BusinessMagazin

Tag: proprietar

  • Cea mai mare tranzacţie imobiliară a anului de care nu a auzit nimeni

    Cea mai mare tranzacţie imobiliară a lui 2015 s-a întâmplat în linişte. Unul dintre cele mai mari terenuri din Bucureşti, fostele Sere Berceni, a fost achiziţionat de dezvoltatorii care vor construi Metalurgiei Park. La 150 de euro pe metrul pătrat, preţul cu care a fost vândută cea mai mare parte din ceea ce va fi faza 1 a Metalurgiei Park (jumătate din suprafaţa totală a fostelor sere Berceni), Horia Culcescu, proprietarul terenului, a încasat aproximativ 30 de milioane de euro.

    Horia Culcescu este un om de afaceri care apare rar în media, dar care a devenit – tot în linişte – cel mai bogat agricultor din România. Conform unui top realizat de agrointel.ro, Horia Culcescu este cel mai mare producător de conserve din legume şi fructe din România (prin fabrica Leader International de la Caracal) şi deţine 230 de hectare de sere şi 1.200 de hectare de vie. De profesie inginer agronom, Horia Culcescu a achiziţionat de-a lungul timpului mai multe ferme, ajungând să aibă suprafeţe importante de sere din Pipera până la Turgu Măgurele şi Işalniţa, cele mai întinse ca suprafaţă fiind Leoser (90 de hectare în Popeşti- Leordeni) şi Serele Berceni (50 de hectare în zona unde Bulevardul Metalurgiei se intersectează cu bulevardul Berceni şi cu Drumul Binelui).

    Situate în sudul Capitalei, zonă unde interesul dezvoltatorilor a fost redus înainte de criză, Serele Berceni au devenit o ţintă de achiziţie mult mai importantă după anul 2009, când trendul pieţei imobiliare s-a mutat către sudul, vestul şi estul Capitalei. Statisticile arată că, în 2011 de exemplu, au fost livrate în Bucureşti şi Ilfov 4.945 de locuinţe, din care sudul a atras cea mai mare parte (peste 2.500 de locuinţe livrate). Sudul a fost în ultimii cinci ani cea mai dinamică zonă din Bucureşti-Ilfov în ceea ce priveşte construcţiile noi, iar soluţiile găsite de dezvoltatorii din sud au ţinut piaţa pe un trend alert.

    „Metalurgiei Park este o ţintă veche de-a noastră“, povesteşte Cătălin Grigore, unul dintre principalii pioni ai Sud Rezidenţial (şi hobby-ul personal al lui Grigore) fiind identificarea de terenuri. „Dezvoltatorii cu care lucrăm au devenit foarte implicaţi şi ne cereau noi şi noi suprafeţe pe care să dezvolte blocuri. Aveam de mult timp terenul Serelor Berceni în observaţie şi am deschis dicuţiile cu domnul Horia Culcescu în urmă cu un an şi jumătate, când dânsul în sfârşit şi-a manifestat interesul să vândă o parte din teren“, povesteşte Cătălin Grigore, precizând că, alături de proprietarul terenului, a împărţit cele 50 de hectare ale Serelor Berceni în faza 1 şi faza 2, fiecare cu câte 25 de hectare (cele două faze fiind tăiate la jumătate de Bulevardul Metalurgiei).

    După ce a căzut de acord cu proprietarul terenului, Cătălin Grigore a trecut la atragerea investitorilor: „Terenul a fost vândut şi proiectat în urma unor şedinţe care se terminau noaptea la 1, la 2, şi în care discutam cu investitori aflaţi deja într-o relaţie contractuală cu Sud Rezidenţial“. Ca strategie de investiţie, Cătălin Grigore le-a solicitat investitorilor să cumpere suprafeţe mari de teren, care să permită dezvoltarea fluidă. „Cei care s-au implicat au cumpărat suprafeţe mari. Am selectat astfel brandurile imobiliare puternice, cu care noi avem istorie, care niciodată nu au greşit în anii de când dezvoltăm proiecte împreună şi care au putere să cumpere şi să dezvolte 2-3 hectare. În momentul acesta, din cele zece ansambluri, cinci din ele construiesc, iar cinci se află în faza de autorizare. Fiecare a cumpărat minimum 2-3 hectare, în funcţie de forţa financiară, şi au conceput alături de noi propriile proiecte imobiliare“. Regimul de înălţime este definit de PUZ (P+5), astfel că cele mai multe dintre blocuri vor avea regim mic de înălţime.

    Terenul din faza 1 a Metalurgiei Park s-a vândut complet în trei luni, spune Cătălin Grigore. Mai precis, dezvoltatorii ansamblurilor (Brown, Top House, Viva, Crystal, Joy, Galaxy, Family) au cumpărat loturile de teren aferente părţii lor din proiect de la Berser, plătind acelaşi tarif de 150 euro pe metrul pătrat. Au fost vândute 23 de hectare din cele 25, spune Cătălin Grigore. În zona dinspre Apărătorii Patriei, zonă de case, a fost păstrată o zonă tampon, de 1,5 ha, care va fi dezmembrată în loturi mici, între 300 şi 700 mp, şi unde vor fi construite case. Deocamdată planul pentru această suprafaţă nu a fost definitivat, existând o intenţie a lui Horia Culcescu de a dezvolta acolo un cartier de case.

