BusinessMagazin

Tag: siguranta

  • Ce nu ştim astăzi, dar vom trăi cu siguranţă mâine

    Este vorba de „precariat“. Termenul, obţinut prin alăturarea lui „precar“ cu „proletariat“, îi definea prin anii ’80, în Franţa, pe cei cu slujbe sezoniere, trăitori la marginea sărăciei. În prezent, un economist pe nume Guy Standing, care a scris două cărţi pe această temă, crede că precariatul este pe cale să devină o nouă clasă socială, pe care o defineşte drept periculoasă. Precariatul vine din cei 20 de milioane de japonezi cunoscuţi drept „freeter“, cetăţeni fără o slujbă cu normă întreagă ajunşi în această situaţie deliberat sau fără voia lor. Sau din cei mai bine de 40% dintre tinerii europeni care nu au o slujbă, dar şi din cei 60% din tinerii polonezi care, în categoria sub 25 de ani, lucrează cu contracte de muncă pe perioadă determinată.  Sau, de ce nu?, din milioanele de români la marginea sărăciei, fără asigurări medicale sau pensie sigură. Precariatul poate fi şi un răzvrătit de genul occupy, cu ocupaţii obscure în mediul digital, dar mai rar.

    Deosebirea dintre proletar şi precariat este că primul îşi căuta securitatea în spaţiul aferent locului de muncă – acesta era stabil, oferea siguranţă pe termen lung, programul de muncă era fix, exista şi un sindicat, poate şi un fond de pensii, ba unii, cei mai destoinici, primeau la pensionare chiar şi un ceas de aur. Siguranţa precariatului este în afara locului de muncă, iar slujba, activitatea sa sunt doar instrumente, nu îl definesc. Precariatul a căpătat în timp caracteristicile unei clase sociale, pentru că a căpătat propriile sale norme: de muncă, nesigure şi incomplete, de plată, pentru că primeşte doar bani şi niciun altfel de beneficiu şi, trei, relaţionează cu statul într-un mod aparte – drepturi civile, culturale, sociale şi politice reduse, influenţate de venit, dar şi de interesul redus. Unii spun că este prima clasă socială din istorie care iese din definiţia uzuală a cetăţeanului.

    Mi s-a părut un soi de potrivire karmică faptul că am citit despre intenţiile ştabilor de la Bilderberg în aceeaşi zi în care am fost martor la un experiment ad-hoc: la evenimentul Meet the CEO de săptămâna trecută cea mai mare parte dintr-un grup interesant de tineri mileniali au răspuns unui chestionar ad-hoc că mizează mai mult pe independenţa financiară pe care o vor obţine şi spre care năzuiesc şi mai puţin pe rolul statului în asigurarea unei bătrâneţi liniştite. Este aici, în opinia mea, un strop de înţelepciune, pentru că într-adevăr, pe regulile actuale, sistemul de pensii de stat se îndreaptă spre un eşec, şi pare mai corectă decizia de a-ţi lua soarta în propriile mâni. Şi poate că grupul acela interesant va reuşi în demers. Dar nu cred că este o soluţie ce se poate aplica tuturor tinerilor de acum, maturi peste nu prea mult timp.

    Să privim un pic şi alte cifre: În Europa lucrează în prezent în regim temporar 7 din 10 tineri spanioli (un sfert din forţa de muncă), 6 in 10 tineri portughezi (o cincime din forţa de muncă), 6 din 10 tineri francezi, iar media europeană este 4 din 10 tineri şi o zecime din forţa de muncă totală. În România sunt între 80.000 şi 300.000 de contracte de muncă pe perioadă de terminată, în funcţie de instituţia care face numărătoarea. Foarte mulţi. Sunt toţi membri, fără să ştie, ai precariatului. Şi acesta este modul în care tinerii vor schimba societatea; nu faptul că sunt permanent conectaţi la telefon, nu faptul că chatuiesc mai bine decât pot susţine o conversaţie şi nu ideea că sunt tehnologizaţi în mod nativ vor schimba lumea, ci numărul din ce în ce mai redus de căsătorii, permisele auto din ce în ce mai puţine, izolarea, respingerea unor norme sociale, lipsa de implicare. Şi vor descoperi, cei mai mulţi, că nu toţi vor putea face o aplicaţie care va fi cumpărată de Google, că nu toţi vor putea face carieră în corporaţii, că slujbele temporare îi ajută să trăiască momentul, dar nu să îşi trăiască viaţa.

