BusinessMagazin

Tag: America

  • Julian Balea, managing director pentru America de Nord În cadrul Stefano Ricci: „Dacă ar fi să mă întorc, ar trebui să am un motiv cu adevărat bun să o fac”

    Julian Balea
    Funcţie: managing director pentru America de Nord În cadrul Stefano Ricci
    Oraş de reşedinţă: Miami, SUA

    Cum arată o zi din viaţa dumneavoastră?
    Sunt la birou înainte de 9.00 şi încep cu o întâlnire cu echipa pentru a planifica ziua. Unele zile sunt mai aglomerate ca altele. Prioritatea numărul unu este să-mi verific e-mailurile care vin de la sediul central din Italia. Trebuie să rezolvăm orice problemă sau cerinţă înainte de ora 12.00 ora noastră, adică ora 18.00 a Italiei, când se termină acolo programul. Apoi ne concentrăm atenţia pe lucrurile care se îmtâmplă pe fusul nostru orar şi al celorlalte Americi. De cele mai multe ori trebuie să ne ocupăm de comenzile sezoniere sau nonsezoniere. Sunt în permanentă legătură cu managerii locali din punctele de vânzări pentru a rezolva eventuale probleme şi pentru a-i stimula să crească. Supraveghez zilnic şi activitatea departamentelor de contabilitate şi juridic, dar aprob şi noi spaţii, lucrez cu arhitecţii, pentru a mă asigura că totul merge bine pentru deschideri.

    Zece poveşti ale unor români care au reuşit. Cum au ajuns să lucreze pentru NASA, în laboratoarele de cercetare ale unor giganţi sau chiar să conducă companii de sute de milioane de dolari

    Spuneţi-mi trei lucruri care ar trebui îmbunătăţite în România
    În primul rând aş aminti infrastructura şi lipsa spaţiilor de parcare în oraşe. În zona de retail cred că mai e spaţiu de dezvoltare pentru a acoperi toate palierele de preţ. Totodată, cred că ar trebui adoptată moneda euro care oricum este moneda folosită pentru anumite hoteluri şi restaurante, la fel şi la companiile de rent-a-car.

    Cum e traficul în România faţă de unde locuiţi? Dar cafeaua şi scena culinară? 
    Din lipsa autostrăzilor, traficul din România are mult de suferit. Este dificil să conduci prin satele din România şi ar trebui să existe o variantă ocolitoare. Prin comparaţie, în Miami există blocaje fix pe autostrăzi, motiv pentru care eu le evit. La polul opus, am simţit o dezvoltare a scenei culinare din România. Spre exemplu, am descoperit şi în Braşov o cafenea Starbucks, brandul nostru de toate zilele în SUA. Mai mult, există o varietate mult mai mare de restaurante, atât în Bucureşti, dar şi în oraşe de provincie precum Braşovul. Se observă o îmbunătăţire majoră faţă de acum un deceniu.

    Visul american: Julian Balea locuieşte pe coasta de est a Statelor Unite, în însoritul Miami, de unde conduce, din poziţia de general manager, operaţiunile din America de Nord, Centrală şi Sud ale brandului italian de modă de lux Stefano Ricci. A plecat din ţară acum mai bine de două decenii şi a decis să îşi construiască o carieră dincolo de Atlantic.

    „Am plecat din ţară în 1995, când am primit o bursă (cu finanţare doar parţială – n.red.) pentru a studia la Universitatea Colorado. Eram atunci în anul III de liceu şi am decis să accept. Am văzut în această oportunitate şansa să descopăr mai multe despre ţara considerată a fi cel mai de succes exemplu de stat capitalist”, spune executivul.

    Recunoaşte că nu s-a gândit şi nu se gândeşte să se întoarcă în ţară, afirmând că atât el, cât şi familia sa sunt fericiţi cu viaţa pe care şi-au construit-o în SUA. Îi e dor totuşi de locurile unde a crescut, de lucrurile simple pe care nu le aprecia când era în ţară.

    „Mi-e dor să culeg cireşele din livada şi strugurii din vie. Şi cel mai dor îmi e de părinţii mei, care nu mai sunt.” Nu-i e dor însă de iernile dure din România, mai ales că locuieşte la Miami, unde este vară permanent.

    A fost acasă recent, în această vară, şi spune că observă o serie de schimbări în bine, de la customer service la faptul că oamenii sunt mai prietenoşi. Şi sunt şi mai puţine gropi în asfalt. Iar copiii au mai multe locuri unde îşi pot petrece timpul, parcuri şi zone de relaxare. „Dacă ar fi să mă întorc, ar trebui să am un motiv cu adevărat bun să o fac. Nu contează dacă ar fi pentru o poziţie de angajat sau pentru o oportunitate antreprenorială, dar ar trebui să fie ceva care să îmi permită să aplic tot ce am învăţat în aceşti ani cât am locuit peste hotare.”

