BusinessMagazin

Tag: salarii

  • Salariile românilor cresc, dar sunt înghiţite de inflaţie

    ♦ În luna mai a acestui an, salariul mediu net a crescut cu 12,5% faţă de aceeaşi lună din anul 2021, însă angajaţii români nu au avut o putere de cumpărare mai mare, având în vedere că rata inflaţiei a fost de 14,5% în mai ♦ Raluca Pârvu, BPI România: „Puţini angajatori vor fi în măsură să ţină pasul cu inflaţia. Marginal, unii anunţă că vor face ajustări salariale progresive în cursul anului“.

    Salariul mediu net pe economie a ajuns la peste 3.900 de lei în luna mai a acestui an, în creştere cu 12,5% faţă de aceeaşi lună din anul 2021 şi în scădere cu 1% faţă de luna aprilie din anul 2022, după cum arată datele de la Institutul Naţional de Statistică (INS).

    Spre comparaţie, rata inflaţiei anunţată de INS pentru luna mai din anul 2022 a fost de 14,5%, cu două puncte procentuale peste creşterea salariilor.

    „Puţini angajatori vor fi în măsură să ţină pasul cu inflaţia. Marginal, unii anunţă că vor face ajustări salariale progresive în cursul anului. Totuşi, pe fondul zvonurilor şi informaţiilor contradictorii despre noi taxe, angajatorii vor aştepta să aibă date clare despre modul în care va fi construit salariul brut şi despre cine va suporta – compania, angajatul sau ambii – eventuale creşteri de cheltuieli sociale şi/sau impozit”, a spus pentru ZF Raluca Pârvu, business manager al BPI România, companie de consultanţă în management şi resurse umane.

    Din partea angajatorilor, Mugur Tolici, director de resurse umane în cadrul Băncii Naţionale a României, afirmă că instituţia încearcă să ţină pasul cu inflaţia în salariile pe care le acordă angajaţilor săi. 

    „Încercăm şi noi să păstrăm un echilibru între ceea ce permite bugetul de salariu şi ceea ce erodează inflaţia. Abordarea noastră este foarte atent calibrată către sprijinul personalului cu salarii mai mici. Avem şi noi cam 20% persoane cu studii medii, în mare parte din zona de casierie şi activităţi de suport şi atunci creşterea salarială este diferenţiată, aplicată astfel încât salariile mai mici să fie protejate mai mult. Este un principiu pe care îl aplicăm de mai mult timp. În acelaşi timp, noi avem un exerciţiu de creştere salarială individuală, 2% din bugetul de salarii se acordă sub formă de creştere individuală”, a declarat Mugur Tolici în cadrul evenimentului ZF Bankers Summit 2022.

    De la lună la lună, salariul mediu net pe economie a scăzut cu 1%, respectiv cu  39 lei. Raluca Pârvu spune că această scădere vine pentru că, de obicei, angajaţii primesc prime sezoniere sau bonusuri în luna aprilie.

    „În luna aprilie, salariaţii primesc adesea prime sezoniere sau chiar bonusuri şi de aceea valorile cumulate sunt în mod excepţional mai mari. Comparaţia fiabilă este cu anul trecut, aceeaşi lună”, a explicat ea.

    Afirmaţia ei este întărită şi de Institutul Naţional de Statistică, care spune că în luna mai 2022, în majoritatea activităţilor din sectorul economic, nivelul câştigului salarial mediu net a scăzut pentru că în lunile precedente angajatorii au acordat prime ocazionale, drepturi în natură şi ajutoare băneşti, sume din profitul net şi din alte fonduri.

    În ceea ce priveşte cele mai mari salarii nete din economia locală, industria de IT a rămas liderul şi în luna mai, cu salarii medii nete de aproape 9.200 de lei. Următorii în clasament sunt angajaţii din industria de extracţie a petrolului brut şi a gazelor naturale, cu o medie a salariului net de peste 8.300 de lei. Top trei industrii cu cele mai mari salarii a fost completat de fabricarea produselor din tutun, cu salarii de peste 7.800 de lei în luna mai a acestui an.