    Precariatul este format din inşi înstrăinaţi şi furioşi, şi ei sunt explicaţia pentru ascensiunile de genul Donald Trump; recent scriam în Business Magazin de hipsterii naţionalişti din Austria şi alte asemenea mişcări din Europa.

    Ce o înţelege Bilderberg din toate astea şi ce o decide, nu vom şti niciodată. Dar vom trăi sigur.

    Ilustrez cu tinerii spartani ai lui Degas.

  • Omul care vânează “falsificatorii de mâncare”. La el apelează autorităţi şi clienţi din întreaga lume

    Şi în fiecare săptămână laboratorul său descoperă cazuri de înşelăciune cu alimente. La ei apelează autorităţi şi clienţi din întreaga lume. „Dacă ne gândim mai întâi la Europa, auzim din ce în ce mai des despre mafia care se implică în infracţiuni cu alimente. Aceasta pentru au fost contraţi în alte părţi ale spectrului infracţional.“

    Un coleg în trecere îi aminteşte lui Elliott că are de semnat un teanc de acorduri de confidenţialitate. Acesta îşi freacă fruntea cu tristeţe. Mostrele trimise pentru testare la institut vin de la companii de peste tot din lume, inclusiv de la marile lanţuri de retail. Spre exemplu, anul trecut institutul a analizat oregano uscat şi a descoperit că 25% dintre probele aduse de la supermaketuri, de la retaileri online şi de la magazine de cartier conţineau şi alte substanţe în afară de oregano.

    Pe unul dintre ecrane se învârte reprezentarea matematică a unei noi mostre de „oregano”. Culorile diferite scot în evidenţă substanţele străine: măsline, mirt şi frunze de alun, dar şi oţetar, cistus şi phlomis, plante care trăiesc în sudul Europei. Aşezaţi într-o tăviţă, micii fulgi de „oregano” par inocenţi. Un cercetător analizează o altă mostră cu un dipozitiv ţinut în mână care poate fi folosit în puncte importante de verificare din lanţul de aprovizionare. „Aici, în Star Trek, putem analiza orice fel de probă şi putem face orice tip de extracţie”, spune Simon Haughey, cercetător cu experienţă. 

    Când institutul descoperă o fraudă, nu anunţă public sursa probelor suspecte. „Pur şi simplu am fi copleşiţi cu procese”, spune Elliott. „Am primit destul de des ameninţări”. Institutul este păzit 24 de ore din 24 – cum este destul de greu ca frauda alimentară să atragă şi o condamnare, orice îmbunătăţire a metodelor de detecţie reprezintă o posibilă ameninţare pentru crima organizată. „Adesea, când se ţin seminarii despre fraudă, o parte din cei din public sunt ei înşişi fraudatori. Vin ca să ştie ce mai este nou.“

    Complexitatea lanţurilor de aprovizionare înseamnă că este dificil de demonstrat complicitatea: „Am găsit un produs falsificat la Tesco (retailer britanic). Sunt sigur în proporţie de 99,9% că nu ştiau despre el”, povesteşte Elliott. „Nu lăsăm pe nimeni să scape – vom spune mai departe autorităţii competente.“ În urma jenantului scandal „Horsegate” din 2013, Tesco, dar şi alţi comercianţi au recunoscut că au vândut în necunoştinţă de cauză produse din carne de cal. Atunci, guvernul i-a cerut lui Elliott să efectueze o analiză privind „integritatea şi siguranţa reţelelor de aprovizionare cu alimente”. Raportul, prezentat guvernului în iulie 2014, prevede o serie de recomandări, printre care înfiinţarea unei unităţi de luptă contra criminalităţii alimentare. Şase luni mai târziu, a fost lansată unitatea naţională de lupta contra criminalităţii alimentare, în subordinea Agenţiei Standardelor Alimentare din Londra. Directorul executiv al diviziei, Andy Morling, a fost ofiţer de informaţii. „Unde sunt bani, sunt şi infracţiuni; unde sunt bani mulţi, sunt şi infracţiuni grave. Există cu siguranţă oportunităţi pentru crima organizată de a pătrunde în afaceri cu alimente deoarece au deja construită infrastructura: controlează afaceri de transport, deţin depozite, au posibilitatea de a spăla bani. Însă cred că de această dată suntem înaintea lor”, spunea Morling în septembrie la o conferinţă pe tema siguranţei alimentare.

