul în această direcţie este unul cât se poate de simplu: marea majoritate a utilizatorilor de internet verifică informaţii pe motoarele de căutare.

    „Dreptul de a fi uitat“ nu a fost însă inventat în 2014: prima variantă a acestui act a fost redactată în 1995, intrând în vigoare trei ani mai târziu. „Directiva de protecţie a datelor“, aşa cum era numit documentul, reprezenta mai mult un set de reglementări cu privire la modul în care o entitate poate folosi datele personale ale unei persoane, cum ar fi adresa sau numărul cardului de credit. În 2012, actul a fost modificat pentru a se aplica şi companiilor din afara spaţiului european ce procesează date ale cetăţenilor europeni; următorul amendament şi cel mai recent datează din 2014, ca urmare a deciziei din procesul Gonzales vs. Google.

    Totuşi, Curtea a făcut diferenţa între informaţii care-i privesc pe simplii cetăţeni şi datele referitoare la persoane publice, considerate de interes public. „Eliminarea unor linkuri de pe lista de rezultate ar putea avea, în funcţie de informaţia în cauză, repercusiuni asupra interesului legitim al utilizatorilor de internet potenţial interesaţi de a avea acces la această informaţie“, se menţiona într-un comunicat al instanţei. Curtea arată că, deşi drepturile persoanei vizate prevalează, trebuie avut în vedere şi interesul publicului de a dispune de informaţia respectivă, „care poate varia în special în funcţie de rolul jucat de persoana menţionată în viaţa publică“.

    Concluzia este că Gonzales vs. Google a scos în evidenţă lupta din mediul virtual dintre susţinătorii liberei exprimări şi cei care invocă dreptul la intimitate. Aceştia din urmă susţin că oamenii au nevoie „să fie uitaţi“, ceea ce înseamnă că au dreptul să li se înlăture urmele digitale de pe internet. Aşadar, dreptul la uitare este una dintre opţiunile pe care o persoană le are atunci când vrea ca anumite informaţii să „dispară“ de pe internet. Cât de eficientă este însă această variantă?

  • Cum a reuşit un tânăr să facă peste 800.000 de dolari investind doar 26 de dolari

    Kristoffer Koch scria o lucrare despre encripţie şi decis să investească în Bitcoin. A cumpărat bitcoin în valoare de 26 de dolari. Asta se întâmpla în 2009 ani. Patru ani mai târziu, Bitcoin a explodat şi norvegianul şi-a adus aminte de investiţia făcută, potrivit The Guardian. 
     
    Şi-a amintit parola şi când a deschis portofelul digital a observat că cei 5000 de bitcoin valorau acum 886.000 de dolari. 
     
    Kristoffer Koch a retras o cincime din sumă, destui pentru a cumpăra un apartament în Oslo. La scurt timp după descoperirea norvegianului preţul unui bitcoin a scăzut de la 266 de dolari la 50 de dolari.
     
    Azi un bitcoin valorează 420 de dolari.
     

  • Cum a ajuns un tânăr din Deva să fie mai popular decât Smiley. Aproape un milion de oameni s-au abonat la glumele lui

    Mihai Holhoş, fondatorul celui mai mare canal românesc independent de YouTube, s-a bazat pe consecvenţă atunci când a pus bazele Dozei de Haş. Cunoscut pe internet sub numele de Mikey Hash, tânărul de 29 de ani a reuşit să strângă din 2011 şi până acum aproape 850.000 de abonaţi.

    Mihai Holhoş a pornit în aventura pe internet acum cinci ani, când ideea de a face bani pe YouTube era într-o fază incipientă, chiar şi la nivel internaţional: „În România nu exista niciun youtuber, niciun creator de conţinut exclusiv online, era foarte puţin dezvoltată nişa asta, aşa că am încercat să încarc o emisiune pamflet pe care am făcut-o eu la mine în cameră pe genunchi, nu aveam niciun fel de aşteptare. Am dat-o unor prieteni să se uite, iar ei mi-au zis că a ieşit bine şi că ar trebui să mai fac şi altele. Am făcut apoi un clip public şi am primit feedback de la oameni necunoscuţi; mi-a plăcut sentimentul, aşa că am făcut episodul doi din Doza de Haş a doua zi. Oamenii au fost împărţiţi, unora le-a plăcut şi altora nu, dar acela a fost practic începutul. Am postat apoi în fiecare vineri, timp de cinci ani“.

