Tag: opinie

  • Pot cozile de la Miţa Biciclista, de la îngheţată, pizza şi merdenele de pe Calea Victoriei să înlocuiască închiderile de fabrici, reducerea săptămânii de lucru şi recesiunea care se anunţă din cauza războiului tarifelor declanşat de Trump?

    Dacă mergi în weekend pe Calea Victoriei din Bucureşti, cea mai importantă arteră de promenadă şi cheltuit banii din România, nu-ţi dai seama că lumea este în flăcări. 

    Războiul comercial declanşat de Donald Trump pare departe şi nimeni nu crede, până la proba contrarie, că viaţa lui, că jobul lui, că plimbarea lui pe Calea Victoriei, că îngheţata, cafeaua de specialitate şi pizza lui vor fi afectate la un moment dat dacă America intră în recesiune, dacă Europa intră în recesiune, dacă China continuă să fie în recesiune. 

    Salariile intră la timp pe card şi nu se văd nori negri la orizont. 

    Este adevărat că weekendul de pe Calea Victoriei, când circulaţia este închisă, este unic şi nu se regăseşte şi în alte oraşe, poate cu excepţia Clujului şi Iaşiului. Puterea de cumpărare din Bucureşti este cu 50% mai mare decât în ţară. 

    În weekend, pe Calea Victoriei se stă 20-30 de minute la îngheţată, şi nu e ieftină deloc, cuptoarele de pizza merg non-stop, iar paharele de proseco, rose sau vin alb se golesc imediat. Şi oricum nu eşti corporatist adevărat dacă nu stai 20 de minute la coadă la merdenelele lui nea Mihai. 

    La polul opus, la Arad, compania americană Greenbrier tocmai a anunţat că va închide fabrica de vagoane de marfă, cu 700 de angajaţi. Producţia se va muta la Caracal şi Drobeta-Turnu Severin. Dar chiar şi aşa, că producţia se mută în altă parte şi că cei 700 de angajaţi ar putea fi absorbiţi imediat de celelalte companii din zonă care caută oameni, semnalul este prost. În primul rând pentru oraş, apoi pentru stat, care va avea venituri mai reduse. Dar pe stat, pe guvern pare că nu-l interesează acest subiect. Mai important este Dragoş Sprînceanu, emisarul lui Ciolacu din America. 

    În Timişoara semnalele din industria de automotive sunt extrem de proaste, iar acest lucru se vede prin reduceri de personal, renunţarea la un schimb, îngheţare de posturi şi de măriri de salarii. 

    La Braşov, o companie din automotive a redus săptămâna de lucru de la cinci la patru zile pentru a nu da oameni afară. 

    Tot ce se întâmplă în Europa, tot ce se întâmplă în Germania, tot ce se întâmplă în industria auto mondială se vede în exporturile României, care fie cresc foarte puţin, fie scad. În schimb, importurile continuă să duduie, ceea ce înseamnă şi majorarea deficitului comercial, spre exemplu la două luni din acest an avem deja un plus de 30% faţă de perioada similară a anului trecut. 

    Creşterea economică din acest an – de 2,5% prognoza oficială şi de 1,5-2% la nivelul analiştilor –  se reduce cu fiecare lună care trece. 

    La acest lucru se va adăuga şi impactul războiului comercial mondial declanşat de Trump, care, la o primă estimare a economiştilor, înseamnă o scădere de 0,3%, chiar 0,5% din creşterea economică a României. Iar asta era înainte ca războiul tarifelor declanşat de administraţia de la Casa Albă, în special cu China, să ajungă la un nivel fără precedent. Cum poţi să transferi cumpărătorului final, americanului, o creştere a tarifelor la 125%? Nimeni nu va mai cumpăra produsul respectiv.

    Dacă acest război comercial va continua, volatilitatea de pe burse se va transforma într-o scădere continuă, ceea ce va declanşa reacţii fără precedent în întreaga lume. Fiecare are într-un fel sau altul o expunere pe bursa americană, o expunere pe piaţa de obligaţiuni, o expunere pe piaţa valutară etc. 

    La Bucureşti, guvernul Ciolacu şi bugetul sunt ţinute în viaţă, sunt finanţate doar prin dobânzile mari la care se împrumută Ministerul Finanţelor, la care se adaugă stabilitatea incredibilă a cursului valutar leu/euro. Când cursul va reuşi să iasă din culoarul 4,977 lei pentru un euro, va fi un adevărat breaking news. 

    Dar la un moment dat, şi acest instrument de dobânzi mari la lei se va epuiza. 

    Spre exemplu, vânzările de titluri de stat Fidelis către populaţie au scăzut destul de semnificativ de la o lună la alta. Dacă în februarie Ministerul Finanţelor a vândut către populaţie titluri de stat Fidelis în lei şi euro în valoare de 4,2 miliarde de lei, în martie vânzările au scăzut la 2,2 miliarde de lei, iar acum în aprilie au scăzut din nou la 1,3 miliarde de lei. Românii au bani, dar nu au bani nelimitaţi, mai ales dacă nu prea mai cresc salariile.

    Dacă războiul comercial declanşat de Trump va duce şi mai mult la scăderea burselor şi apoi va ajunge în economie prin trimiterea Americii în recesiune, toată lumea va fi afectată prin efectul de domino. 

    În cazul României, suntem într-o situaţie diferită faţă de 2008/2009, dar criza globală va ajunge şi la noi. Nu mai suntem prizonierii expunerilor în valută, dar suntem prizonierii deficitului bugetar. Guvernul Ciolacu, sau cine va veni la Palatul Victoria după alegerile prezidenţiale (nu e obligatoriu să cadă guvernul), nu are nicio dorinţă să facă vreo restructurare, aşa că va încerca să ţină deficitul bugetar prin reducerea sumelor alocate către investiţii. Nu are nicio altă soluţie. 

    Pot înlocui cozile de la îngheţată şi de la pizza de pe Calea Victoriei închiderea unei fabrici feroviare, renunţarea la un schimb sau reducerea săptămânii de lucru în industria de automotive? Pot înlocui cozile de la merdenele şi de la Miţa Biciclista lipsa restructurării bugetare, pierderile de fonduri europene, unde guvernul Ciolacu nu pare că are vreo prea mare determinare de a mişca proiectele? 

    Avem cu ce să ne apărăm şi cu cine dacă acest război comercial declanşat de Trump va arunca economia lumii în recesiune?

  • De ce contabilitatea îmi arată că am profit, dar în realitate nu am bani şi sunt dator la toată lumea?