    Recent, Morling şi-a publicat prima evaluare strategică anuală. „Amploarea acestei probleme m-a surprins şi, ceea ce este unic printre cazurile de fraudă, lipseşte agitaţia făcută de victimă”, scrie el. Morling crede, de asemenea, că distribuitorii de alimente nu aduc problema suficient de mult în lumină. „Raportează industria către noi pe cât de mult am vrea? Nu sunt sigur. Nu-mi place şi nu pot accepta asta.“

    Elliott îl descrie pe Morling ca fiind „un om bun”, dar este rezervat în ceea ce priveşte puterea unităţii pe care acesta o conduce.

    „Am senzaţia că îi este foarte, foarte greu lui Andy Morling să avanseze de acolo de unde e. Pentru ca unitatea sa să funcţioneze cum trebuie, să aibă mai multă putere de constrângere, ar trebui să se ducă în altă parte. Aş zice ca Biroul pentru Proprietate Intelectuală, agenţie guvernamentală, să găzduiască echipa – are în grijă diferite sectoare. Lucrează foarte bine cu alte sectoare.“

    Apoi, un element frapant în scandalul cărnii de cal este că au urmat puţine condamnări. „În primul rând nimeni nu şi-a asumat responsabilitatea – era ca şi cum diferite departamente guvernamentale şi-au pasat unul altuia cupa cu otravă. Am mult respect pentru Owen Paterson, atunci secretarul de stat pentru mediu, alimente şi afaceri rurale, deoarece s-a ridicat dintre toţi şi a spus: «Gata, daţi-mi-o mie. Mă ocup eu»”, spune Elliott. „Însă ştiu că lui Paterson i-a fost greu să lucreze cu poliţia. În cele din urmă poliţia a acceptat să efectueze investigaţiile pentru că este specializată în fraudă. Organizarea a durat trei luni”, povesteşte cercetătorul. În trei luni orice răufăcător poate să dispară. Şi aşa au făcut aproape toţi.

  • Oraşul din România cu un nivel de trai mai bun decât la Paris, Londra sau Barcelona

    Site-ul numbeo.com prezintă un clasament al oraşelor cu cel mai bun nivel de trai, luând în calcul mai mulţi factori precum siguranţa, preţurile în funcţie de venituri, puterea de cumpărare a locuitorilor, sistemul de sănătate şi timpul petrecut în trafic. Topul se modifică însă în permanenţă, luând în calcul, spre exemplu, variaţiile zilnice ale nivelului de poluare.

    De fiecare dată când se realizază un top al oraşelor în care este cel mai bine să trăieşti, privim cu invidie către metropole celebre şi visăm la ele. De data aceasta, în topul alcătuit de către site-ul numbeo.com se află destul de sus şi mai multe municipii din România.

    Cel mai bine clasat oraş românesc este Timişoara, ocupând locul 20 în Europa şi locul 44 la nivel mondial, cu un scor agregat de 164. Oraşul australian Canberra, primul în top, are un scor de 234, în vreme ce Bucureşti (locul 91 din 121 la nivel global) are un scor de 120. Datele prezentate au fost înregistrate pe 14 martie.

  • Primăria Iaşi cumpără WC-uri la preţ de garsoniere. Toaletele de 30.000 de euro se spală singure după utilizare

    Primăria va achiziţiona cinci toalete ecologice moderne care vor fi amplasate în diverse zone din oraş. Cabina va avea sistem de tip S.O.S. chiar dacă se întrerupe curentul electric. Podeaua va fi spălată automat după fiecare utilizare, scrie Ziarul de Iasi

    Pentru toalete, municipalitatea a estimat o valoarea totală de aproximativ 650.000 lei. Ele vor putea fi utilizate cu fise, iar fiecare toaletă va avea un sistem electronic de deschide­re/închidere, un sistem de siguranţă de tip S.O.S., un sistem automat pentru spălare şi dezinfectare, un sistem de aerisire şi odori­zare, un sistem automat de spălare a po­delei, dezinfectare şi uscare a vasului de toaletă, un sistem electronic de siguranţă pentru a preveni spălarea şi curăţarea toaletei înainte de ieşirea utilizatorului, un sistem de distribuire automată a tuturor consumabilelor, un sistem de încălzire şi un sistem de telecontrol GSM.

