BusinessMagazin

Tag: salarii

  • Adevărata criză din educaţie, despre care nimeni nu vorbeşte: Doar jumătate dintre cei intraţi în clasa I în urmă cu 12 ani au ajuns să ia bacul. Restul devin chelneri, casieri şi spălători de maşini

    ♦ Degradarea competenţei corpului profesoral din cauza salariilor mici şi neglijarea investiţiilor în infrastructura şcolară au adus dezastrul în România: doar unu din doi copii înscrişi în clasa I ia bacul ♦ Restul devin „carne de tun“ pentru munci necalificate în România şi în străinătate.

    Cu toate proiectele de reformă în educaţie, o analiză input / out­put arată că doar 45% dintre cei care au intrat în clasa I în urmă cu 12 ani au luat bacul. Însumate pentru o perioadă de cinci ani, da­tele arată că, din cei peste un milion de elevi care s-au înscris în clasa I în România în perioada 2006-2010, doar 450.000 au ajuns în clasa a XII-a şi au promovat exa­menul de bacalaureat, arată datele centra­lizate de ZF.

    Acesta este rodul a 30 de ani de subfinanţare a sistemului de învăţământ, atât la nivelul salariilor profesorilor, cât şi la nivelul infrastructurii şcolare. În loc să urmeze exemplul şcolilor private, să preia modelul şcolilor turceşti, franceze, britanice, sau europene din Bucureşti şi să construiască şi ei campusuri şcolare, liderii politici precum Ponta sau Năstase au ales soluţia individuală şi şi-au înscris copiii la şcoli private, lăsând sectorul de stat în paragină. Dacă în sectorul medical acum patru ani sub conducerea PSD/Dragnea s-a oprit hemoragia de valori prin triplarea salariilor, în şcoli ajung acum să lucreze ca profesori cel mai prost plătiţi absolvenţi dintr-o generaţie.

    Un profesor cu studii superioare, ca debutant, câştigă 2.500 de lei net pe lună, cât un angajat de la Lidl, pe când un medic rezident câştigă 5-6.000 de lei net, iar un ofiţer de poliţie debutant câştigă 7- 8.000 de lei net.

    Doar în 2022 au absolvit bacalaureatul circa 91.000 de elevi, însă în anul şcolar 2009/2010, când ei erau în clasa I, numărul total de elevi înscrişi la clasa I era de peste 200.000 de copii, de peste două ori mai mare.

    ”Cei mai mulţi copii care se pierd sunt de la sate, iar motivele sunt multiple, de la sărăcie la faptul că părinţii pleacă în străinătate şi nu pot avea grijă de ei, mai sunt şi copii care se duc la şcoli profesionale, dar nu ştim câţi şi unde se duc, pentru că nimeni nu îi monitorizează. Degeaba avem cel mai mare procent de promovare din ultimii ani şi nu ştiu câţi de 10 la bacalaureat dacă pierdem aproape jumătate de copii dintr-o generaţie”, a explicat Anca Târcă, consultant educaţional.

     Soluţii pentru ameliorarea situaţiei ar exista, dacă guvernanţii s-ar preocupa mai mult de problemele de fond – cum ar fi îmbunătăţirea condiţiilor de învăţare din mediul rural prin programe integrate – şi mai puţin pe schimbări de formă, cum sunt eliminarea tezelor sau înlocuirea semestrelor cu module, a mai spus ea.

    O economie puternică produce valoare adăugată mare atunci când are angajaţi înalt calificaţi. Însă sărăcia familiilor din satele României anulează şansele copiilor de a studia pentru ca ulterior să aibă o profesie sau o meserie.

    ”Faţa reală a sistemului de educaţie din România este cea din rural, pentru că în urban sistemul este susţinut cu banii părinţilor. Cifrele sunt grave oricum, cu 50% dintre elevi pierduţi între clasa I şi clasa a XII-a înseamnă că, peste o generaţie, jumătate dintre noi vom fi total needucaţi şi fără bacalaureat absolvit. Situaţia este şi mai gravă, pentru că peste cei 50% se mai adaugă procentul de 9% dintre copii care au vârstă şcolară şi pe care părinţii nu îi înscriu niciodată la şcoală”, a spus Mihaela Nabăr, director executiv al World Vision România, organizaţie non-guvernamentală care susţine elevii de la sate să continue studiile la liceu prin programul ”Vreau în clasa a 9-a”.

    În total, în perioada 2005- 2010, peste 1 milion de copii s-au înscris în clasa I în şcolile din România, iar dintre aceştia circa 450.000 au absolvit bacalaureatul, iar alţi peste 633.000 ”s-au pierdut” în acest interval de 12 ani de şcoală, arată datele centralizate de ZF pe baza informaţiilor de la UNICEF, Ministerul Educaţiei şi Institutul Naţional de Statistică.

    ”Un procent de 24% dintre copiii din rural spun că nu are cine să îi ajute la teme, profesorii nu au activităţi de tip şcoală după şcoală, iar acasă mulţi părinţi sunt analfabeţi şi nu îi pot ajuta, arată rezultatele unui studiu World Vision. În plus, unu din trei adolescenţi lipseşte de la şcoală uneori sau întotdeauna pentru că trebuie să lucreze în gospodărie”, a mai spus Mihaela Nabăr.

    Nivelul de educaţie ”dictează” şi nivelul de trai al absolventului care se angajează, iar cu cât un angajat este mai educat, cu atât salariul său este mai mare.

    Un absolvent de facultate care se angajează imediat după absolvire primeşte un salariu destul de apropiat de cel al unui muncitor dintr-o fabrică, însă după 5 ani de activitate salariul absolventului de facultate se dublează, pe când al muncitorului are o creştere de 41%, arată datele extrase din studiul salarial realizat de firma de consultanţă Mercer Marsh Benefits

  • Oraşele americane afectate de marea demisie în masă majorează salariile chiar sub ameninţarea recesiunii

    Sectorul public încearcă să con­cureze cu angajatorii, menţinându-şi în acelaşi timp finanţele stabile pentru nesiguranţa viitoare, scrie Bloomberg.