    La polul opus au fost salariile din industria HoReCa, cele mai mici din economia locală, cu o medie de puţin peste 2.100 de lei, urmate de cele din fabricarea articolelor de îmbrăcăminte, cu aproape 2.170 de lei, şi de cele din fabricarea de mobilă, de circa 2.550 de lei.

    În sectorul bugetar au fost creşteri ale câştigului salarial mediu net din luna mai comparativ cu luna precedentă, în principal ca urmare a acordării de tichete de vacanţă, ?n învăţământ (Ă11,6%) şi ?n administraţia publică (Ă3,1%). ?n sănătate şi asistenţă socială, câştigul salarial mediu net a scăzut uşor comparativ cu luna precedentă (-1,0%), conform datelor INS.

  • Angajaţii din sectorul public din Ungaria vor o creştere imediată a salariilor de 20%

    Reprezentanţii guvernului maghiar, ai angajaţilor şi autorităţilor locale s-au întâlnit pentru prima dată după alegerile generale câştigate de partidul premierului Viktor Orban, dar nu au ajuns la niciun rezultat în negocierile pentru salarii mai mari, scrie Hungary Today. Ungaria are una dintre cele mai puternice inflaţii din Uniunea Europeană, iar pentru a se proteja de scumpiri, angajaţii din sectorul public se aşteaptă la o majorare imediată a salariilor de 20%. Un sfert dintre angajaţii instituţiilor care depind de bugetul de stat au primit majorări de salarii doar mulţumită creşterii salariului minim pe economie şi a salariului minim garantat.

  • Companiile încep să crească bugetele pentru salarii în încercarea de a acoperi avântul inflaţiei. Cele mai mari majorări se vad în sectorul bunurilor de larg consum, al serviciilor financiare şi în sectorul energetic

    Trei sferturi dintre companiile din România au ajustat sau vor ajusta salariile cu inflaţia sau cu un procent situat între inflaţie şi creşterea planificată iniţial, în timp ce restul au decis să menţină bugetul de creşteri salariale stabilit în 2021, arată o analiză a PwC România pe baza informaţiilor furnizate de peste 100 de companii participante la Barometrul de HR realizat de companie în luna iunie.

    Astfel, creşterea medie a bugetului salarial total în 2022 faţă de 2021 este de 9,4%.

    ”Companiile fac ajustări ale bugetelor pentru salarii în încercarea de a acoperi inflaţia galopantă, dar este foarte dificil să acopere integral această creştere aflată la maximul ultimilor 19 ani. De regulă, companiile care nu întâmpină dificultăţi financiare din cauza contextului actual sau pe fondul pandemiei au în vedere compensarea, celelalte sunt însă mai rezervate încercând totuşi să compenseze prin alte modalităţi”, spune Mădălina Paşca, Senior Manager People & Organisations, PwC România.

    Ea menţionează că având în vedere stresul financiar resimţit de angajaţi, multe organizaţii încep să pună un accent mai mare pe zona de beneficii din categoria produselor financiare: pensii private, asigurări, discount-uri la diferite servicii financiare, plata în avans a salariului

    Datele sondajului arată că 41% dintre companii au revizuit în sus bugetul de creşteri salariale, însă insuficient pentru a compensa pierderea de venituri cauzată de inflaţie, un sfert au ajustat sau vor ajusta salariile cu nivelul inflaţiei pentru toţi angajaţii, iar 9% au ajustat cu inflaţia doar pentru anumite categorii de angajaţi.

    Rata medie a inflaţiei la care se raportează companiile respondente atunci când ajustează bugetul este în medie de 8,2%. Însă, potrivit Institutului Naţional de Statistică (INS), rata inflaţiei a ajuns în luna mai la 14,5%, fiind cea mai ridicată din ultimii 19 ani în România. Cea mai recentă prognoză de inflaţie a Băncii Naţionale a României (BNR) pentru finalul acestui an este de 12,5%.

    Cele mai mari creşteri ale bugetului salarial total în 2022 versus 2021 vor fi operate în sectorul de bunuri de larg consum/distribuţie, de 13,6%, în servicii financiare (bănci, leasing, IFN), de 12,8%, şi în sectorul de energie, de 10,3%, iar cele mai mici în asigurări, de 5,6%, şi farma, de 6,4%.