    A înţeles potenţialul financiar „la câteva luni, poate un an de la primul clip“, dar i-a mai luat încă un an să genereze venituri. „În primii doi ani de-abia am ajuns la 100.000 de abonaţi, deci nu erau cifre foarte mari, plus că piaţa de YouTube era foarte puţin dezvoltată, aşa că mia de vizualizări valora foarte puţin. Nu exista YouTube România, parteneriatele se făceau printr-o adresă de proxy din Statele Unite şi banii intrau foarte greu“, spune Mihai Holhoş. „Oricum, datorită formatului emisiunii nu pot să generez foarte mulţi bani. În Doza de Haş folosesc alte filmuleţe de pe net, comentez alte clipuri pe care le găsesc şi, chiar dacă se încadrează la «fair use» după regulile celor de la YouTube, primesc tot timpul notificări că folosesc content care nu este al meu. Oricum, asta este o discuţie pe care o am eu cu cei de acolo de vreo un an de zile. Ca să clarificăm: bani de pe AdSense-ul clasic nu prea facem.“

    A început canalul când stătea la Deva şi îşi aminteşte amuzat de primul său client. „Primul client a fost o pizzerie din Deva care s-a oferit să ne dea pizza gratis la toţi, în fiecare zi de filmare comandam ce voiam şi ne aduceau. A fost primul product placement pe care l-am avut în emisiune. Dar aveam deja sute de mii de vizualizări, adică ne băteam cu televiziunile; diferenţa era că noi primeam doar trei pizza.“ În 2013, un prieten din industria de publicitate i-a propus să vină în Bucureşti şi să lucreze pentru el, folosindu-se de know-how-ul dobândit în trecut. În schimb, i-a oferit un salariu cu care să se poată întreţină în Capitală şi un studio în care să continue producţia video. A plecat de la companie în momentul când i s-a propus să prezinte o emisiune la una dintre cele mai mari televiziuni de la noi, lucru pe care l-a şi făcut, iar ulterior s-a mutat în propriul lui studio.

    Primul contract „serios“ de publicitate l-a semnat cu Cosmote. Îşi aminteşte că a fost prezent la lansarea iPhone 5 la un magazin pe Magheru, iar ideea contractului era să promoveze cât mai mult evenimentul. A anunţat pe canal că va merge, iar sute de fani au venit să-l cunoască: „Smiley, care era şi el prezent, se uita la mine şi nu ştia cine sunt. Habar n-avea de ce e atâta vâlvă în jurul meu. El stătea stingher într-un colţ în timp ce eu dădeam autografe“. Sunt mulţi creatori de conţinut în România care fac bani, dar nu din AdSense-ul clasic, adică din mii sau zeci de mii de vizualizări, explică tânărul antreprenor. „Se fac bani din product placement, când vine un brand şi vrea expunere la tine în emisiune sau la tine în vlog şi vrea să îi pomeneşti sucul sau compania de plăci video şi te plăteşte. Ăsta e modelul de business după care mergem.“ AdSense-ul clasic de pe YouTube nu merge în România; în Statele Unite, spre exemplu, merge foarte bine. „La traficul pe care îl avem noi, acolo am trăi bine, nu am mai avea nevoie de product placement. Iar asta se explică prin faptul că pe piaţa din România sunt foarte puţini advertiseri, şi atunci mia mea de vizualizări valorează foarte puţin. Dacă ar fi foarte multe companii care s-ar bate pe mia mea de vizualizări, atunci valoarea ar fi mult mai mare.“