    Una dintre întrebările pe care şi le pun cei care fac o afacere, patronii mai mari sau mai mici, antrepreno-rii mai mari sau mai mici, este: dacă am profit, de ce nu am cash? Ei se referă la faptul că, în contabili-tate, în contul de profit şi pierderi, rezultatul este cu plus, au profit, dar când se uită în contul de cash, nu există niciun ban. Şi atunci îi acuză pe contabili că le ascund banii. De obicei, antreprenorii au prea puţine noţiuni de contabilitate atunci când încep businessul şi le este foarte greu să înţeleagă cum funcţionează această contabilitate, a spus la ZF Live Alina Goldenberg, care deţine o firmă de contabili-tate şi are o experienţă în acest domeniu de peste 15 ani. Este foarte greu de înţeles cum poţi să ai, în contabilitate, profit, dar în realitate să nu ai bani de salarii, de plata TVA-ului, să ai furnizorii la uşă cu fac-turi neplătite şi, bomboana pe colivă, să mai fii dator la stat cu impozitul pe profit. Contabilitatea este fascinantă şi oricine vrea să facă un business trebuie să o înţeleagă. În primul rând, trebuie să înţeleagă că poţi să înregistrezi vânzări, venituri, dar banii să ţi-i încasezi peste trei luni – varianta cea mai fericită – sau peste şase luni, sau niciodată. Sau poţi să înregistrezi cheltuieli, dar să le plăteşti peste trei luni, şase luni sau chiar niciodată. În orice moment, pentru o companie, cel mai important lucru este cash-ul şi mai puţin profitul, care poate să existe numai pe hârtie, pentru că, în realitate, în cash, s-ar putea să nu mai existe dacă nu reuşeşti să-ţi recuperezi banii din mărfurile sau serviciile vândute. Foarte mulţi an-treprenori nu au noţiuni de contabilitate când îşi încep businessul. Ei spun că treaba hârtiilor este a contabililor, dar în final ajung să se izbească întotdeauna de problema cash-ului, de lichidităţile care se adună în conturile bancare. A doua întrebare pentru cei care intră într-un business este: dacă firma este a mea, dacă eu sunt acţionarul principal sau chiar unic, dacă eu sunt directorul general, dacă eu sunt administratorul, de ce banii firmei nu sunt şi banii mei? La începu-turi, toţi confundă banii companiei cu banii proprii şi se comportă ca atare, adică îi scot când vor, fac orice plăţi pe care vor să le facă, indiferent dacă au sau nu legătură cu obiectul de activitate al firmei şi, în final, când vine Fiscul în control, se miră să afle că ceea ce au făcut poate să intre în categoria fraudă. Dacă firma este a mea, de ce banii firmei nu sunt şi banii mei?, se întreabă antreprenorii mai mari sau mai mici. Este foarte greu de explicat, este mai greu de înţeles, la început, că firma este diferită faţă de el, acţionarul, ca persoană fizică. Firma are propriile reguli de funcţionare, nu poţi să treci pe firmă toate cheltuielile care-ţi trec prin minte şi care, multe dintre ele, nu au legătură cu obiectul de activitate sau cheltuiala nu este documentată complet. Alina Goldenberg spune că a întâlnit cazuri în care, pe firmă, s-au cumpărat genţi Hermes. Prima variantă este ca ANAF-ul să considere geanta Hermes ca fiind o chel-tuială nedeductibilă sau, a doua variantă, dacă este documentată solid, dacă se demonstrează că, în procesul de funcţionare a firmei, un asemenea obiect era absolut necesar pentru imagine, pentru obţi-nerea unor contracte semnificative, achiziţia să fie considerată deductibilă pentru că este folosită în procesul de funcţionare a companiei. Spre exemplu, influencerii, care trebuie să arate bine! Optimizarea fiscală face parte din viaţa fiecărei companii, iar cei care conduc, acţionari sau administratori, trebuie să lucreze în favoarea companiei şi nu în favoarea statului. Adică, dacă pot să optimizeze o cheltuială din punct de vedere fiscal, trebuie să o facă, pentru că lasă în companie şi acţionarilor, în final, o valoare mai mare. Până la urmă, companiile trebuie să facă astfel încât să ajungă la cel mai mic rezultat impozabil, astfel încât să plătească cel mai mic impozit pe profit. A nu se confunda optimizarea fiscală, care este permisă de lege, cu frauda fiscală, atunci când acţionarii, administratorii îşi devalizează propriile com-panii pentru a le aduce în insolvenţă sau în faliment. Chiar şi după 35 de ani de capitalism, de când a apărut Legea societăţilor comerciale, educaţia financiară – cel puţin din punct de vedere contabil – a celor care intră în business este destul de redusă. Nu este niciodată târziu ca, atunci când îţi faci o firmă, să primeşti şi un ghid din partea Fiscului, cu modul practic de interpretare a contabilităţii: ce poţi să faci şi ce nu poţi să faci. Iar contabilii, care au treabă, cum se spune, doar câteva zile înainte de data de 25 a lunii, să-ţi spună cum funcţionează contabilitatea, ce legătură este între vânzarea unui produs sau a unui serviciu şi încasarea banilor, astfel încât să se înţeleagă de ce poţi să ai profit pe hârtie, în contabilitate, iar în realitate să nu ai niciun ban în cont. 

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

     

  • Opinie Ioana Matei: Clădiri de patrimoniu cu potenţial turistic uriaş stau goale în staţiunile româneşti, în timp ce piaţa hotelieră atinge recorduri de investiţii. De ce nu devin aceste locuri următoarele destinaţii de lux ale Europei de Est?

    Vânzarea hotelului Ambasador către familia austriacă Meinl, trecerea hotelului Athénée Palace din Bucureşti, deţinut de ANA Hotels, în  admi­nis­trarea Hilton la InterContinental Hotels & Resorts, con-strucţia primului hotel de cinci stele din Poiana Braşov – sunt doar câteva exemple din ultimele luni care vorbesc despre efervescenţa unui domeniu pe care puţini ar fi pariat antepandemie. Chiar în timp ce scriam acest text, am primit un comunicat de presă (8 aprilie 2025) referitor la faptul că Handwritten Collection, o antologie de hoteluri atent selecţionate, lansată în 2023, a anunţat deschiderea Bucharest Unirii Square, marcând debutul brandului în Europa de Sud-Est. Din cele 15 noi locaţii programate pentru 2025, Bucureştiul se află în compania unor destinaţii de top precum Italia, Albania, Grecia, Franţa, Olan-da şi Mexic. Se pare că Bucureştiul, în special, atrage un val tot mai mare de branduri internaţionale, iar exemplele recente confirmă că suntem pe harta ospitalităţii globale. Într-un an în care piaţa rezidenţială începe să încetinească, iar birourile îşi caută un nou echilibru în era hibridului, un segment din imobiliare atrage din ce în ce mai mult capital: ospitalitatea. Nu mai e doar o impresie – este o tendinţă conturată clar în cifre, în tranzacţii, în construcţii şi în reţele internaţionale care îşi fac intrarea pe piaţă. În 2024, volumul investiţiilor în hoteluri din România a ajuns la 69,3 milioane de euro, în creştere cu 56% faţă de anul anterior, potrivit unei analize Fortim Trusted Advisors, parte din alianţa BNP Parisbas. Este cea mai dinamică evoluţie dintre toate clasele de active imobiliare din ţară. În Europa, ospitalitatea e deja con-siderată cea mai performantă clasă de active – cu investiţii de 20,5 miliarde de euro, în urcare cu 70% faţă de 2023. Şi Bucureştiul joacă un rol-cheie în acest nou avânt. Capitala României va înregistra, între 2024 şi 2026, cea mai mare creştere a spaţiilor hoteliere dintre capitalele Europei Centrale şi de Est – 5,8%, echivalentul a 2.400 de camere noi, potrivit Cushman & Wakefield Echinox. Media regiunii CEE-6 (Varşovia, Praga, Bratislava, Budapesta, Sofia) este de doar 3,2%. Mai mult, piaţa hotelieră din Bucureşti se diversifică: intră în scenă branduri internaţionale precum Corinthia, Mondrian sau Adagio, în timp ce hoteluri existente – precum Radisson Blu – se reinventează prin renovări şi extinderi. Rata de ocupare în prima jumătate a lui 2024 a crescut cu 3,4%, susţinută de evenimente majore precum concertul Coldplay, iar RevPAR-ul (venitul pe cameră disponibilă) a crescut cu 9,2%, depăşind media europeană. Dar, în timp ce acest avânt este vizibil în marile oraşe şi în staţiunile vedetă, România profundă rămâne, în mare parte, pe dinafară. Recent, am fost în Sinaia – un oraş care, din punct de vedere arhitectural, pare desprins dintr-o carte poştală regală. Vilele de pe vremea Regelui Carol, foste reşedinţe aristo-cratice, pensiuni cu arcade şi faţade art nouveau – toate spun o poveste. Dar prea multe dintre ele sunt lăsate în paragină, cu pancarte „De vânzare” agăţate în ferestre prăfuite. De ce nu le cumpără nimeni? De ce nu sunt renovate, repuse în circuitul turistic, transformate în boutique hoteluri, centre culturale sau spaţii de retragere pentru turişti străini? În loc să fie bijuterii ale turismului românesc, stau uitate, încremenite în timp. Sinaia nu e un caz izolat. La Băile Herculane, clădiri de o frumuseţe unică, la fel şi la Borsec şi în alte regiuni ale ţării, stau clădiri cu aceeaşi soartă. Oare nu ar putea aceste locuri să devină următoarele staruri ale turismului est-european? O vilă istorică nu trebuie să devină mall, ci poate deve-ni hotel de patrimoniu. Un fost sanatoriu balnear nu trebuie să fie lăsat pradă umezelii, ci transformat într-un centru de recuperare sau spa. Dar pentru asta e nevoie de viziune, curaj şi colaborare între ad-ministraţii locale, dezvoltatori şi comunităţi. Hotelurile au devenit noul activ preferat al pieţei imobiliare pentru că oferă mai mult decât un randament bun: oferă un context, o poveste, o experienţă. De ce nu poate fi o poveste care nu trebuie rescrisă, doar readusă la viaţă? 