    Şi totuşi, ce l-a convins pe Julian Balea să rămână în SUA timp de mai bine de două decenii? După absolvirea facultăţii a lucrat ca barman, apoi ca vânzător într-un magazin, iar astăzi este managing director pentru America de Nord, Centrală şi de Sud în cadrul Stefano Ricci, unul dintre cele mai scumpe branduri de lux din lume. Executivul de origine română lucrează astfel cu peste 100 de magazine multibrand, monobrand şi de tip department store, administrând un business de câteva zeci de milioane de dolari, conform celor mai recente date. S-a alăturat brandului italian la începutul anului 2010, iar la momentul acela se ocupa doar de vânzările în sistem angro către clientul Neiman Marcus (un lanţ de magazine de tip department store). În ianuarie 2014 i s-a oferit posibilitatea să preia rolul de manager de vânzări en gros pentru toată America de Nord. „Abia la momentul acesta ajunsesem să înţeleg cu adevărat potenţialul brandului Stefano Ricci pe scena globală a modei. Iar doi ani mai târziu am preluat chiar mai multe responsabilităţi, inclusiv poziţia de director de vânzări.”

    Astăzi este managing director pentru Americi, fiind responsabil pentru operaţiunile de tip angro dar şi pentru o parte din cele de tip retail.

    „Am implementat noi canale de distribuţie în Americi (America de Nord, Centrală şi de Sud – n. red.) folosind cele mai noi tehnologii disponibile. Mai mult, am dezvoltat segmentul de e-commerce în America de Nord.” Iar acum lucrează la noi proiecte pentru a creşte vizibilitatea brandului şi eficienţa businessului pe pieţele de care se ocupă.

    „Pe scurt, jobul meu presupune: majorarea vânzărilor, crearea de noi oportunităţi de business, deschiderea de noi pieţe.” Recunoaşte însă că are în jurul său o echipă eficientă care-l ajută să îşi îndeplinească targeturile.

  • S-a ajuns prea departe! Şi-a permis să ironizeze o vedetă şi acum e ameninţat cu moartea! Prima reacţ

    Mark Knight este unul din cei mai importanţi caricaturişti australieni, iar desenul a fost publicat în ziarul din Melbourne Herald Sun. Fără tentă rasistă, desenul realizat a provocat o multitudine de reacţii, scandalul trecând deja la un alt nivel după ce realizatorul caricaturii a fost ameninţat cu moartea.

    “Mark va avea parte de tot sprijinul”, în timp ce preşedintele executiv al News Corp. Australia, Michael Miller, a afirmat că criticile aduse lui Knight “arată că lumea a devenit prea corectă politic”, au încercat să-i ia apărarea lui Knight editorul publicaţiei australiene şi Michael Miller, preşedintele News Corp.

    Cititi mai multe pe www.meidafax.ro

  • Reportaj din unul dintre cele mai emblematice oraşe din Statele Unite: Cum arată cu adevărat viaţa în Los Angeles, departe de iluzia Hollywood-ului

    Atunci când m-am decis să vizitez Los Angeles, prelungind pentru câteva zile călătoria pe care urma să o fac la Seattle, aveam în minte tot felul de imagini văzute în filme precum La La Land SAU City of Angels. Realitatea din Los Angeles e însă cu totul alta şi te loveşte încă de când cobori din avion.

    Primele peisaje pe care le vezi nu sunt cele cu plajele idilice din Malibu sau cartierele de lux din zona Beverly Hills, ci unele aride, fără prea multă culoare.

    Los Angeles, cel mai important oraş de pe coasta de vest a Statelor Unite, este un loc al contrastelor – am înţeles destul de repede asta, fiind cazat la doar câteva minute de mers pe jos de centrul financiar şi totuşi într-un cartier pe care probabil l-aş ocoli în timpul unei plimbări prin Bucureşti.

    Oamenii din Los Angeles vor parcă să confirme toate stereotipurile cu care s-au confruntat de-a lungul timpului: umblă pe stradă cu casetofoane, cu muzica dată la maximum, sau împânzesc oraşul de magazine cu specific sud-american. Vorbesc de minorităţi, evident, pentru că acestea sunt cele care contează în Oraşul Îngerilor.

    Din zgârie-nori în ghetouri

    Am profitat de apropierea de staţia de metrou de pe 7th Street, un fel de nod între majoritatea liniilor care străbat LA-ul, şi am plecat în explorarea oraşului. Ca orice turist bine informat, mi-am început aventura în LA cu o vizită la portul Santa Monica, punct de interes care atrage zeci de mii de oameni în fiecare seară.

    După un drum de aproape o oră, am ajuns pe plaja pe care localnicii o numesc „graniţa dintre partea bună a oraşului şi restul Los Angelesului“. Având în minte o replică memorabilă din Închisoarea îngerilor, m-am alăturat miilor de turişti şi am intrat pe pontonul principal: o nebunie de lumini, magazine şi tot felul de restaurante. Ceva mai în faţă, câţiva pescari stăteau şi ascultau melodii tradiţionale din Hawaii, interpretate de un domn care ţinea să mulţumească, după fiecare piesă, celor care îi aruncau în şapcă un dolar sau doi. Atmosfera era într-adevăr deosebită, aşa că m-am oprit şi eu să îl ascult timp de câteva minute.

    Santa Monica Pier e probabil locul care mi-a plăcut cel mai mult în Los Angeles; nu am ajuns, ce-i drept, în cartiere faimoase precum Beverly Hills sau Malibu, acolo unde vedetele îşi împart vilele de pe malul Pacificului.