    Are cinci angajaţi care câştigă „sume substanţiale“, pentru că a vrut să-i aducă la Bucureşti şi pe oamenii din Deva şi le-a dat cât au cerut, fără să negocieze. Are în plan să facă mai multe investiţii anul acesta, urmând pasiunea pe care a descoperit-o anul trecut pentru fenomenul Escape Room. „Am zis că pot cu siguranţă să fac asta bine, având în vedere şi influenţa pe care o avem pe internet.“ Şi aşa a şi fost: prima cameră dezvoltată de el, numită Leonardo da Vinci, ocupă primul loc pe site-ul Escapecentral.ro, cel mai mare agregator de profil. La Doza de Haş scrie singur textele, dar materialele folosite, montajul şi celelalte detalii cad în seama echipei. Pentru o emisiune de 10–12 minute filmează mai puţin de o oră, dar lucrurile nu au fost întotdeauna atât de simple. Cât despre costuri, ele pot fi extrem de reduse: „costul minim e zero, în cazul în care faci tu tot. Poate chiar să iasă de calitate bună, dar asta înseamnă să petreci foarte mult timp“. Se laudă cu faptul că nu a cheltuit niciun leu pe promovare, toată creşterea fiind organică. „O să ajungem la un milion de abonaţi anul acesta, prin mai-iunie, suntem primul canal independent de YouTube din România care va atinge acest prag.“

    Cât despre ceilalţi vloggeri români, Holhoş crede că ei nu înţeleg potenţialul de business al YouTube şi ratează, astfel, posibilitatea de a se dezvolta. „Ştiu vloggeri care au vizualizări destul de multe şi încă filmează cu un webcam. Sunt oameni despre care ştiu sigur că fac bani, dar nu îşi cumpără echipamente. Eu am investit cei mai mulţi bani, pentru ca în momentul în care am o idee să nu fiu limitat din punct de vedere tehnic, să pot să o pun în aplicare repede. Poţi numără pe degetele de la o mână creatorii de content pe YouTube din România care au o calitate foarte bună. Restul sunt copii, sunt prea mici, nu realizează potenţialul pe care îl poate avea un astfel de business.“

    Vezi şi:

    Cum arată cel mai nou sediu al Google

    Cele mai bune fotografii realizate cu iPhone 

    Cum arată yachtul secret al lui Steve Jobs

    Cum ar arăta lumea dăcă ar dispărea smartphone-ul

  • Imperiul pe care lumea l-a uitat: cum arăta “oraşul celor 1.001 biserici” – GALERIE FOTO

    Ani, cândva adăpost pentru zeci de mii de oameni, s-a transformat într-un oraş al fantomelor şi al ruinelor. Devenit un centru cultural important în timpul dinastiei armene Bagradit, rămăşiţele oraşului sunt astăzi împrăştiate pe un platou din nord-estul Turciei.

    Cei care vizitează ruinele acestui imperiu de mult apus sunt întâmpinaţi de privelişti ce amintesc de istoria bogată a oraşului Ani, întinsă de-a lungul a trei secole şi cinci dinastii – armenă, bizantină. turcă, georgiană şi otomană.

    La apogeul său, în secolul XI, oamenii de ştiinţă estimează că Ani adăpostea nu mai puţin de 100.000 de oameni, fiind cunoscut ca “oraşul celor 1.001 biserici”. Cifra era mult exagerată, dar studiile arheologice au scos totuşi la iveală peste 40 de locuri de cult.

  • Levente Molnár: “Fiul lui Saul” ne face să nu uităm de ce este capabil animalul din noi – FOTO, VIDEO

    Actorul Levente Molnár spune într-un interviu acordat MEDIAFAX că “Fiul lui Saul”, care a primit premiul Oscar pentru cel mai bun film străin, trebuie să ne facă să nu uităm de ce este capabil animalul din noi, precizând că în timpul filmărilor s-a simţit ca şi cum ar fi fost în mijlocul iadului, scrie Mediafax

    “Fiul lui Saul/ Son of Saul”, debutul în lungmetraj al regizorului László Nemes, va avea premiera, vineri, în cinematografele din România.

    În această peliculă, care a primit premiul Oscar la categoria cel mai bun film într-o limbă străină, la ediţia 2016 a prestigioasei gale, Levente Molnár, actor la Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca, are un rol cheie: îl interpretează pe Abraham Warsawski, cel mai apropiat prieten al lui Saul, aflat alături de el în lagărul de concentrare.

    “Fiul lui Saul”, o coproducţie Ungaria-Franţa, a presupus o muncă intensă de 28 de zile, filmările desfăşurându-se într-o fostă cazarmă, pe malul Dunării, lângă Budapesta, după cum a explicat Levente Molnár, joi seară, la avanpremiera peliculei, organizată de Transilvania Film la Cinema “Elvira Popescu” din Bucureşti.