    Acum, în faza 1 a Metalurgiei Park, construiesc deja Brown, Top House, Viva şi Crystal, iar Joy şi Galaxy sunt în faza de autorizare, spune Cătălin Grigore, care explică faptul că fiecare dezvoltator a conceput un proiect distinct, cu identitatea lui. „Singura condiţie pe care am pus-o dezvoltatorilor este ca, din momentul când am început, să nu ne oprim până nu terminăm: să nu tragem de timp, să nu avem probleme cu banii, să nu depăşim termenele, cu alte cuvinte să nu facem lucruri care să arunce o notă de neîncredere peste tot proiectul. Din momentul când am început, îl ducem la capăt. Lucrăm în echipă: dezvoltatorii lucrează cu un business plan etapizat, iar noi ne-am asumat să menţinem un ritm al vânzărilor care să permită continuitatea. Spre diferenţă de un dezvoltator dintr-o zonă centrală, care merge pe 1.800-2.000 euro/mp, dezvoltatorii noştri au înţeles că 950-1.000 euro/mp şi un profit mai scăzut aduc un rulaj extraordinar de mare şi o continuitate incredibilă a businessului.“

    Cătălin Grigore explică faptul că cei mai mulţi dintre dezvoltatorii care lucrează cu Sud Rezidenţial au istorie în partea sectorului 4 dinspre Dimitrie Leonida şi Apărători, unde au construit şi au vândut apartamentele ca persoane fizice. „Acum, când ne-am mutat în Park, toţi şi-au făcut firme, renunţând la PFA. Am mers pe ideea că dacă ai o firmă sănătoasă, în momentul când faci rulaj şi construieşti fără nicio problemă, cerul e limita, poţi lua un împrumut la bancă, poţi lua fonduri europene, plus că totul este mai transparent.“ Aceasta este explicaţia pentru care cele mai multe dintre firmele care construiesc în Metalurgiei Park nu au nici măcar un an de când sunt înregistrate la Registrul Comerţului, deşi brandurile imobiliare sunt deja cunoscute în sudul Bucureştiului. Brown Residence SA este înregistrată la Registrul Comerţului din ianuarie 2015, deşi sute de persoane locuiesc deja în blocurile dezvoltatorului din Popeşti şi din Berceni. Brown Residence a livrat până acum 750 de apartamente, după cum spun oficialii companiei, în cele opt proiecte finalizate şi localizate în sectorul 4 – zona Mall Grand Arena, metrou Dimitrie Leonida, Soseaua Olteniţei (Popeşti-Leordeni). În momentul de faţă, activitatea dezvoltatorului se concentrează la proiectul Brown Metalurgiei Park, unde vor fi 10 blocuri, cu aproximativ 750 de apartamente, pe care Brown vrea să le livreze în următorii doi ani. Investiţia derulată în cadrul ansamblului Brown din Metalurgiei Park depăşeşte suma de 20 de milioane euro, după cum estimează oficialii companiei, deţinută de Emanoil Andrei Arabagiu (37 ani) şi Daniel Văduva (47 ani).

    Oficialii Top Residence, care construiesc în Metalurgiei Park 1.000 de apartamente în 10 blocuri, estimează întreaga investiţie la 25 de milioane de euro. Cătălin Grigore vorbeşte despre construcţia a 5.000 de apartamente pentru faza 1 şi spune că faza a doua va avea mai multe locuinţe: „Partea a doua va fi gândită la fel, doar că va avea mai puţin comercial. Acum suntem în discuţii cu centre comerciale precum Lidl, Mega Image, retaileri, magazine de mobilă, Petrom (care vrea teren pentru o staţie cu deschidere pe Metalurgiei), dar şi cu creşe, grădiniţe, şcoli. Vom asigura în prima fază tot ce au nevoie locatarii, iar în a doua fază doar vom suplimenta“.

    Conform cu investiţiile derulate de dezvoltatori, costul mediu pentru un apartament este în jur de 20-25.000 de euro, ceea ce face ca Metalurgiei Park, la întreaga sa capacitate de 15.000 de apartamente în ambele faze, să fie o  investiţie de peste 350 milioane de euro. „Este un megaproiect imobiliar, în care profitabilitatea dezvoltatorilor este foarte mare şi trece de jumătatea sumei investite. Dacă la asta mai adăugăm şi faptul că ne mişcăm rapid şi avem rulaj foarte mare, e uşor să vedem că este o situaţie din care câştigă toată lumea – noi, dezvoltatorii, clienţii care cumpără un apartament la un preţ omenesc, vânzătorii de mobilă, decoraţiuni sau electrocasnice. Este un proiect care mişcă Sudul şi Bucureştiul. Dar şi economia.“

    Pe şantierul Metalurgiei Park se lucrează. În birourile Sud Rezidenţial, Parkul se vinde. „Preţul de la care se pleacă este de 800 de euro, dar chiar nu sunt apartamente low-cost, aşa cum vor unii să creadă, iar eu îi invit pe toţi la vizionare, să vadă cu ochii dânşilor. Se foloseşte sintagma asta: «Dom’le, sudul e ieftin». Da, este ieftin. Dar ieftinul dezvoltă volum, dezvoltă ceea ce oamenii au nevoie“, spune Grigore.