    În următoarele zile am ajuns şi pe Venice Beach, plaja de care vă amintiţi desigur din multe filme americane. Nu e un loc pe care să îl recomand; închipuiţi-vă un Costineşti ceva mai gălăgios, ceva mai murdar şi ceva mai aglomerat şi vă veţi face o idee despre cum arată Venice Beach.

    Los Angeles e un oraş întins, iar sistemul de metrou nu e pus la punct la fel de bine ca în oraşele turistice din Europa. Sunt foarte multe locuri în care nu poţi ajunge decât după ce schimbi mai multe mijloace de transport în comun: metrou, tren, chiar şi unul sau două autobuze. E recomandat să mergi pe jos, dar distanţele şi temperatura de peste 40 de grade nu mi-au permis să acopăr suprafeţe foarte mari. Prin urmare, m-am întors la metrou, decis să parcurg celebra Walk of Fame şi să văd câteva repere importante ale cinematografiei americane, aşa cum ar fi Teatrul Chinezesc sau Sala Dolby, unde se decernează premiile Oscar. Zis şi făcut: de la 7th Street am luat-o spre bulevardul Hollywood, urmărind apoi numele înşirate pe asfaltul încins.

    Mă întrebam, în sinea mea, câte mii sau milioane de oameni trecuseră pe aici în căutarea faimei. Câţi veniseră cu visuri şi câte din acele visuri deveniseră realitate. V-aţi întrebat vreodată de ce Los Angeles e numit La La Land? Nu e un joc de cuvinte, ci asemănarea cu un loc de basm, un loc în care visul american se manifestă, poate, cel mai bine.

    Centrul financiar al oraşului este dominat de clădiri înalte, de sute de etaje, care afişează ostentativ numele unor bănci ca Wells Fargo, Bank of America sau HSBC. Lângă ele, legendarul Staples Center e păzit de statuile celor care au devenit legende în baseball sau baschet. E un loc care nu se potriveşte cu restul oraşului: oamenii sunt la costum, străzile sunt curate, iar fast-food-urile lasă loc restaurantelor cu pretenţii. Chiar şi 7-Eleven (lanţ de magazine nonstop din Statele Unite) are alte reguli aici, una fiind că nu comercializează alcool.

    Nu trebuie să te îndepărtezi însă prea mult ca să intri în contact cu adevăratul Los Angeles, un oraş murdar, cu case de maximum două etaje, cu magazine în care totul e scris în spaniolă şi în care mişună oameni care par să-şi fi pierdut minţile.

    Unul dintre obiectivele mele a fost, încă de la început, parcul de distracţii Six Flags Magic Mountain. Ca împătimit al senzaţiilor tari, ştiam că lanţul Six Flags propune unele dintre cele mai periculoase rollercoastere din lume, aşa că nu aş fi putut rata ocazia să urc în Goliath, Twisted Collossus sau Joker’s Revenge. Aş putea povesti mult şi bine despre sentimentul pe care îl ai atunci când te urci în X2, singurul rollercoaster din lume în care scaunele se rotesc 360 de grade, dar o să mă rezum la aventurile din Los Angeles.

    Trebuie totuşi să amintesc câteva dintre lucrurile pe care le-am văzut în drum spre parc (Six Flags se află la aproximativ 80 de kilometri de LA), în primul rând oraşul-suburbie Santa Clarita. E unul dintre locurile care m-au impresionat în Statele Unite, aşa cum s-a întâmplat şi cu Kirkland, oraşul de pe malul lacului Washington unde am fost cazat în timpul evenimentului Imagine Cup, organizat de Microsoft. „Where the good life takes you” („Acolo unde te duce viaţa bună” – n. red.) era mottoul oraşului, prezent pe toate străzile, semafoarele şi chiar autobuzele care tranzitau localitatea. Şi asta era şi impresia pe care mi-a lăsat-o Santa Clarita: un loc unde ajungi atunci când totul a mers bine.

    Viaţa în suburbii

    Kirkland, un orăşel aşezat pe malul lacului Washington, se apropie cel mai mult de imaginea pe care o aveam despre Statele Unite. E o suburbie cu case la curte, îngrădite de garduri albe, cu oameni politicoşi şi o stare generală de mulţumire pe care o percepi aproape imediat. E un loc în care nu oricine îşi permite să locuiască, dovadă fiind şi zecile de bărci sau iahturi înşirate în port. Kirkland se află la 15-20 de kilometri de Seattle, un oraş cosmopolit în care se îmbină, armonios, vechiul şi noul: cinematografe Paramount stau la baza unor zgârie-nori de sute de etaje. Pontoane din lemn se află la doar câţiva metri de sediile unor companii care au redefinit ideea de tehnologie.

    Seattle nu are farmecul unui oraş european sau grandoarea unei capitale asiatice, aşa cum e Hong Kong, dar este totuşi un loc în care te plimbi cu plăcere. Mi s-a părut extrem de interesant turul campusului Microsoft, care mi-a dat ocazia să aflu câteva lucruri mai puţin ştiute despre Bill Gates. „Ştiţi cum s-au cunoscut Bill şi Melinda?”, ne-a întrebat ghidul nostru, arătând apoi cu mâna către o fereastră. „Bill se plimba seara pe lângă clădirea de birouri şi vedea, deseori, lumina aprinsă la acel birou mult după terminarea programului de lucru. A urcat într-o bună seară şi a găsit-o pe Melinda lucrând.”