    Oraşele americane majorează salariile şi oferă stimulente pentru a atrage şi reţine angajaţi pe fondul creşterii inflaţiei, chiar în condiţiile adâncirii riscului de recesiune. Ofi­cia­lii de stat şi locali se luptă să-şi consolideze echipele decimate de pandemie şi marea demisie în masă.

    „Au cu adevărat nevoie să an­ga­jeze pentru a-şi continua operaţiu­nile, dar trebuie să fie precauţi pentru a se asigura că pot suporta orice slujbe pe care le adaugă“, arată Emily Mandel, economist Moody’s Analytics.

    Inflaţia e la un maxim pe patru ani, iar pe fondul majorărilor de do­bânzi anunţate de Fed pentru stăvi­lirea creşterii preţurilor există trei din patru şanse ca SUA să intre în re­cesiune până la începutul anului 2024.

    În timpul pandemiei, administra­ţia Biden a oferit fonduri de 350 mili­arde dolari oraşelor, comitatelor şi statelor pentru a-şi stabiliza finan­ţele. Unele oraşe au folosit banii pentru retenţia angajaţilor, însă o nouă rundă de finanţare este puţin probabilă.

    Numărul locurilor vacante se situează aproape de niveluri record în cazul guvernelor de stat şi locale. Acestea au pierdut aproximativ 634.000 angajaţi faţă de februarie 2020.

    Potrivit directorilor HR din sectorul public, angajaţii eligibili îşi accelerează planurile de pensionare. Aceasta este o problemă deosebit de acută având în vedere că angajaţii din sectorul public sunt în medie cu trei, până la cinci ani mai în vârstă decât cei din sectorul privat.

    În trecut, planurile de pensii atrăgeau oamenii în sectorul public. Însă de-a lungul anilor, atractivitatea unor astfel de beneficii a scăzut pentru că multe localităţi şi-au restrâns planurile pentru controlul costurilor.

    Angajatorii privaţi dispun de resursele necesare pentru a devansa sectorul public la capitolul salarii. Şi totuşi, guvernele de stat şi locale încearcă să devină mai competitive la acest capitol.

    Între timp, unele guverne propun stimulente, iar multe municipalităţi analizează îndeaproape cum îşi definesc posturile în cadrul diverselor departamente, ceea ce ar putea duce la salarii mai mari pentru unele.

     

  • Criza costului vieţii în cele mai mari economii europene: în Germania, tot mai mulţi oameni apelează la băncile de alimente. În Marea Britanie, donatorii de mâncare au devenit clienţii acestor instituţii

    Guvernul şi autorităţile locale ger­mane le cer cetăţenilor să facă economie la energie în timp ce Rusia reduce livrările de gaze către Germania. Fluxul prin controversatul gazoduct Nord Stream 1 s-a diminuat la 40% din capacitate. Dar acesta nu este sin­gurul mod în care populaţia celei mai mari eco­nomii europene simte cumulul de crize şi probleme cu care se confruntă Europa. Pentru că inflaţia a atins niveluri record şi nu se domoleşte, tot mai mulţi germani, în spe­cial bătrânii, apelează la băncile de alimente, unde pot găsi mâncare ieftină. Dar şi băncile de alimente trebuie să crească preţurile, ce-i drept, marginal, pentru a-şi putea reface stocurile. Inflaţia nu iartă pe nimeni.

    În Franţa, pandemia i-a gonit pe vestiţii bucătari ai Parisului în satele şi comunele în­verzite din jurul metropolei, după cum scrie BBC. Acum, localnicii se plâng că acest exod amplifică inflaţia. Lângă aşa vecini vestiţi nu se pot stabili decât oameni bogaţi. Preţurile locu­in­ţelor se duc rapid în sus. Se scumpesc exage­rat până şi legumele din pieţele săteşti. Dar preţurile cresc peste tot şi se amplifică mobili­zarea pentru majorări salariale. Cum vor e­vo­lua vânzările de veste galbene? Aprilie şi iunie au fost luni electorale. Stânga politică este pu­ternică şi are un lider carismatic, pe Jean-Luc Mélenchon. Acesta îl acuză pe pre­şe­din­tele Emmanuel Macron că vrea să crească taxele.

    În Italia, securitatea proviziilor de ali­men­te şi energie face acelaşi lucru pe care-l face fluviul Po: seacă. Inflaţia este la cel mai ridicat nivel de la introducerea euro, în 1999. Pentru ca nesiguranţa să fie şi mai mare, costurile de finanţare ale guvernului italian au început să crească după ce banca centrală a zonei euro a indicat că începe „normali­za­rea“ politicii monetare, adică stoparea achiziţiilor de active şi creşterea dobânzilor. Într-un deja-vu al vremurilor tul­buri de acum 10 ani, când o criză a da­toriilor ame­nin­ţa să arunce afară din zona euro Italia, Grecia şi alte e­conomii vulnera­bile, BCE a sărit acum imediat cu un mecanism nou de achiziţii de active pentru a ţine sub control fuga de dato­riile italiene. Dar cei care vor să vadă partea plină a paharului privesc prin chiar prisma inflaţiei: inflaţia face ca povara datoriei de stat să fie mai mică, arată Financial Times. De asemenea, în vremuri de inflaţie, guvernele pot colecta mai multe venituri din taxe pentru că preţurile cresc. Apoi, datoria raportată la PIB scade. Tot ce trebuie este ca populaţia să fie convinsă ca aceste lucruri sunt de bine. Ecourile crizei datoriilor de acum un deceniu se aud şi în Spania. Acolo, proprie­tarii de locuinţe se grăbesc să se pună la adă­post de posibile noi vremuri tulburi asaltând băncile cu cereri pentru credite cu rată fixă, scrie Reuters. Când dobânzile erau la minime record, şi impulsionaţi de războiul ­ofertelor declanşat de bănci, spa­niolii se înghesuiau pentru con­tracte imobiliare cu dobândă variabilă.

    „Aleg securitatea fi­nanciară“, spune Ignasi Viladesau, ofiţer de inves­tiţii la neobanca MyInvestor. „Iar schimbări similare se întâmplă şi în Italia şi, într-o măsură mai mică, în Germania.“ Interesul pentru dobânzi fixe creşte şi în Portugalia, spune o sursă de pe piaţa de profil. Dar acolo mulţi aleg să rămână cu dobânzile variabile, mai ieftine.