     

     

    Idei pentru investitori

    Sinaia este una dintre cele mai bogate staţiuni din România în clădiri istorice cu potenţial turistic uriaş, dar prea multe dintre ele zac astăzi în uitare. Vă propun cinci clădiri emblematice din Sinaia care ar putea deveni hoteluri de lux, boutique-uri culturale sau retreaturi exclusiviste – dacă ar exista interes real pentru salvarea lor:

    1. Vila Emil Costinescu

    An construcţie: începutul sec. XX

    Stil: Neoromânesc

    Status: De vânzare, vizibil degradată

    Potenţial: Cu o poziţie privilegiată, grădină generoasă şi arhitectură de epocă, ar putea deveni un bou-tique hotel, destinat turiştilor premium care caută intimitate şi autenticitate.

     

    2. Vila Take Ionescu

    An construcţie: 1895

    Stil: Eclectic cu influenţe franţuzeşti

    Status: Degradată, nelocuită

    Potenţial: Una dintre cele mai frumoase vile istorice din Sinaia, legată de o figură marcantă a istoriei României. Perfectă pentru un hotel cultural sau un centru de conferinţe istorice de lux.

    3. Vila Maria Dunca (Vila cu Lei)

    An construcţie: sfârşitul sec. XIX

    Stil: Neoclasic

    Status: Scoasă periodic la vânzare, neîngrijită

    Potenţial: Cu o faţadă impunătoare decorată cu lei sculptaţi şi o curte amplă, ar putea fi reconvertită într-un spaţiu de evenimente exclusiviste, cazare pentru retreaturi culturale sau un hotel artistic.

     4. Vila Theodoru

    An construcţie: începutul sec. XX

    Stil: Neoromânesc

    Status: Abandonată

    Potenţial: Aflată la doar câteva minute de centrul staţiunii, această vilă cu elemente arhitecturale rafinate ar putea deveni o pensiune de lux sau o galerie-hotel, cu camere tematice dedicate istoriei re-gale a Sinaiei.

    5. Vila Oteteleşeanu

    An construcţie: sec. XIX

    Stil: Clasic, cu accente romantice

    Status: Părăsită, cu urme evidente de degradare

    Potenţial: Una dintre cele mai vechi vile din Sinaia, cu o aură boemă. Ar putea fi readusă la viaţă ca un spa cultural sau hotel destinat turismului literar şi artistic.


    Ioana Matei este editor-şef, Business Magazin

  • Statistic, stăm mai bine în clasamentele UE datorită stabilităţii cursului valutar

    La finalul lunii martie, Eurostat, Institutul de Statistică al Uniunii Europene, a prezentat raportul legat de evoluţia ţărilor membre ale UE în funcţie de indicatorul PIB per capita, exprimat în paritatea puterii de cumpărare.

    România se afla pe locul 18 în UE, cu un PIB per capita de 79% din media UE, faţă de 78% din media UE în 2023.

    Cu acest indicator statistic, România este peste Grecia, Croaţia, Ungaria, Slovacia sau Bulgaria şi se află la egalitate cu Polonia şi Estonia, considerată cea mai digitalizată ţară a Europei.

    Pe primele locuri la PIB per capita în PPP se află Luxemburg, care are 141% peste media UE, Irlanda, cu 111% peste media UE, Olanda, cu 35% peste media UE, şi Danemarca, cu 28% peste media UE.

    Germania, cea mai puternică ţară a Europei, se situează la 15% peste media UE. PIB per capita la paritatea puterii de cumpărare înseamnă o împărţire a PIB-ului nominal al unei ţări la numărul de locuitori, iar rezultatul este ajustat cu un anumit nivel al preţurilor.

    Când am intrat în Uniunea Europeană, în 2007, eram la jumătate faţă de media Uniunii Europene.

    În ultimii ani, când am recuperat teren depăşind Ungaria şi ajungând la acelaşi nivel cu Polonia, am fost ajutaţi de creşterea nominală a PIB şi de stabilitatea incredibilă a cursului valutar leu/euro. În ultimii cinci ani, PIB-ul a crescut în valoare nominală în lei cu 65%, de la 1.066 de miliarde de lei la 1.766 de miliarde de lei (355 mld. euro) anul trecut, în timp ce cursul valutar leu/euro a crescut, în acelaşi interval, cu numai 4%, de la 4,77 lei/euro la 4,97 lei/euro la finalul anului trecut.

    Să ai o creştere în euro a PIB de 61% în cinci ani este un lucru remarcabil. Numai Mugur Isărescu ştie cum ţine cursul valutar leu/euro stabil. Creşterea PIB, adică a valorii adăugate aduse în economie de companii şi de administraţia publică, a permis şi creşterea salariilor, cel puţin a salariului mediu, care a crescut cu 70%. Indicatorul PIB per capita la PPP este doar un indicator statistic şi nu reflectă nivelul de dezvoltare al unei ţări. Nu reflectă nivelul de educaţie, cultură, administraţie al ţării respective, nu reflectă calitatea vieţii.

    De asemenea, fiind un indicator statistic, unii pot sta mai bine, peste media naţională, alţii pot sta sub media naţională.

    Spre exemplu, conform Eurostat, zona Bucureşti-Ilfov era în 2023 la un PIB/capita de 190% din media UE.

    Regiunea Nord-Est din România se află la jumătate din media UE, regiunea de Vest fiind la 78% din media UE, în timp ce regiunea Nord-Vest era la 71%, iar sudul şi estul ţării se află la 60–61% din media UE. La nivel european, Bucureştiul, care se află la 190% din media UE, este aproape de Praga, care are 193% din media UE, depăşeşte Budapesta, care are 168%, şi Viena, care are 138%. Pentru cineva care nu lucrează cu date statistice, în nicio situaţie Bucureştiul nu ar fi peste Budapesta sau Viena. Datele statistice sunt reci, seci – sunt doar o împărţire a unor indicatori. Deşi multă lume nu crede, preţurile în România sunt mici, sub media UE, într-un coş de consum mai amplu care include alimentele, serviciile, transportul, preţul apartamentelor etc. Pentru un străin care vine în România, care stă câteva zile în Bucureşti, Cluj, Timişoara, Iaşi, ceea ce găseşte aici este mult mai bine decât la el în ţară şi devine, dintr-odată, surprins de situaţia economică a României – cel puţin cea din oraşele mari. Sunt foarte mulţi români care lucrează în afară şi care constată că se trăieşte mai bine în România decât acolo unde muncesc şi locuiesc în oraşele europene.

    O parte dintre ei chiar decid să se întoarcă. Un indicator la care se uită este legat de preţul apartamentelor/caselor, care în România este încă jos. În Europa de Vest, foarte greu reuşeşti să-ţi cumperi o locuinţă, mai ales în oraşele europene cunoscute.

