BusinessMagazin

Tag: editorial

  • Ecce Homo

    Pentru că pictura lui Hieronymus Bosch se citeşte, se vizionează, se descifrează şi, în cele din urmă, se savurează. Criticii spun că pictorul nu şi-a făcut niciodată iluzii despre raţionalitatea făpturii umane şi că nu a crezut în bunătatea nativă a lumii, coruptă de oameni. Unii au spus că a fost nebun, alţii l-au crezut membru al unei secte care practica libertinajul în încercarea de a atinge misticul, iar alţii l-au bănuit, cuminţi, doar că ar fi avut preocupări legate de alchimie şi ezoteric. Hieronymus van Aken a fost un ins cu o imaginaţie bogată, care a văzut lumea altfel decât restul – lumea sa era densă, coşmarul era colorat, ideile voiau să şocheze, fantezia era delirantă; putea fi altfel un rod al fantasmelor Evului Mediu?!

    De restul nu i-a păsat. N-a ţinut nici măcar să îşi atribuie lucrările, pentru că numai şapte din cele circa 35 sau 40 de tablouri care îi sunt atribuite sunt semnate şi nici măcar unul nu este datat. Marile sale lucrări, la figurat şi nu la propriu, tripticurile – “Ispitele Sfântului Anton”, “Grădina plăcerilor”, “Judecata de apoi” – sunt adevărate opere cinematografice complexe.

    Pictura pe care o propun astăzi este “Ecce Homo”, episodul în care Pilat din Pont îl arată mulţimii pe Isus; citind-o, descifrând-o, vedem că oamenii nu s-au schimbat aşa de mult în sutele de ani care ne despart de perioada de început a Renaşterii; un Isus liniştit chiar, care îşi acceptă soarta şi care contrastează cu mulţimea fremătătoare şi tembelă, agitându-se pentru spectacolul morţii, alegând, fără regrete, hoţia în locul seninătăţii.

    Tabloul, expus în prezent la Indianapolis, nu i-ar aparţine, spun unii specialişti, lui Bosch, ci unui ucenic, şi diferă de “Ecce Homo” expus la Frankfurt. Sincer, mi se pare că Indianapolis, pictat undeva pe la 1490 este mult mai Bosch decât Frankfurt, indiferent de ce spun analizele ce stabilesc vârsta lemnului pe care este pictat tabloul. Regăsim mai ales gloata atât de bine reprezentată în altă minunată pictură – “Hristos cărând crucea”, din 1515 – 1516, un compendiu de expresii umane şi de expresivitate artistică.

    Pe de altă parte, Frankfurt, data 1470, are câteva detalii care îl fac excepţional – Bosch este poate primul artist din lume care foloseşte litera scrisă, într-un mod asemănător cu dialogurile din benzile desenate, pentru a imortaliza spusa lui Pilat şi replica “Crucifige Eum” – “Răstigneşte-l” – a mulţimii. În plus, Ierusalimul este reprezentat prin liniile unui tipic oraş flamand astfel încât privitorul să nu mai aibă nicio îndoială în privinţa identităţilor din tablou. Priveşte-te pe tine.

    Ecce homo.

  • Cristian Tudor Popescu, Gândul: Nu ştiu şi cavalerii apei chioare

    Am început prin a-i întreba ce film preferat au fiecare. Răspunsurile m-au uimit. Fiind o clasă cu destule fete, mă aşteptam ca Saga Amurg, cu Robert Pattinson, să bată tot. Nici gând, nu l-a pomenit nimeni pe bietul bampir. În schimb a fost nominalizat Dogville al lui Lars von Trier! Pe locul întâi s-a clasat Shutter Island, de Scorsese, care nu e original şi nici vreo capodoperă, dar e un film despre realităţi paralele, condiţionare mentală, obsesii şi spaime ontologice, nu vreo comedie sau un thriller uşor digerabile. Pe locul doi, surpriză, Godfather (menţionat chiar aşa, nu Naşul) partea intâi, al lui Coppola – un film din anii `70!

    De sub o claie de păr negru şi creţ, un puşti a zis Once upon a time in America… M-a uns pe suflet, aşa că l-am întrebat cine e regizorul, cine sunt actorii principali. A răspuns perfect, Leone, De Niro, James Woods, Joe Pesci… L-am întrebat şi cine-i autorul splendidei muzici a filmului. Nu ştia, dar merita să-l fi văzut şi auzit în ce fel nu ştia!…

    A răspuns “Nu ştiu” fără să piardă mai mult de o secundă, fără să simuleze cu un ăăăăă… şi priviri în sus sau către colegi că i-ar sta pe limbă sau că roteşte în cap zecile de nume de compozitori de muzică pentru film pe care le-ar şti şi îi e greu să aleagă.