    Portugalia este una din cele mai sărace economii din zona euro.

    Pentru Rafael Miralles Ponce, asociat la grupul spaniol pentru protecţia consumatorului Adicae, „acestea nu sunt vremuri în care clientul să-şi lase viitorul pe mâinile băncilor“. Dar Spania s-ar putea îndrepta către o criză nouă. În Sahara de vest, o fostă colonie spaniolă vrea independenţă faţă de Algeria. Până de curând, Madridul a fost neutru în această dispută. Dar recent a sugerat că sprijină o autonomie limitată pentru teritoriul care i-a aparţinut, înfuriind Algeria. Acesta, după toate aparenţele, a răspuns deschizând robinetul cu refugiaţi, iar relaţiile comerciale dintre cele două ţări au fost îngheţate. Să urmeze şi stoparea exporturilor de gaze către Spania? Algeria este al doilea furnizor de gaze ca mărime al Spaniei, acoperind un sfert din consumul acesteia. De asemenea, ţara nord-africană furnizează 11% din gazele consumate de UE, potrivit Deutsche Welle. Între timp, în Germania, ţara care s-a încăpăţânat să-şi crească dependenţa de gazele ruse când alţii avertizau ca acest combustibil este o armă geopolitică, pensionara Gabriele Washah îşi petrece o parte din timp la coadă la banca de alimente pentru a-şi umple coşul cu morcovi la 50 de eurocenţi, iaurturi apropiate de data de expirare şi cu flori veştejite, scrie AP. Pensia unei casiere nu este mare în Germania. Washah are 65 de ani. Ca dânsa sunt mulţi. „Uneori plec de la magazin aproape plângând pentru nu-mi mai permit multe de acolo“, spune ea. Dar pe o alee din spatele supermarketului a găsit o bancă de alimente. Preţurile sunt mult mai mici, iar produsele sunt donate de magazinele mari. Găseşte acolo şi mâncare gătită, tot ieftină. Un căruţ plin costă cam 30 de euro. Pentru Washah, acest lucru înseamnă pâine, unt şi umplutura ei preferată pentru sandvici, cârnaţii, care acum costă dublu, adică peste doi euro. Mâncarea în Germania nu are reputaţia de a fi scumpă. Această ţară este cel mai mare producător de mezeluri din Europa. Dar inflaţia a ajuns la 8%. Cererea la băncile de alimente a crescut semnificativ şi chiar s-a dublat în unele locuri, de la începutul anului. În Germania există circa 1.000 de astfel de instituţii, administrate de voluntari şi adresate clienţilor verificaţi. Dar şi ele se lovesc de inflaţie. „A trebuit să creştem unele preţuri cu 20-50 de cenţi deoarece avem nevoie să refacem stocurile“, explică Malina Jankow, managerul băncii de alimente Bernau. În Marea Britanie, scrie BBC, criza costului vieţii este atât de acută încât unele bănci de alimente rămân fără donaţii: donatorii au devenit clienţi!

  • Cei care vin acum la interviu întreabă imediat după salariu ce cursuri vor primi din partea companiei (gratis), în plus, spun că vor timp liber, nu vor să muncească peste program şi nu vor să „moară” pentru companie

    Pentru cei care conduc companiile astăzi şi care au început să muncească în anii ’90 sau începutul anilor 2000, interacţiunea cu noua generaţie este extrem de complicată pentru că parametrii/condiţiile din piaţă sunt total diferite. În anii ’90 şi 2000 locurile de muncă bune, corporatiste, la birou, cu salarii şi pachete salariale – asigurare medicală – nu erau atât de multe pentru că multinaţionalele abia intrau pe piaţa românească.

    Companiile româneşti, de stat şi antreprenoriale, aveau angajaţi la uşă, aşa că îşi puteau impune condiţiile, care de cele mai multe ori nu erau extrem de generoase din perspectiva angajatului. Acesta trebuia să fie mulţumit dacă îşi lua salariul la timp. Dar condiţiile din piaţă s-au schimbat enorm, iar interacţiunea cu noua generaţie este total diferită. Acum angajaţii pun condiţii, iar dacă eşti căutat de un headhunter sau de o companie concurentă poţi să ai propria ta listă de solicitări.

    Din start se porneşte de la prezumţia că salariul trebuie să fie mai mare cu 10-20%, dacă nu chiar mai mult, dacă te caută cineva. Apoi urmează întrebările, iar în ultimul timp se pune problema legată de ce cursuri oferă compania, bineînţeles, gratis. Şi nu este vorba numai de cursurile din IT, ci cursuri de contabilitate, financiare, marketing, dezvoltare personală, leadership, resurse umane, de vânzări etc. Fiecare vrea să se pregătească pe banii companiei care vrea să-l angajeze astfel încât, la următoarea interacţiune cu un alt angajator, să poată să treacă în CV cursurile de pregătire făcute.

    Dincolo de acest lucru, angajaţii specifică clar că nu vor să stea peste program, indiferent de situaţia apărută, vor să aibă timp liber în adevăratul sens al cuvântului, să nu fie bătuţi la cap cu teme presante ale companiei şi, în final, „nu vor să moară  la muncă” pentru companie. În anii ’90 şi 2000, românii care reuşeau să intre în management, eşalonul doi şi unu, îşi dădeau viaţa pentru poziţia respectivă, pentru companie, pentru realizarea ţintelor din buget, pentru bonus.

    Acum nu mai este la fel. Bineînţeles că toată lumea vrea să aibă un bonus, dar dacă pentru asta trebuie să iei din timpul tău, dacă trebuie să-ţi petreci ore întregi pentru companie, lumea, noua generaţie nu prea mai este dispusă la acest lucru. Numele companiei unde lucrezi contează, dar la un moment dat, când o altă companie încearcă să te recruteze, fidelitatea dispare. Prima generaţie de români corporatişti care au prins poziţii de management jurau credinţă angajatorului care i-a făcut mari, care i-a făcut manageri, care i-a trimis la cursuri, dar noua generaţie este neutră din acest punct de vedere. Brandul contează, dar dacă primeşti o ofertă de la un brand similar, multe lucruri se uită.