    Am mai aflat, printre altele, că din campusul Microsoft lipseşte clădirea cu numărul 7; motivul e unul cât se poate de simplu: lui Gates i se părea un număr ce aduce ghinion, aşa că a trecut de la 6 direct la numărul 8. Complexul ce găzduieşte peste 40.000 de angajaţi e unul spectaculos, incluzând lucruri inedite precum spaţii de relaxare construite în copaci sau „căsuţe poştale” unde angajaţii pot lăsa cărţi care le-au plăcut, astfel încât şi alţii să le poată răsfoi. E o cultură diferită de cea cu care suntem noi obişnuiţi, una pe care am mai întâlnit-o doar în unele sedii ale Google.

    Am părăsit Statele Unite cu dorinţa de a mă întoarce, însă nu neapărat în locurile descrise mai sus.

  • O pierdere culturală inestimabilă – GALERIE FOTO – VIDEO

    Colecţia muzeului număra peste 20 de milioane de piese inestimabile şi o bibliotecă cu mai mult de 530.000 de titluri, iar Luzia era prima fosilă umană descoperită în Brazilia – în 1970, în timpul unei misiuni coordonate de antropologul francez Anette Laming-Emperaire.

    Pornind de la craniul descoperit, cercetătorii de la Universitatea din Manchester, Marea Britanie, au reuşit să reconstituie digital chipul Luziei, sursă de inspiraţie pentru o sculptură expusă la muzeu.

    Autorităţile braziliene sunt criticate pentru această “moarte anunţată”, mulţi fiind de părere că incendiul este o consecinţă a reducerilor bugetare mari ce afectează de mulţi ani proiectele de conservare a patrimoniului local.

    De altfel, luni, mai multe mii de persoane au protestat în centrul oraşului Rio de Janeiro, faţă de neglijenţa manifestată de autorităţile în domeniu.

    Considerat drept cel mai mare muzeu de istorie naturală din America Latină, Muzeul Naţional din Rio de Janeiro, care a sărbătorit două sute de ani de la înfiinţare în iunie, era celebru pentru colecţia paleontologică.

    Fostul palat imperial găzduia, printre altele, scheletul unui dinozaur descoperit în Minas Gerais, dar şi alte 26.000 de fosile ale unor specii dispărute, precum tigrul cu dinţi sabie.

  • Regina traficului de droguri. Cum a reusit o fetiţă săracă din Columbia să câştige 80 de milioane de dolari pe luna

    Şi-a condus oamenii din subordine cu mână de fier. A fentat justiţia şi autorităţile americane. A fost idol pentru mii de oameni încă din timpul vieţii. A fost subiect de filme şi i s-au dedicat cântece. În cele din urmă a sfârşit-o în mod previzibil pentru o femeie din mafia traficului de droguri. Însă cu siguranţă, povestea vieţii ei nu va fi niciodată uitată în toată lumea Americii Latine…
     
    Micuţă, scundă, cu bărbie dublă, expresie blajin-resemnată şi cu o constituţie fizică îndesată, cea considerată de mulţi drept cea mai periculoasă femeie interlop din lume, ar părea la prima vedere o bunicuţă liniştită din vecini. Doar că nimeni dintre cei care o cunoşteau sau au auzit de Griselda Blanco nu se gândeau la ea în aceşti termeni. Femeia în vârstă de 69 de ani îşi construise o reputaţie cumplită presărată cu sute de crime la ordinul său.


    Născută pe data de 15 februarie 1943 în Columbia, cea care avea să fie cunoscută ulterior sub nume precum Naşa Drogurilor, Regina Narco-Traficanşilor, La Madrina, Văduva Neagră din Cartagena, a fost reposnabilă pentru mai mult de 300 de execuţii la comandă în perioada când era stăpâna traficului de droguri dinspre Columbia spre New York, Miami şi California. Născută în Cartagena, o localitate din nord-estul Columbiei, Griselda şi mama ei, Ana Lucia Restrepo s-au mutat în oraşul Medellin, pe când Griselda avea doar trei ani.

    Fată săracă, Griselda s-a apucat de furturi din buzunare încă din fragedă pruncie, astfel încât la vârsta de 14 ani ajunsese deja o maestră în acest domeniu. Tot atunci, adolescenta nu a mai suportat bătăile primite de la mama sa ajunsă alcoolică şi dependentă de droguri, astfel încât Griselda a fugit de acasă. Din nefericire pentru ea, viitoarea spaimă a autorităţilor columbiene şi americane, a nimerit pe atunci într-o reţea de prostituţie, unde a fost obligată să-şi vândă oricui trupul.

    Fata nu s-a împăcat cu soarta-i cruntă, astfel încât la vârsta de 20 de ani s-a decis să renunţe la prostituţie pentru un viitor mai sigur şi deloc înjositor. Cum viaţa în sine, situaţia şi societatea nu-i prea ofereau alternative onorabile sau pe gustul ei, Griselda s-a gândit să intre în lumea sumbră şi periculoasă a traficanţilor de droguri, într-o perioadă când ţara ei, Columbia, deţinea titlul de lider al exportului de cocaină şi heroină pe plan mondial.