    Construcţiile care au început în primăvară sunt gata, iar designul general al minioraşului şi strategia lui de lansare sunt treaba lui Cătălin Grigore: „Sunt 500 de apartamente care sunt în picioare şi vândute. Cred că prima fază se va umple foarte repede şi cred că nu vor ajunge 25 de hectare pentru câtă cerere avem, aşa că vom insista în discuţiile cu Horia să începem şi partea a doua. Prima parte ar trebui să fie gata în următorii doi ani. În vara lui 2017 vreau să ies din faza 1. Şi când spun că ies, totul va fi aşa cum am promis: cu locuri de joacă, cu alei, cu spaţii amenajate, cu bariere funcţionale, cu magazine, cu centre şi spaţii comerciale.Între dezvoltatorii mei nu sunt fricţiuni care să ducă la situaţii precum un gard între două proiecte, toate aceste probleme au fost clarificate de la început. Dacă văd un gard, mă duc şi îl smulg cu mâna mea. Lucrăm în echipă, chiar dacă facem chestii diferite, adică ei dezvoltă şi eu mă ocup de implementare/dezvoltare şi ne armonizăm foarte bine unii cu ceilalţi. Sunt drumuri de acces pe care le vom construi împreună, pentru că nu are nicio treabă primăria aici, fiind proprietate privată. Între ansambluri sunt drumuri late, de 7 metri. Trebuie să facem trotuarele, iluminatul, să punem dalele, să aducem mobilier urban, acum alegem copacii şi gazonul“.

    Şi-a asumat prea mult un om de afaceri care în urmă cu cinci ani nu dezvoltase singur nimic? „Este un proiect mare, dar nu mă simt depăşit. La fel ca toate celelate proiecte ale noastre, se va ridica şi va fi funcţional. Toată lumea a crezut că e un bluf, că nu se va face, că aici sunt nişte oameni care au aterizat de nu ştiu unde şi apartamentele astea sunt făcute nu ştiu cum. Îi aştept în vara lui 2017 să facem o plimbare prin Park. Deocamdată, niciunul dintre dezvoltatori nu face faţă la Sud Rezidenţial – mai precis, nu pot ei construi cât putem noi să vindem. Am vândut tot ce este ieşit din pământ.“
     

  • Viaţa plină de frustrări a unui proprietar de franciză McDonald’s

    Al Jarvis avea 16 ani când a început să lucreze în cadrul unui restaurant McDonald‘s din Saginaw, un oraş din Michigan, în 1965. Primul său client a comandat un meniu All-American: un burger, cartofi prăjiţi şi un shake pentru 52 de cenţi. În curând, Jarvis ajunsese să lucreze 50 de oră săptămânal şi să recupereze orele pierdute de somn la şcoală. A renunţat chiar şi la colegiu pentru a se ocupa de managementul restaurantelor, iar până în 1977 devenise consultant pentru proprietari de franciza McDonald’s pe care îi ajuta să deschidă restaurante în statul Michigan – descriu jurnaliştii de la publicaţia Business Week povestea unuia dintre cei mai vechi angajaţi al lanţului american de fast-food.

    Ulterior, Jarvis a cumpărat un restaurant McDonald‘s, iar pe parcursul anilor a angajat sute de persoane, a văzut zeci de articole de meniu intrând şi iesind din acesta şi a petrecut 4-5 ore pe zi, cinci sau şase zile pe săptămână, administrând restaurantul. Jarvis a lucrat 50 de ani  la McDonald’s şi, la şase luni după aceasta perioadă, a decis sa vanda cele doua restaurante pe care ajunsese sa le detina. “Când vedeam cozile ce ajunsesera sa se creeze la drive-thru, simteam o durere in stomac. Oamenii erau diferiţi, compania era diferită. Devenise foarte frustrant”, explica el, referindu-se la modul diferit in care functiona compania, un exemplu in acest sens fiind faptul ca devenise imposibil pentru angajati sa livreze rapid produsele cerute de clienti in timp util.

    Există 5.000 de francize McDonald’s în toată lumea, iar acestea genereaza o treime din veniturile companiei, potrivit Business Week. ”McDonald’s a fost extrem de bun cu mine. Cred în brand.” Dar, la fel ca alţi proprietari de franciza, Jarvis se întreabă dacă directorii din sediile centrale ale companiei vor putea să inoveze pentru a-şi respecta promisiunea de a livra in continuare mâncare gustoasă rapid, promisiune făcută la inceputurile comapaniei. Experienţa lui Jarvis sugerează că răspunsul este nu şi, spre deosebire de alţi proprietari de franciza care nu doresc să comunice presei obsevaţiile lor, Jarvis a acceptat să povestească Business Week părerea sa.