    Din start se porneşte de la ideea că firma trebuie să-ţi ofere cursuri gratuite dacă vrei să ştii mai multe, dar după aceea, când pleci în altă parte, investiţia făcută se uită instantaneu. Dacă prima generaţie de români din multinaţionale îşi dorea să ajungă manageri, să conducă, să prindă poziţii de top, cu salarii bune, să fie ca expaţii şi chiar „mai răi”, noile generaţii nu prea vor să conducă, nu prea vor să fie responsabili de ceea ce fac oamenii din subordine, nu prea vor să moară cu bugetul de gât, să mute munţii etc. Programul de opt ore începe să devină ceva tabu, iar tot ce apare peste nu este luat în considerare, indiferent de „preţ”.

    Piaţa a devenit mai aşezată, lumea îşi dă seama că depăşirile de buget nu mai pot fi realizate atât de uşor, iar în aceste condiţii nu merită să-ţi dai viaţa pentru companie. Pentru că multinaţionalele s-au aşezat bine în piaţă, o bună parte din business se face de la sine, el trebuie doar urmărit. România aduce în continuare rate de rentabilitate mai ridicate decât în ţările-mamă, dar volumul şi businessul nu pot să aibă creşteri spectaculoase, cum a fost acum două decenii.

    Salariile puse pe masă sunt destul de bune pentru România, peste 1.500, peste 2.000 de euro pe lună plus pachetul de beneficii aferent, aşa că, dintr-o perspectivă imediată a acoperirii unor nevoi, aceste lucruri sunt deja realizate. Un city break este ceva curent, nu costă o avere (în anii ’90 un bilet de avion către o ţară occidentală era 300-500 de dolari, în timp ce acum, dacă eşti pe fază, poţi să prinzi oferte şi la 20 de euro către o capitală europeană). Este mai important ca weekendul să fie al tău, decât al companiei. La toată această situaţie contribuie şi faptul că nu mai găseşti oameni care să stea la coadă la uşă să se angajeze şi că firmele trebuie să depună un efort mare ca să găsească oameni, iar angajaţii ştiu acest lucru şi îşi joacă cărţile cât pot de bine.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Ce spune Marcel Ciolacu despre marirea salariilor demnitarilor

    „Este o corectură. Toţi demnitarii, inclusiv primarii, sunt prinşi pe anexa nr. 9. Cu certitudine, astăzi (miercuri – n.r.) în coaliţie vom lua decizia, dacă legea va trece de Curtea Constituţională, se va proroga termenul de aplicare pentru demnitari. Altfel, legea ar fi fost neconstituţională şi respinsă la CCR, fiindcă se intervenea pe anexa 9”, spune Marcel Ciolacu.

    El spune că legea nu ar mai fi putut pusă în apliocare, respectiv prevederea cu „acea pătrime pentru toată lumea”.

    „A fost o decizie pur tehnică. Nu se vor mări salariile pentru demnitari. În cazul în care va fi promulgată legea, se va da o ordonanţă de prorogare”, adaugă Ciolacu.

    El apreciază că demnitarii trebuie „să strângă cureaua şi să participe la acest efort comun”.

  • Opt modificări legislative cu impact pe piaţa muncii adoptate în 2022

    Guvernul şi Parla­mentul au ini­ţiat şi aprobat cel puţin opt mo­dificări legis­lative cu impact pe piaţa muncii în primele cinci luni din 2022, arată o sinteză realizată de ZF. Creşterea salariului minim cu 18%, până la 3.000 de lei pentru cei 300.000 de angajaţi din agricultură şi din industria alimentară, este una din­tre cele mai importante modifi­cări, care intră în vigoare astăzi, 1 iunie 2022. Totodată, începând de astăzi, angajatorii pot creşte, cu 200 de lei net, salariul angajaţilor încadraţi la nivelul minim, fără a plăti taxe suplimentare la stat până la finalul anului.

    „Am avut şi în perioada 2017- 2018 astfel de modificări care au făcut ravagii în toate domeniile, cum a fost transferul de contribuţii, creşterile de salarii minime, creşteri de salarii bugetare, iar unele nu au fost foarte inspirate. E acelaşi dezmăţ ca atunci. Majorarea voluntară a salariului minim cu 200 de lei de acum mai mult încurcă decât să rezolve probleme, e o formă de a încerca majorarea salariului minim fără să fie obligatorie, iar de la finalul anului să se facă majorarea efectivă. Este şi discriminatorie, pentru că dacă ai 1 leu peste salariul minim, nu poţi beneficia de facilitate“, a spus consultantul fiscal Emilian Duca. ZF a realizat o sinteză a principalelor modificări legislative cu impact pe piaţa muncii care au intrat în vigoare în acest an.

    1. Iulie 2022: angajaţii au acces la Revisal pentru a-şi putea dovedi vechimea în muncă

    • Angajaţii şi foştii angajaţi au acces online la datele lor din registrul de evidenţă al salariaţilor, aflat pe portalul Revisal administrat de Inspecţia Muncii. Cu datele extrase din Revisal, aceştia pot dovedi vechimea în muncaă şi/sau specialitate, iar legea intră în vigoare pe 26 iulie 2022.

    • Act normativ: Legea nr. 144/2022 – modificare Codul muncii, Monitorul Oficial nr. 502/ 23 Mai 2022.

    2. Iunie 2022 – decembrie 2022: salariul minim creşte cu 18% în industria alimentară şi în agricultură

    • Salariul minim creşte de la 2.550 de lei brut pe lună la 3.000 de lei brut pe lună în perioada iunie- decembrie 2022 pentru circa 300.000 de salariaţi din industria alimentară şi din agricultură. În valori nete, salariile minime ale angajaţilor din aceste sectoare vor creşte cu 250 de lei pe lună, de la 1.524 de lei net în prezent la 1.774 de lei net.

    Ca urmare a acestei majorări, angajatorii vor fi scutiţi de plata unor taxe şi impozite, după modelul facilităţilor acordate anterior în construcţii.

    • Act normativ: Legea nr. 135/2022 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, Monitorul Oficial nr. 489/17 Mai 2022.