    S-a măritat cu primul său soţ, Carlos Trujillo un traficant local din Medellin pentru a avea acces în periculoasa lume interlopă a acestui temut oraş columbian. Carlos i-a dăruit trei fii, dar creşterea acestora nu a împiedicat-o din drumul ale. Tenace şi răbdătoare, Griselda perservera într-o lume atât de dură şi periculoasă în care foarte puţini bărbaţi reuşesc să se impună. Cu timpul, Griselda s-a familiarizat cu toate aspectele şi tainele universului traficului de droguri.

    Cititi mai multe pe www.descopera.ro

  • Telegramă din America lui Trump

    Primele peisaje pe care le vezi nu sunt cele cu plajele idilice din Malibu sau cartierele de lux din zona Beverly Hills, ci unele aride, fără prea multă culoare.

    Los Angeles, cel mai important oraş de pe coasta de vest a Statelor Unite, este un loc al contrastelor – am înţeles destul de repede asta, fiind cazat la doar câteva minute de mers pe jos de centrul financiar şi totuşi într-un cartier pe care probabil l-aş ocoli în timpul unei plimbări prin Bucureşti.

    Oamenii din Los Angeles vor parcă să confirme toate stereotipurile cu care s-au confruntat de-a lungul timpului: umblă pe stradă cu casetofoane, cu muzica dată la maximum, sau împânzesc oraşul de magazine cu specific sud-american. Vorbesc de minorităţi, evident, pentru că acestea sunt cele care contează în Oraşul Îngerilor.

    Din zgârie-nori în ghetouri

    Am profitat de apropierea de staţia de metrou de pe 7th Street, un fel de nod între majoritatea liniilor care străbat LA-ul, şi am plecat în explorarea oraşului. Ca orice turist bine informat, mi-am început aventura în LA cu o vizită la portul Santa Monica, punct de interes care atrage zeci de mii de oameni în fiecare seară.

    După un drum de aproape o oră, am ajuns pe plaja pe care localnicii o numesc „graniţa dintre partea bună a oraşului şi restul Los Angelesului“. Având în minte o replică memorabilă din Închisoarea îngerilor, m-am alăturat miilor de turişti şi am intrat pe pontonul principal: o nebunie de lumini, magazine şi tot felul de restaurante. Ceva mai în faţă, câţiva pescari stăteau şi ascultau melodii tradiţionale din Hawaii, interpretate de un domn care ţinea să mulţumească, după fiecare piesă, celor care îi aruncau în şapcă un dolar sau doi. Atmosfera era într-adevăr deosebită, aşa că m-am oprit şi eu să îl ascult timp de câteva minute.

    Santa Monica Pier e probabil locul care mi-a plăcut cel mai mult în Los Angeles; nu am ajuns, ce-i drept, în cartiere faimoase precum Beverly Hills sau Malibu, acolo unde vedetele îşi împart vilele de pe malul Pacificului.

    În următoarele zile am ajuns şi pe Venice Beach, plaja de care vă amintiţi desigur din multe filme americane. Nu e un loc pe care să îl recomand; închipuiţi-vă un Costineşti ceva mai gălăgios, ceva mai murdar şi ceva mai aglomerat şi vă veţi face o idee despre cum arată Venice Beach.

    Los Angeles e un oraş întins, iar sistemul de metrou nu e pus la punct la fel de bine ca în oraşele turistice din Europa. Sunt foarte multe locuri în care nu poţi ajunge decât după ce schimbi mai multe mijloace de transport în comun: metrou, tren, chiar şi unul sau două autobuze. E recomandat să mergi pe jos, dar distanţele şi temperatura de peste 40 de grade nu mi-au permis să acopăr suprafeţe foarte mari. Prin urmare, m-am întors la metrou, decis să parcurg celebra Walk of Fame şi să văd câteva repere importante ale cinematografiei americane, aşa cum ar fi Teatrul Chinezesc sau Sala Dolby, unde se decernează premiile Oscar. Zis şi făcut: de la 7th Street am luat-o spre bulevardul Hollywood, urmărind apoi numele înşirate pe asfaltul încins.

    Mă întrebam, în sinea mea, câte mii sau milioane de oameni trecuseră pe aici în căutarea faimei. Câţi veniseră cu visuri şi câte din acele visuri deveniseră realitate. V-aţi întrebat vreodată de ce Los Angeles e numit La La Land? Nu e un joc de cuvinte, ci asemănarea cu un loc de basm, un loc în care visul american se manifestă, poate, cel mai bine.

    Centrul financiar al oraşului este dominat de clădiri înalte, de sute de etaje, care afişează ostentativ numele unor bănci ca Wells Fargo, Bank of America sau HSBC. Lângă ele, legendarul Staples Center e păzit de statuile celor care au devenit legende în baseball sau baschet. E un loc care nu se potriveşte cu restul oraşului: oamenii sunt la costum, străzile sunt curate, iar fast-food-urile lasă loc restaurantelor cu pretenţii. Chiar şi 7-Eleven (lanţ de magazine nonstop din Statele Unite) are alte reguli aici, una fiind că nu comercializează alcool.