    ”Nu cred că ştiu ce vor să facă”, a spus el referindu-se la executivii de top ai McDonald’s. Ei spun ca ar trebui să ne întoarcem la modul iniţial de a face afaceri, apoi fac burgeri customizaţi şi vorbesc despre micul dejun care va putea fi comandat toată ziua.(…) Îmi pare rău pentru manageri şi pentru echipă. Nu aceea este nişa noastră. Noi facem burgeri şi cartofi prăjiţi.”

    Pentru prima dată în cel puţin trei decenii, McDonald’s va închide mai multe restaurante în Statele Unite ale Americii decât va inaugura. Vanzarile celor 59 de locatii inchise au inregistrat scaderi în ultimele 10 trimestre si, potrivit Business Week,  acţiunile companiei au subperformat in indexul Standar&Poor în ultimii trei ani calendaristici. McDonald’s vrea să concureze cu Starbucks, Chick-fil-A şi Jamba Juice, încercând să pună prefixul Mc oricărui trend observant pe piaţa. ”Fac prea multe”, spune Bob Goldin, vicepreşedinte executiv şi cercetător în cadrul Technomic. ”Nu par să mai fie cei mai buni la nimc.”

    În această vară, McDonald’s a crescut salariile angajaţilor din restaurantele deţinute de companie cu cel puţin un dolar peste minimul local. Acest lucru pune de asemenea presiune asupra proprietarilor de franciza. De asemenea, la începutul lunii septembrie, McDonald’s a anunţat că va începe să ofere micul dejun pe parcursul întregii zile în Statele Unite ale Americii, iar acest lucru va aduce schimbări în restaurante care necesită investiţii cuprinse între aproximativ 500 şi 5000 de dolari pentru echipament – presiune care va cădea din nou, mai ales pe proprietari de franciza.

    Restaurantele cumparate de Jarvis functioneaza langa alte restaurant, parte din lanturi internationale: Burger King, Pizza Hut, KFC, Subway, etc. Jarvis a crezut că poate aduce restaurantul la break even în şase luni, iar acest lucru a durat 18.

    Câteva din tensiunile proprietarilor de francize McDonald’s vin de la  sediile centrale ale companiei. McDonald’s deţine doar 18% din restaurantele  deschise în toată lumea, dar controlează terenurile şi clădirile în care se află majoritatea dintre acestea. McDonald’s are o taxă de franciză care variază între 8,5% şi 15% din veniturile unui restaurant, depinzând de locaţie şi de alţi factori. Astfel, operatorii au griji legate de ce rămâne după plata chiriei, redeventelor, fondului de salariu şi a altor cheltuieli. În general, se descurcă bine, scrie Business Week. Jarvis nu a discutat despre veniturile sale cu jurnaliştii de la publicatia americana, dar nu este neobişnuit pentru proprietari să ajungă la venituri cu sume de şase cifre, potrivit lui Arturs Kalnis, profesor de management axat pe studiul francizelor. Un proprietar care în mod obişnuit lucrează în cadrul McDonald s poate să ajungă la un salaraiu de manager de 108.000 de dolari, pe lângă alte beneficii.

    Presiunile asupra proprietarilor de franciza devin mai mari in contextual in care executivii McDonald’s insistă asupra unui nou produs precum cafeaua McCafe şi cer între 15.000 şi 20.000 de dolari pentru un aparat de făcut espresso. Proprietarul de franciza şi nu compania plăteşte pentru acesta.

    Ambele părţi sunt multumite când anumite investiţii determină recuperarea rapidă a costurilor, iar Jarvis oferă exemplul unui spaţiu de joacă deschis în restaurantul său care i-a crescut numărul de clienţi.

    În 2013, McDonald’s a lansat McWrap-ul. Directorii considerau că acest produs este ideal pentru noua generaţie. Politica McDonald’s spune ca 90 de secunde este sunt suficiente pentru servirea fiecărui client, aspect pe care Jarvis l-a găsit imposibil de implementat după introducerea McWrap-ului, a cărui realizare dura cel puţin 20 de secunde.

    Un alt impas de care s-a lovit Jarvis a fost ca, la cererea conducerii McDonald’s, a încercat să ţină deschis restaurantul timp de 24 de ore în 2009. Pentru a menţine break even-ul,avea nevoie de vânzări de 100 de dolari pe oră, dar în intervalul orar 2 a.m. – 4 a.m. obţinea doar 15-20 de dolari. Nu si-a atins tinta de vanzari, astfel ca a renunţat după două luni de funcţionare in acest regim. I-a plăcut totuşi ideea conducerii companiei de a adăuga un al doilea drive thru. Acesta a fost obiectul unei investitii de 100.000 de dolari. Chiar şi aşa, cozile continuau în continuare să apară în timp ce angajaţii lui încercau să livreze comenzile din ce in ce mai complexe. Până la începutul anului 2014, după mai mulţi ani de vânzări lente, Jarvis a decis să vândă ambele sale restaurante.