    3. Iunie – decembrie 2022: angajatorii pot creşte, voluntar, salariul minim cu 200 de lei neimpozitaţi

    • Angajatorii pot majora, voluntar, în perioada 1 iunie – 31 decembrie 2022 inclusiv, nivelul salariului de bază lunar brut cu suma de 200 de lei, respectiv de la 2.550 de lei la 2.750 de lei (fără a include sporuri şi alte adaosuri). Prevederile nu se aplică în cazul personalului bugetar.

    • Act normativ: OUG nr. 67/2022 privind unele măsuri fiscale, precum şi pentru modifi­carea şi completarea art. 59 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, Monitorul Oficial nr. 494/18 Mai 2022.

    4. Mai 2022: Kurzarbeit a fost prelungit până la 31 decembrie 2022

    • Angajatorii afectaţi de criza economică internaţională, inflaţie şi războiul din Ucraina pot reduce în continuare timpul de muncă al angajaţilor dacă nu au comenzi, la fel ca în perioada pandemiei. Pentru angajaţi, măsura prevede acordarea în continuare a indemnizaţiei de 75% din salariul de bază brut lunar aferent orelor de reducere a programului de lucru în cazul celor afectaţi de reducerea timpului de muncă cu cel mult 80% din durata zilnică, săptămânală sau lunară. Pentru freelanceri (PFA, drepturi de autor etc.) este prelungită perioada de acordare a indemnizaţiei de 41,5% din câştigul salarial mediu brut prevăzut de Legea bugetului asigurărilor sociale pentru profesioniştii prevăzuţi de Codul civil. Măsura face parte din schema de sprijin financiar pentru reducerea timpului de muncă (programul Kurzarbeit).

    • Act normativ: ordonanţă de urgenţă, 30 mai 2022 – urmează să fie publicată în Monitorul Oficial.

    5. Aprilie 2022: părinţii pot încheia contracte de muncă cu bonele

    • Părintele sau reprezentantul legal al copilului şi bona pot încheia un contract individual de muncă,  pe lângă modalităţile existente până în prezent (contract de muncă încheiat de bonă cu o persoană juridică sau desfăşurarea activităţii bonei ca persoană fizică autorizată). Părintele care a încadrat o bonă cu contract individual de muncă are obligaţia de a-i întocmi un dosar personal pe care să îl prezinte la solicitarea inspectorilor de muncă, în caz contrar fiind prevăzute sancţiuni. Conform datelor Inspec­ţiei Muncii, în august 2021, existau mai puţin de 15.000 de contracte de muncă înregistrate pentru ocupaţiile de bonă, baby sitter, îngrijitor de copii şi guvernantă.

    • Act normativ: Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi com­pletarea Legii nr. 167/2014 privind exercitarea profesiei de bonă.

     

    6. Aprilie 2022: Diurnele şoferilor din transporturi internaţionale, scutite de taxe salariale în plafonul a 3 salarii

    • O modificare adusă Codului Fiscal „iartă“ companiile de transporturi şi de construcţii (cu activităţi în alte ţări) de amenzile Fiscului, care în ultimii ani ar fi reîncadrat diurnele angajaţilor din aceste sectoare  ca venituri salariale. De acum încolo, dacă diurna şoferului depăşeşte echivalentul a 3 salarii de bază, ce va fi încasat peste acest nivel va fi impozitat ca venit salarial.

    În sectorul transporturilor internaţionale lucrează peste 186.000 de şoferi, cu un venit mediu de 2.600 de euro brut pe lună, dar pentru care s-au plătit în ultimii ani taxe aferente salariului minim (de 480 de euro). Amnistia fiscală oferită transportatorilor şi companiilor de construcţii duce la neîncasarea de către stat a unor venituri de 10 miliarde de euro pentru ultimii cinci ani, potrivit estimărilor ZF.

    • Act normativ: Legea nr. 72 pentru anularea unor obligaţii fiscale şi pentru modificarea unor acte normative, Monitorul Oficial, 31 martie 2022.

     

    7. Ianuarie 2022: 100.000 de muncitori din state non-UE pot fi admişi pe piaţa muncii

    • Oficial, 100.000 de cetăţeni din state non-UE pot veni să lucreze în 2022 România, contingentul de muncitori străini care pot veni să lucreze fiind dublu faţă de anul 2021.

    • Act normativ:  Hotărâre de Guvern nr. 132/27.01.2022 privind stabilirea contingentului de lucrători străini nou-admişi pe piaţa forţei de muncă în anul 2022, Monitorul Oficial nr. 90/28.01.2022

     

    8. Ianuarie 2022: Salariul minim a crescut cu 11%

    • Salariul minim brut a crescut de la 2.300 de lei brut în 2021 la 2.550 de lei brut pe lună în 2022, respectiv o creştere de 10,9%. Peste 1,2 milioane de salariaţi din România, adică un sfert din total, câştigă salariul minim pe economie.

    • Act normativ: Hotărârea Guvernului nr. 1071/2021 (Monitorul Oficial 950 din 5 octombrie 2021).

    Sursă: ZF, Ministerul Muncii, Tax Focus- Emilian Duca

  • Oportunităţile de creştere sunt mai mari în România decât în Germania sau într-o altă ţară vestică. Sunt români care nu câştigă în Italia, Germania, Grecia, Spania 1.000 de euro net, cât câştigă în ţară

    Acum câteva săptămâni, am avut la ZF Live o discuţie cu Daniel Metz, preşedintele boardului de directori de la NTT Data Cluj, o companie de software cu 2.000 de angajaţi în România şi Serbia, despre situaţia actuală – războiul din Ucraina, tensiunile geopolitice, condiţiile din piaţă şi implicaţiile asupra noii generaţii, care nu s-a confruntat niciodată cu o astfel de criză (creşterea inflaţiei, creşterea dobânzilor, război la graniţă). Pentru Daniel Metz, războiul din Ucraina, dincolo de teama normală, reprezintă o oportunitate mare pentru România având în vedere că este de partea bună a baricadei. „A venit momentul să profităm de apartenenţa noastră la Uniunea Europeană şi NATO. Până acum, noi am perceput Uniunea Europeană doar ca un furnizor de bani şi de subvenţii.