    În Bucureşti, Cluj, Timişoara, Iaşi, Sibiu, Braşov poţi să găseşti o locuinţă rezonabilă, cu mult sub preţurile din Vest. Când mergi la muncă în afară sau chiar să te stabileşti acolo, chiria unei locuinţe sau o rată la bancă pentru un credit imobiliar îţi consumă o mare parte din salariul lunar. Iar în final s-ar putea să nu-ţi mai rămână mare lucru după toate cheltuielile pe care le ai. Dar, ca să fim corecţi, creşterea PIB per capita la paritatea puterii de cumpărare are o parte reală datorită creşterii salariilor în valoare nominală, datorită creşterii PIB-ului în valoare nominală, în lei, şi stabilităţii cursului valutar leu/euro. Dacă mai prindem încă un deceniu de creştere a PIB în valoare nominală şi o stabilitate a cursului valutar leu/euro, vom ajunge, statistic, la media UE. Până când vom ajunge la nivelul şi condiţiile din Europa de Vest, măcar să semnalizăm că, statistic, stăm mai bine.  

    Această opinie a apărut prima dată pe Business Magazin.

  • Mihai Stănescu, senior management advisor, executive coach şi non-executive board member, RoCoach: Când femeile conduc, lucrurile chiar funcţionează

    Într-o lume în care schimbarea este noua constantă, poate că tocmai femeile sunt cel mai bine echipate să gestioneze complexitatea. Timp de decenii, au fost nevoite să-şi adapteze paşii într-un ecosistem profesional gândit şi reglat după repere masculine. Au învăţat să se descurce în teritorii în care nu li s-au dat nici hartă, nici busolă. Dar ce-ar fi dacă, în loc să le cerem să se adapteze la un model depăşit, am recunoaşte că tocmai ele sunt mai pregătite pentru viitor? De la pubertate şi până la maturitatea deplină, femeile trăiesc într-un flux constant de transformare – biologică, emoţională, socială. Această familiaritate profundă cu schimbarea le-a făcut experte în ajustare, rezilienţă şi reconfigurare. Într-o economie volatilă, astfel de trăsături nu sunt doar valoroase, sunt esenţiale. Femeile ştiu cum e să te reinventezi. Să te ridici după eşec. Să creezi context acolo unde nu există structură. Într-o lume aflată într-o continuă mişcare, această adaptabilitate nu mai este un avantaj. Este o formă de leadership în sine. Iar într-o perioadă în care multe companii încă se bat cu buzduganul diversităţii fără să-l folosească strategic, cifrele demolează mitul că „egalitatea de gen” ar fi doar o obligaţie de PR. Realitatea e simplă şi dureros de clară: femeile în funcţii de conducere aduc profit, stabilitate şi inovaţie, atât în mediul privat, cât şi în cel public.

    Şi nu o spun eu. O spun unele dintre cele mai respectate instituţii de cercetare din lume, cu date care ar trebui să stea pe whiteboardul oricărui CEO sau ministru. Studiul „Women in the Workplace” (2015), realizat de McKinsey & Company, arată că firmele cu o reprezentare mai mare a femeilor în poziţii cheie sunt cu 21% mai profitabile şi cu 27% mai predispuse să fie lideri în industrie. Concluzii similare reies şi din studiul „Gender 3000” (2016), realizat de Credit Suisse, care a analizat peste 3.000 de companii globale. Acesta arată că organizaţiile cu cel puţin o femeie în consiliul de administraţie au înregistrat un randament al capitalului propriu cu 3,7% mai mare.

    Iar în sectorul public, datele sunt poate şi mai convingătoare: un metastudiu realizat de Westminster Foundation şi King’s College (2019), bazat pe analiza a peste 500 de cercetări, arată că prezenţa femeilor în funcţii politice duce la politici mai incluzive, investiţii mai mari în educaţie şi sănătate, precum şi la o guvernare mai responsabilă. Potrivit World Economic Forum, o creştere de 10% a reprezentării femeilor în parlament generează un avans economic de 0,7% din PIB. De ce? Pentru că femeile tind să prioritizeze politici echitabile, sustenabile şi ancorate în realitate. Nu e magie. E competenţă. Viziune. Inteligenţă emoţională. Exact ceea ce lipseşte adesea în echipele dominate exclusiv de bărbaţi. Una dintre cele mai mari erori ale sistemului patriarhal a fost să privească femeile ca fiind complementare, şi nu lideri de sine stătători, cu drepturi şi competenţe egale. Prea des, li s-a rezervat rolul de sprijin, nu de decizie. Dar acest mit este fals şi profund păgubos. 

    În realitate, femeile conduc eficient, echilibrat şi empatic. Adesea, sunt chiar mai bune decât bărbaţii în gestionarea conflictelor, în cultivarea unei culturi organizaţionale sănătoase şi în construirea unui climat de încredere. Mai mult, ele sunt în general mai dispuse să adopte politici care urmăresc binele colectiv, nu doar interese punctuale. Iar asta le face lideri autentici, capabili să răspundă provocărilor economice şi sociale cu o responsabilitate reală. Experienţa lor cu tranziţiile şi schimbările le oferă un avantaj important, devenind lideri mai flexibili, mai empatici şi mai rezilienţi. În loc să ne gândim la femei ca fiind „prea sensibile” sau „prea vulnerabile”, este timpul să le vedem ca pe cei mai buni lideri pentru o lume în continuă transformare. Leadershipul de mâine va fi definit de capacitatea de a înţelege, de a se adapta şi de a acţiona rapid 

    într-un peisaj în schimbare. Iar femeile au fost antrenate pentru acest rol, dincolo de orice îndoială.

    Ţara noastră are un potenţial enorm. Dar are şi o problemă clară: prea puţine femei în funcţii de conducere. În boarduri. În politică. În guvern. Iar acest dezechilibru ne costă scump prin pierderi de inovaţie, performanţă şi creştere economică. Dacă vrei un business sau o ţară care funcţionează cu adevărat, pune femei în poziţii de decizie. Nu pentru imagine. Pentru rezultate.

    Într-un experiment de imaginaţie realistă, dacă aş fi în poziţia de a reconstrui leadershipul acestei ţări din dărâmăturile prezente, le-aş suna pe doamnele acestei ţări. Direct Doamnele care efectiv ţin businessuri mari în spate, cu sau fără recunoaştere: pe Mihaela, pe Mădălina, pe Dana şi pe Gabi de la bancă, pe Anca, Ioana, Adriana şi pe Simona din pharma, pe Liudmila din telecomunicaţii, pe Nicoleta şi pe Daciana din FMCG, pe Cristina din automotive, pe Ramona şi Aneta din consultanţă, pe Corina din energie, pe Carmen şi Oana de la ONG, şi lista sigur nu se termină aici.   

  • Trăiam prea bine şi nu ştiam: Dacă modelul globalizării este acum aruncat în aer, ce model economic/politic/social/cultural îi va lua locul?

    Când toată lumea este în flăcări din cauza războiului comercial declanşat de Donald Trump, este greu să scrii despre altceva. 

    În 2022, Peter Zeihan, unul dintre cei mai în vogă analişti geopolitici americani, a susţinut în cartea “The end of the world is just the beginning: mapping the collapse of globalisation” că anul 2019 a fost vârful globalizării, vârful acestui model care a condus lumea economică, politică şi socială în ultimii 50 de ani. 

    2019 a fost anul de vârf atins de lumea capitalistă prin globalizarea economică, financiară, politică şi culturală. După care a venit colapsul: pandemia, războaiele, inflaţia, explozia dobânzilor, creşterea datoriilor statelor occidentale şi ruperea legăturilor geopolitice. Ce urmează de acum încolo?