    Nu trebuie să te îndepărtezi însă prea mult ca să intri în contact cu adevăratul Los Angeles, un oraş murdar, cu case de maximum două etaje, cu magazine în care totul e scris în spaniolă şi în care mişună oameni care par să-şi fi pierdut minţile.

    Unul dintre obiectivele mele a fost, încă de la început, parcul de distracţii Six Flags Magic Mountain. Ca împătimit al senzaţiilor tari, ştiam că lanţul Six Flags propune unele dintre cele mai periculoase rollercoastere din lume, aşa că nu aş fi putut rata ocazia să urc în Goliath, Twisted Collossus sau Joker’s Revenge. Aş putea povesti mult şi bine despre sentimentul pe care îl ai atunci când te urci în X2, singurul rollercoaster din lume în care scaunele se rotesc 360 de grade, dar o să mă rezum la aventurile din Los Angeles.

    Trebuie totuşi să amintesc câteva dintre lucrurile pe care le-am văzut în drum spre parc (Six Flags se află la aproximativ 80 de kilometri de LA), în primul rând oraşul-suburbie Santa Clarita. E unul dintre locurile care m-au impresionat în Statele Unite, aşa cum s-a întâmplat şi cu Kirkland, oraşul de pe malul lacului Washington unde am fost cazat în timpul evenimentului Imagine Cup, organizat de Microsoft. „Where the good life takes you” („Acolo unde te duce viaţa bună” – n. red.) era mottoul oraşului, prezent pe toate străzile, semafoarele şi chiar autobuzele care tranzitau localitatea. Şi asta era şi impresia pe care mi-a lăsat-o Santa Clarita: un loc unde ajungi atunci când totul a mers bine.

    Viaţa în suburbii

    Kirkland, un orăşel aşezat pe malul lacului Washington, se apropie cel mai mult de imaginea pe care o aveam despre Statele Unite. E o suburbie cu case la curte, îngrădite de garduri albe, cu oameni politicoşi şi o stare generală de mulţumire pe care o percepi aproape imediat. E un loc în care nu oricine îşi permite să locuiască, dovadă fiind şi zecile de bărci sau iahturi înşirate în port. Kirkland se află la 15-20 de kilometri de Seattle, un oraş cosmopolit în care se îmbină, armonios, vechiul şi noul: cinematografe Paramount stau la baza unor zgârie-nori de sute de etaje. Pontoane din lemn se află la doar câţiva metri de sediile unor companii care au redefinit ideea de tehnologie.

    Seattle nu are farmecul unui oraş european sau grandoarea unei capitale asiatice, aşa cum e Hong Kong, dar este totuşi un loc în care te plimbi cu plăcere. Mi s-a părut extrem de interesant turul campusului Microsoft, care mi-a dat ocazia să aflu câteva lucruri mai puţin ştiute despre Bill Gates. „Ştiţi cum s-au cunoscut Bill şi Melinda?”, ne-a întrebat ghidul nostru, arătând apoi cu mâna către o fereastră. „Bill se plimba seara pe lângă clădirea de birouri şi vedea, deseori, lumina aprinsă la acel birou mult după terminarea programului de lucru. A urcat într-o bună seară şi a găsit-o pe Melinda lucrând.”

    Am mai aflat, printre altele, că din campusul Microsoft lipseşte clădirea cu numărul 7; motivul e unul cât se poate de simplu: lui Gates i se părea un număr ce aduce ghinion, aşa că a trecut de la 6 direct la numărul 8. Complexul ce găzduieşte peste 40.000 de angajaţi e unul spectaculos, incluzând lucruri inedite precum spaţii de relaxare construite în copaci sau „căsuţe poştale” unde angajaţii pot lăsa cărţi care le-au plăcut, astfel încât şi alţii să le poată răsfoi. E o cultură diferită de cea cu care suntem noi obişnuiţi, una pe care am mai întâlnit-o doar în unele sedii ale Google.

    Am părăsit Statele Unite cu dorinţa de a mă întoarce, însă nu neapărat în locurile descrise mai sus.

  • “Cât dai ca să te duc la aeroport?” O nouă companie de taxi care ameninţă Uber îşi lasă clienţii să folosească o metodă revoluţionară de plată

    Un start-up din Rusia ameninţă supremaţia Uber pe piaţa de profil, propunând un sistem inedit: clienţii pot negocia tariful cursei în timp real.

    În vreme ce Uber, Lyft şi celelalte companii de ride-sharing folosesc algoritmi care iau în calcul traficul sau ora la care s-a făcut comanda pentru a calcula costul unei curse, InDriver permite clienţilor să ofere un preţ; dacă şoferul e de-acord, el poate accepta cursa, în caz contrar având posibilitatea de a negocia.

    InDriver a intermediat deja peste un milion de curse în Siberia şi America Latină, prima piaţă internaţională pe care start-up-ul a intrat. Compania a obţinut de curând finanţare în valoare de 10 milioane de dolari cu care vrea să intre pe piaţa din America de Nord.

    InDriver s-a lansat în 2012 în Yakutsk, un oraş siberian unde temperatura medie anuală e de sub 0 grade. Mai multe companii de taxi s-au înţeles pentru a dubla tarifele, iar localnicii au reacţionat prin crearea unui grup online în care pasagerii introduceau o destinaţie şi o sumă pe care erau dispuşi să o plătească. Un antreprenor IT a înţeles potenţialul ideii şi a fondat InDriver.

  • Tăriceanu: Suntem într-o situaţie de RĂZBOI cu adversarii politici/ Despre Maior: Face o greşeală impardonabilă. Se implică în jocurile din America

    Tăriceanu: Suntem într-o situaţie de război cu adversarii politici

    Preşedintele ALDE a declarat, miercuri, la Şcoala Politică de Vară a Organizaţiei Femelilor Liberal Democrate (OFLDE), care se desfăşoară la Mamaia, că ”structuri paralele de putere” au decis eliminarea adversarilor politici, ”prin mijloace ilegale”.

    ”Suntem într-o situaţie de război cu adversarii politici, care au folosit toate situaţiile ilegale în lupta politică. Dacă ei vor război, atunci trebuie să fim şi noi mobilizaţi pentru război”, a adăugat Tăriceanu.

    Potrivit lui Tăriceanu, adversarii politici ”au folosit toate mijloacele ilegale şi imorale în lupta politică”.

    ”Mai e o vorbă pe care o ştiţi: la război ca la război. (…) Trebuie să fim mobilizaţi pentru război, dar pentru unul moral şi legal. Protocoalele ne arată, de fapt, altceva. Ne arată că justiţia era controlată prin mijloacele secrete, la un moment dat vorbeam de mijloacele oculte, acum nu mai vorbesc de mijloace oculte pentru că ele au ieşit la suprafaţă. Vedem că, probabil, în justiţia din România în ultimii ani au căzut victime nevinovate ale acestor înţelegeri secrete, oameni care probabil astăzi sunt condamnaţi, unii cu executare, alţii poate au primit numai condamnare cu suspendare, dar în fond carierele lor profesionale, viaţa lor, demnitatea lor au fost practic distruse”, a afirmat Călin Popescu Tăriceanu.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Povestea timişorencei care a cumpărat eMAG. „Mi-a luat câteva luni doar ca să mă invite la sediu”

    Timişoreanca Cristina Berta Jones a fost nevoită să-şi termine liceul în SUA, fără să-şi fi propus acest lucru, şi, spune ea, fără să aibă prea mulţi bani. După 22 de ani, ca Chief Operating Officer al fondului de investiţii Naspers, este responsabilă de tranzacţii de miliarde de euro. Ea l-a convins pe Iulian Stanciu să vândă eMAG.

    „S-au întâmplat toate cu mare noroc, din punct în punct am reuşit să-mi găsesc următoarea şansă, la fiecare cotitură. A fost mult noroc. Câte s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost acel moment!”, povesteşte românca, ce a realizat tranzacţii de peste 5 miliarde de dolari în cei şase ani de când se află la fondul de investiţii Naspers.

    Cristina Berta Jones nu şi-a dorit de mică să fie investitor, ci se vedea medic, iar dacă anumiţi profesori ai Colegiului Naţional Bănăţean din Timişoara ar fi acţionat diferit, cu siguranţă că viaţa româncei ar fi fost alta, spune ea privind în urmă. A plecat la jumătatea clasei a XI-a în Statele Unite ale Americii, cu o bursă din partea fundaţiei Soros, vreme de şase luni. La întoarcere, a avut parte de o surpriză. „Domnişoară, cât dumneavoastră aţi fost în SUA cu aşa-zisele studii şi v-aţi distrat, noi aici am făcut carte. Cum vă închipuţi dumneavoastră că vă întoarceţi şi noi vă trecem în următorul an?”, a fost sentinţa dată de profesori, povesteşte acum. Îmbrăcată simplu, cu o rochie neagră elegantă, Cristina Berta Jones vorbeşte cumpătat căutându-şi cuvintele româneşti, pe care le foloseşte mai rar, acum, în viaţa de zi cu zi. Are vocea uşor răguşită şi când vorbeşte despre trecut se uită în sus, apoi revine cu privirea asupra mea.

    Lovindu-se de ideile obtuze ale profesorilor din liceu, tânăra s-a văzut nevoită să se întoarcă în SUA. „Nu plănuiam să mă întorc imediat, dar profesorii nu mi-au lăsat nicio alternativă. Nu mi-au închis clasa a XI-a şi nu mă lăsau să trec în clasa a XII-a”, povesteşte ea. Mai mult de atât, în America nu putea continua în sistemul public deoarece nu avea destule credite pentru a i se putea echivala studiile „şi până la urmă am primit o bursă la o şcoală privată şi am terminat acolo”. Aşadar, profesorii din România i-au forţat mâna şi Cristina Berta Jones a fost nevoită să înveţe într-o ţară străină, fără familie şi fără prea mulţi bani. „Am fost singură, nu aveam niciun ban. În primele şase luni Fundaţia Soros mi-a dat 50 de dolari pe lună, bani de buzunar”, mărturiseşte ea. Povesteşte că a stat în SUA, la o familie de americani cu trei copii; acestora, spune românca, „le plăcea să cunoască oameni din altă lume, altă cultură”.