    Noi avem oportunitatea de a ne integra mai bine. Aş putea spune că avem din nou un noroc istoric după Primul şi al Doilea Război Mondial.” Istoria lui Daniel Metz este legată de Germania, unde a trăit, a învăţat şi a lucrat mai bine de 10 ani, dar el spune că pentru români oportunităţile sunt mai degrabă aici, în ţară, decât în afară, în ţările vestice. Creşterea economică din ultimul deceniu a mai redus din decalajele faţă de Occident, din toate punctele de vedere. Salariile au crescut semnificativ, dobânzile au scăzut, iar puterea de cumpărare a crescut.

    Sunt mulţi români care lucrează în Italia, Spania, Grecia şi care nu câştigă 1.000 de euro pe lună, cât ar putea să câştige în ţară. Acolo sunt rupţi de familii şi dezrădăcinaţi. În continuare există acest miraj al pieţelor vestice, mulţi români, în special tineri, considerând că vor câştiga mai bine în afară şi pot avea o viaţă mai bună în altă parte. Dar de foarte multe ori nu este aşa. Eu am trăit în Germania şi ştiu ce spun, menţionează Daniel Metz. Acolo trăiam doar ca să muncesc şi când veneam de la serviciu eram extenuat. În România nu este chiar aşa.

    Tot mai mulţi oameni din România au un serviciu bun, au un angajator bun, iar puterea de negociere a angajatului este mult mai ridicată decât a unuia din Germania, Spania sau Italia. Drepturilor angajaţilor în România au crescut. Cei care pleacă invocă sistemul de educaţie şi de sănătate ca fiind unul dintre motivele deciziei de a pleca din ţară. Ca infrastructură, piaţa occidentală este mai bună, dar în România, dacă vrei să mergi la un medic specialist, te poţi programa a doua zi, în timp ce în Germania poţi să aştepţi şi câteva luni. În privinţa educaţiei, în România poţi să înveţi limba engleză, limba franceză, poţi să faci pian sau balet.

    În Germania, toate aceste lucruri costă şi costă foarte mult. Bineînţeles, când mergem în vacanţă ni se pare că lucrurile sunt altfel decât în România, mult mai bune, şi de aceea am vrea să plecăm acolo. Dar dacă trăim acolo, vedem că situaţia nu este chiar aşa, şi ei au problemele lor, şi germanii au probleme cu învăţământul preuniversitar, aşa cum le avem şi noi, menţionează Metz. El crede că România are o oportunitate bună în acest moment, beneficiind şi de acest scut al NATO şi al Uniunii Europene, dar trebuie să se facă câţiva paşi: puterea de cumpărare nu trebuie să scadă, salariul minim trebuie să crească, şi dacă vom ajunge în România la salarii minime de 700-800 de euro, lumea nu va mai fi tentată să plece în afară. Este adevărat că acum „petrecerea” din ultimul deceniu, cu creşterile continue de salarii, creşterea puterii de cumpărare, cu dobânzile mici la credite (când am stat în Germania creditele ipotecare aveau o dobândă de 8-9%) se apropie de final având în vedere contextul extrem de tensionat în care ne aflăm – inflaţia pune presiune pe întreaga economie, firmele nu mai au capacitatea de a asigura creşterea salariilor, plus că s-ar putea să urmeze creşterile de taxe şi impozite. Dar chiar şi aşa, potenţialul de creştere şi oportunităţile sunt mai mari aici, în România, decât în Germania sau în alte ţări vestice. Dar până la urmă, fiecare trebuie să vadă şi să simtă pe propria piele acest lucru.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Vreţi să ştiţi ce salarii au cei care vă administrează banii de pensie? În curând veţi putea afla

    Cele şapte societăţi care au circa 90 de miliarde de lei pe mână, adică economiile de pensie a milioane de români, şi pe care le investesc preponderent în titluri de stat, vor publica în curând remuneraţiile personalului – atât fixe, cât şi variabile, plus orice bonus, de la un simplu angajat şi până la CEO, potrivit unor cerinţe ale Autorităţii de Supraveghere Financiară.

    Cu alte cuvinte, pentru prima oară de la înfiinţarea sistemului de pensii private Pilon II în România, adică din 2008 încoace, fiind în esenţă un sistem înfiinţat de stat prin care aproape 8 milioane de români contribuie obligatoriu cu o parte din venit pentru administrarea privată a banilor de bătrâneţe, remuneraţiile angajaţilor vor fi publice. Iar ASF mai vine cu o modificare: frecvenţa raportărilor portofoliului diminuată de la trimestrial la lunar. Ce zice APAPR?