    A fost un “Nu ştiu” spus pe exact acelaşi ton cu care răspunsese corect, fără urmă de aroganţă, fără a se scuza şi a cere îngăduinţă sau a insinua că răspunsul e lipsit de importanţă, ca şi întrebarea, am răspuns la trei, ce mai vrei… Nimic din trucurile generaţiilor de politicieni H2O, cu răspunsuri şi justificări la orice întrebare, pe care îi văd de 20 şi ceva de ani sub semnul părintelui lor întemeietor, A. Severin, politicianul care îi asigura, la începutul anilor `90, pe nişte reporteri de la Caţavencu, întrebat fiind ce părere are cu privire la dublarea hidrogenului faţă de oxigen în apă, că el a avertizat în legătură cu acest pericol ecologic şi la Consiliul Europei.

    Fireşte că mi s-au bulucit în cap imediat cavalerii apei chioare: Mircea Geoană încercând să paseze ca pe o leapşă răspunsul la întrebarea în ce sector al Capitalei e platforma Măgurele, Traian Băsescu negăsind prin minte ce-a fost pe 22 iunie 1941 şi năzuind să-şi compenseze ignoranţa prin diversiuni brutale, Adrian Năstase în faţa întrebării cu vânătoarea şi estetica sângelui pe botul căprioarei, Theodor Stolojan scrâşnind hotărât ca un partizan “Nu comentez” la solicitarea de a recita prima strofă din imnul naţional, Crin Antonescu rugat să îşi prezinte pe scurt candidatura la preşedinţie în limba engleză…

    “Nu ştiu”, spus de savistul “afro”, m-a făcut fericit, mai mult decât Ennio Morricone. Cunoaşterea autentică, de sine şi de ce e în jur, începe cu un astfel de “Nu ştiu”.

    Aşa că am prins curaj şi, fiindcă a venit vorba la un moment dat, i-am întrebat care dintre ei nu fumează – să ridice mâna. O pădurice de mâini a zvâcnit pe loc, verticale şi drepte, ca în spielbergul “Întâlniri de gradul III”, când indienii sunt întrebaţi de unde vin sunetele stranii. Ironia amară a nu-ului din întrebarea mea fusese spulberată într-o clipă. Mâinile acelea nu puteau să mintă.

    Am plecat cu o speranţă. Poate că generaţia lor, a chenzinarilor anului 2012, va reuşi să transforme România din tărâmul lui “N-am aflat, dar ştiu”, în ţara lui “Nu ştiu, dar voi afla”.

    Cristian Tudor Popescu este senior editor al ziarului Gândul

  • Cristian Tudor Popescu, Gândul: Un artist al moralei

    De acolo vine, cu o bună instrucţie, şi dl premier Ungureanu. Fără să-l oblige cineva, d-sa a “trântit uşa” cârdăşiei de guvernământ care îi cerea bani pentru mită electorală. “Ia uitaţi-vă ce curajos, ce vertical sunt, mai băgaţi-mi nişte procente de încredere în buzunar, stimat popor!” O săptămână mai târziu, acelaşi Ungureanu dă banii cu graţie, justificând totul, în discuţie cu dl Emil Hurezeanu, prin grija faţă de omul de la ţară, faţă de apa, groapa şi curentul lui – să-ţi dea lacrimile, nu altceva.

    Iarăşi, visând că e prim-ministru, dl prim-ministru declară că trebuie scăzut CAS-ul şi nicidecum mărite salariile – vedeţi ce independent politic şi realist economist sunt? Primeşte rapid un cap în gură de la cârmaciul prezidenţial – vezi cum măreşti salariile şi pensiile, intelighentule, că vin alegerile, chestia cu CAS-ul poţi să ţi-o înrămezi lângă diplome. Absolut memorabil, dl Ungureanu se bagă înapoi sub pat, arătând, în aceeaşi emisiune, că a vorbit de CAS fără să precizeze o dată, aşa, sub specia eternităţii…

    În fine, în cazul UMF Tg. Mureş, lingvistul Ungureanu ajunge să pună maghiara în aceeaşi oală cu engleza, limbi străine amândouă, ca să demonstreze cât de corectă şi frumoasă e cedarea la şantajul grosolan al UDMR. Emulaţie mare, ca şi în jurul contractului Chevron, cum zice tot lingvistul Ungureanu: adică cetăţenii revoltaţi de exploatarea nocivă a gazelor, politicienii din opoziţie, jurnaliştii vor cu toţii să-şi bage câte o sondă în şist ca să emuleze, adică să încerce să-i depăşească pe americani la capacitatea de extracţie. Căci asta înseamnă emulaţie, concurenţă, întrecere, şi nu ceva între emoţie, ebuliţie şi mulgere, cum a fost informat la SIE cărturarul Ungureanu.

    Dar toate acestea sunt doar aperitive faţă de plăcinta colosală pe care dl premier a trântit-o în finalul dialogului de aseară. Patetismul meu e sincer, nu ca al altor politicieni, ne-a asigurat dl Ungureanu asemenea violatorului în grup care declară la proces că, spre deosebire de brutele celelalte, el o iubeşte sincer pe capra abuzată. După care a livrat marea povaţă: “A face politică înseamnă a fi moral, domnule Hurezeanu. Politica e o artă a moralităţii!”