    Odată absolvit liceul, a aplicat la „toate universităţile care ofereau bursă” şi a fost acceptată la Middlebury College, unde a studiat matematică şi ştiinţele economice. Şi-a dat seama că medicina, pe care voia să o studieze în România nu era, totuşi, un domeniu care să o pasioneze şi „când m-am găsit într-un loc unde îmi puteam reexamina planurile şi pasiunile, m-am gândit la business”.

    Bursa obţinută la facultate îi ajungea pentru cheltuielile legate de şcoală, dar a fost nevoie să se şi angajeze, iniţial în campusul facultăţii, pe un post de fundraising. „Dădeam telefoane pe la alumni care au terminat colegiul respectiv şi încercam să obţin donaţii. Căutam informaţii despre companiile lui X şi Y ca să ne dăm seama cam cât de bine o duce şi cam cât de mare era donaţia pe care o ceream pentru colegiu”, descrie ea activitatea de atunci. Era un loc de muncă bine plătit, spune ea, iar experienţa de atunci s-a dovedit folositoare şi în cariera pe care şi-a construit-o ulterior.

    Cât de mari sunt diferenţele dintre sistemul de învăţământ din Statele Unite ale Americii şi cel european, sau, mai bine, cel românesc? „Au fost două momente când mi-am dat seama că tot ceea ce mă făcea pe mine un student bun în România nu era destul pentru State”, spune ea. Primul moment a fost la liceu, când eseul de la ora de engleză i-a fost înapoiat înroşit, profesorul atrăgându-i atenţia că nu-şi exprima gândurile în legătură cu subiectul, ci doar relata ce fusese învăţată. „A fost un şoc. Tu vrei să afli ce gândesc eu?” Al doilea moment a fost în primul an la Harvard, când s-a văzut nevoită să vorbească în public şi să înfrunte direct disconfortul de a vorbi în faţa a zeci sau sute de oameni.

    După absolvirea facultăţii, prima slujbă obţinută a fost în cadrul unei firme tradiţionale de consultanţă din Washington DC, unde a lucrat doar şase luni, deoarece voia să fie implicată în noul domeniu, pe atunci, numit internet. Aşa că a renunţat şi s-a angajat la un start-up numit Mainspring ce făcea planuri de business şi alte ghiduri (financiare, de comunicare etc). Compania s-a listat la bursă în iulie 2000, iar spre finalul aceluiaşi an a fost preluată de către IBM. Mulţi dintre angajaţii start-up-ului nu au erau mulţumiţi deoarece nu „mai făceam chestii cool”. Nici românca nu a fost mulţumită după achiziţie şi, spune ea, poate ar fi plecat dacă nu era o persoană care să-i atragă atenţia asupra perspectivei. „Am avut un şef care mi-a spus că am două posibilităţi: fie plec, fie stau şi învăţ ceva de la oamenii ăştia, apoi oricum plec la MBA”, povesteşte Cristina Berta Jones. A făcut întocmai şi o vreme a fost umbra unui om de la vânzări din cadrul IBM „care făcea tranzacţii mari, de zeci de milioane de dolari”; aşa a dobândit experienţă în vânzări. „Am multă apreciere pentru oricine are talentul de a vinde ceva. A fost o experienţă extraordinară. Dacă n-ar fi fost sfatul acela, probabil că aş fi dat cu piciorul aceste oportunităţi şi aş fi plecat”, mărturiseşte ea luând o gură de cafea. 

  • Cum şi-a petrecut concediul Alin Burcea, CEO, Paralela 45: “Niciodată cu avionul”

    Am stat într-o „Bastide”, veche fermă transformată în spaţii de cazare, un loc extraordinar, care îţi oferă relaxare totală. În general, pe orice continent m-aş duce, circul numai cu maşina, cu trenul sau cu vaporul, dar niciodată cu avionul. În automobil, atunci când plecăm în vacanţă, punem întotdeauna un aparat de făcut cafea.

    Pe lângă acesta, în fiecare vară nu ne lipsesc multe pălării de soare, costume de baie şi papuci de plajă. În vacanţă folosesc mult gadgeturile, tabletă, telefoane, în aşa fel încât să nu se simtă că lipsesc. În acest mod sunt mereu prezent, fără să mă stresez foarte mult că plecând nu pot continua lucrurile ca atunci când sunt la birou. Suveniruri nu prea luăm, pentru că pur şi simplu nu avem unde să le punem. Am tot luat până acum zece ani, până am realizat că în final ajung într-un sertar.

    Care sunt destinaţiile în care v-aţi dori să ajungeţi şi nu aţi avut încă ocazia?
    Aş vrea să merg peste tot, cel puţin o dată. Însă, în primul rând, vreau să ajung în ţările nordice, în Iran, Armenia, Georgia şi în America de Sud.

    Care sunt preparatele dvs. favorite în vacanţă? Dar băuturile care le însoţesc?
    Mă adaptez culinar gastronomiei locale. În Turcia mănânc preparate din miel, kofte, iskender kebap, în Grecia musaca, salată grecească, tzatziki, kreatopita, în Spania mănânc paella, tortilla sau tapas. Nu beau tărie, vara trebuie băut ceva uşor, în compania familiei sau a prietenilor.