    „E un subiect care nu trebuie neglijat şi nu trebuie să ne fie ruşine să-l abordăm. Este o măsură de civilizaţie pentru un oraş vizitat din ce în ce mai des de foarte mulţi turişti“, a declarat Mihai Chirica, primar interimar.

    Puteti citi mai multe pe www.ziaruldeiasi.ro

  • Este ilegal dar cu toate astea aproape toată lumea face asta in avion

    Când pasagerii se află la bordul avionului şi beculeţul pentru centurile de siguranţă este aprins aceştia nu au voie să decupleze centura pentru a merge la toaletă. Lucru pe care nu toată lumea îl respectă. Dar este asta ilegal? da, conform legii, scrie Business Insider.

    Este clar că  există o flexibilitate în modul cum se aplică această regulă, din moment ce mulţi nu o respectă şi nu sunt pedepsiţi pentru asta.

    Sunt momente când centurile de siguranţă nu ar trebui decuplate sub nicio formă. Când sunt turbulenţe sau când pilotul aeronavei roagă ca însoţitoarele de zbor să se aşeze la locurile lor. Nici când avionul decolează sau aterizează centura nu trebuie desfăcută. Dacă nu se respectă aceste reguli siguranţa celor din jur este pusă în pericol.

    Dar dacă totuşi pasagerul are nevoie la toaletă în timp ce  beculeţul pentru centurile de siguranţă este în continuare aprins este indicat să nu-i ceară permisiunea însoţitoarei de zbor. Ar fi neglijent din partea unui membru al echipajului să dea permisiunea utilizării toaletei într-un asemenea moment. În acelaşi timp, este destul de improbabil ca acesta să oprească pasagerul dacă-l observă.

    Totuşi, dacă un însoţitor de zbor opreşte un pasajer, e bine ca sfatul acestuia să nu fie ignorat. Într-un final, este ilegal ca pasageri să nu respecte instrucţiunile membrilor echipajului de zbor.

    Pasagerii care nu respectă regulile riscă să fie amendaţi.

  • Este ilegal dar cu toate astea aproape toată lumea face asta in avion

    Când pasagerii se află la bordul avionului şi beculeţul pentru centurile de siguranţă este aprins aceştia nu au voie să decupleze centura pentru a merge la toaletă. Lucru pe care nu toată lumea îl respectă. Dar este asta ilegal? da, conform legii, scrie Business Insider.

    Este clar că  există o flexibilitate în modul cum se aplică această regulă, din moment ce mulţi nu o respectă şi nu sunt pedepsiţi pentru asta.

    Sunt momente când centurile de siguranţă nu ar trebui decuplate sub nicio formă. Când sunt turbulenţe sau când pilotul aeronavei roagă ca însoţitoarele de zbor să se aşeze la locurile lor. Nici când avionul decolează sau aterizează centura nu trebuie desfăcută. Dacă nu se respectă aceste reguli siguranţa celor din jur este pusă în pericol.

    Dar dacă totuşi pasagerul are nevoie la toaletă în timp ce  beculeţul pentru centurile de siguranţă este în continuare aprins este indicat să nu-i ceară permisiunea însoţitoarei de zbor. Ar fi neglijent din partea unui membru al echipajului să dea permisiunea utilizării toaletei într-un asemenea moment. În acelaşi timp, este destul de improbabil ca acesta să oprească pasagerul dacă-l observă.

    Totuşi, dacă un însoţitor de zbor opreşte un pasajer, e bine ca sfatul acestuia să nu fie ignorat. Într-un final, este ilegal ca pasageri să nu respecte instrucţiunile membrilor echipajului de zbor.

    Pasagerii care nu respectă regulile riscă să fie amendaţi.

  • Cum arată staţiile de metrou din Coreea de Nord. “Unul dintre cele mai misterioase şi frumoase sistemele de tranzit de pe pământ” – GALERIE FOTO

    Un jurnalist al Business Insider a vizitat Coreea de Nord şi a avut ocazia să vadă un loc care este mai puţin vizitat de turişti: metroul nord-coreean.

    “Metroul din Phenian este cu siguranţă unul dintre cele mai misterioase şi frumoase sistemele de tranzit  de pe pământ”, scrie Business Insider.