    Nu discut abisul definirii politicii prin existenţa morală, că mă ia ameţeala. Dar faptul că pupilul lui Andrei Pleşu crede că există o artă a moralităţii spune mult despre morala personajului.

    Dacă în legătură cu o moralitate a artei se poate discuta, de la Villon până la marchizul de Sade şi Céline, o artă a moralităţii nu văd cum ar putea exista. Nu e nimic artistic în a fi moral. A nu fi făţarnic, a nu fi oportunist, a nu minţi, a nu trăda, a-ţi asuma greşelile şi a plăti pentru ele nu presupune talent. Moralitatea nu e nici măcar o profesie.

    Moralitatea e un organ, ca inima sau ficatul, îl ai sau nu îl ai, cu deosebirea că poţi trăi şi fără el. Ea îţi aparţine în totalitate – eşti moral în primul rând faţă de tine însuţi – , nu e menită aprecierii celorlalţi, ca arta.

    Sau, raportată la politica românească actuală, moralitatea poate fi definită ca o boală psihică.

    Totuşi, uitându-mă la dl Ungureanu, parcă mi se încheagă până la urmă în faţa ochilor, aşa cum Kafka vorbea despre un artist al foamei, imaginea unui artist al moralei: acela care deschide gura mare, dă capul pe spate, înghite un rahat considerabil, după care se şterge fin la gură cu şervetul şi ne demonstrează că a fost o băliguţă de înger.

    Cristian Tudor Popescu este senior editor al ziarului Gândul

  • Găurele în căutarea lui Leonardo

    Cu numai două săptămâni în urmă jurnalele, mai ales cele străine, informau despre descoperirea rămăşiţelor unei fresce a lui Leonardo pe un perete al Primăriei din Florenţa; pictura, în fapt nişte urme de pigment care ar fi asemănătoare cu cele folosite la Mona Lisa, este acoperită de o frescă a lui Giorgio Vasari.

    Pot înţelege demersul celor ce caută tablouri pierdute şi motivaţiile lor complexe – marketing personal şi gloria asocierii cu numele lui Leonardo, dorinţa de a oferi lumii o nouă pictură, pasiunea. Dar cred că datul de găurele într-o operă de artă, cea a lui Vasari, pentru a căuta un eşec, fie el şi al lui Leonardo, este o acţiune nătângă. Suntem într-o zonă unde ierarhiile de genul “Leonardo e mai tare decât Vasari” sunt stupide, chiar dacă de la Dan Brown încoace DaVinci se află pe un pisc de hype.

    Să ne întoarcem în 1503, când Marele consiliu al oraşului Florenţa hotărăşte să împodobească sala-i cu două mari fresce. Concurează, la propriu, DaVinci (50 de ani) şi Michelangelo (sub 30 de ani). Câştigă experienţa, subiectul fiind “Bătălia de la Anghinari” (1440, un episod în nesfârşitele războaie dintre oraşele-cetăţi ale Italiei), şi toată lumea oftează de admiraţie în faţa cartonului maestrului. Doi ani mai târziu maestrul capotează: după nenumărate studii, tentative, presiuni ale consiliului, încercări, amânări, pictura este abandonată. Vasari, un artist remarcabil la rândul lui, face ce era de făcut.

    Ce s-a întâmplat?

    A intervenit caracterul lui Leonardo. Puţini spun, în general, despre atotcuprinzătorul maestru că a fost un nehotărât plin de temeri, şovăielnic în faţa şevaletului, incapabil să ia o decizie, preferând să amâne. Fresca e un lucru delicat, unde totul trebuie făcut dintr-o trăsătură. Leonardo vrea un grund, un suport asemănător celui folosit la pictura în ulei, care i-ar îngădui nehotărârea. Dar vopselurile nu se usucă, şi asta timp de şase luni. Face foc în faţa picturii, dar culorile se preling, se amestecă. Pictura este ratată. Aparenţele sunt salvate, pentru că Leonardo este, chipurile, chemat de regele Franţei şi Florenţa îi acordă un răgaz. Pictorul nu se mai întoarce niciodată în faţa peretelui.

    DaVinci a început o sumedenie de lucrări, dar a terminat puţine – abia 25 de tablouri. Definitorie este reacţia papei Leon al X-lea în 1513: “Vai mie, acesta nu va realiza nimic, căci se gândeşte la sfârşit înainte de a fi început să lucreze”. Anul era 1513 şi iscoadele îl informaseră pe papă că Leonardo era preocupat de distilarea unui vernis, soluţia menită să protejeze tabloul, altfel nici măcar început.
    Pe lista de opere neterminate se află statuia ecvestră comandată de Lodovico Sforza, ducele de Milano, portretul Isabellei d’Este, ducesă de Mantova, care s-a zbătut şase ani pentru tablou sau altarul principal al bisericii Santissima Annunziata din Florenţa. Pier, de-a lungul timpului, o madonă pentru regele Ungariei, un prunc Isus pentru împăratul Maximilian, un Bachus pentru Ferrara, o Madonă pentru familia Medici, un Isus copil pentru biserica din Mantova. Îl spală, definitiv, fără tăgadă, de aceste păcate operele rămase.

    “Bătălia de la Anghinari” este, cred, cel mai bun exemplu pentru o dimensiune umană pe care o ignorăm în lumea modernă – un ins ajunge o singură dată la stele, indiferent cât de grozav este, indiferent cât de mult trăieşte, indiferent cât de admirat este. O lecţie bună care merită preţul unei fresce pierdute

  • Sărbătoarea cununilor de trandafiri

    Albrecht Dürer a fost un neamţ care nu a pictat ca un neamţ. Căutaţi-i autoportretul din 1500, lăsaţi-l să vă privească în ochi şi veţi înţelege ce spun. Pictura de astăzi se numeşte “Sărbătoarea cununilor de trandafiri”. Tabloul a fost pictat în 1506, la Veneţia; la 35 de ani, Dürer nu mai e un june zvăpăiat (priviţi-i a doua oară autoportretul şi veţi înţelege de ce), ci un pictor faimos. Iar negustorii nemţi din Veneţia îi comandă o pictură uriaşă – Sărbătoarea – pentru capela germană a bisericii San Bartolomeo de lângă podul Rialto.

    În cinci luni lucrarea este gata şi stârneşte invidie şi admiraţie: dogele Loredano, pictorul Bellini şi patriarhul Veneţiei Antonio Suriano trec prin faţa marelui panou şi se scarpină în barbă cu admiraţie. Criticii vor spune, sute de ani mai târziu, tot scărpinându-se în bărbi, că tabloul marchează trecerea picturii din Gotic spre Renaştere. Au trecut mulţi ani de la moartea pictorului. La Praga, împăratul Rudolf al II-lea este un pasionat de artă, care îşi alungă mareşalii, dar se înconjoară de antichităţi, ciudăţenii, ştiinţă, şi, desigur, artă. Agenţii săi au bătut de atâtea ori la poarta bisericii San Bartolomeo, încât parohia a cedat şi, în 1600, acceptă să vândă Sărbătoarea; preţul nu este cunoscut, dar se pare că a fost enorm. Pentru transport, pictura a fost învelită în covoare moi, un strat de bumbac şi un înveliş impermeabil şi, la ordinul împăratului, este adusă pe jos de la Veneţia la Praga. Totul pentru a o feri de şocurile drumului într-o trăsură – un act fără precedent de respect faţă de o operă de artă la acea vreme.

    În 1612 Rudolf moare, cu mintea întunecată, iar colecţia sa de artă începe să se risipească. Sărbătoarea rămâne încă la Praga pentru şase ani, dar este alungată de războiul de 30 de ani. Tabloul este ascuns în 1631, se pare la Viena, revine apoi la Praga şi pleacă iar spre Viena. În 1648 se află din nou la Praga; prost moment, pentru că armata suedeză năvăleşte în oraş. Tabloul este ascuns în grabă şi apare într-un inventar al Cabinetului de artă praghez, în 1650, drept “tablou vechi pe lemn”.

    Urmează o perioadă neclară – apare în inventare din perioada 1700 – 1800 drept foarte deteriorat, iar documentele mai târzii nici nu-l mai pomenesc. Într-o zi un îngrijitor îl găseşte într-o debara a castelului din Praga şi îl foloseşte pentru a astupa o lucarnă deschisă. Între 1764 şi 1782 stă în bătaia directă a ploii, soarelui şi ninsorii. În 1780, gravorul Christian von Meckell începe să caute tabloul, la îndemnul împăratului Iosif la II-lea. Dar este găsit distrus şi Viena nu-l mai doreşte.

    Salvatorul se numeşte Fillbaum şi este directorul general al poştelor, care plăteşte un fleac pentru chinuita pictură. De la Fillbaum trece la un abate, apoi la un conte aventurier, Sternberg. Zace pe un perete umed cam trei decenii, până când un prelat, Hieronymus von Zielder, ia iniţiativa salvării picturii martirizate. În 1839 pictorul Grusz Johann începe restaurarea tabloului, acţiune discutabilă, cam neglijent realizată, practic o repictare a operei. Pe de altă parte Grusz a avut probleme serioase, pentru că porţiuni întregi din pictură dispăruseră, iar omul s-a bazat pe copii nesigure şi gravuri fără culoare.

    Tabloul se află acum la Praga.Priviţi-l. De undeva din cel mai îndepărtat plan al tabloului, de sub copacul din dreapta, Dürer – personajul cu plete şi cu o hârtie în mână – ne priveşte întrebător: cum ne raportăm la obiectele pe care ni le dorim?

  • Micii contabili şi marele artist

    Rembrandt a fost un pictor minunat, dar nu s-a priceput deloc la calcule. A câştigat bani buni, dar nu tot timpul, şi, în cele din urmă, a fost îngenuncheat de creditori. Şi nu a fost un cheltuitor, dar nu a ştiut să îşi administreze veniturile; pe de altă parte, olandezii, naţie ordonată, au consemnat cam fiecare bănuţ pe care Rembrandt l-a câştigat, l-a cheltuit sau l-a împrumutat. De aceea, istoria financiară a pictorului este o poveste uşor de urmărit, veselă şi tristă: zece ani de fericire, paisprezece ani de necazuri şi doisprezece ani de mizerie.

    Succesul l-a găsit pe Rembrandt de timpuriu: la 25 de ani se mută la Amsterdam din Leydenul natal şi, în scurt timp, comenzile încep să curgă. Totul începe cu “Lecţia de anatomie a profesorului Tulp”, dar oamenii vin la Rembrandt în special pentru portrete. Nu-s ieftine, costă între 500 şi 600 de guldeni, ceea ce este foarte mult (o casă cu trei etaje, în Amsterdam, costă 13.000 de guldeni, pentru comparaţie). O cunoaşte pe Saskia, verişoara negustorului de artă Hendrick van Uijlenburgh, la care pictorul locuieşte.

    O pictează pe tânăra fată – Saskia din profil, cu pălărie de catifea, cu două rânduri de coliere, cu pălărie cu pene, cu beretă cu pană galbenă de struţ, cu un pandantiv greu din aur pe umărul stâng -, muzeele lumii sunt pline de Saskii. Îndrăgostit de vioiciunea fetei, se căsătoreşte cu ea în 1634. Iată-l în tablou, sărbătorindu-şi dragostea: fata de familie înstărită şi fiul morarului. El este exuberant, împodobit cu spada de cavaler şi ridicând paharul – un chefliu încântat de reuşita sa. Ea pare încurcată de postură, puţin nesigură, aşezată pe genunchiul bărbatului.

    În 1639, Rembrandt cumpără casa pe care am pomenit-o mai sus în cartierul evreiesc al Amsterdamului. Nu-s bani mulţi, pentru că Saskia i-a adus o zestre de 40.000 de guldeni, iar casa trebuie să o plătească în cinci ani, cu un an de graţie. Artistul nu se mulţumeşte să lucreze intens, ci îşi construieşte şi o colecţie solidă de artă şi îşi transformă locuinţa într-o şcoală de pictură.

    În 1641, Saskia aduce pe lume un băieţel, pe Titus; naşterea şubrezeşte sănătatea femeii, care suferă luni de-a rândul. Rembrandt picta ceea ce a devenit în timp “Rondul de noapte” – o intrigă complicată şi 16 personaje care trebuia să plătească, fiecare, câte 100 de guldeni. Este un prim sacrificiu pe care îl face pictorul, pentru că trei portrete mici i-ar fi adus tot atâţia bani, fără bătaie de cap.

    La 5 iunie 1642, Saskia moare, în vârstă de 36 de ani; un an după, el încă o mai pictează. Şi odată cu Saskia moare şi bunăstarea în casa lui Rembrandt. Are mai puţine comenzi, căci “Rondul” a bulversat piaţa într-un mod ciudat. În ianuarie 1645 Rembrandt apare în faţa curţii cu juri pentru o datorie de 4.180 de guldeni, iar în 1653 notarul Van der Piet îi cere pentru casă 8.470 de guldeni reprezentând rate şi dobânzi. Disperat, împrumută pentru un an 4.200 de guldeni. Pierde tablouri, pe care întâi le amanetează, dar pe care nu le mai poate recupera, se luptă pentru fiecare bănuţ cheltuit în casă, iar în mai 1656 trece toată averea pe numele lui Titus, acţiune care nu este recunoscută. Pierde casa, tablourile îi sunt vândute la preţuri de nimic (“Maria şi Iosif” – 36 de guldeni, “Estera şi Ahaşver” – 350, “Coborârea de pe cruce” – 400 de guldeni).

    Cade, uşor, în uitare. Vinde, pentru a-l îngriji pe Titus, “Cartea despre pictură” a lui Lucas van Leyden cu 600 de guldeni. Degeaba, pentru că Titus moare în septembrie 1668, iar Rembrandt însuşi piere un an mai târziu. Moştenirea: un pat, o masă, scaune, un lighean cu cană, un încălzitor pentru pat, un sfeşnic ieftin, oale şi crătiţi, îmbrăcăminte veche, câteva tabouri neterminate. Cheltuieli de înmormântare, 15 guldeni, au mai notat scribii cei ordonaţi.

    Restul e artă şi clarobscur.

  • Mândria de a fi român, tragedie în patru acte

    Într-o perioadă când sentimentul de a fi român este, cred, la cote destul de joase, simţim, pare-se, nevoia de a ne raporta la succesele oricui are o cât de mică legătură cu noi; ultima reuşită este a celor doi români care au creat o cameră video specială, care a fost pomenită la Oscar, dar premiată cu două săptămâni înainte. Astfel de abordări, interesante şi generatoare de inspiraţie în anumite condiţii, au început să mă obosească, pentru că periodic descoperim de fapt aceiaşi şi aceiaşi oameni. Nu înţeleg de ce unu, nu căutăm să realizăm aici, în România, un loc cu care să ne mândrim şi la care să se raporteze cei care au plecat şi au reuşit în străinătate şi doi, de ce nu ne raportăm la valorile reale româneşti.

    Căutaţi pictura lui Victor Brauner şi veţi descoperi un pictor excepţional, ale cărui opere sunt plătite cu sute de mii şi milioane de dolari la licitaţii.Şi povestea picturii pe care o vedeţi, “Autoportret cu ochiul enucleat”, este excepţională, o măsură a capacităţilor sale premonitorii; veţi vedea ce şi cum.

    Victor Brauner s-a născut la Piatra Neamţ, în 1903. Este un avangardist care a cochetat intens cu suprarealiştii şi care a îmbinat imaginaţia debordantă cu ocultul şi simbolistica, fie şi religioasă, alături de influenţe folclorice. Ani de zile România l-a ignorat şi aşa a rămas, chiar într-o epocă în care recuperarea altor exilaţi, precum Cioran, Ionescu sau Eliade s-a făcut într-un mod sistematic.

    Să-l reţinem pe Brauner drept un june febril, talentat, care studiază artele şi se apropie de suprarealism, poate şi din cauză că a crescut într-o casă în care marea distracţie erau şedinţele de spiritism care umpleau nopţile.

    Actul unu. Pleacă la Paris în 1930 şi se ataşează de Brâncuşi, omul care îi pune în mână un aparat de fotografiat, o unealtă capabilă să reţină – spune sculptorul – insolitul. Brauner străbate bulevardul Montparnasse şi fotografiază un cuplu de magicieni, spectatorii, împrejurimile. Ultima fotografie din set reţine o casă – numărul este vizibil clar, este casa unde îşi va pierde, peste ani, ochiul.

    Actul doi: în 1931 îşi pictează autoportretul; într-un interviu televizat îşi aminteşte, în 1960, că se simţea “vidat”. A decis să îşi facă un autoportret minuscul, pe lemn, şi, pentru a-l “anima puţin, pentru a-l face mai extravagant…am scos un ochi”.

    Actul trei: “Peisaj mediteranean”, pictat în 1932, o compoziţie onirică şi violentă, găzduieşte în prim-plan un chip care are înfipt în orbită un stilet pe care stă scrisă litera D, iniţiala celui care avea să-l lovească mai târziu.
    Actul patru: mutilări apar în tablouri din 1932 (“Uşa”), 1937 – “Moartea lunii”, “Adrianopole”, “Ultima călătorie”.

    Actul cinci: 28 august 1938, data mutilării. Un cerc de prieteni şi cunoştinţe din boema Parisului, o ceartă între doi spanioli focoşi pentru o femeie, o încăierare, un pahar masiv de vin care zboară, aruncat cu furie. Brauner se prăbuşeşte, prietenii îl ajută să se ridice, pictorul îşi zăreşte faţa desfigurată într-o oglindă.

    Accidentul îl transformă pe Brauner irevocabil; devine obsedat de fantastic, de vis şi de mistic. Căutaţi excepţionala “Prelude to a civilization” din 1954, tablou aflat la Metropolitanul din New York şi veţi înţelege şi veţi mai căuta. Firesc, Brauner a oferit lumii spiritualitate românească pură, tragică, misterioasă.

  • Cerul înstelat de deasupra noastră

    Ministrul nou-numit l-a luat la rost pe paznic, era totuşi ditamai ministrul şi era legitimat, pe când doamna în cauză nu. “Cuuum, nu ştiţi?!”, a replicat paznicul, “e doamna de la Mediafax!”.

    Două decenii mai târziu, de ministrul de atunci sau de paznic nu-şi mai aduce nimeni aminte. Singură, doamna se ocupă şi astăzi, la fel de serioasă, de minister şi se bucură de acelaşi respect din partea tuturor.
    Istorioara de mai sus face parte din folclorul agenţiei de ştiri Mediafax, care a împlinit două decenii de existenţă; am povestit-o pentru că aş vrea să vorbesc despre temeinicie într-o lume alienată. Demersul meu este justificat şi de faptul că o importantă etapă din viaţa mea de jurnalist a aparţinut Mediafax; consider perioada respectivă drept una dintre cele mai frumoase şi interesante, a fost vorba de crearea unui stil de jurnalism din care, într-un fel sau altul, s-au inspirat şi alimentat cele mai multe dintre afacerile de presă din România.

    Începător în gazetărie, jurnalist de agenţie de presă, trăiam, în drum spre redacţie, cu vreo ştire mai deosebită, un sentiment ciudat: priveam lumea, în tramvai sau pe stradă, şi realizam că eu ştiam ceva ce oamenii aceia încă nu aflaseră. Pe urmă ştirea pleca, era preluată de radiouri, televiziuni sau ziare şi modifica un pic existenţa celor din tramvai sau de pe stradă.