    Şi România a fost beneficiara acestui model economic după căderea comunismului, acest model susţinând creşterea PIB-ului de la 30 de miliarde de dolari în momentul prăbuşirii comunismului la 350 de miliarde de euro acum, cu un salariu mediu net care a depăşit 1.100 de euro, cu un comerţ exterior – exporturi plus importuri – de zece ori mai mare decât în cel mai bun an al perioadei comuniste.

    1. Modelul globalizării susţinut de americani începând cu anii ‘70 nu a fost numai un model economic şi financiar, ci a fost un model politic, social, cultural, juridic. A fost un model de deschidere a ţărilor şi a pieţelor, de intrare a investiţiilor străine directe, de creştere a activităţii economice, de creştere a salariilor, de creştere a puterii de cumpărare, de creştere a vânzărilor de produse şi servicii de către americani, de către europeni, de către chinezi etc. 

    Dacă din punct de vedere industrial americanii ar putea spune că au pierdut, cel puţin aşa susţin Donald Trump şi adepţii lui, pentru că America a pierdut clasa industrială, manufacturială, de producţie pe care au câştigat-o alţii, din punct de vedere financiar şi tehnologic americanii au fost şi sunt câştigători neţi. Americanii au reuşit să-şi exporte dolarul peste tot în lume, la fel şi serviciile de tehnologie care au schimbat lumea începând cu anii ’80. Niciun calculator din lume nu este fără Windows de la Microsoft, de exemplu. 

    2. Dezindustrializarea Americii din cauza globalizării se datorează unui alt model american, de data asta financiar: democratizarea pieţelor de capital. Începând cu anii ’80, odată cu venirea companiilor de tehnologie americane pe Bursă în căutare de capital – Microsoft, Oracle, Apple, IBM etc. -, tot mai multe companii americane au decis să se deschidă către publicul larg, către piaţa de retail, către americanii de rând, către propriii salariaţi. Dar acest lucru a dus la schimbarea raporturilor de putere în cadrul companiilor. Acţionarii majoritari şi-au redus deţinerile, care au fost preluate de alţi investitori, iar puterea efectivă, executivă,a fost preluată de către manageri, de către CEO, CFO, COO, CMO, CIO etc. 

    Prin democratizarea accesului la companii prin listarea lor pe Bursă, modelul de remunerare a managerilor s-a schimbat fundamental pentru că cea mai mare parte a salariului, adică 90% dintr-un pachet salarial, a fost legată de evoluţia acţiunilor companiei pe care  o conduceau. Pur şi simplu ei şi-au dat pachete de acţiuni în funcţie de evoluţia acţiunilor. În aceste condiţii, având acest model în faţă, directorii au făcut tot pentru a livra rezultatele cerute de pieţele financiare, astfel încât să crească valoarea acţiunilor companiei şi, implicit, valoarea pachetului lor salarial. 

    Prin deschiderea lumii şi a pieţelor s-au dus cu produsele şi serviciile companiei peste tot, schimbând modelul de producţie spre ţările unde era mai ieftin de produs. Când te costă să produci o pereche de blugi în America 30 de dolari, dar în China 3 dolari, bineînţeles că directorii americani au luat decizia să producă în China, Vietnam etc. Pe baza acestei dezindustrializări din America, managerii au reuşit să obţină profituri mai mari producând în altă parte, ceea ce s-a văzut în preţul acţiunilor companiei. 

    Timp de 50 de ani, managerii companiilor americane au căutat peste tot în lume ţări unde să producă mai ieftin şi chiar mai bine decât în America, pentru că nu există o altă modalitate de obţinere a unor profituri mai mari şi bineînţeles de creştere a valorii companiilor. 

    Pe directorii americani, pe ceilalţi acţionari – fonduri de investiţii, fonduri de pensii – prea puţin îi interesează de dezindustrializarea Americii, de soarta muncitorului american din producţie etc. Pentru ei totul a fost doar o expansiune continuă, obţinerea unui cost de producţie cât mai scăzut şi vânzarea în întreaga lume a produselor şi serviciilor, dar la preţul american. Cel mai bun exemplu este Apple, care îşi produce telefoanele la Foxconn cu un preţ sub 100 de dolari, dar care ulterior vinde produsul în întreaga lume la un preţ de 1.000 de dolari. Diferenţa dintre 100 şi 1.000 de dolari înseamnă research & development pentru brevete, invenţii, idei, produse şi servicii, marketing şi marja de profit. Poate nu ştiţi, dar Apple operează cu o marjă de profit de peste 50%. 

    Deficitul comercial pe care îl are Statele Unite cu întreaga lume – cifrat la 1.200 de miliarde de dolari anul trecut – are la bază şi acest model de democratizare a pieţelor de capital şi ascensiunea directorilor executivi – CEO, CFO etc. – a căror performanţă ţine de evoluţia acţiunilor companiei pe care o conduc, nu de durerea închiderii unei fabrici din Michigan şi producţia produsului respectiv în altă parte. 

    3. Evoluţia cursului valutar al dolarului: în spatele acestor deficite comerciale pe care le are Statele Unite (din 1.200 de miliarde de dolari, 620 de miliarde sunt cu cinci ţări din Asia – China, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Vietnam) se află şi evoluţia cursurilor valutare ale dolarului cu monedele ţărilor respective. 

    Donald Trump a spus că America este tratată “unfair” pentru că aceste ţări îşi ţin artificial cursurile valutare la un nivel mai scăzut. Adică la surplusul comercial pe care îl are China cu America – 295 de miliarde de dolari în 2024 şi 418 de miliarde de dolari în 2018, cel mai bun an pentru chinezi – , moneda Chinei, yuanul, ar fi trebuit să se aprecieze faţă de dolar, nu să stea de decenii întregi între 7-8 yuani pentru un dolar. 

    Americanii îi acuză pe chinezi că ţin artificial yuanul la un nivel mai scăzut pentru a-şi menţine competitivitatea produselor. Spre exemplu, dacă yuanul s-ar aprecia de la 7,27 youani pentru un dolar acum la 4 yuani pentru un dolar, produsele şi serviciile produse în China şi exportate în lume ar deveni mai puţin competitive atunci când banii s-ar întoarce în China. Dar chinezii îşi ţin deliberat yuanul la un nivel valutar mai scăzut faţă de dolar, ceea ce face ca produsele chinezeşti să fie mai competitive din punct de vedere al preţului faţă de produsele americane, de exemplu. Iar americanii vor să forţeze acum aprecierea yuanului pentru ca produsul produs în America să aibă o şansă să se bată cu produsul realizat în China. Aprecierea yuanului faţă de dolar ar însemna şi o creştere a puterii de cumpărare a chinezilor, care ar permite achiziţia de către chinezi a mai multor produse şi servicii americane mai mari în dolari. 

    Ca să dau un exemplu european, Germania este principala beneficiară a introducerii monedei euro, pentru că prin eliminarea monedelor naţionale pur şi simplu s-a eliminat instrumentul de depreciere a unei monede naţionale ca şi formă de protecţie împotriva intrării pe piaţă a produselor germane, pe de o parte, iar pe de altă parte s-a redus puterea produselor ţării respective de a ieşi în afară pe alte pieţe. De aceea Germania este una dintre ţările care au cel mai mare surplus comercial din lume, după China. Şi totul din jocul cursului valutar. 

    Spre exemplu, grecii, italienii, spaniolii nu-şi mai pot proteja propriile produse şi servicii în faţa altora prin jocul cursului valutar, pentru că nu mai au monedă proprie, pe care nu o mai pot deprecia, aşa cum s-a întâmplat până în anii 2000, când s-a introdus moneda euro. 

    În România toată lumea îşi pune problema de ce cursul valutar leu/euro a rămas atât de stabil de cinci ani încoace în ciuda tuturor crizelor, deficitelor comerciale etc. La câtă valută a intrat în România în ultimii cinci ani, din toate sursele, oficiale şi neoficiale, România a plătit şi deficitele comerciale, iar BNR chiar s-a majorat rezerva valutară cu 12 miliarde de euro. Dacă Mugur Isărescu ar fi lăsat cursul liber, euro nu ar fi fost 5,5-6 lei, cum ar crede lumea, ci mai degrabă 4 lei, la câtă valută a intrat în ţară. 