    În ceea ce priveşte fluctuaţia de personal, majoritatea companiilor nu raportează schimbări semnificative în prima jumătate a anului, iar 36% plănuiesc noi angajări în trimestrul al treilea.

    În paralel, jumătate dintre companii intenţionează să aplice un model de lucru hibrid în funcţie de anumite reguli impuse (număr minim de zile de la birou, orar clar stabilit), colaborarea dintre angajaţi fiind principalul motiv menţionat pentru importanţa reîntoarcerii la birou.

    Dintre companiile care aplică munca hibrid, 66% spun că pe termen lung angajaţii lor vor lucra exclusiv sau majoritar de la birou.

    Potrivit sondajului, 37% vor lăsa alegerea la latitudinea fiecărei echipe/angajat modul de lucru, iar 9% vor aplica activitatea permanentă de la birou, obligatorie pentru toţi angajaţii. Doar 11% din companii permit telemunca din străinătate, în baza unei politici definite.

    Studiul HR Barometru a fost derulat de către PwC în perioada 27-29 iunie 2022, pe baza informaţiilor furnizate de peste 100 de companii participante din IT&C, BPO, Produse industriale, Energie (utilităţi /produse petroliere), Farmaceutic /Medical, Servicii financiare  şi FMCG/Retail.

    Peste un sfert (27%) dintre companiile respondente au între 1.001 – 3.000, un procent similar între 101-500 angajaţi, 19% sub 100 angajaţi, 16% între 501 – 1.000 angajaţi şi 12% peste 3.000 angajaţi.

     

  • Degeaba raportăm salarii medii nete de 4.000 de lei când un muncitor dintr-o fabrică de componente auto germană ia în mână 1.800 de lei. Un muncitor dintr-o fabrică auto câştigă între 3.300 şi 3.700 de lei brut pe lună

    Companiile din zona de producţie obişnuiau să crească salariile angajaţilor, în medie, cu 8-12% în fiecare an până anul trecut, însă inflaţia în creştere şi deficitul de candidaţi fac ca anul acesta majorările de salarii să fie mai accelerate.

    ♦ „Până la finalul acestui an, un muncitor dintr-o fabrică producătoare de componente auto va ajunge la un salariu de 5.000 de lei brut pe lună“, spune Cristian Huzău, country manager, firma de recrutare Gi Group ♦ Pe fondul inflaţiei în creştere, companiile sunt nevoite să majoreze de mai multe ori salariile într-un an.

    Companiile din zona de producţie obişnuiau să crească salariile angajaţilor, în medie, cu 8-12% în fiecare an până anul trecut, însă inflaţia în creştere şi deficitul de candidaţi fac ca anul acesta majorările de salarii să fie mai accelerate. În luna mai a acestui an, rata inflaţiei a ajuns la 14,5%, pentru nivelul creşterilor de salarii bugetate de companiile private. Totuşi, în unele fabrici, creşterile salariale din acest an vor depăşi cu mult nivelul inflaţiei, pentru ca angajaţii să resimtă beneficiul majorărilor salariale, dincolo de creşterea costului vieţii.

    „Un muncitor dintr-o fabrică auto câştigă în medie 3.300 – 3.700 brut, plus celelalte beneficii – tichete de masă, sporuri, asigurare medicală. Cu siguranţă la final de an salariul unui muncitor va fi în jur de 5.000 de lei brut, astfel încât să-i fie asigurată angajatorului  o sta­bi­litate a perso­nalului. În zona de inginerie, de dezvoltare, vorbim deja de salarii de câteva ori mai mari. Procentual, salariile inginerilor nu vor creşte cu 20%-30%, dar va creşte pachetul de beneficii. Acum depinde şi de deciziile pe care le vor lua şi guvernanţii“, a spus Cristian Huzău, country manager al firmei de recrutare şi închiriere de forţă de muncă în regim temporar Gi Group, în cadrul emisiunii de business ZF Live.

    În opinia lui, piaţa muncii din România a ajuns cam în aceeaşi situaţie cu cea din vestul Europei, unde deja candidaţii nu mai sunt dispuşi să facă joburile clasice pe salariile existente, prea mici faţă de costul vieţii.

    „Apar tot mai multe joburi noi, diversificate, cu venituri mai mari decât joburile clasice“.

    În ultimii doi ani, conform lui Cristian Huzău, cele mai căutate locuri de muncă au fost în logistică, food delivery, ride sharing, online marketing, creare de conţinut, call center şi back-office, deoarece sunt joburi mai uşoare şi mai accesibile decât cele în domeniul construcţiilor sau al agriculturii.

    De asemenea, în ultimii ani a avut loc şi o migraţie serioasă a forţei de muncă necalificată din România către vestul Europei mai ales în zona de construcţii şi de agricultură, ceea ce a condus la lipsa de personal necalificat. Soluţionarea problemei a constat în aducerea forţei de muncă din Nepal, India şi Pakistan.

    „Salariile lucrătorilor din afara României nu sunt mai mari decât ale românilor. Costul cu ei este mai mare: costul de a obţine documentaţia, costul de transport, şi pe lângă costurile salariale mai există un cost de cazare şi de masă“.

    Totodată, el a adăugat că nu li se poate acorda o majorare salarială lucrătorilor români echivalentă cu costurile pe care le cheltuie angajatorul cu candidaţii asiatici, pentru că astfel este nevoie de majorare salarială pentru toţi angajaţii români: „Ponderea angajaţilor din străinătate este mică versus numărul total de angajaţi dintr-o companie. Ce rezolvă, de fapt, forţa de muncă externă este faptul că asigură stabilitate. Minimul de contract pe care şi-l doresc este de măcar un an de zile. Ei ar prefera să vină pentru doi ani.“

    Gi Group în România are peste 1.800 de angajaţi şi în urmă cu doi ani a început să aducă personal din state asiatice. Pentru a aduce un angajat străin durează 4-6 luni, iar firma dispune deja de 60 de angajaţi nepalezi şi urmează să alăture firmei încă două-trei valuri până la toamnă.

     

    Ce fel de capitalism am construit în România?

    ► Salariile mici din fabrici i-au făcut creativi pe muncitorii români. Unul dintre cele mai cunoscute tipuri de bonusuri aplicate în fabricile din România este aşa-numitul „bonus de prezenţă“. Acesta are o valoare de 100 – 200 de lei pe lună şi se acordă muncitorilor care vin toată luna la serviciu, fără să îşi ia concedii medicale. Angajatorii au inventat acest bonus în urmă cu câţiva ani, când muncitorii îşi luau câteva zile de concediu medical fictiv în fiecare lună şi primeau indemnizaţie echivalentă cu 75% din venitul brut şi îşi suplimentau veniturile lucrând ca zilieri în agricultură, fără forme legale.

    ► În vremea comunismului, lucrurile păreau clare: „Tata cântă pe tractor/mama cozonaci ne face/ iar noi învăţăm cu spor/ Când e pace“. Sau: „Tatăl meu coboară-n mină,/Ca să smulgă fierul,/Dar pe seară, mult îi place/ Să privească cerul. /Tatăl meu dă ţării pâine/ E pe câmpuri vara/ Are mari oştiri de grâne/ Cât se-ntinde ţara.“ Şi acum multitasking. Şi la fabrică şi la cules de vinete.

     

  • Oraşele americane afectate de marea demisie în masă majorează salariile chiar sub ameninţarea recesiunii

    Sectorul public încearcă să con­cureze cu angajatorii, menţinându-şi în acelaşi timp finanţele stabile pentru nesiguranţa viitoare, scrie Bloomberg.

    Oraşele americane majorează salariile şi oferă stimulente pentru a atrage şi reţine angajaţi pe fondul creşterii inflaţiei, chiar în condiţiile adâncirii riscului de recesiune. Ofi­cia­lii de stat şi locali se luptă să-şi consolideze echipele decimate de pandemie şi marea demisie în masă.

    „Au cu adevărat nevoie să an­ga­jeze pentru a-şi continua operaţiu­nile, dar trebuie să fie precauţi pentru a se asigura că pot suporta orice slujbe pe care le adaugă“, arată Emily Mandel, economist Moody’s Analytics.