    “Fiul lui Saul” este un film la care nu poţi ura publicului “Vizionare plăcută!”, după cum a spus Levente Molnár, făcând referire la duritatea subiectului peliculei şi la impactul vizual foarte puternic al lungmetrajului. 

    Citiţi interviul cu Levente pe www.mediafax.ro

  • Kevin Spacey: “Când mă uit la campania lui Trump, îmi dau seama că scenariul House of Cards e prea cuminte”

    Venind ca o oarecare surpriză, sezonul 4 din House of Cards – serial produs de Netflix ce urmăreşte cariera unui politician de la Washington – are numeroase elemente ce pot fi regăsite şi în campania republicană a lui Donald Trump.

    Cele 13 episoade ale noului sezon au debutat vineri, iar Kevin Spacey, interpretul personajului principal Frank Underwood, a primit câteva întrebări în cadrul emisiunii Meet the Press, de la NBC. “E vorba despre un serial de ficţiune, şi de multe ori după ce filmăm o scenă mă întreb dacă nu cumva am mers prea departe”, a povestit Spacey. “Apoi dau drumul la televizor, îl văd pe Trump şi îmi dau seama că scenariul nostru e chiar cuminte.”

    Întrebat cum i s-ar părea personajului său, machiavelicul Frank Underwood, prestaţia lui Donald Trump, actorul a recunoscut că s-a gândit de multe ori la asta. “Am să spun doar atât: e important să înţelegem că unul e un personaj fictiv, iar celălalt nu.”

    Kevin Spacey a mai spus că multe din lucrurile prezentate în serial, deşi greu de imaginat, se întâmplă şi pe scena politică din Statele Unite. “S-a întâmplat de multe ori ca idei din scenariu să se regăsească ulterior şi la Washington, dar, chiar dacă pare greu de crezut, e vorba doar de nişte coincidenţe,”

  • Kevin Spacey: “Când mă uit la campania lui Trump, îmi dau seama că scenariul House of Cards e prea cuminte”

    Venind ca o oarecare surpriză, sezonul 4 din House of Cards – serial produs de Netflix ce urmăreşte cariera unui politician de la Washington – are numeroase elemente ce pot fi regăsite şi în campania republicană a lui Donald Trump.

    Cele 13 episoade ale noului sezon au debutat vineri, iar Kevin Spacey, interpretul personajului principal Frank Underwood, a primit câteva întrebări în cadrul emisiunii Meet the Press, de la NBC. “E vorba despre un serial de ficţiune, şi de multe ori după ce filmăm o scenă mă întreb dacă nu cumva am mers prea departe”, a povestit Spacey. “Apoi dau drumul la televizor, îl văd pe Trump şi îmi dau seama că scenariul nostru e chiar cuminte.”

    Întrebat cum i s-ar părea personajului său, machiavelicul Frank Underwood, prestaţia lui Donald Trump, actorul a recunoscut că s-a gândit de multe ori la asta. “Am să spun doar atât: e important să înţelegem că unul e un personaj fictiv, iar celălalt nu.”

    Kevin Spacey a mai spus că multe din lucrurile prezentate în serial, deşi greu de imaginat, se întâmplă şi pe scena politică din Statele Unite. “S-a întâmplat de multe ori ca idei din scenariu să se regăsească ulterior şi la Washington, dar, chiar dacă pare greu de crezut, e vorba doar de nişte coincidenţe,”

  • Avertismentul unuia dintre cei mai respectaţi strategi din lume: Pregătiţi-vă pentru război. Cea mai fierbinte zonă: Europa de Est

    Într-un interviu cu George Friedman, unul dintre cei mai respectaţi strategi din lume, Business Insider a întrebat care sunt şansele izbucnirii unui nou război de proporţii în lume. Răspunsul lui Friedman a fost categoric: ”În toată istoria nu a existat niciun secol fără un război major şi nu cred că secoulul XXI va fi excepţia”. 

    ”Din 1815 până în 1871 nu  fost niciun război de proporţii în Europa. Apoi a venit Primul Război Mondial. Apoi, dacă ne uităm la Europa, de la războiul de Şapte ani până la războaiele Napoleonice ale secolului 19 şi la Războaiele Mondiale, fiecare secol a avut câte un război major. Nu cred că acest secol va fi diferit”.

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro