BusinessMagazin

Tag: intelegere

  • A venit în România pentru două zile şi a ajuns să conducă una dintre cele mai mari companii locale de leasing operaţional

    Au fost două momente în copilăria mea care m-au format. Primul a avut loc când aveam şase ani, era între clasele întâia şi a doua; atunci am văzut moartea cu ochii“, povesteşte Hezi Shayb, CEO New Kopel Group, care de-ţine pe piaţa locală dealerul Opel Union Motors şi firma de rent a car şi leasing operaţional Sixt New Kopel, dar şi divizia de maşini second-hand Sixt New Kopel SH. „Obişnuiam să petrec timp alături de rude la malul mării, în Israel, şi ţin minte că erau foarte multe stânci în apă care duceau la apariţia unor vârtejuri. Ţin minte că într-o bună zi tatăl meu mi-a spus: «Dacă se întâmplă să fii prins într-un vârtej, nu încerca să ieşi din el. Lasă‑te dus de curent şi, atunci când simţi pământul cu picioarele, împinge cât poţi de tare şi ieşi din apă.» Bineînţeles, acest lucru s-a şi întâmplat, m-am trezit prins în vârtej şi am făcut exact ceea ce mă învăţase tatăl meu. Apa nu era foarte adâncă, să fi avut vreo patru metri, dar pentru mine, un copil de şase ani, era ca şi cum ar trebui să cobor de pe Empire State Building. Am reuşit totuşi, cumva, să ies la suprafaţă. Ţin minte că tatăl meu îmi spusese că există doar o şansă: dacă o ratezi, gata! A fost o lecţie foarte importantă pentru mine, am înţeles că înainte de a acţiona trebuie să ştiu lucruri. Cunoaşterea este extrem de importantă; sunt aici pentru că tatăl meu şi-a făcut timp să mă înveţe acele lucruri. Al doilea moment s-a petrecut ceva mai târziu, eram în clasa a XI-a la un liceu de electronică şi veneam în fiecare zi din provincie pentru cursuri. În cadrul unui program, fiecare liceu trebuia să trimită doi elevi la un examen, iar cei mai buni urma să ajungă pentru câteva luni în Olanda. Nu am vrut iniţial să particip, pentru că nu-mi prea stătea mintea atunci la examene, dar la insistenţele profesorilor m-am dus.“

    A ajuns în cele din urmă în Olanda, iar ceea ce l-a impresionat cel mai mult a fost expresia de pe chipul oamenilor. „La acea vreme, era diferenţă mare între nivelul de viaţă din Israel şi cel din Olanda. Am văzut oameni fericiţi, şi mi-am spus: «vreau să fiu cineva şi am să fac tot ceea ce ţine de mine pentru a fi cineva». Am decis să iau totul în serios şi să-mi trăiesc viaţa în aşa fel încât să nu fie risipită. Spre norocul meu, în Israel există o anumită scurtătură pentru asta. Nu e uşoară, dar este totuşi o scurtătură. La 18 ani trebuie să intri în armată şi, dacă ai anumite abilităţi, poţi să ajungi la trupele speciale. Şi exact asta am făcut: m-am înscris la Academia Navală din Israel, care ţine şase ani şi jumătate. Am terminat cursurile în 1983, dar nu a fost o experienţă uşoară.“

    CEL MAI TÂNĂR VICEPREŞEDINTE

    La primul job a ajuns dintr-o întâmplare, la scurt timp după terminarea armatei. „Am terminat armata la 26 de ani, fără a avea studii superioare şi am găsit un anunţ din partea unei companii de asigurări care oferea un curs de specializare. După absolvirea acestuia, aveai asigurat un loc de muncă şi primeai şi o maşină; la vremea respectivă, cei care aveau maşină erau priviţi ca având un statut special. Problema era că trebuia să ai studii superioare şi să ai 28 de ani. Eu nu respectam niciuna dintre condiţii, dar m-am dus totuşi la interviu. Cel cu care m-am întâlnit mi-a spus: «Am acceptat interviul ăsta doar din curiozitate, cum ai îndrăznit să te prezinţi?». L-am întrebat de câţi oameni are nevoie şi mi-a spus că va angaja zece; aşa că i-am propus să mă angajeze în plus, pe lângă posturile disponibile, ca pe un tânăr lipsit de experienţă. I-am spus: «cunoaşterea nu e totul; promit că ceea ce nu înţeleg în timpul zilei voi studia noaptea, iar a doua zi voi cunoaşte problema.» Şi m-au angajat, era în primăvara lui ’88, iar după opt luni am terminat al doilea curs de specializare. Bineînţeles, a trebuit ulterior să obţin diploma de studii superioare, aşa că am urmat cursuri de administrarea afacerilor la sucursala din Israel a unei facultăţi americane. În 1995 aveam 32 de ani şi eram cel mai tânăr vicepreşedinte la cea mai mare companie de asigurări din Israel; obţinusem, între timp, şi masterul în administrarea afacerilor.“

    A ocupat apoi mai multe poziţii în cadrul unor firme de asigurări, iar în 1999 unul dintre cei mai bogaţi oameni din Israel, pentru care mai lucrase în trecut, i-a propus să pună bazele unei companii de asigurări în sănătate. În 2004, după ce investitorul vânduse grupul din care făcea parte, a decis să facă şi el exit.

    A urmat apoi funcţia de CEO al IVECO Israel, pe care a ocupat-o între 2005 şi 2012. A venit ca o provocare, pentru că nu ştia nimic despre camioane. I s-a explicat că situaţia companiei este una extrem de dificilă şi că nu se aşteaptă minuni de la el, aşa că a decis să accepte. „Au fost două elemente care au adus compania de la stadiul de faliment la cel de succes; în primul rând, ştiam că maşinile IVECO au o imagine foarte proastă, pentru că se stricau destul de des. Am ales cea mai stabilă maşină şi am decis să o vindem cu o garanţie completă de trei ani. Astfel, le-am explicat clienţilor că nu vor mai avea cheltuieli suplimentare, pentru că noi vom acoperi în respectiva perioadă toate costurile de service. Pe piaţa din România putem oferi garanţie de până la 57 de luni în care acoperim toate costurile, fiind vorba de maşini, dar în cazul tractoarelor lucrurile sunt puţin diferite. În fiecare zi în care tractorul stă în service, proprietarul trebuie să anuleze comenzile pe care le-a primit, iar asta complică destul de mult situaţia. La acel moment cota de piaţă era de 8%, dar a crescut în scurt timp la 23%. Am câştigat şi destul de mulţi bani într-o perioadă scurtă de timp, iar asta mi-a oferit practic o fereastră de un an de zile. Problema de fond era însă neschimbată: foarte multe maşini se stricau, şi am înţeles că trebuie să rezolv asta cât mai repede. Am primit mai multe propuneri, dar era vorba de lucruri minore, iar eu căutam ceva care să schimbe datele problemei. Atunci când te afli într-o situaţie de criză, rezolvarea problemelor mici nu reprezintă o soluţie. Trebuie să gândeşti la scară mai mare. Şi s-a întâmplat ca acea soluţie pe care o căutam să ajungă la mine pe birou: un tip oarecare a venit la mine şi mi-a spus că are un sistem care adună informaţiile tehnice ale maşinilor, în timp real, şi le trimite prin satelit, dar că nu ştie ce să facă cu el. Reţineţi, era anul 2006. Am luat 100 de maşini şi le-am echipat cu sistemul, iar la scurt timp am descoperit că doar 20-25 de probleme cauzau toate stricăciunile. Şase luni mai târziu, costurile cu garanţiile scăzuseră cu 30%, iar cererile de reparaţii scăzuseră cu 50%. A fost un pas imens către salvarea companiei. Iar compania care producea softul a ajuns să valoreze, astăzi, în jur de 150 de milioane de euro.“

    Să nu renunţi niciodată este unul din motto-urile sale, dar trebuie să fie pus în practică într-un mod inteligent. „E în regulă să greşim pentru că nimeni nu e perfect. Eu am făcut mai multe greşeli decât alţi 3-4 oameni la un loc. O să vă povestesc despre o greşeală din cauză căreia am avut, multe nopţi la rând, coşmaruri. Atunci când eram în clasa a VIII-a jucam baschet, eram foarte înalt pentru vârsta mea. Am avut un meci cu echipa altei şcoli şi, la pauza mare, a trebuit să merg până la baie. Când am revenit pe teren coşurile se schimbaseră, dar eu nu mi-am dat seama aşa că am plecat cu mingea şi am înscris pentru echipa adversă. După asta, toată lumea din şcoală m-a cunoscut; norocul meu a fost că era ultimul an din şcoala generală. Cât despre carieră, una din greşelile pe care le-am făcut a fost atunci când am refuzat un angajat de-al meu care mi-a propus să lucrăm împreună la un proiect. Eu i-am spus că vreau să mă concentrez pe carieră, iar ulterior produsul său s-a bucurat de un succes fantastic, chiar anul trecut în august a vândut compania pentru 25 de milioane de euro. O altă greşeală am făcut-o în timpul armatei: un coleg a venit şi mi-a propus să construim o maşinărie care combina esenţe pentru parfumuri. Eu i-am spus că nu mă interesează, mai aveam puţin şi terminam armata şi voiam să stau liniştit o perioadă. El a pus pe picioare start-up-ul, era prin 1986, iar la scurt timp după s-a descoperit că în tratamentul împotriva virusului HIV e nevoie de un astfel de aparat care să amestece substanţele. A vândut şi el compania ulterior, iar acum are o avere de vreo 150 de milioane de dolari. Suntem în continuare în relaţii foarte bune, pentru că el spune că prietenii pe care ţi i-ai făcut înainte să te îmbogăţeşti sunt prietenii adevăraţi.“

  • Gândire de un pas

    Socot, gândirea este cea care ne-a separat de cimpanzei, şi nu o să ne folosească deloc dacă batem pasul pe loc sau, mai rău, purcedem la un soi de regresie. Sigur că vom trăi şi aşa. Dar metafora este o formă de simbolizare, iar dispariţia sa duce la stereotip. Un alt aspect al acestei culturi este dominanţa imaginii, la televizor, pe calculator sau pe ecranul telefonului, în detrimentul sunetului şi al cuvintelor scrise. Iar imaginea structurează altfel decât o frază scrisă.

    Răposatul Umberto Eco, care se bucură şi se va bucura de profundul meu respect, vorbea despre cum tehnica duce la regres; exemplul era că de la Roma la Milano făceai la un moment dat cu maşina 5 ore, apoi cu trenul rapid două ore, iar acum, cu avionul, faci din nou cinci ore, pentru că zborul durează puţin, dar eşti nevoit să schimbi mijloacele de transport, să mergi prin aeroport, să treci de filtre şi aşa mai departe.

    Şi dacă tot am intrat la categoria exemple, să ofer câteva legate de gândirea într-un pas şi efectele sale. Pentru că am început cu summitul Brexit, trebuie să precizez că a trebuit să parcurg cinci televiziuni şi mai multe situri de ştiri pentru a-mi face o idee despre rezultatele întâlnirii; în schimb aceleaşi cinci televiziuni şi mai multe situri de ştiri mă informau în amănunt despre cum doamna Merkel a mâncat vestiţii cartofi prăjiţi din Bruxelles, cu detalii amănunţite despre legume, coada la care a stat liderul german şi câte şi mai câte. Este un pas în lateral aici, la fel de nătâng ca şi gânditul cu un pas: adică să acceptăm, noi, liderii europeni, pentru a câta oară? o divizare a europenilor în inşi de primă mână şi de mâna a doua, doar pentru a păstra o uniune de ochii lumii, care nu-i mai convinge nici măcar pe ei. Gândire în mai mulţi paşi înseamnă o Europă unită în spirit, în care şi grecul, şi românul, şi neamţul să nu aibă probleme să spună sunt grec, român sau neamţ oriunde pe continent, o comunitate a intereselor economice care să fie în stare să oprească milioanele de oameni plecaţi de ţările lor în căutarea bunăstării. O Europă fermă, dar fără birocraţie. Şi puteţi completa cu orice doriţi, ca să vă simţiţi în mod real cetăţean european.

    Sau să luăm comerţul local. Dacă priveşti un pic în ansamblu, poţi trage lesne concluzia că şi antreprenorii şi marile lanţuri de retail au nişte inimi uriaşe şi, de dragul naţiei, nu mai contenesc cu reducerile. „Reduceri!“, ţipă la mine trei sferturi din inbox, „Reduceri!“, răcnesc şi panourile publicitare, „Reduceri!“, îmi susură în ochi (civilizaţie vizuală, deh!) pliantele; trăim un Black Friday permanent şi nu înţeleg de ce nu gândeşte niciun director de companie, de marketing, niciun consultant în mai mult de un pas. Adică efectul reducerilor permanente, dacă şi consumatorul ar gândi în mai mult de un pas. Io zic aşa, că dânşii ori lucrează cu nişte marje uriaşe, care le permit 80% reduceri – aceasta fiind, îmi pare, valoarea momentului – ori oamenii pur şi simplu ignoră, pentru un rezultat imediat, logica economică elementară: o stare de blacfraidei permanent înseamnă o diluţie a mărcilor (aleg preţul, nu mai aleg producătorul/calitatea/aspectul), comerciantul pare că nu este interesat de loializarea clientului, ba renunţă cu totul la vânzarea cu preţ întreg, preferând un joc steril al adaosurilor comerciale şi la categorisirea produselor lor drept ieftine, la propriu şi la figurat. Doar câteva efecte oferite aşa, la repezeală.

    De gândirea într-un pas s-au lovit şi publicitarii care au pus la punct campania Pepsi care a stârnit săptămâna trecută furtuni printre cinefilii feisbuchişti; un mesaj ambiguu a fost interpretat de oameni cu primul sens, şi atunci toată construcţia – spirit rebel, momente magice, emoţii – s-a năruit.

    O privire extraordinară, de la 1500: „Portretul unei doamne în verde“, de Agnolo Bronzino.


     

  • A murit Ion Iliescu?

    Domnul Ion Iliescu, fost preşedinte al României, întreabă ce rost are să discutăm dosare vechi, aşa cum sunt cele care privesc mineriadele sau revoluţia.

    O întrebare corectă, dacă ar fi venit din partea unui tânăr născut în anii `90. Tânărului nostru i s-ar fi răspuns că, foarte probabil, pe aceleaşi străzi pe care se plimbă cu prietena, trec şi criminali. I s-ar fi arătat poate vreun film de pe YouTube în care civili cu figuri schimonosite de frică suportă lovitură după lovitură, într-o cascadă de ură nedisimulată, necenzurată, conştientă. Ura în libertate.

    Poate, ca să înţeleagă mai bine, i s-ar fi pus în vreo boxă cântecele Pieţei Universităţii.

    I s-ar fi explicat apoi de ce patetismul lui Cristian Paţurcă sună ca o rană pentru mii de rude, prieteni iubiţi şi cunoscuţi care şi-au pierdut un pic de sens după 22 decembrie. Oameni care au supravieţuit fără o bucată din viaţa lor. O bucată de viaţă care a plecat cu cei plecaţi.

    Mai departe, dacă ar fi fost suficient timp, tânarul nostru ar fi fost dus în cimitirul acela frumos aranjat de autorităţi în care îşi duc somnul veşnic oameni împuşcaţi în zile în care Ceauşescu nu mai era. Ca să ajungă  acolo, ar fi coborât la staţia de metrou Eroii Revoluţiei.

    Apoi i s-ar spune că, dincolo de evenimente recente  sau mai depărtate, adevărul salvează. Adevărul e împăcare şi încheiere. Adevărul te lasă să o iei de la capăt cu rost. Adevarul dă rost prezentului şi îţi dă voie să speri.

    Dar nu un tânar vrea să ştie ce rost are adevărul. Nu. Azi, dileme despre rostul adevărului are un participant la toate acele evenimente. Un om care, e o realitate obiectivă, a avut de câştigat de pe urma acelor evenimente.

    Sigur că nu numai el a câştigat. Au fost şi alţii. Şi studenţii care au verificat limitele libertăţii, şi emigranţii care au testat depărtarea, şi cei rămaşi care au îndurat tranziţia. Şi hoţii, şi securiştii bătrâni, şi medicii, şi profesorii, şi comuniştii, şi ţărăniştii. Au fost mulţi a căror viaţă a fost schimbată.

    Dar n-au fost mulţi cei care au ajuns preşedinţi. N-au fost mulţi cei sub a căror supraveghere s-a schimbat Constituţia. N-au fost mulţi care să aibă aşa de multă putere ca Ion Iliescu. Un semizeu bătrân, anost şi răutăcios la a cărui mişcare din deget valuri de oameni au început să urască alte valuri de oameni,  iar rezultatul a fost un cataclism ale cărui cicatrici se văd şi pe noii născuţi azi.

    Dintre toţi cetăţenii români, cu laşităţile şi victoriile lor, numai Ion Iliescu nu are drept să întrebe “Ce rost are?”.

    Şi, dacă tânărul de care vorbeam la început ar fi în continuare nelămurit asupra motivului pentru care ar trebui redeschise dosarele sângeroasei noastre istorii recente, l-aş ruga să încerce să înţeleagă de ce atât de multă lume se întreabă atât de des dacă a murit Iliescu. Există chiar un site care numai asta face. Dă răspuns acestei întrebări.

    Site-ul acela, cu întrebarea lui cu tot, există, şi iese la suprafaţă periodic, pentru că Ion Iliescu este una din mărcile copilăriei sau tinereţii noastre. E umbra din amintiri.

    Nu vrea nimeni să moară Iliescu. Oamenii vor lumină. Nu o să ştim niciodată dacă dl. Iliescu înţelege asta.

    Teodor Tiţă este redactor şef al mediafax.ro

  • Oamenii au ajuns iar să plătească pentru colapsul financiar din 2008. De data aceasta, pentru a vedea filme şi piese de teatru

    Cea mai mare criză financiară de după cel de-al doilea război mondial i-a costat pe americani 12.800 miliarde de dolari după unele estimări, considerate conservatoare. În sumă nu intră costul suferinţei umane. Pentru bailout-urile unor coloşi precum băncile ipotecare Fannie Mac şi Freddie Mac sau producătorii auto General Motors şi Chrysler, contribuabilii americani au plătit peste 360 de miliarde de dolari. Contabil, Trezoreria SUA a făcut profit cu aceste „investiţii“, dar nici economia şi nici societatea nu şi-au revenit complet de pe urma crizei. În această situaţie se regăsec multe alte ţări, din Europa sau din Asia.

    Interesant este că oamenii au ajuns să plătească din nou pentru colapsul financiar din 2008, dar de data aceasta nesiliţi de nimeni, scrie The New York Times.
    Executivii şi editurile din industria americană a divertismentului spun că încep să prindă din ce în ce mai mult la public filmele, piesele de teatru, spectacolele de televiziune şi cărţile care tratează ticăloşiile şi erorile sistematice care au adus economia lumii în pragul colapsului în urmă cu opt ani.

    The Big Short (Brokerii Apocalipsei), producţie cinematografică americană bazată pe un bestseller nonficţiune al lui Michael Lewis, are până acum încasări de peste 100 de milioane de dolari din întreaga lume. Smoke and Mirrors (Fum şi oglinzi), All We Had (Tot ce am avut) şi Straight to Hell (Direct în Iad) sunt filme în producţie ale căror titluri sunt grăitoare pentru tema lor.

    „Aceste proiecte nu se dezvoltă în vid“, spune Len Amato, preşedintele HBO Films. HBO va scoate în 2017 un film despre Bernard L. Madoff, fost director al pieţei Nasdaq, găsit vinovat de delapidarea a 65 de milioane de dolari. Aceasta îl face pe Madoff cel mai mare escroc de bursă din istoria SUA. Personajul a fost condamnat la 150 de ani de închisoare când avea vârsta de 71 de ani. Serialul „Madoff“ al ABC poate fi văzut deja la televizor.

    „Poţi vedea ce se întâmplă în procesul politic – ambele partide se confruntă cu mişcări apărute spontan şi acum în dezvoltare care se împotrivesc tendinţei de micşorare a clasei de mijloc şi creşterii inegalităţii în distribuirea avuţiei“, explică Amato. „Publicul nu doar că vrea să vadă acest lucru la televizor sau la cinema, dar vrea foarte mult să înţeleagă cum am ajuns în acest punct.“
    În Money Monster, un thriller care va rula din mai, George Clooney joacă rolul unei personalităţi TV bombastice. Ameninţat cu arma de un telespectator care şi-a pierdut toate economiile când pieţele s-au prăbuşit, personajul lui Clooney este forţat să investigheze o conspiraţie financiară.

    „Îţi spun că totul este manipulat“, spune în film persoana înarmată. „Ne fură totul şi scapă nepedepsiţi.“ Tema anti-Wall Street a filmului rezonează cu trendurile de acum din cultura populară. De altfel, vorbele persoanei înarmate sunt cât se poate de adevărate, având în vedere scandalurile din lumea bancară în care marile bănci sunt investigate că au manipulat orice, de la dobânzile LIBOR la piaţa valutară şi cea a aurului.

    Prăbuşirea pieţelor ameninţă să distrugă editura condusă de eroul celei mai noi cărţi a lui Jay McInerney, Bright, Precious Things (Lucruri lucioase, preţioase), care va fi publicată anul acesta. În martie, teatrul public din New York va găzdui debutul piesei Dry Powder, o abordare satirică a personajelor de pe „scena“ de private equity. Personajelor le vor da viaţă actorii John Krasinski şi Claire Danes.
    În urmă cu câţiva ani nu exista un astfel de apetit, pentru creaţii care scot la lumină procesele din interiorul industriei financiare. Scenariştii, scriitori şi regizorii livrau lucrări nonfictive despre dezastru şi documentare precum Inside Job, însă directorii din industria divertismentului nu cutezau să parieze că publicul va cheltui bani pentru a retrăI şocurile din cauza cărora a pierdut atât de mult.
    Margin Call (Apel în marjă, cunoscut în România ca Panică pe Wall Street) din 2010 este un film care abordează tema dezintegrării unei bănci de investiţii la începutul crizei.

    A fost un succes din punctul de vedere al criticilor, dar nu un succes popular. Filmul a înregistrat încasări mai mici de 20 de milioane de dolari la nivel mondial, iar peste 70% din audienţă a fost din afara SUA, potrivit Box Office Mojo. Spre comparaţie, The Twilight Saga: Breaking Dawn, partea I (Saga Amurg: Zori de zi) a încasat în acel an 712 milioane de dolari.
    „Eram ca o familie de catolici care evitau să vorbească la cină despre acel subiect“, spune Adam McKay, coscenarist şi regizorul The Big Short, film nominalizat la premiul Oscar pentru cea mai bună imagine. „Însă oamenii realizează că toate aceste probleme care au cauzat crahul sunt încă aici.“

     

  • De ce a ajuns Codul fiscal o sperietoare pentru IT-işti

    Povestea lui este similară cu a altor zeci de mii de IT-işti care au preferat să lucreze sau lucrează sub forma PFA, din raţiuni fiscale. Scripcaru a văzut însă cum totul poate fi mai simplu în Irlanda. „Acolo nu există diverse forme intermediare între angajat şi contractor. Ori eşti angajat, ori eşti partener contractual cu firma respectivă şi livrezi un serviciu.“

    În loc să-şi bată capul cu liniile de cod şi să găsească soluţiile cele mai bune pentru clienţii săi, Ionuţ Scripcaru, un om care împreună cu alţi 150.000-200.000 de angajaţi din sectorul IT&C din România creează 6-7% din PIB-ul ţării, este nevoit să îşi scrântească mintea cu prevederile din Codul fiscal astfel încât să nu ajungă ANAF să îi retrateze veniturile la un moment dat ca şi venituri salariale şi să-l încarce cu plata CAS, CASS şi a celorlalte contribuţii pe ultimii cinci ani.