    ”Adevărul este că am avut rezultate slabe în ultimul timp”, a declarat CEO-ul McDonald’s, Steve Easterbrook, in cadrul unui interviu citat de Business Week. McDonald’s este în continuare cel mai mare lanţ de restaurante din piaţa fast-food din Statele Unite ale Americii, ce are o valoare totală de 222 de miliarde de dolari. Compania a făcut faţă unor momente dificile, un exemplu al strategiei acesteia fiind în anul 2003, când au lansat strategia ”Plan to Win.” Compania a renunţat atunci la axarea pe deschiderea de noi locaţii în favoarea aducerii de mai mulţi clienţi în cele existente, cu produse mai atractive: spre exemplu, a schimbat modul de realizare a burgerilor, ce au devenit mai suculenţi în urma unui procedeu diferit de pregătire, a adăugat produse solicitate de clienţi, precum băuturile neacidulate ori salatele.

    S-a concentrat pe un serviciu mai prietenos şi mai rapid şi a introdus prima campanie de publicitate globală, ”I m lovin it”, a declarat CEO-ul McDonalds. Easterbrook a declarat că vrea ca McDonald’s să răspundă mai rapid trendurilor în domeniul food şi în acelaşi timp să îmbunătăţească serviciul – prin simplificarea companiei – prin reducerea numărului de produse din meniu şi alocarea de mai mult control proprietarilor de franciza.

    Easterbrook şi-a propus de asemenea să vândă 3.500 din cele 6.700 de restaurante deţinute de companie proprietari de francizalor în următorii trei ani. Compania ar ajunge astfel să deţină 10% din numărul total de restaurante. Spre comparaţie, Burger King deţine doar 1% din lanţul de restaurante.

  • A cerut 700.000 de dolari. După ce iniţial a fost refuzat, a primit de 40 de ori mai mult

    În septembrie 2013, Jamie Siminoff a mers la celebra emisiune “Shark Tank” în speranţa de a primi 700.000 de dolari pentru compania sa, DoorBot.  După calculele lui Siminoff, compania ar fi trebuit evaluată la 7 milioane de dolari.

    “Shark Tank” este o emisiune în care mai mulţi investitori ascultă ideile de afaceri ale antreprenorilor şi decid apoi dacă doresc sau nu să investească în business.

    Compania DoorBot producea o videosonerie care putea fi legată de smartphone, astfel încât proprietarul casei putea vedea pe telefon cine este la uşă chiar dacă era plecat. Conceptul era bazat pe un studiu ce arăta că majoritatea hoţilor sună la uşă înainte de a sparge o casă, iar DoorBot era o metodă excelentă de a lăsa impresia că proprietarul este înăuntru, scriu cei de la Business Insider.

    Compania lui Siminoff genera deja venituri de un milion de dolari anual, iar acesta spera că modelul său de business îi va convinge pe juraţi să investească; aceştia nu au fost însă impresionaţi şi au decis să nu finanţeze DoorBot.

    Siminoff a părăsit emisiunea dezamăgit, dar norocul lui era pe cale să se schimbe. După ce emisiunea a rulat pe postul american ABC, vânzările au crescut de cinci ori. “A fost probabil cel mai important lucru care ni s-a întâmplat”, povesteşte Siminoff. Pentru a da o imagine mai serioasă companiei, antreprenorul i-a schimbat numele în Ring.

    Marea surpriză a venit însă câteva luni mai târziu, atunci când Siminoff a primit un telefon-surpriză de la unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume: Richard Branson. Acesta văzuse aplicaţia Ring pe telefonul unui prieten şi voia să investească în companie. “A spus că poate trimite pe cineva imediat”. îşi aminteşte Siminoff. “A doua zi, câţiva avocaţi erau la mine acasă cu actele pregătite”, notează aceeaşi sursă.

    Prin investiţia de 28 de milioane de dolari a lui Branson, compania lui Siminoff a fost evaluată la 60 de milioane de dolari. Produsele sale pot fi acum cumpărate din marile lanţuri americane precum Home Depot, Target sau Best Buy.

  • A primit de la un client un bacşis de 0,03% din consumaţie şi a pus nota de plată pe net. Reacţia a făcut înconjurul lumii

    Proprietarul restaurantului PYT din Philadelphia, Statele Unite ale Americii, a postat pe o reţea de socializare nota de plată de peste 60 de dolari a unui client, pe care se poate citi că acesta a lăsat un bacşiş de doar 20 de cenţi, adică 0,03%. Nu ar fi fost ceva ieşit din comun, dar clientul era un cunoscut jucător de fotbal american, o adevărată legendă pentru cei din oraş.

    Iniţial, reacţiile au fost extrem de dure la adresa gestului făcut de proprietar, acesta fiind acuzat de publicarea unor informaţii confidenţiale. Mulţi clienţi au ameninţat că nu vor mai frecventa restaurantul, iar alţii i-au transmis că lipsa de responsabilitate îi poate aduce chiar falimentul.

    Bărbatul a postat pe aceeaşi reţea de socializare un gest prin care a încercat să explice de ce a ales să facă publică respectiva notă de plată.

    “Vreau să încep prin a-mi asuma întreaga răspundere pentru publicarea notei de plată”, a scris proprietarul localului. “Nu a fost decizia ospătarului, ci a mea. Am decis să fac acest lucru şi, chiar dacă ar trebui să îmi cer scuze faţă de dl. LeSean McCoy, conştiinţa nu mă lasă să fac asta.”