    Spun că era un sentiment ciudat pentru că amalgama putere, răspundere şi o superioritate blândă; dacă era vorba de o scumpire de ceva, de exemplu, îmi părea bine că o anunţ, dar îmi părea rău că stric seara oamenilor informându-i că vor primi facturi mai scumpe. În timp, sentimentul ciudat s-a păstrat, dar timpul i-a adăugat o nuanţă de nimicnicie. Sentiment pe care, în dozaje diferite, cred că l-a trăit orice jurnalist român care a ajuns, cel puţin o dată în carieră, la concluzia că scrie degeaba. Termenul “degeaba” include fie lipsa de reacţie din partea autorităţilor, fie imobilismul societăţii. Voi reveni la asta.

    Tabloul care însoţeşte acest text este “De sterrennacht”, “Noaptea înstelată” a lui Van Gogh. Este tabloul pe care mi-ar fi plăcut să-l pictez dacă aş fi fost pictor, aşa cum mi-ar fi plăcut să fac muzică precum Rammstein dacă aş fi fost muzician.

    Unii spun că tabloul este inspirat de un vers din Geneză; alţii spun că este opera unui ins cu minţile zdruncinate, pentru că tabloul a fost pictat în ospiciul Saint-Remy, cu un an înainte ca pictorul să se sinucidă.
    Eu spun că la Van Gogh lumea are un înţeles şi o noimă. Nu era el nebun, nebună era lumea care îl înconjura şi oamenii care văd cerul altfel decât pictorul. Tristul adevăr despre Van Gogh este că el şi-a iubit picturile, dar picturile sale nu i-au întors dragostea. Iar oamenii l-au descoperit prea târziu.

    Mi se pare că între ceea ce se întâmplă acum cu presa românească şi ce s-a întâmplat cu picturile lui Van Gogh există asemănări. Mediafax a trasat un portret amplu, cinstit, corect, al societăţii româneşti, timp de 20 de ani, şi le urez să continue la nesfârşit. Pe de altă parte, vremurile pe care le trăieşte presa nu sunt tocmai cele mai faste; locul ştirii cinstite de presă l-au luat bârfa măruntă, intriga absurdă, conflictul imbecil, relatarea urechistă. Inşi infatuaţi îşi imaginează că răcnetele şi abordarea ipocrită pot ţine loc de informaţie şi analiză.

    Nu ţin.

    Şi nu vor ţine; sunt convins că mai devreme sau mai târziu oamenii îşi vor aminti ce înseamnă profesionalism şi temeinicie, iar colegii mei de la Mediafax vor fi acolo.

  • De câţi bani este nevoie pentru a motiva o demisie de premier

    Cel mai rapid răspuns la îndemână este că Emil Boc şi-a păstrat, până la capăt, rolul de servitor perfect, dispus să încaseze loviturile destinate stăpânului, şi asta a făcuit şi acum. Este uşor să invoci manifestaţiile, dar acestea n-au început de ieri în România, nemulţumirea oamenilor este aceeaşi de la începuturile crizei şi chiar hăt, iar realizările sunt mai mult din vorbe şi mai puţin cu efecte concrete. Iar omului de rând cred că îi pasă acum mai mult, şi pe bună dreptate, de căldură, gaze şi aprovizionare şi mai puţin de politică, politicieni şi guverne. Drept urmare, dacă a fost un act politic, atunci timpii sunt total anapoda şi denotă fie stângăcie, fie pierderi de bun simţ sau, mai rău, de cap.

    Dacă e să-l credem pe Emil Boc, ţara e lăsată curată, măturată, cu geamurile spălate şi mai miroase şi a gutui coapte; dacă e să-l credem pe Jeffery Franks, situaţia este acceptabilă, pentru că ne dau tranşa, dar sunt câteva probleme care l-ar cam înţepa în talpă – reforma sistemului sanitar, contractele din energie şi gaze, lipsa “bunelor practici fiscale” în aplicarea Programului Naţional de Dezvoltare a Infrastructurii. Toate sunt chestiuni care au fost repetate şi răsrepetate şi promise şi răspromise, dar nimeni n-a mişcat un deget ani de zile. Şi risipa din sistemul sanitar a continuat, contractele din energie şi gaze au fost aplicate, iar lipsa de bune practici este de fapt cronică şi binecunoscută tuturor celor angajaţi nu numai în Planul de Dezvoltare a Intrastructurii ci cam în orice activitate lucrativă din România.

    Cred că din cauza asta premierul Franks s-a supărat un pic pe premierul Boc. Dacă nu mă înşel, valoarea tranşei pe care FMI ne-o pune la dispoziţie este de 500 de milioane de euro. Valoarea ne poate oferi o idee despre cât este nevoie pentru a motiva o demisie de premier.