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro

  • Povestea croitorului de la care a pornit revoluţia costumelor made to measure în România

    Nu mai văzusem de mult pe cineva atât de bine îmbrăcat. Lua măsuri pentru un client, iar un tânăr se agita în jurul său pentru a nota tot ce spunea. Vorbea în centimetri. Măsura din ochi. Domnul Vasile Miu, căci despre el este vorba, este unul dintre oamenii de la care a pornit revoluţia costumelor made to measure în România. Timp de 60 de ani, domnul Vasile Miu a îmbrăcat legiuni de actori din studiourile Buftea, a lucrat cu toate casele româneşti care au înţeles importanţa meseriei bine făcute, iar acum din mâinile lui ies anual 2.000 de costume croite la milimetru pentru Tudor. Personal Tailor. În ciuda miilor de tăieturi perfecte, sunt câteva lucruri care totuşi încruntă fruntea croitorului.

    „Când era cea mai mare nevoie de el, atunci l-am cunoscut“, spune Marius Dan, unul dintre proprietarii Tudor. Personal Tailor, companie specializată în costume bărbăteşti la comandă.

    După ce termină de luat măsurătorile pentru noul client care venise în magazinul Tudor din incinta hotelului de cinci stele Hilton din Bucureşti, domnul Miu comandă relaxat un pahar de tărie şi începe să-şi ţeasă povestea.

    „Am început să cos de la 13 ani. Era o iarnă grea. Casa era plină de zăpadă. Nu exista nici măcar un radio. Eu sunt din Argeş. Pe atunci, făceai patru clase, iar apoi mergeai să înveţi o meserie. Am ajuns croitor la un atelier din Bucureşti. Am făcut trei ani de ucenicie şi apoi patru ani de practică. Cât învaţă un doctor. Oricum pentru a face croitorie bună trebuie să ştii puţină anatomie.“

    Citiţi mai multe pe www.da.zf.ro

  • Povestea croitorului de la care a pornit revoluţia costumelor made to measure în România

    Nu mai văzusem de mult pe cineva atât de bine îmbrăcat. Lua măsuri pentru un client, iar un tânăr se agita în jurul său pentru a nota tot ce spunea. Vorbea în centimetri. Măsura din ochi. Domnul Vasile Miu, căci despre el este vorba, este unul dintre oamenii de la care a pornit revoluţia costumelor made to measure în România. Timp de 60 de ani, domnul Vasile Miu a îmbrăcat legiuni de actori din studiourile Buftea, a lucrat cu toate casele româneşti care au înţeles importanţa meseriei bine făcute, iar acum din mâinile lui ies anual 2.000 de costume croite la milimetru pentru Tudor. Personal Tailor. În ciuda miilor de tăieturi perfecte, sunt câteva lucruri care totuşi încruntă fruntea croitorului.

    „Când era cea mai mare nevoie de el, atunci l-am cunoscut“, spune Marius Dan, unul dintre proprietarii Tudor. Personal Tailor, companie specializată în costume bărbăteşti la comandă.

    După ce termină de luat măsurătorile pentru noul client care venise în magazinul Tudor din incinta hotelului de cinci stele Hilton din Bucureşti, domnul Miu comandă relaxat un pahar de tărie şi începe să-şi ţeasă povestea.

    „Am început să cos de la 13 ani. Era o iarnă grea. Casa era plină de zăpadă. Nu exista nici măcar un radio. Eu sunt din Argeş. Pe atunci, făceai patru clase, iar apoi mergeai să înveţi o meserie. Am ajuns croitor la un atelier din Bucureşti. Am făcut trei ani de ucenicie şi apoi patru ani de practică. Cât învaţă un doctor. Oricum pentru a face croitorie bună trebuie să ştii puţină anatomie.“

    Citiţi mai multe pe www.da.zf.ro

  • Cine este tânărul care a inventat hashtag-ul

    Hashtag-ul (#) – folosit pentru identificarea mesajelor pe un anumit subiect – a devenit o componentă a comunicării digitale. Chiar dacă semnul a fost folosit în tehnologia informaţiei încă din anii ’70 pentru a sublinia un anumit înţeles în momentul programării, abia la data de 23 august 2007 utilitatea hasthag-ului aşa cum o cunoaştem noi astăzi a aparut, datorită lui Chris Messina. După ce a scris primul mesaj pe Twitter folosind semnul, Chris Messina s-a autonumit Naşul Hashtag-ului. El a lucrat anterior la Google în funcţia de developer relations şi ca designer UX pentru Google+.