    Deci, până la urmă, războiul comercial declanşat de Trump are în subsidiar, sau mai degrabă chiar în prim-plan, problema cursurilor valutare: americanii vor ca rivalii/inamicii lor chinezi să-şi aprecieze youanul pentru ca produsele chinezeşti să mai piardă din competitivitate, chinezii vor să aibă salarii mai mari în dolari ca să cumpere produse mai multe.

    Ca să continui exemplul cu România, stabilitatea cursului valutar leu/euro, pe fondul creşterii salariilor în lei, a dus la o putere de cumpărare mai mare a românilor în euro, ceea ce a dus la creşterea importurilor, creşterea excursiilor în afară, achiziţia mai multor bunuri şi servicii externe. 

    Nimeni nu ştie unde va duce acest război comercial declanşat de Trump, dar se pare că acest model al globalizării care a condus lumea din toate punctele de vedere – economic, financiar, politic, social, cultural – se schimbă. 

    Întrebarea este: Noi, România, guvernul, oricine are putere politică, economiştii, cu ce model venim?

    Dacă modelul globalizării ne-a adus până aici, la un PIB de 350 de miliarde de euro pe an, la un salariu mediu net de 1.100 de euro, următorul model economic, politic, social unde ne va duce? Mai sus, sau mai jos?

    Dacă americanii se retrag nu numai din punct de vedere al securităţii, dacă războiul comercial va rupe alianţele şi status quo-ul, cine va prelua golul lăsat? 

    Are România, atât la nivelul capitalului privat cât şi la nivelul capitalului de stat, banii şi capacitatea administrativă şi leadershipul de a veni cu un al model, bineînţeles şi cu banii aferenţi? 

    Dacă lumea se schimbă iar modelul european – UE, Bruxelles, fondurile europene – începe să fie contestat şi el, ce se pune în loc? 

    Probabil că lumea capitalistă trăia prea bine şi nu ştia. Şi s-ar putea să fie nevoie ca această bogăţie, în special din Europa, să se mai şteargă.

  • Statistic, stăm mai bine în clasamentele UE datorită stabilităţii cursului valutar

    La finalul lunii martie, Eurostat, Institutul de Statistică al Uniunii Europene, a prezentat raportul legat de evoluţia ţărilor membre ale UE în funcţie de indicatorul PIB per capita, exprimat în paritatea puterii de cumpărare.

    România se afla pe locul 18 în UE, cu un PIB per capita de 79% din media UE, faţă de 78% din media UE în 2023.

    Cu acest indicator statistic, România este peste Grecia, Croaţia, Ungaria, Slovacia sau Bulgaria şi se află la egalitate cu Polonia şi Estonia, considerată cea mai digitalizată ţară a Europei.

    Pe primele locuri la PIB per capita în PPP se află Luxemburg, care are 141% peste media UE, Irlanda, cu 111% peste media UE, Olanda, cu 35% peste media UE, şi Danemarca, cu 28% peste media UE.

    Germania, cea mai puternică ţară a Europei, se situează la 15% peste media UE. PIB per capita la paritatea puterii de cumpărare înseamnă o împărţire a PIB-ului nominal al unei ţări la numărul de locuitori, iar rezultatul este ajustat cu un anumit nivel al preţurilor.

    Când am intrat în Uniunea Europeană, în 2007, eram la jumătate faţă de media Uniunii Europene.

    În ultimii ani, când am recuperat teren depăşind Ungaria şi ajungând la acelaşi nivel cu Polonia, am fost ajutaţi de creşterea nominală a PIB şi de stabilitatea incredibilă a cursului valutar leu/euro. În ultimii cinci ani, PIB-ul a crescut în valoare nominală în lei cu 65%, de la 1.066 de miliarde de lei la 1.766 de miliarde de lei (355 mld. euro) anul trecut, în timp ce cursul valutar leu/euro a crescut, în acelaşi interval, cu numai 4%, de la 4,77 lei/euro la 4,97 lei/euro la finalul anului trecut.

    Să ai o creştere în euro a PIB de 61% în cinci ani este un lucru remarcabil. Numai Mugur Isărescu ştie cum ţine cursul valutar leu/euro stabil. Creşterea PIB, adică a valorii adăugate aduse în economie de companii şi de administraţia publică, a permis şi creşterea salariilor, cel puţin a salariului mediu, care a crescut cu 70%. Indicatorul PIB per capita la PPP este doar un indicator statistic şi nu reflectă nivelul de dezvoltare al unei ţări. Nu reflectă nivelul de educaţie, cultură, administraţie al ţării respective, nu reflectă calitatea vieţii.

    De asemenea, fiind un indicator statistic, unii pot sta mai bine, peste media naţională, alţii pot sta sub media naţională.

    Spre exemplu, conform Eurostat, zona Bucureşti-Ilfov era în 2023 la un PIB/capita de 190% din media UE.

    Regiunea Nord-Est din România se află la jumătate din media UE, regiunea de Vest fiind la 78% din media UE, în timp ce regiunea Nord-Vest era la 71%, iar sudul şi estul ţării se află la 60–61% din media UE. La nivel european, Bucureştiul, care se află la 190% din media UE, este aproape de Praga, care are 193% din media UE, depăşeşte Budapesta, care are 168%, şi Viena, care are 138%. Pentru cineva care nu lucrează cu date statistice, în nicio situaţie Bucureştiul nu ar fi peste Budapesta sau Viena. Datele statistice sunt reci, seci – sunt doar o împărţire a unor indicatori. Deşi multă lume nu crede, preţurile în România sunt mici, sub media UE, într-un coş de consum mai amplu care include alimentele, serviciile, transportul, preţul apartamentelor etc. Pentru un străin care vine în România, care stă câteva zile în Bucureşti, Cluj, Timişoara, Iaşi, ceea ce găseşte aici este mult mai bine decât la el în ţară şi devine, dintr-odată, surprins de situaţia economică a României – cel puţin cea din oraşele mari. Sunt foarte mulţi români care lucrează în afară şi care constată că se trăieşte mai bine în România decât acolo unde muncesc şi locuiesc în oraşele europene.

    O parte dintre ei chiar decid să se întoarcă. Un indicator la care se uită este legat de preţul apartamentelor/caselor, care în România este încă jos. În Europa de Vest, foarte greu reuşeşti să-ţi cumperi o locuinţă, mai ales în oraşele europene cunoscute.

    În Bucureşti, Cluj, Timişoara, Iaşi, Sibiu, Braşov poţi să găseşti o locuinţă rezonabilă, cu mult sub preţurile din Vest. Când mergi la muncă în afară sau chiar să te stabileşti acolo, chiria unei locuinţe sau o rată la bancă pentru un credit imobiliar îţi consumă o mare parte din salariul lunar. Iar în final s-ar putea să nu-ţi mai rămână mare lucru după toate cheltuielile pe care le ai. Dar, ca să fim corecţi, creşterea PIB per capita la paritatea puterii de cumpărare are o parte reală datorită creşterii salariilor în valoare nominală, datorită creşterii PIB-ului în valoare nominală, în lei, şi stabilităţii cursului valutar leu/euro. Dacă mai prindem încă un deceniu de creştere a PIB în valoare nominală şi o stabilitate a cursului valutar leu/euro, vom ajunge, statistic, la media UE. Până când vom ajunge la nivelul şi condiţiile din Europa de Vest, măcar să semnalizăm că, statistic, stăm mai bine.  

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Nu cumva ar avea doamnele mai multă nevoie de susţinere prin „triburile de gen”?