    Bărbatul povesteşte apoi întâmplarea din perspectiva sa: “Dl. McCoy şi prietenii săi s-au aşezat la o masă de lângă biroul meu. Fiind o vedetă în Philadelphia, personalul l-a recunoscut imediat. Deşi ospătarul era extrem de entuziasmat, dl. McCoy i s-a adresat de o manieră jignitoare încă de la început. După ce dl. McCoy şi prietenii săi au plecat, m-am întors către ospătar care stătea trist, cu capul lăsat. Am ridicat apoi nota de plată şi nu mi-a venit să cred: 0,03% din valoarea de peste 60 de dolari. 20 de cenţi pe care ospătarul trebuie să îi împartă cu ceilalţi angajaţi. Atât le-a lăsat un milionar care i-a insultat.”

    Proprietarul PYT îşi încheie mesajul scriind că angajaţii săi merită mai mult şi nu regretă gestul.

  • A primit de la un client un bacşis de 0,03% din consumaţie şi a pus nota de plată pe net. Reacţia a făcut înconjurul lumii

    Proprietarul restaurantului PYT din Philadelphia, Statele Unite ale Americii, a postat pe o reţea de socializare nota de plată de peste 60 de dolari a unui client, pe care se poate citi că acesta a lăsat un bacşiş de doar 20 de cenţi, adică 0,03%. Nu ar fi fost ceva ieşit din comun, dar clientul era un cunoscut jucător de fotbal american, o adevărată legendă pentru cei din oraş.

    Iniţial, reacţiile au fost extrem de dure la adresa gestului făcut de proprietar, acesta fiind acuzat de publicarea unor informaţii confidenţiale. Mulţi clienţi au ameninţat că nu vor mai frecventa restaurantul, iar alţii i-au transmis că lipsa de responsabilitate îi poate aduce chiar falimentul.

    Bărbatul a postat pe aceeaşi reţea de socializare un gest prin care a încercat să explice de ce a ales să facă publică respectiva notă de plată.

    “Vreau să încep prin a-mi asuma întreaga răspundere pentru publicarea notei de plată”, a scris proprietarul localului. “Nu a fost decizia ospătarului, ci a mea. Am decis să fac acest lucru şi, chiar dacă ar trebui să îmi cer scuze faţă de dl. LeSean McCoy, conştiinţa nu mă lasă să fac asta.”

    Bărbatul povesteşte apoi întâmplarea din perspectiva sa: “Dl. McCoy şi prietenii săi s-au aşezat la o masă de lângă biroul meu. Fiind o vedetă în Philadelphia, personalul l-a recunoscut imediat. Deşi ospătarul era extrem de entuziasmat, dl. McCoy i s-a adresat de o manieră jignitoare încă de la început. După ce dl. McCoy şi prietenii săi au plecat, m-am întors către ospătar care stătea trist, cu capul lăsat. Am ridicat apoi nota de plată şi nu mi-a venit să cred: 0,03% din valoarea de peste 60 de dolari. 20 de cenţi pe care ospătarul trebuie să îi împartă cu ceilalţi angajaţi. Atât le-a lăsat un milionar care i-a insultat.”

    Proprietarul PYT îşi încheie mesajul scriind că angajaţii săi merită mai mult şi nu regretă gestul.

  • Tânăra care a ales să locuiască în tren decât să plătească chirie

    Leonie Muller a ales să părăsească apartamentul în care trăia, după o ceartă cu proprietarul, şi a decis să locuiască în tren, relatează The Washington Post.

    Tânăra studentă de 23 de ani din Germania a renunţat la apartament în primavara anului curent. “Totul a pornit de la o ceartă cu proprietarul apartamentului. Am decis că nu mai vreau să locuiesc acolo, de fapt mi-am dat seama că nu mai vreau să locuiesc într-un loc fix”, a declarat ea.

    În schimb, Muller a cumpărat un abonament care îi permite să se urce în orice tren din ţară. Un asemenea abonament o costă 380 de dolari, pe când chiria apartamentului o costa 450 de dolari. Călătoreşte peste tot în ţară cu o viteză de peste 190 de kilometri pe ora şi îşi face temele pentru facultate în tren. “Mă simt ca acasă pe tren, pot să vizitez un oraş nou în fiecare zi şi-mi văd prieteni din ţară. Mă simt ca într-o vacanţă tot timpul”, a spus Muller.

    Leonie Muller călătoreşte frecvent noaptea şi încearcă să doarmă în apartamentele rudelor, prietenilor. De multe ori, petrece nopţile în apartamentului prietenului ei, la mama sau la bunica ei.

    Această experienţă are şi un scop academic. Muller documentează experimentul neobişnuit pe blogul ei, iar lucrarea sa de licenţă va avea la bază stilul de viaţă nomad. 