  • Globul de sticlă în care trăiau corporatiştii din noua generaţie se va sparge

    Pentru cei care au trecut prin anii ’90 – prăbuşirea economiei, inflaţie de 300%, creşterea continuă a cursului leu/dolar, salarii mici, închiderea de fabrici, ameninţarea intrării în incapacitate de plată, căderea fondurilor mutuale şi a băncilor, criza din 2008 – ceea ce se întâmplă acum este „piece of cake”. Ei au acum 50-60-70-80 de ani şi sunt mai aproape de sfârşitul carierei profesionale, decât de începutul acesteia. Pentru cei care şi-au început cariera în perioada 2008-2012, ceea ce s-a întâmplat atunci a fost doar o introducere. Când eşti tânăr, ce se întâmplă în jur sunt doar experienţe de viaţă, pentru că nu poţi să faci comparaţii. Ei nu au avut ce pierde, pentru că nu au acumulat nimic. Pentru cei care şi-au început cariera în 2012 şi acum deja au 10 ani de muncă şi de business este pentru prima dată când se confruntă cu o criză adevărată. Cei doi ani de COVID nu se pun, pentru că am înregistrat o cădere economică doar în trimestrul II din 2020, apoi economia şi-a revenit imediat. Ultimul deceniu a fost cea mai bună perioadă economică din istoria României, cu o creştere a PIB-ului de la 130 de miliarde de euro la 240 de miliarde, cu o creştere a salariului mediu de 2,4 ori, cu o inflaţie de 23% în toată această perioadă şi cu o creştere a cursului valutar de numai 14%. Această generaţie a trăit într-o creştere continuă a nivelului de trai, cu o creştere a salariilor în fiecare an sau la fiecare schimbare de job, cu city breakuri, cu Starbucksul lângă birou şi cu perspectiva menţinerii acestui trend de creştere. În faţa lor nu existau semne de întrebare, având în vedere că firmele erau pe urmele lor. După atacarea Ucrainei de către Rusia situaţia s-a schimbat dramatic, iar ceea ce însemna o revenire economică după perioada COVID se îndreaptă acum spre o recesiune mondială şi naţională, după care urmează o perioadă de stagflaţie, caracterizată prin creştere economică zero, inflaţie mare, creşteri salariale nule şi în final scăderea puterii de cumpărare. Noi, cei care am prins anii ’90, ştim la ce putem să ne aşteptăm. Mişu Negriţoiu, 71 de ani,  care din anii ’80 a văzut şi a simţit toate crizele, crede că următorul deceniu va fi greu, iar cei mai influenţaţi vor fi tinerii, ce vin din urmă cu filosofii de viaţă diferite, care probabil nu îşi vor mai găsi răspunsuri. „Echilibrele macroeconomice sunt suspendate şi sunt atâtea necunoscute încât mă întreb dacă macroeconomia mai contează”, menţionează Negriţoiu. După căderea comunismului şi după anii ’90, în care regimul politic de atunci nu ştia încotro să ducă România, după 2000, odată cu aderarea la NATO şi Uniunea Europeană, România a intrat în cercul globalizării, ceea ce a permis o creştere de la 40 de miliarde de euro la 240 de miliarde de euro în numai două decenii. Deglobalizarea, noul model economic despre care se vorbeşte acum, nu va fi în avantajul României, crede Negriţoiu. În acest context, inflaţia va rămâne ridicată o lungă perioadă de timp, dobânzile vor creşte, creşterile salariale se vor opri undeva, activităţile economice vor încetini, iar starea de bine de acum, cu care trăiau corporatiştii din oraşele mari, s-ar putea să se schimbe. Vasile Iuga, cel care a condus ani de zile operaţiunile PWC în România, crede că insecuritatea pe care o resimţim acum nu se va termina mai devreme de cinci ani. România a fost o câştigătoare a globalizării, dar întrebarea este legată de viitor, dacă în noul model economic acest ritm de creştere se poate menţine. Scăderea puterii de cumpărare prin inflaţie, prin creşterea dobânzilor la credite, prin lipsa rezultatelor economice în propriile companii, va declanşa o stare de nemulţumire în rândul acestei generaţii, care apoi se va îndrepta către stat, către guvern, să ceară socoteală. Pentru cei care au peste 60 de ani, pensia este şi va fi principalul indicator la care se raportează. În anii ’90, când eram tineri, majorările de pensii de care beneficiau bunicii şi părinţii noştri păreau dintr-un alt film. Acum, când trebuie să iei tu pensia, contează mai mult creşterile care se anunţă în breaking newsuri la televizor. Şi în acest mod se va pune o presiune pe cei care vor fi activi, pe cei care muncesc şi care, până la urmă, vor trebui să plătească aceste pensii. Dacă economiile nu vor creşte, pensiile şi majorările de pensii nu pot fi plătite decât prin creşterea impozitelor şi taxelor, ceea ce la un moment dat se va întâmpla.  Iar cei mai afectaţi vor fi cei din noua generaţie. Dacă Vasile Iuga are dreptate că această criză va dura patru sau cinci ani, presiunea financiară şi psihică la care vor fi supuşi cei din noua generaţie va fi destul de mare. Globul de sticlă în care au trăit până acum se va sparge.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Suntem într-o nouă criză, dar nimeni nu protestează pentru că are rezerve financiare acumulate în ultimul deceniu: care sunt cele 13 puncte de rezistenţă care susţin linia frontului în faţa asaltului creşterii preţurilor, majorării dobânzilor şi scăderii puterii de cumpărare

    Toate preţurile cresc, de la energie până la biscuiţi (biscuiţii mei de cafea au crescut de la 9 lei al 13 lei din decembrie până acum), inflaţia a ajuns la 10,15%, cel mai ridicat nivel din ultimii 18 ani (în SUA inflaţia este de aproape 8%, cel mai ridicat nivel din ultimii 40 de ani, iar în Germania este de 7%, cel mai ridicat nivel de la începutul anilor ‘90), dobânzile cresc, economiile scad, Putin a atacat militar Ucraina, ceea ce a declanşat tensiuni geopolitice fără precedent între marile puteri.

    În România, chiar dacă datele macroeconomice se înrăutăţesc – inflaţia va creşte mult peste aşteptări, conform analizelor BNR, în spatele cursului valutar se acumulează tensiuni, salariile nu vor creşte la nivelul inflaţiei –, populaţia rezistă destul de bine, având în vedere contextul în care trăim.

    Nimeni nu este în stradă (încă), creşterile de preţuri şi inflaţia au intrat deja în cotidian şi sunt asumate, iar peste tot parcă există nişte bani care apar de nicăieri, care sunt mai mult sau mai puţin contabilizaţi în datele oficiale. Gândiţi-vă că românii au investit mai mult de 1 miliarde de euro în Bitcoin şi criptomonede, unii au pierdut, dar alţii au câştigat.

    Bineînţeles că economia nu înseamnă numai Bitcoin, dar totuşi există nişte bani care ne ajută să rezistăm mai bine acestei crize.

    Ce diferă faţă de acum un deceniu, faţă de criza anterioară, cum de acum rezistăm mult mai bine:

    1. Salariile sunt mai mari, ceea ce face ca această criză să se simtă mai puţin: salariul minim a crescut în ultimul deceniu de la 510 lei net (120 de euro) la 1.524 de lei (310 euro), adică de trei ori; salariul mediu a crescut de la 1.500 de lei (350 de euro) la 3.700 de lei (750 de euro), adică de două ori şi jumătate. Salariul mediu în Bucureşti este de 4.500 de lei, adică 900 de euro.

    Cei peste 100.000 de IT-işti pornesc de la un salariu mediu de 1.200 de euro; salariile din sănătate au crescut de paroape trei ori, iar salariile din învăţământ s-au dublat.

    Deci situaţia actuală poate fi înfruntată mult mai bine.