    Doar ce s-a încheiat luna martie, în care a avut loc Gala Women in Power, dedicată celor mai puternice femei de afaceri de pe plan local, iar în paginile revistei veţi putea vedea un „rezumat” al acestui eveniment, al cărui concept s-a legat de La vie en rose. Şi nu pentru a pune pe tapet feminitatea ca slăbiciune, pentru că – dimpotrivă – aceasta este un atu al doamnelor care folosesc mănuşa de catifea în stilul lor de leadership. În cadrul evenimentului, una dintre premiante, Virginia Oţel, director general adjunct al Garanti BBVA Leasing, director de comunicare corporativă al Garanti BBVA România şi  copreşedinte al PWN Global, a atras atenţia că numărul femeilor aflate în poziţii de conducere nu este egal cu al bărbaţilor pe piaţa din România. Cu titlul de exemplu, în 2022 doar 12% din totalul companiilor româneşti listate pe piaţa reglementată a BVB aveau o femeie în poziţia de director general sau de membru al directoratului. Deşi a mai crescut, în 2024 pare că procentul a ajuns timid la 20%.

    Se pare că unul dintre motive se leagă de faptul că anumite domenii – precum bancar, real estate, bursă şi lista poate continua – – erau terenuri „rezervate” până nu de mult bărbaţilor, care dominau aceste zone. Toate aceste bariere cad, în timp, aşa cum femeile, de la începutul secolului trecut, au câştigat diverse drepturi, cum sunt cel la vot sau la educaţie. Dar lumea nu mai are răbdare. În secolul vitezei, (şi) doamnele simt nevoia ca lucrurile să se întâmple mai repede. Acum.

    Un alt motiv, dincolo de tradiţionalism, se leagă de încredere. Femeile au încredere că deopotrivă ele însele şi bărbaţii pot fi buni lideri, în schimb bărbaţii cred în mai mare măsură că sunt mai buni la a conduce decât doamnele, conform celui mai recent val din studiul Pareto Report. „38% dintre femeile în leadership consideră că femeile sunt cele mai potrivite pentru această poziţie, în timp ce la bărbaţi procentajul creşte la 51%. Concluzia este că, desigur, fiecare dintre părţi susţine un pic mai mult propriul sex, dar diferenţa între femeile care susţin femeile şi susţinerea bărbaţilor, adică şi bărbaţii primesc o parte din credit, este foarte, foarte diferită. Bărbaţii se susţin pe ei înşişi sau ambele genuri, dar foarte rar doar femeile, aşa că de aceea am concluzionat că bărbaţii încă au o percepţie părtinitoare cu privire la femeile în leadership”, explică Manuela Mancaş, fondatoare şi CEO al companiei de cercetare AHA Moments, care a derulat studiul Pareto Report.

    În aceste condiţii, intervine întrebarea dacă nu cumva o susţinere mai hotărâtă a tribului de gen se impune, pentru a accelera accederea femeilor în funcţii importante. La ediţia din acest an a catalogului „100 cele mai puternice femei de afaceri”, am invitat cele mai puternice doamne să răspundă şi la întrebarea care se leagă de felul în care folosesc influenţa şi leadershipul pentru a genera un impact social sau pentru a susţine alte femei în business. Cu siguranţă, doamnele nu au alcătuit un „trib de gen”, iar susţinerea altor reprezentante ale sexului frumos este o alegere. „Cred în talent şi cred în forţă, şi am avut şi am în jurul meu femei care au şi talent şi forţă. Am susţinut proiecte importante la nivelul societăţii şi multe dintre acestea sunt iniţiative feminine, fie în business, fie în societate. Am condus echipe în care am avut femei care acum sunt în poziţii importante în companiile pentru care lucrează şi pentru care sper că am fost, măcar în anumite momente, inspiraţie”, spune Alexandra Olaru, director juridic şi de relaţii externe în cadrul companiei Vodafone.

    Sunt şi situaţii în care cifrele arată mai evident că rolul femeilor în conducere este important. „Cred în potenţialul extraordinar al femeilor de a conduce afaceri în mod ferm şi analitic, dar şi cu diplomaţie, intuiţie şi empatie. Echipa noastră, la CPI România, este dominată de femei, care reprezintă peste 80% din totalul angajaţilor. Nu mă limitez doar la crearea de oportunităţi pentru femei în companie, ci încerc să mă implic şi în afară ei, prin mentorat, prin participarea la conferinţe şi dezbateri. Scopul este acela de a inspira şi alte femei să se descopere, să îşi vadă valoarea şi să aibă încredere în ele. Leadershipul feminin nu transformă doar businessul, ci şi cultura unei organizaţii şi a unei societăţi. Însă, eu activând de mulţi ani într-o industrie dominată de bărbaţi, trebuie să recunosc că toţi mentorii mei au fost nişte domni deosebiţi, cu valori de admirat, profesionişti în adevăratul sens al cuvântului, de la ei am furat meserie, spune Fulga Dinu”, country manager la CPI România.

    Cert este că rolul doamnelor în mediul de afaceri local este tot mai important, dar mai sunt paşi de făcut. Şi nu numai în business, ci în mai toate domeniile. Şi nu numai „la noi”, ci pretudindeni în lume.   

    Ioana Mihai-Andrei este redactor-şef, Business Magazin

  • De ce nu mai avem timp să citim presa? Suprasaturarea informaţională nu mai este un simplu fenomen, ci reprezintă realitatea prezentului

    În fiecare dimineaţă, primul meu reflex este să iau telefonul de pe noptieră şi să verific notificările. Ştirile, ce s-a mai postat pe social media, e-mailurile – toate îmi trec prin faţa ochilor înainte ca măcar 

    să-mi beau cafeaua. Vă sună familiar? Sunt convinsă că da, pentru cel puţin 80% din cei care vor citi acest text. Trăim într-o eră în care suntem constant bombardaţi cu informaţii şi în care a devenit o „obsesie” să nu rămânem în urmă cu vreo informaţie – fear of missing out (un alt termen incredibil de real pentru zilele noastre). Şi nici măcar nu mai e vorba de o anumită generaţie. Părinţii noştri, care acum câţiva ani priveau cu scepticism această dependenţă de ecrane, sunt la fel de prinşi în vârtejul notificărilor ca şi noi. Bunicii noştri, odată abonaţi fideli la ziarele tipărite, primesc acum ştiri pe telefon şi dau scroll cu aceeaşi curiozitate cu care noi o facem pe Instagram.

    E ironic, nu? Aveam impresia că tehnologia ne va elibera, că ne va oferi mai mult timp liber, dar am ajuns să fim prizonierii unui flux nesfârşit de informaţii. Simţim nevoia să ştim tot, să vedem tot, să fim la curent cu orice – şi toate astea cât mai repede posibil. Cândva, ştirile erau o experienţă de dimineaţă, la cafea, sau de seară, la televizor. Acum sunt un zgomot de fundal care ne însoţeşte permanent, din momentul în care deschidem ochii până adormim.

    Dar ce efect are această suprasaturare informaţională asupra noastră? Când a fost ultima oară când ai citit o ştire cap-coadă, fără să dai scroll rapid peste paragrafe? Sau când ai reţinut cu adevărat ceva din valul de informaţii care te asaltează zilnic? Problema nu e doar cantitatea uriaşă de informaţii, ci şi modul haotic în care le consumăm. Citim pe diagonală, sărim de la un articol la altul, absorbim frânturi de informaţie şi apoi ne simţim obosiţi, anxioşi, fără să ştim exact de ce. Sorin Pâslaru, redactorul-şef al Ziarului Financiar, spunea într-o intervenţie la ZF eCommerce Summit că indivizii nu mai ştiu nici măcar sursa ştirilor sau unde anume au citit. Informaţiile sunt peste tot, pe toate platformele, nesemnate de niciun jurnalist / editor – aşa cum sublinia el. 