    Metroul din Phenian se află la peste 100 de metri sub pâmânt, fiind cel mai adânc din lume şi funcţionează şi ca un veritabil buncăr nuclear. Distanţa de la suprafaţă până la platforma de tren se parcurge în aproape 4 minute.

    Înainte de 2010, staţia Puhung a fost doar una dintre puţinele staţii de metrou pe care turiştii le puteau vizita. Chiar şi aşa era nevoie de un ghid pentru a efectua o vizită.

    Foto/Video: Earth Nutshell

  • Compania IKEA recheamă pelerina de liliac LATTJO

    Compania IKEA le recomandă clienţilor care au cumpărat o pelerină de liliac LATTJO pentru copii să nu îi mai lase să se joace cu ea şi să o aducă înapoi la magazinul IKEA unde vor primi înapoi suma integrală pe care au plătit-o pentru produs.

    IKEA recheamă pelerina de liliac LATTJO după ce trei copii au avut urme şi zgârieturi în zona gâtului în timpul jocului. Pelerina s-a blocat şi nu s-a putut desprinde cu uşurinţă. Niciun copil nu a avut nevoie de îngrijiri medicale, însă, pentru a preveni riscul de strangulare sau de rănire în jurul gâtului, IKEA a luat măsuri de precauţie şi va retrage produsul. 

    „În compania IKEA avem toleranţă zero pentru riscurile de siguranţă la produsele pentru copii şi nu putem accepta posibilitatea de accidentare în timp ce aceştia se joacă. În urma sesizărilor de la clienţi, am început o investigaţie care ne-a arătat că sistemul de prindere al pelerinei nu se desface suficient de uşor. De asemenea, ne-a arătat că avem nevoie de cerinţe mai clare de producţie pentru astfel de sisteme de prindere. Am retras toate produsele de pe piaţă ca măsură imediată de precauţie, însă compania IKEA va îmbunătăţi viitoarele produse şi, prin aceasta, siguranţa copiilor, prin implementarea unor noi reguli,” a declarat Cindy Andersen, Business Area Manager pentru produsele pentru copii.

    Compania IKEA nu acceptă riscurile de siguranţă la produsele pentru copii. În cazul în care un produs din gamă nu corespunde standardelor de calitate sau aşteptărilor clienţilor, se iau măsuri imediate.

    Magazinul IKEA din Bucureşti a vândut, din Noiembrie 2015, 129 de pelerine de liliac LATTJO, la preţul de 49,99 lei, cu următorul cod de produs: 603.116.50. Produsele nu se mai găsesc în prezent în magazin.

    Clienţii care au cumpărat pelerina de liliac LATTJO sunt invitaţi la departamentul Relaţii Clienţi din magazin pentru a primi înapoi integral suma de bani plătită pe produs începând chiar de astăzi. Dovada plăţii (bonul) nu este necesară pentru o returnare integrală a sumei.
     

  • A fost cel mai mare împrumut din istoria României…

    Pentru a face faţă crizei, România a devenit dintr-o dată, în 2009, unul dintre principalii clienţi ai FMI din Uniunea Europeană. FMI a decis să pună la dispoziţia autorităţilor fonduri de 12,95 miliarde de euro, printr-un acord stand-by pe doi ani, iar Comisia Europeană 5 miliarde de euro. De la Banca Mondială România a accesat 1 miliard de euro, în cadrul pachetului de finanţare externă, iar de la BERD încă 1 miliard de euro.

    „De ce are nevoie România de acest acord, de aceşti bani?“ a fost o întrebare repetată aproape obsesiv la începutul crizei. Oficialii români au declarat de mai multe ori că acordul este „preventiv“, o „centură de siguranţă“. Însă o parte din banii de la FMI au ajuns, atipic, şi în buget, devenind soluţia de plată a salariilor şi pensiilor. Prin încheierea acestui acord autorităţile au susţinut că vor asigura relansarea economiei, însă reţeta FMI de reducere a cheltuielilor bugetare a lăsat puţin spaţiu pentru investiţii publice de amploare, persistând încă semne de întrebare în ceea ce priveşte eficienţa programelor cu instituţia. Totuşi, condiţiile impuse de FMI au fost mai puţin dure decât în acordurile precedente.

    Şi, după acest acord istoric, au mai urmat două acorduri stand-by, de această dată preventive, adică fără să mai luăm bani de la FMI.