    2. Inflaţia şi cursul valutar leu/euro au crescut cu mult sub creşterea salariilor, ceea ce a majorat substanţial puterea de cumpărare: în ultimul deceniu inflaţia a crescut cu numai 23,7%, în timp ce cursul valutar a crescut cu numai 14%. Asta înseamnă că, raportat la creşterile nominale de salarii, salariile reale au crescut substanţial.

    O inflaţie de peste 10% în acest an comparativ cu o inflaţie de 23,7% înregistrată în ultimul deceniu, poate fi acceptată fără probleme.

    3. Stabilitatea cursului valutar leu/euro a schimbat mult datele problemei: în criza din 2008 în şase luni, septembrie-martie, cursul a crescut cu 20%, iar acum, într-un an de zile, creşterea este de sub 2%.

    4. Ceea ce la început pare să fie o vulnerabilitate a economiei româneşti, că foarte multe preţuri sunt stabilite în euro (telefonie mobilă, apartamente, maşini, materiale de construcţii, materii prime) a fost un punct forte pentru economia României în ultimul deceniu: pentru că euro nu a crescut cu numai 14% în ultimii 10 ani, multe companii nu au putut să-şi transfere creşterea costurilor în lei (spre exemplu, salariile) în preţurile finale. Chiar dacă preţurile au crescut în euro, creşterea nominală în lei a fost sub inflaţie şi sub creşterile de salarii.

    5. Scăderea dobânzilor la lei şi trecerea la creditarea în moneda naţională: de la 6% în 2012, dobânzile de referinţă au scăzut la 1-1,5%; această reducere a eliberat foarte mulţi bani prin scăderea ratei fie pentru creditele ipotecare, imobiliare, fie pentru creditele de consum. Creşterea dobânzilor care a început acum încă nu se vede, pentru că cifrele sunt încă mici.

    Pe fondul scăderii dobânzilor la lei, creditele în lei acordate populaţiei au crescut de la 35 de miliarde de lei la 138,5 miliarde de lei, iar cele în valută au scăzut de la 69 de miliarde de lei (echivalent valută) la 26,9 miliarde de lei.

    6. Prin dublarea şi triplarea salariilor, coroborată cu scăderea dobânzilor şi stabilitatea cursului valutar, ponderea unui credit ipotecar – adică principalul plus dobânda – într-un salariu, a scăzut foarte mult, ceea ce a eliberat sume importante de bani pentru altceva, fie pentru economii, fie pentru cheltuieli.

    7. Pe fondul creşterii salariilor şi reducerii ponderii unor cheltuieli în venituri, economiile la bancă au crescut substanţial: acum 10 ani românii aveau la bancă 72 de miliarde de lei (în lei), acum au 164,7 miliarde de lei. În valută, economiile au crescut de la echivalentul a 62,7 miliarde de lei la 121,5 miliarde de lei.

    8. PIB-ul, care înseamnă valoarea adăugată în economie, a crescut de la 557 de miliarde de lei (131 mld. euro) la 1.179 miliarde de lei (240 mld. euro): când ai o valoare adăugată mai mare poţi să plăteşti salarii mai mari, poţi să faci investiţii, poţi să pui bani deoparte.

    9. În criza anterioară, companiile au fost nevoite să reducă salariile şi să dea oameni afară (economia a pierdut 700.000 de locuri de muncă), în timp ce acum companiile duc lipsă acută de oameni şi majorează salariile pentru a sta în piaţă.

    10. Chiar dacă situaţia bugetului este proastă, statul nu face disponibilizări şi nici nu taie salariile, ca în 2010: situaţiile excepţionale cu care ne confruntăm de peste doi ani – Covid şi acum războiul din Ucraina – a permis tuturor statelor, inclusiv României, să aibă deficite bugetare mult mai mari, duble sau chiar triple, ceea ce a permis să nu aibă loc tăieri de salarii şi restructurări.

    Toate aceste deficite au dus la creşterea datoriei publice de la 191 de miliarde de lei la 596 de miliarde de lei; această creştere a datoriei a susţinut creşterea salariilor, menţinerea aparatului bugetar la peste 1,2 milioane de angajaţi, creşterea pensiilor, realizarea unor investiţii.

    11. Sistemul bancar este solid şi poate susţine creditarea: în criza anterioară sistemul bancar ducea în spate credite neperformante de 25% din total portofoliu de credite, ceea ce aducea o presiune în plus pe capitalul băncilor şi pe posibilitatea de a acorda noi credite; acum băncile au capital suficient, chiar prea mare, creditele neperformante sunt la numai 4% după doi ani de Covid, iar bancherii vor să dea credite pentru că au depozite în exces, numai clienţi să fie. Sunt clienţi care îşi vor acoperi scăderea puterii de cumpărare, apărută ca urmare a creşterii inflaţiei, prin bani luaţi prin împrumuturi, considerând că pot face faţă fără probleme plăţii ratelor, iar această criză nu va dura prea mult.

    12. Deşi are o pondere mică, Bursa de la Bucureşti a adus câştiguri substanţiale investitorilor în ultimul deceniu, ceea ce a dus la apariţia unor sume de bani suplimentare; de asemenea, sunt zeci de mii de români care tranzacţionează pe bursele externe şi au învăţat să facă bani pe aceste pieţe.

    13. Banii care vine din tranzacţii: în ultimul deceniu, odată cu revenirea pieţei imobiliare şi a economiei, s-au tranzacţionat apartamente la preţuri în creştere, companii la preţuri mai mari, terenuri agricole la preţuri din ce în ce mai mari, ceea ce în final se adună într-o sumă mai mare de bani, care ulterior fie este cheltuită pe altceva, fie este investită. Aceşti bani înseamnă miliarde de lei şi de euro, care acum constituie o plasă de rezistenţă în noua criză.

     

    Eu am trecut în revistă 13 puncte de rezistenţă, dar probabil că sunt mai multe. Deşi nu pare, economia şi situaţia actuală sunt mult mai bune decât acum un deceniu, ceea ce ne permite să rezistăm mai bine asaltului creşterii preţurilor, majorării dobânzilor şi nnu în ultimul rând tensiunilor de lângă noi.