    Oricine poate folosi hashtag-urile şi nimeni, nici măcar o companie, nu poate deţine un hashtag. Spre exemplu, chiar dacă PepsiCo deţine marca Pepsi, oricine poate folosi hashtag-ul #pepsi. De la Twitter, tehnologia s-a răspândit pe numeroase platforme – Twitter, Facebook, Instagram, Google+, Tumblr, Pinterest.

    Recent, Chris Messina a anunţat că se alătură Uber, în calitate de Developer Experience Lead, fiind prima persoană numită în această funcţie în cadrul companiei.

  • Sfaturi pentru mine tânăr. Florin Talpeş, Bitdefender: O mare lecţie pe care viaţa mi-a dat-o este că învăţatul în echipă e mult mai important decât învăţatul individual

    Nu mă gândesc la „dacă aş fi făcut altfel“ decât pentru a învăţa. Parcursul din urmă nu poate fi schimbat, putem influenţa doar ce urmează. Eu am început ca întreprinzător la 34 ani, iar soţia mea la 27. În esenţă am un singur sfat pentru tinerii întreprinzători (cei care abia îşi termina studiile), iar sfatul meu e legat de „cunoştinţele profesionale“. Să mă explic.

    Când noi am început, în 1990, vreme de cinci ani, deci o bună parte din „cei şapte ani de acasă“ de formare ca întreprinzător, nu am avut echipă de vânzări proprie. Iar marketing nici atât. Aveam o singură idee de bază: să facem totul pentru ca serviciile noastre să mulţumească utilizatorii, clienţii noştri. Creşterea noastră în acei ani s-a bazat în primul rând pe referinţele clienţilor: numărul de proiecte cu un acelaşi client creştea, clienţii noştri vorbeau altor clienţi, sau la un moment cei cu care lucram la client se angajau într-o altă companie şi ne contractau din noua lor companie. Focusul nostru aproape 100% era pe ce se întâmplă după ce câştigi un client/utilizator nou, acela era ADN-ul nostru. E adevărat că, în acei ani, marketingul şi vânzările nu prea făceau parte din ADN-ul întreprinderilor româneşti, nu prea exista nici sistemul de educaţie orientat spre înţelegerea pieţei şi cum să o cucereşti. Iar accesul la surse de formare din Vest, acolo unde marketingul şi vânzările se dezvoltau ca discipline cheie pentru business, era limitat şi încă nu era clar. Am început să creăm o adevărată echipă de vânzări/marketing după 5 ani de antrepenoriat.

    Astăzi, pentru a reuşi,  trebuie să ai de la bun început atât un produs/serviciu bun (care să aducă cu adevărat valoare utilizatorului/cumpărătorului), dar mai ales un bun proces de marketing şi vânzare. Cred că, în competiţia acerbă de azi, şansele de reuşită scad simţitor daca nu le ai pe ambele în acelaşi timp.

    În România, în antreprenoriatul axat pe dezvoltarea de produse proprii (de obicei e vorba de absolvenţii de facultăţi tehnice), de obicei domină cultura „tehnică“, orientată pe produs/serviciu. Cultura de business (să înţelegi piaţa, să ştii cum să o cucereşti) e mai puţin prezentă. Când noi am început, nu am luat cărţi de referinţă în business/marketing (care existau în Vest dar nu prea erau cunoscute în România), nici nu am fost la cursuri în afara României, în consecinţă traseul nostru a fost mai lung, învăţarea s-a produs mai încet şi cred că şi dezvoltarea întreprinderilor nu a fost acolo unde ar fi putut să fie. Am avut însă şansa unei competiţii mai mici, a multor pieţe la început de drum, mediu care ne-a permis să învăţăm într-un timp mai lung. Astăzi nu mai ai acest lux. Astăzi trebuie să ai un bagaj minim de cunoştinţe pe un portofoliu întreg de teme de business, altfel la tot pasul ai şanse mari de a greşi fatal. Nu uitaţi că pe piaţă sunt aţintite multe priviri care au în spate forţă financiară, competenţe foarte competitive de marketing, sales etc. Cu ei concuraţi. Văd mulţi tineri care citesc mult literatură motivaţională (cum să fii de succes, cărţi despre mari întreprinzători etc.). E foarte bună, dar cel puţin la fel de importantă e învăţarea legată de profesie, pe materii care fac parte din business. Literatura motivaţională ajută prea puţin dacă nu ai cunoştinţe adânci profesionale.