    Inflaţia e la un maxim pe patru ani, iar pe fondul majorărilor de do­bânzi anunţate de Fed pentru stăvi­lirea creşterii preţurilor există trei din patru şanse ca SUA să intre în re­cesiune până la începutul anului 2024.

    În timpul pandemiei, administra­ţia Biden a oferit fonduri de 350 mili­arde dolari oraşelor, comitatelor şi statelor pentru a-şi stabiliza finan­ţele. Unele oraşe au folosit banii pentru retenţia angajaţilor, însă o nouă rundă de finanţare este puţin probabilă.

    Numărul locurilor vacante se situează aproape de niveluri record în cazul guvernelor de stat şi locale. Acestea au pierdut aproximativ 634.000 angajaţi faţă de februarie 2020.

    Potrivit directorilor HR din sectorul public, angajaţii eligibili îşi accelerează planurile de pensionare. Aceasta este o problemă deosebit de acută având în vedere că angajaţii din sectorul public sunt în medie cu trei, până la cinci ani mai în vârstă decât cei din sectorul privat.

    În trecut, planurile de pensii atrăgeau oamenii în sectorul public. Însă de-a lungul anilor, atractivitatea unor astfel de beneficii a scăzut pentru că multe localităţi şi-au restrâns planurile pentru controlul costurilor.

    Angajatorii privaţi dispun de resursele necesare pentru a devansa sectorul public la capitolul salarii. Şi totuşi, guvernele de stat şi locale încearcă să devină mai competitive la acest capitol.

    Între timp, unele guverne propun stimulente, iar multe municipalităţi analizează îndeaproape cum îşi definesc posturile în cadrul diverselor departamente, ceea ce ar putea duce la salarii mai mari pentru unele.

     

  • De ce lumea nu prea dă năvală pe piaţa muncii: oamenii nu prea mai vor să lucreze pe bani puţini sau la gri, la negru sau sub alte forme, iar aşteptările salariale au crescut la 3.000 de lei net salariul minim în zona rurală şi urbanul mic, 4.000 de lei net în oraşele mijlocii şi 5.000 de lei net în oraşele mari

    Cătălin Mahu, proprietarul lanţului La Mama, spune că ar vrea să se mai extindă, dar nu are oameni. “Lumea vine, consumă, lucrurile merg bine din punct de vedere al vânzărilor, dar cheltuielile din spate sunt mult mai mari – utilităţile au crescut enorm, materia primă la fel, mâncarea la bază s-a scumpit. Există încasări, dar aceste costuri suplimentare se vor vedea în profit. Ne uităm pentru extindere, dar am amânat dezvoltarea pentru că nu găsim forţă de muncă”, a declarat Cătălin Mahu la ZF Live.

    Este unul dintre miile de exemple de antreprenori, de companii mai mari sau mai mici care vor să se extindă, care vor să facă investiţii, care au bani din resurse proprii sau linii de credite deschise, au piaţă, au deja sau pot lua mai multe comenzi, dar nu au oameni, nu au cu cine.

    În aproape toate sectoarele economiei există această problemă. De altfel, toată lumea occidentală se confruntă cu aceeaşi situaţie.

    În SUA, care se îndreaptă cu paşi repezi către o recesiune economică, din cauza exploziei inflaţiei, creşterii dobânzilor, scăderii puterii de cumpărare, războiului din Ucraina, cu toate consecinţele lui, companiile, deşi încep să fie afectate, nu prea dau oameni afară de frică să nu rămână fără ei de tot, aşa cum s-a întâmplat în cei doi ani de Covid.

    Suntem într-o criză economică, scade puterea de cumpărare, dar piaţa forţei de muncă pare să nu fie afectată, cel puţin până acum.

    În România, Bogdan Badea, CEO eJobs, cea mai mare platformă de recrutare online, a spus la ZF Live că oferta de locuri de muncă din partea companiilor – 250.000 – este peste 2021 şi peste 2019, care a fost cel mai bun an din punct de vedere al ofertelor afişate de către firme. Dar la polul opus, cererea din partea candidaţilor este în scădere faţă de 2019, deşi salariile au crescut cu 10% faţă de anul trecut. Chiar şi aşa, ofertele companiilor nu sunt suficient de tentante pentru cei care îşi caută un job, pentru cei care stau acasă şi nu-şi caută un job, dar ar putea lucra.