    După şapte ani, România a reuşit să dea înapoi toţi banii împrumutaţi în 2009 de la FMI şi a mai rămas cu o parte din datoria la Comisia Europeană şi la Banca Mondială, rambursarea făcându-se în tranşe. Iar datoria externă totală (publică şi privată) a scăzut în ianuarie 2016 sub 90 miliarde euro, pentru prima dată după 2009, şi a ajuns sub 60% din PIB. „FMI nu a discutat iniţial cu guvernul creşteri de impozite şi taxe pentru 2009, însă, dacă lucrurile se vor schimba în mod semnificativ, pot fi renegociate anumite conditionalităţi şi targeturi. Autorităţile trebuiau să revizuiască în doi ani sistemul de salarii şi pensii în sectorul public, precum şi procedurile de monitorizare şi control pentru companiile de stat. Va readuce acest pachet financiar încrederea investitorilor străini? Cursul de schimb va fi mai stabil? Vrem să ne asigurăm că economia va fi mai stabilă. Acest pachet nu este atât de mult destinat pieţelor, cât economiei“, spunea, după prima vizită la Bucureşti, în contextul parafării acordului, Jeffrey Franks, şeful misiunii FMI în România.

    Însă, chiar şi cu acest acord şi cu banii de la finanţatorii externi, au urmat ani dificili. Au existat şi majorări de taxe şi tăieri de cheltuieli. Pe durata acordului cu FMI parafat în 2009, pe doi ani, economia nu a reuşit să scape din groapa recesiunii, a experimentat doi ani de ajustări dramatice, concretizate în disponibilizări, tăierea salariilor bugetarilor cu 25% şi majorarea TVA. Iar companiile de stat au continuat să înregistreze pierderi uriaşe şi să genereze arierate.

    Realitatea economică nu a contenit să ia prin surprindere atât instituţiile financiare internaţionale, cât şi autorităţile române, estimările optimiste privind creşterea economică fiind corectate din mers de mai multe ori pe an. Iar creşterea fragilă a economiei a rămas în top pe lista dezamăgirilor FMI.

    Din împrumutul de la FMI parafat în 2009, de aproximativ 12 miliarde de euro, la buget au ajuns 2 miliarde de euro, cea mai mare parte intrând la rezerva BNR. În schimb sumele primite de la Comisia Europeană, de circa 5 miliarde de euro, au fost direcţionate numai către Finanţe, la fel ca şi banii de la Banca Mondială.

    În consecinţă, cea mai mare parte a împrumutului contractat în 2009 de la FMI a fost rambursată din rezervele valutare ale BNR, nu de la buget, şi nu au existat constrângeri legate de rambursarea împrumutului, având în vedere că rezervele valutare au oscilat în jurul a 30 miliarde euro. Având în vedere incertitudinile care persistau pe pieţele financiare, era cu siguranţă de preferat ca rezervele valutare să rămână la un nivel ridicat.

    Împrumutul record contractat de România de la finanţatorii externi a ajuns la scadenţă în 2012, an în care Banca Naţională şi Ministerul Finanţelor au început să ramburseze ratele aferente tranşelor primite de la FMI. Până atunci, timp de trei ani, autorităţile au plătit doar dobânzi aferente împrumutului. Dobânda annuală plătită la FMI a fost de 3,5%, calculată la soldul tragerilor efectuate până la data respectivă şi nerambursat, costul fiind comparabil cu cel al resurselor primite de la CE. Banii împrumutaţi de la Comisia Europeană au început să fie restituiţi de Ministerul Finanţelor începând cu anul 2015, prima rată fiind de 1,5 miliarde euro.

    În 2011, România a continuat să facă apel la ancora FMI pentru a-şi asigura credibilitatea pe pieţele externe, însă relansarea economiei a rămas firavă, privatizările au fost tergiversate, termenele stabilite pentru selecţia managerilor privaţi au fost mult decalate, iar reformele structurale au fost întârziate.

    Rezultatul după cei patru ani de acord cu FMI (2009-2011 şi 2011-2013): România a ajuns să fie „macrostabilizată“ (deficitul bugetar şi deficitul de cont curent s-au ajustat, inflaţia a scăzut), dar „letargică“. Au fost doi ani de cădere liberă, în 2009 şi 2010, apoi a venit 2011 cu un avans al PIB de 1,1%, pentru ca în 2012 economia să crească cu doar 0,6%. Economia a revenit pe plus, dar întrebarea care persista era când vor simţi românii „ieşirea din criză“, când cifrele seci şi reci ale economiei din statistici vor fi resimţite de oameni în buzunare, în îmbunătăţirea nivelului de trai. FMI s-a remarcat printr-o anumită flexibilitate în negocierile cu autorităţile române, pe parcursul acordurilor din ultimii ani, susţinând în mod constant acordarea de derogări pentru neîndeplinirea ţintelor.