    Cum poţi să îţi formezi azi, ca tânăr întreprinzător, un minim bagaj, dar competitiv, de cunoştinţe de business? Astăzi literatura accesibilă se găseşte din plin; uneori sunt şi cursuri bune în România; dar există o sumedenie de platforme cu cursuri pe internet gratuite şi foarte bune, gen Coursera, Edx, Udacity sau Udemy (ultimul nu e gratis, dar accesibil). Marketingul începe să devină o ştiinţă, fiind într-o evoluţie foarte rapidă, care reprezintă un atu foarte puternic în faţa competitorilor. Întrucât sunt multe teme care pot să pară că sunt 
într-un haos, greu de înţeles, şi încă nu am văzut o colecţie de cărţi scoasă de un editor care să umple aceste sertare, recomand tinerilor să folosească un framework pentru marketing, de exemplu pragmatic marketing (dar sunt şi altele), în care principalele probleme sunt puse ca într-o bibliotecă cu sertare, fiecare sertar adresând o temă-cheie, suma temelor-cheie acoperind în mare toate marile probleme legate de înţelegerea pieţei şi cum câştigi piaţa. Având imaginea de ansamblu, poţi identifica rapid o problemă din viaţa reală şi să treci repede la „cum o pot rezolva cât mai bine“.

    Recomand unui tânăr întreprinzător să citească rapid cărţi de bază de business, să aibă o mică bibliotecă (10-20 de cărţi) pe teme profesionale de business, câte o carte în fiecare mare sertar/temă de business. Cu o investiţie de 200 de dolari, poţi avea bibliotecă cu cărţile de bază de referinţă pentru business. Ca recomandări punctuale: cărţi de management ale clasicului Peter Drucker (de exemplu cartea Classic Drucker), de marketing ale clasicului Philip Kotler (de exemplu Marketing 3.0), cărţile lui David Meerman Scott (The New Rules of Marketing and PR sau The New Rules of Sales and Services); mai nou, literatura pe inbound marketing (de exemplu Inbound Marketing de Brian Hulligan), literatura de content marketing (cum să generezi leaduri de vânzări) şi mai ales pentru cei care se adresează pieţei de consumatori casnici, neuromarketing. Cartea despre cum să înţelegi piaţa de Anne Beall, Strategic Market Research. Biblia despre outbound sales a lui Ross & Tyler, Predictable Revenue. De asemenea, despre metrics şi analytics (de exemplu Paul Farriss et al, Marketing Metrics). Există deja foarte multă informaţie despre marketing şi vânzări, iar întreprinzătorii care nu au o vedere de ansamblu şi cunoştinţe de bază îşi cresc dramatic şansele de eşec.

    Tot legat de cunoştinţele de bază, o mare lecţie pe care viaţa mi-a dat-o este că, pentru un întreprinzător, învăţatul în echipă e mult mai important decât învăţatul individual. Iar în echipă înveţi mult mai repede.

    Când începi, deşi ar fi bine ca echipa de început să aibă pe cineva cu cunoştinţe avansate de marketing şi sales, de cele mai multe ori nu se întâmplă aşa. Dacă sunt mai mulţi întreprinzători în echipă, e nevoie ca cineva (poate fi întreprinzătorul, dacă e singur) să îşi asume rolul de „business“ (marketing şi sales) şi să fie cineva care are aptitudini pentru aşa ceva, chiar dacă încă nu are cunoştinte temeinice. De multe ori, când piaţa oferă cu zgârcenie oameni cu cunoştinţele şi competenţele de business de care ai nevoie şi recrutarea eşuează/patinează continuu, e mai rapid să creezi o echipă care să înveţe împreună cu tine acel domeniu (de exemplu cum generezi leaduri de vânzare prin inbound marketing).

    Cum accelerezi un asemenea proces de învăţare? Dezbateri regulate cu echipa pe problemele întâlnite, făcând apel la cărţi, articole, bloguri şi chiar la cei mai învăţaţi, în mod gratuit sau nu; un lucru de admirat la medici este mecanismul prin care ei învaţă continuu: în lumea lor, în echipa dintr-o tură, se discută cazurile pe care le au zi de zi şi soluţiile pe care le-au gândit; e de fapt un proces de învăţare în care e implicată întreaga echipă, zi de zi; oare de ce în celelalte meserii nu facem acelaşi lucru? E atât de simplu şi eficient, vă sfătuiesc să faceţi la fel.

  • V-aţi întrebat vreodată câţi bani există în lume?

    V-aţi întrebat vreodată câţi bani există în lume? Cineva s-a gândit la asta şi a realizat un infografic astfel încât cifre abstracte (trilioane de dolari) să fie mai uşor de înţeles.

    Ierarhia începe cu cea mai mică piaţă, Bitcoin-ul (5 miliarde de dolari), apoi Argintul (14 miliarde de dolari şi ajunge la pieţe uriaşe de peste 600 de trilioane de dolari.

    Pentru o analiză completă vedeţi imaginea de mai jos.