  • De ce a refuzat Luchi Georgescu 60 de milioane de euro

    Proprietarei Vincon, Luchi Georgescu, nu-i pare rău că a refuzat o ofertă de 60 de milioane de euro pentru vânzarea companiei sale, cel mai mare producător de vinuri de pe piaţa românească. Nu s-a putut despărţi nici de celelalte afaceri, iar pentru Meda, compania procesatoare de carne, a declinat „Îngrozitor de multe„ propuneri. Antreprenoarea munceşte 12 ore pe zi Şi ÎŞi Împarte timpul şi Între celelalte afaceri – două hoteluri de pe litoral şi o firmă de construcţii.

    Păşind hotărât şi cât se poate de degajat pe pantofii turcoaz cu tocuri de 10 cm, asortaţi cu eşarfa de pe umeri, Luchi Georgescu şi-a întâmpinat oaspeţii într-o zi caldă de toamnă, când culesul viei era în toi, la sediul Vincon, în apropiere de Focşani.

    CELE MAI INTERESANTE GALERII FOTO

    Călătorie spectaculoasă pe cel mai mare râu subteran aflat într-o peşteră – GALERIE FOTO

    Fotografii incredibile ale şahului din Iran şi ale haremului său – GALERIE FOTO

    Titanicul se pregăteşte de un nou drum. Va pleca din Jiangsu, China, pâna la Dubai – GALERIE FOTO

    Cea mai izolată localitate din lume. Acolo trăiesc 800 de oameni – GALERIE FOTO

    Imagini din epoca de aur: cum se distrau oamenii din URSS în anii ’70 şi ’80 – GALERIE FOTO

    Cum arată yachtul secret al lui Steve Jobs – GALERIE FOTO

    Imagini incredibile cu tribul care nu a fost atins de lumea modernă – GALERIE FOTO

    Cum arată noul avion privat de 20 de milioane de dolari al lui Jackie Chan – GALERIE FOTO

    Viaţa în cel mai poluat oraş din lume unde temperatura medie anuală este -10 grade Celsius – GALERIE FOTO

    Restaurantul discret unde preşedinţii îşi duc amantele – GALERIE FOTO

    Deţine 86% din societate, care a fost privatizată în 1999, diferenţa fiind în proprietatea celor care au primit cupoane la Vincon. În primă fază a investit 7 milioane de euro în societatea producătoare de vin, dar de-a lungul anilor valoarea totală a investiţiilor a depăşit 40 de milioane de euro, bani cheltuiţi pentru plantaţii cu viţă-de-vie, echipamente pentru vinificaţie şi achiziţii de terenuri. Vincon a ajuns acum cel mai mare producător de vinuri, ca volum, “iar ca valoare oscilăm între locul trei şi patru”, spune antreprenoarea pe a cărei carte de vizită sunt trecute toate cele patru afaceri pe care le-a dezvoltat. În afară de Vincon, Luchi Georgescu a investit şi în procesatorul de mezeluri Meda Prod 98, Venus Holiday (cu două hoteluri pe litoral) şi firma de contrucţii Medcons Instal.

    Pe “cartea de vizită” a Vincon stau înşirate 1.580 de hectare de viţă de vie în podgoriile Odobeşti, Coteşti, Panciu şi Huşi, 11 crame, printre care Paradis şi Beciul Domnesc, trei depozite pentru produse finite şi trei platforme industriale pentru condiţionarea şi îmbutelierea vinului, a vinarsului şi băuturilor spirtoase şi a oţetului.

    Vincon a ajuns anul trecut la o cifră de afaceri de 30 de milioane de euro, ceea ce înseamnă aproape a zecea parte din valoarea pieţei vinului, evaluată la 350 de milioane de euro. Ce o nemulţumeşte însă pe Luchi Georgescu este ponderea pe care o au vânzările vinurilor de soi, adică acelea care au pe etichetă preţuri din segmentele superioare de preţ. În acest moment, compania vinde în zona premium jumătate din volume, dar “vreau să ajung la 80% pe nivelurile superioare”, spune hotărât antreprenoarea.

    Luchi Georgescu povesteşte că s-a apucat de afaceri “natural, ca mulţi români: aşa am hotărât”. În 1990 s-a angajat la o reprezentanţă străină specializată în export de cherestea şi fier beton, pentru că a vrut să înveţe despre relaţiile comerciale cu ţările capitaliste, după ce înainte de revoluţie lucrase în domeniul comerţului exterior cu ţările socialiste. După “o perioadă”, spune ea, în care societatea a avut “destul de mult succes”, pentru că a găsit unele oportunităţi şi soluţii de afaceri pe care şefii nu le vedeau, s-a hotărât să plece. Era conştientă că era un pariu riscant. Avea, ca angajată, la acea vreme, un salariu de 5.000 de dolari pe lună (“şi ei considerau că ar cam fi de ajuns pentru un român”) şi prin forţele proprii putea câştiga mai puţin, dar şi mai mult, aşa că “trebuia să încerc”. Iar prima sa firmă a construit-o în domeniul pe care îl cunoştea: import-export. Din 1997, când a intrat printr-o conjunctură în contact cu producţia, nu a mai făcut intermedieri. A intrat “întâmplător” în acţionariatul unei fabrici care producea alcool, “pentru că dădusem bani cu împrumut”. A preluat apoi Vincon (1999) şi Meda (2000) şi spune că s-a îndrăgostit “ireversibil de producţie, acesta fiind singurul motor veritabil al economiei; fără producţie nu rămâne decât o piaţă umilă de consum”.