    În 2013, FMI a avizat încheierea „cu succes“ şi a celui de-al doilea acord stand-by consecutiv, după o prelungire de trei luni cauzată de ratarea unor ţinte şi de întârzierea reformelor, acceptând şi de această derogări.

    Şi a mai urmat un acord cu FMI, al treilea consecutiv, fără succes, întrucât guvernul nu şi-a îndeplinit toate obligaţiile asumate. Acordul a ajuns într-un punct nevralgic după măsurile de relaxare fiscală anunţate de guvern şi a fost mai mult suspendat, până a expirat la termen.

    Şi cum România a ajuns unul dintre cei mai mari clienţi ai FMI din UE, care continuă în mod atipic să beneficieze şi de asistenţa tehnică şi financiară a Băncii Mondiale şi se află pe podium ca volum al investiţiilor în portofoliul BERD, fiind şi un client important al Băncii Europene de Investiţii, şefii FMI, Băncii Mondiale, BERD şi BEI au ajuns în 2013 în România să-şi verifice unul dintre cei mai mari debitori. Interesul celor patru mari finanţatori multilaterali nu este întâmplător privind prin prisma expunerilor pe care le-au acumulat.

    România a intrat în 2013 pe radarul şefilor marilor instituţii financiare internaţionale, Christine Lagarde, şefa Fondului Monetar Internaţional (FMI), Jim Yong Kim, preşedintele Băncii Mondiale, Sir Suma Chakrabarti, preşedintele Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), şi Werner Hoyer, preşedintele Băncii Europene de Investiţii (BEI), ajungând la Bucureşti.

    După ce a cerut timp de două decenii privatizare, restructurare şi austeritate, în 2013 FMI a ajuns să vorbească despre creştere economică şi consum.

    Consumul, exporturile şi investiţiile sunt cele trei „locomotive“ care ar trebui să alimenteze creşterea economică a României. Şi, un detaliu important: este nevoie de echilibru între cei trei piloni de creştere. De ce? Deoarece dependenţa de o singură „locomotivă“ poate duce la dezechilibre care sunt foarte greu de gestionat. Acestea au fost ingredientele-cheie ale mesajului şefei FMI la Bucureşti, Christine Lagarde, în 2013.

    Ceva inedit? Înainte de izbucnirea crizei economice mondiale actuale, timp de zeci de ani, FMI avea ca mesaj principal austeritatea. Acum, FMI a ajuns să vorbească despre consum şi despre creşterea economică, care, din păcate, se lăsa aşteptată în Europa. În toată istoria relaţiilor României cu FMI programele cereau în primul rând privatizarea şi restructurarea companiilor de stat cu pierderi. Apoi, vorbeau de deficite bugetare şi nu insistau pe creşterea economică. Acum s-a schimbat, oarecum, abordarea.

    România a parafat trei acorduri succesive cu FMI, dintre care ultimele două preventive, pentru că nu a putut să facă faţă şocurilor externe, deşi era stabilizată macro şi pentru că nu a reuşit să finalizeze singură reformele structural. După cel de-al treilea acord consecutiv cu FMI, care a expirat în toamna anului trecut, urmează o pauză, România încercând să stea pe propriile picioare, fără „certificatul de credibilitate“ de la FMI. Rămâne de văzut dacă antecedentele derapajelor economice interne din perioadele în care România nu a fost monitorizată de partenerii externi vor deveni din nou realitate.

  • Opinie Daniel Bujorean, Ensight Managament Consulting: Cealaltă dimensiune a competiţiei. Sfaturi de la cea mai competitivă economie a lumii

    De cele mai multe ori managementul îşi defineşte termenul din prisma activităţilor de marketing, adică întâlniri în „primă linie” cu o companie competitoare, activităţi de go-to market, comunicare în mass-media şi mai puţin din perspectiva activităţilor interne precum reducere de costuri şi optimizare de procese sau creştere a productivităţii cu impact în costuri şi venituri. A concura înseamnă atât a te „duela” pe piaţă pentru prospectarea clienţilor, a vinde, precum şi a îmbunătăţi continuu şi intrinsec compania şi portofoliul de produse.