  • Plugul de zăpadă şi porumbul la metru

    Trofim Denisovici Lisenko s-a născut în 1898 şi a plecat din lumea aceasta în 1976. Viţă de ţăran ucrainean, s-a autopromovat susţinând că a rezolvat problema fertilizării terenurilor fără îngrăşăminte; prin 1928 susţinea că a inventat un procedeu de îmbunătăţire a culturilor, numit vernalizare, care prevedea umezirea şi răcirea seminţelor, ceea ce ar fi dus la nişte recolte nemaivăzute.

    Un ins înfipt, Lisenko şi-a promovat susţinut ideile, într-o perioadă în care oricum sovieticii erau dispuşi fie să îşi asume cam orice descoperire majoră a lumii – becul, radioul sau avionul, fie să conteste ce nu îşi puteau asuma – genetica mendeliană în cazul lui Lisenko. În cele din urmă a intrat în joc chiar Stalin, care voia o producţie agricolă mare şi care nu înghiţea teoriile despre ereditate şi rolul acesteia; drept urmare, Lisenko a devenit un simbol al ţăranilor autodidacţi, un răsfăţat al presei de partid şi un mare inovator.

    Lisenko a făcut orice pentru a-şi păstra statutul: şi-a denunţat adversarii şi folosea chestionare date fermierilor pentru a-şi impune şi susţine procedeul de vernalizare, ocolind astfel testarea ştiinţifică, directă, a metodei sale. Undeva prin 1937 – 1940 Lisenko era deja membru al Sovietului Suprem şi directorul Institutului de Genetică al Academiei de Ştiinţe a URSS.

    Ascensiunea lui Lisenko a fost, într-un fel, şi urmarea foametei din 1921 – 1923 şi a celei din 1932 – 1933. Prima a fost generată de confiscarea forţată a cerealelor şi politicile guvernului sovietic şi a ucis cam 10 milioane de oameni. A doua este urmarea colectivizării şi aceloraşi confiscări forţate de alimente; au fost afectate 40 de milioane de persoane şi între cinci şi zece milioane de oameni au murit. Dar nici ideile lui Lisenko nu au avut rezultate prea strălucite: în 1947 a izbucnit o nouă foamete din cauza efectelor colectivizării, secetei, războiului şi a managementului defectuos a rezervelor de stat, care a costat un milion şi jumătate de vieţi. Şi acesta nu este singurul cost al ambiţiilor lisenkoiste, pentru că de-a lungul timpului sute de savanţi au fost trimişi în gulag, iar cercetarea ştiinţifică a fost complet blocată decenii de-a rândul.
    Şi la noi ideile impuse de Lisenko au avut efecte: în 1948 deveneau obligatorii în cercetarea românească; în plus au avut loc epurări politice şi ideologice şi s-a manifestat aceeaşi stagnare în cercetare. Iar unii bătrâni îşi vor mai fi amintind de porumbul semănat “la metru”, adică păstrând un metru distanţă între plante, pentru buna dezvoltare a acestora, chipurile, metodă practicată în sovhozuri. Au existat însă şi oameni, cum a fost cercetătorul Vladimir Moşneagă, care a “ascuns” porumb, material biologic de calitate, în culturi de cânepă sau floarea-soarelui.

    Lisenko şi-a păstrat postul la institut până în 1965, dar influenţa sa a intrat în declin prin anii ’50. Nu ştiu cum ar fi arătat lumea fără ambiţiile ţăranului ucrainean, dar pot presupune că milioanele de oameni morţi de foame şi milioanele de urmaşi din rărunchii lor ar fi putut face din lumea asta ceva mai bun.

    Avem de-a face acum cu o vreme a diletanţilor, cu precădere în politică, dar nu numai, ci şi în viaţa publică, în cultură şi în afaceri. Politicul practică cel mai periculos joc, cel al impunerii de aşa-zişi specialişti pe criterii discreţionare şi, cum rezerva de cadre este limitată, coborâm din ce în ce mai jos ştacheta competenţei.

    Se vorbeşte aiurea de modernizarea unui stat unde trenurile alergau mai repede în urmă cu 150 de ani, iar autostrăzile pot impresiona doar dacă sunt prezentate în costuri şi nu în kilometri, unde spitalizarea este o chestiune de noroc mai mult decât de competenţă şi unde începem de regulă, ca să rămân în zona agricolă, să săpăm ogorul din mijloc. Directori de companii de stat, inspectori, simpli trepăduşi sau funcţionari-cheie sunt numiţi discreţionar, pe baza simplei adeziuni de partid, eventual augmentată cu trecute sau viitoare câştiguri materiale. Ce efecte au, depinde – zelul imbecil sau lenea cronică a acestor oameni, cât ne aruncă înapoi, cât ne costă în vieţi omeneşti, în bunăstare, în fericire toate acestea ne vom da seama mai târziu.
    Prea târziu.

    Chiar după ce am scris acest “prea târziu” am citit o ştire despre plugurile de zăpadă care se îndreptau spre centura capitalei în încercarea de a elibera maşinile blocate acolo şi care au fost întoarse din drum pentru că nu aveau roviniete. Nu mai am nimic de spus.