  • A cerut 700.000 de dolari. După ce a fost refuzat, a primit de 40 de ori mai mult

    În septembrie 2013, Jamie Siminoff a mers la celebra emisiune “Shark Tank” în speranţa de a primi 700.000 de dolari pentru compania sa, DoorBot. După calculele lui Siminoff, compania ar fi trebuit evaluată la 7 milioane de dolari.

    “Shark Tank” este o emisiune în care mai mulţi investitori ascultă ideile de afaceri ale antreprenorilor şi decid apoi dacă doresc sau nu să investească în business.

    Compania DoorBot producea o videosonerie care putea fi legată de smartphone, astfel încât proprietarul casei putea vedea pe telefon cine este la uşă chiar dacă era plecat. Conceptul era bazat pe un studiu ce arăta că majoritatea hoţilor sună la uşă înainte de a sparge o casă, iar DoorBot era o metodă excelentă de a lăsa impresia că proprietarul este înăuntru, scriu cei de la Business Insider.

    Compania lui Siminoff genera deja venituri de un milion de dolari anual, iar acesta spera că modelul său de business îi va convinge pe juraţi să investească; aceştia nu au fost însă impresionaţi şi au decis să nu finanţeze DoorBot.

    Siminoff a părăsit emisiunea dezamăgit, dar norocul lui era pe cale să se schimbe. După ce emisiunea a rulat pe postul american ABC, vânzările au crescut de cinci ori. “A fost probabil cel mai important lucru care ni s-a întâmplat”, povesteşte Siminoff. Pentru a da o imagine mai serioasă companiei, antreprenorul i-a schimbat numele în Ring.

    Marea surpriză a venit însă câteva luni mai târziu, atunci când Siminoff a primit un telefon-surpriză de la unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume: Richard Branson. Acesta văzuse aplicaţia Ring pe telefonul unui prieten şi voia să investească în companie. “A spus că poate trimite pe cineva imediat”. îşi aminteşte Siminoff. “A doua zi, câţiva avocaţi erau la mine acasă cu actele pregătite”, notează aceeaşi sursă.

    Prin investiţia de 28 de milioane de dolari a lui Branson, compania lui Siminoff a fost evaluată la 60 de milioane de dolari. Produsele sale pot fi acum cumpărate din marile lanţuri americane precum Home Depot, Target sau Best Buy.

  • Au apărut primele insule portabile din lume – GALERIE FOTO

    Problemele celor care îşi doreau o insulă dar nu găseau una de cumpărat sunt pe cale să se termine – compania Amillarah Islands a dezvăluit de curând proiectul primei insule portabile din lume.

    Astfel, cei care îşi permit să cumpere o insulă vor putea să aleagă forma şi chiar dimensiunea, urmând ca insula să fie amplasată acolo unde doreşte proprietarul. Aceste construcţii nu vor dăuna mediului înconjurător şi vor avea amplasate case cu opţiuni precum piscină sau un mic teren de golf.

    Compania Amillarah lucrează la proiect alături de dezvoltarii imobiliari Dutch Docklands, iar designul va fi semnat de cunoscutul arhitect olandez Koen Olthuis.

    Amirallah dezvoltă deja 10 insule în Maldive, 33 în Dubai şi 30 în apropiere de Maldive.

  • Un Rolls Royce deţinut de Ion Ţiriac a obţinut primul loc în cadrul concursului de la Pebble Beach

    Juriul concursului de maşini de epocă Pebble Beach, California, a premiat modelul Rolls-Royce Phantom IV Hooper Sedanca de Ville din anul 1952, aparţinând lui Ion Ţiriac, cu locul I la categoria “Rolls-Royce and Bentley Postwar”, fiind astfel validat drept cel mai bine restaurat vehicul din secţiunea sa.

    Acestui premiu i s-a alăturat distincţia “Lucius Beebe Trophy”, acordată autovehiculului pe care juriul îl consideră a fi în asentimentul lui Lucius Beebe – unul dintre primii membri ai juriului acestui concurs.

    Între anii 1950 şi 1956 au fost fabricate strict 18 unităţi Rolls-Royce Phantom IV, care puteau fi achiziţionate exclusiv de capete încoronate sau şefi de stat. Dintre acestea, doar 16 mai există astăzi. Toate exemplarele din acest model unic au caroserii realizate de constructori independenţi, în cazul Rolls-Royce Phantom IV Sedanca de Ville acesta fiind Hooper & Co. Ltd, iar capota lor este dominată de varianta îngenuncheată a statuetei „Spirit of Ecstasy”.

    Exemplarul Rolls-Royce Phantom IV câştigător la ediţia din 2015 a concursului de la Pebble Beach şi parte a Ţiriac Collection a fost deţinut anterior de Aga Khan al III-lea, al 48-lea Imam al comunităţii Nizari Ismaili, care a fost totodată şi primul proprietar al automobilului.