    Suntem suprasaturaţi informaţional. În majoritatea cazurilor nu mai ştim unde am citit, ce exact am citit, dacă era sau nu o sursă de încredere. Nici nu mai punem în discuţie verificarea a cel puţin trei surse. 


    Într-o lume în care orice persoană cu un cont de social media poate deveni „expert” peste noapte, devine din ce în ce mai greu să ne dăm seama ce este real şi ce este doar zgomot de fundal.


    Schimbarea care s-a întâmplat în ultimul deceniu şi pe care nu am observat-o decât recent a fost că nu mai căutăm noi informaţiile, ci pur şi simplu informaţiile ne găsesc pe noi – peste tot: Instagram, TikTok, clasicul Facebook, Threads, chiar şi pe WhatsApp. 

    Şi poate cel mai frustrant este că de multe ori nici măcar nu ne dăm seama cât de mult ne influenţează acest flux constant de informaţii. Intrăm pe social media „doar pentru câteva minute” şi, înainte să ne dăm seama, au trecut 40 de minute în care am parcurs o avalanşă de postări, articole, video-uri, opinii şi păreri. Ce rămâne în urma acestui maraton informaţional? Exact ce spune redactorul-şef al ZF – nu mai ştim nici măcar unde am citit informaţia respectivă.

    Astfel, trăim într-un paradox cel puţin trist: accesul la atât de multe surse de informaţie ar trebui să ne ajute să fim mai bine documentaţi, însă, de fapt, ajungem să ne informăm mai superficial ca oricând. Citim titluri, ne bazăm pe algoritmii platformelor sociale care ne servesc conţinut personalizat şi, fără să ne dăm seama, cădem pradă unor bule informaţionale care ne confirmă propriile convingeri. Lucru demonstrat şi de alegerile prezidenţiale de anul trecut.

    Un alt efect al acestei suprasaturări informaţionale este că devenim tot mai sceptici şi confuzi. Dacă într-o zi vedem trei postări care spun că o anumită problemă este gravă şi trebuie să ne îngrijoreze, iar a doua zi dăm peste alte trei postări care spun exact contrariul, ce mai credem? Care este adevărul? Într-o lume în care orice persoană cu un cont de social media poate deveni „expert” peste noapte, devine din ce în ce mai greu să ne dăm seama ce este real şi ce este doar zgomot de fundal. 

    Fustrarea se naşte şi în rândul nostru – pentru că devine din ce în ce mai greu să ne dăm seama ce este real şi ce este doar zgomot de fundal, dar şi în rândul presei, ale căror ştiri şi articole nu mai ajung la publicul ţintă deoarece se pierd într-o mare de informaţii publicate sub anonimat.   


    Oana Ioniţă este Social media manager BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, După Afaceri Premium

     

  • Care este unul dintre motivele principale, greu de crezut, pentru care tot mai multe relaţii sau căsnicii se destramă în ţara noastră? Aproape jumătate dintre acestea se încheie din acest motiv

    Un studiu publicat în luna februarie de BCR şi compania de cercetare de piaţă Unlock Research, despre care am scris în ediţia aceasta a revistei, vorbeşte despre faptul că 43% dintre despărţirile din România au ca motiv principal banii. Nu infidelitatea, nu lipsa de afecţiune, nu certurile pe „nu mai eşti ca la început”, ci Excelul necompletat, cardul comun neclar, cheltuielile care n-au fost discutate.

    Este mai bine faţă de anul trecut, când bugetul era principalul motiv de despărţire (de data aceasta, a fost surclasat de infidelitate), dar asta indică ceea ce discutam mai demult aici – respectiv faptul că natalitatea, sau lipsa ei, mai degrabă, este cauzată şi de o problemă generaţională legată de bani. Practic, generaţiile care ar trebui să se concentreze pe familii acum simt încă presiunea banilor – milenialii, de pildă, care s-au confruntat cu crize şi pentru care cariera a fost mai mereu pe primul plan. Când sunt două persoane cu viziuni diferite, poate cu „sechele” cauzate de lipsa banilor, e greu să cazi de acord asupra bugetului. Dincolo de asta, am crescut cu ideea că despre bani nu se vorbeşte la masă. Sau în public. S-au spus atâtea despre dragoste, despre încredere, despre fidelitate.

    Mai puţin despre cum arată un buget în doi, un plan comun sau o conversaţie sinceră despre cine plăteşte ce, cine economiseşte şi cum ne gestionăm viitorul împreună. Chiar şi acum acesta este un subiect tabu – cine ar trebui să plătească masa la restaurant? Este în continuare o responsabilitate masculină? Paradoxal, iubirea ne vine uşor – dar bugetul ne încurcă. Suntem o societate care valorizează povestea romantică, dar care nu a fost învăţată să gestioneze partea logistică a unei relaţii. Mai ales financiară. Studiul BCR mai arată că 78% dintre respondenţi spun că iau deciziile financiare în cuplu împreună. Dar când vine vorba de fond de urgenţă, doar două treimi dintre cupluri spun că au unul. Când e vorba de bani puşi deoparte pentru vacanţe sau pentru micile plăceri, doar 48% fac asta.

    Cei mai mulţi parteneri nu-şi spun salariul real imediat. Nu pentru că ascund ceva grav, ci pentru că nu au fost obişnuiţi să discute despre bani ca despre un proiect comun. E încă un subiect stânjenitor, chiar şi în 2025.  Adina Vlad, sociolog şi managing partner la Unlock, explică simplu: dacă nu ai o viziune comună asupra vieţii – de la cât cheltuiţi până la ce visaţi să construiţi împreună – armonia e fragilă. Şi poate că aici e cheia. Nu ne lipseşte neapărat iubirea, ci fundaţia pe care construim împreună. Un plan financiar comun – oricât de sec ar suna – e, de fapt, un act de încredere. Dacă nu eşti dispus să discuţi despre bani, cum poţi spune că faci un plan de viaţă împreună? O prietenă din Germania, căsătorită de cinci ani, mi-a spus că el şi soţia au plan financiar anual, tabelat, cu obiective clare.

    Au şi fond de urgenţă, şi economii pentru vacanţă, şi un cont comun pe care îl revizuiesc trimestrial. Fără drame, fără ascunzişuri, fără ruşine. Acolo, a discuta despre bani e la fel de normal ca a discuta despre vreme. În România, în schimb, pare că avem o relaţie tensionată cu banii. Nu ne ajung. Nu vorbim despre ei. Şi ne e ruşine să recunoaştem când nu ştim să-i gestionăm. Într-o ţară în care inflaţia a erodat încrederea în puterea de cumpărare, în care preţul unui copil devine un calcul la rece şi în care prea mulţi oameni trăiesc „de la un salariu la altul”, banii nu sunt doar o problemă de cuplu – sunt o problemă de societate. Poate de asta nici nu facem copii.

    Poate de asta ne căsătorim mai târziu. Sau deloc. Nu pentru că am pierdut încrederea în iubire, ci pentru că ne-am pierdut siguranţa. În acelaşi studiu, 37% dintre români au spus că vor merge la mai puţine nunţi în 2025. De ce? Nu pentru că nu mai cred în dragoste. Ci pentru că nu mai văd sensul cheltuielilor mari, fără plan. Poate că romantismul e în criză nu din lipsă de emoţie, ci din lipsă de structură. Banii nu rezolvă tot, dar fără o conversaţie clară despre bani, multe relaţii se duc în direcţii opuse. Poate că viitorul relaţiilor stabile nu stă într-un inel cu diamant sau într-o vacanţă în Bali, ci într-un buget lunar asumat împreună. Un Excel partajat. Iar întrebarea de pus la începutul unei relaţii n-ar trebui să fie doar 

    „Unde ne vedem peste 5 ani?”, ci şi: „Tu cum îţi gestionezi banii? Şi cum vrei să-i gestionăm, dacă suntem împreună?”  



    Ioana Matei este Editor-Şef, Business Magazin