    Un raport din Elveţia, cea mai competitivă economie a lumii potrivit World Economic Forum, cu titlul „Business Competitiveness Switzerland” explică importanţa celei de-a doua dimensiuni a competiţiei: „Competitivitatea în afaceri este capacitatea unei firme de a crea valoare prin creştere şi profitabilitate sustenabile pe termen lung. Sunt două dimensiuni ale competitivităţii în afaceri – generală şi intrinsecă. Dimensiunea generală (contextul în care o companie operează) influenţează natura practicilor pe care o companie alege să le adopte. Dimensiunea intrinsecă se referă la comportamentele şi practicile care permit unei firme să îşi susţină performanţa pe termen lung“ (IMD World Competitiveness Center, Lausanne, 2014).

    Companiile au acuzat diferiţi factori externi pentru necompetitivitate, dintre care amintim doar câţiva, aşa cum apar în raportul de ţară al Fondului Monetar Internaţional din 2015: infrastructura, mediul macroeconomic nefavorabil şi o slabă specializare a serviciilor de pregătire profesională. Premisa acestui articol consideră că deşi factorii externi sunt foarte importanţi, sunt şi factori intrinseci care influenţează competitivitatea unei companii.

    Raportul elveţian, menţionat mai sus evidenţiază o serie de factori care au susţinut competitivitatea celor mai de succes firme elveţiene: managementul talentului, managementul performant al proceselor, transparenţa în luarea deciziilor, cooperarea internă, inovaţia, dezvoltarea continuă a avantajelor competitive şi deschiderea pentru investiţii în digitalizare.

    Din experienţa consultanţilor de la Ensight Management Consulting, factorii intrinseci sunt imperativi în creşterea competitivităţii unei companii pe termen lung şi această transformare trebuie să aibă loc mai degrabă mai curând decât mai târziu.
    Din păcate, de cele mai multe ori, companiile nu au parte de pieţe cu creşteri exponenţiale care să mascheze problemele de management intern. De aceea, sunt importante: managementul şi redesignul proceselor de afaceri pentru reducerea costurilor, creşterea productivităţii şi creşterea calităţii. De asemenea este important să optimizăm vânzările prin: definirea strategiei de vânzări, segmentarea clienţilor, optimizarea portofoliului de produse şi clienţi şi eficientizarea forţei de vânzări.

    Rolurile şi responsabilităţile clar definite pentru toate nivelele sunt o trăsătură distinctivă a majorităţii companiilor de succes, concluzionează studiul elveţian. „Firmele de top au mai mult succes decât companiile cu performanţă medie în asigurarea interacţiunii şi cooperării între consiliul director şi echipa de management. Adiţional, Campionii Creşterii se concentrează preponderent pe excelenţa proceselor ca parte centrală a afacerii precum şi pe transparenţa fluxului decizional.”

    Şi în final, în egală măsură, companiile din România trebuie să investească în inovaţie şi digitalizare dacă doresc să respecte recomandările de bună practică ale elveţienilor.
    Francezii de la Eurogroup Consulting, care sunt parte din aceeaşi reţea de consultanţă ca şi Ensight Management Consulting, vorbesc în cel mai recent studiu al lor („Managerii faţă în faţă cu Revoluţia Digitală, 2015“) despre o revoluţie digitală care va transforma radical relaţiile de management în companie.

    Conform acestui studiu, „revoluţia digitală va transforma radical practicile de management. Comunităţile de lucru de pe reţelele sociale interne vor facilita o sporire considerabilă a transparenţei; ierarhiile vor fi reduse pe măsură ce munca devine colaborativă; acum munca nu se referă la informaţia pe care o păstrăm pentru noi, ci la cea pe care o împărtăşim cu ceilalţi. Scenariul viitorului model managerial este deja scris“.

    Scenariul este deja scris, titrează colegii noştri francezi şi nu pot fi contrazişi. Digitalizarea, cooperarea internă susţinută de noile tehnologii şi inovaţia tehnologică influenţează în mod direct proporţional un management performant al proceselor de business, managementul talentelor şi transparenţa deciziilor, adică toate acele elemente care susţin competitivitatea firmelor elveţiene. Revoluţia digitală nu este viitorul, ci prezentul.