    De ce se întâmplă acest lucru, care este nivelul salarial care ar fi suficient de tentant pentru ca mai mulţi oameni să intre pe piaţa muncii şi să-şi caute un job?

    Înainte era piaţa externă care atrăgea cu salarii mai mari, dar acum, pe platforma eJobs, ofertele externe, care reprezintă 8% din totalul anunţurilor atrag numai 2% din cerere.

    La această întrebare Bogdan Badea spune că are câteva explicaţii, din analizele eJobs:

    – din ce în ce mai mulţi oameni nu prea mai vor să lucreze la negru, la gri, cu banii la plic sau cu alte forme de angajare, chiar dacă câştigul este sau ar putea fi mult mai mare decât salariul alb;

    – sunt mulţi oameni care nu prea mai vor să lucreze în sectoare stigmatizate, care cad primele la o criză, iar cel mai bun exemplu este HoReCa: lumea începe să caute un fel de stabilitate, vrea să ştie pe ce se poate baza, pentru că vor să-şi ia un credit, vor să-şi cumpere o casă;

    – lipsa de transparenţă a salariilor în ofertele de angajare: retailul este un domeniu care are o percepţie negativă ca şi job, ca şi salariu, deşi nu este adevărat. Dacă retailerii şi-ar publica salariile oferite în anunţuri, care sunt mult mai mari decât ceea ce crede piaţa, ar atrage mult mai mulţi candidaţi;

    – oamenii încep să aibă din ce în ce mai mult alte aşteptări salariale: în zona rurală şi a urbanului mic salariul minim aşteptat, cerut, se duce spre 3.000 de lei net, faţă de 1.500 de lei, cât este salariul minim pe economie. În oraşele mijlocii salariul minim aşteptat se duce spre 4.000 de lei net, adică 800 de euro. Iar în oraşele mari – Bucureşti, Cluj etc.- , salariul minim se duce spre 5.000 de lei net, adică 1.000 de euro. Acestea sunt aşteptările, care într-un fel sau altul vor deveni o realitate dacă firmele vor dori să aibă angajaţi sau chiar să-i reţină.

    Pe lângă ce a spus Bogdan Badea, eu aş mai adăuga schimbările pe piaţa muncii aduse de firmele de ride-sharing – Uber, Bolt etc. – şi de livratori – Glovo, acum Tazz etc. Spre exemplu, dacă te ţii de treabă la Uber, Bolt sau la livratori, poţi câştiga 6.000-8.000 de lei pe lună net, un câştig care nu se obţine chiar atât de uşor în altă parte, la un program de 8 ore. Pe măsură ce aceste businessuri se extind în ţară, piaţa muncii se schimbă.

    Lumea este acum în concediu şi nu-i stă capul la piaţa muncii, la schimbarea jobului, la căutări de noi oferte.

    Dar va veni toamna, vom vedea că inflaţia este tot acolo şi chiar mai mare, dobânzile la credite cresc, nu prea mai sunt bani puşi deoparte sau de pus deoparte (chiar când băncile cresc dobânzile la depozite), ştirile despre criza economică şi recesiune se înmulţesc, războiul din Ucraina este tot acolo, vine cea mai cumplită iarnă energetică din ultimele decenii şi vom vedea cum va fi piaţa muncii: va rămâne la fel de tensionată, iar firmele vor fi presate din toate părţile să majoreze salariile pentru a-şi ţine angajaţii sau pentru a atrage alţii noi, asta dacă businessul merge, sau vom începe să simţim scăderea economică în modul cel mai clasic, adică firmele stopează angajările, îngheaţă salariile şi încep concedierile?

  • Adevărata criză din educaţie, despre care nimeni nu vorbeşte: Doar jumătate dintre cei intraţi în clasa I în urmă cu 12 ani au ajuns să ia bacul. Restul devin chelneri, casieri şi spălători de maşini

    ♦ Degradarea competenţei corpului profesoral din cauza salariilor mici şi neglijarea investiţiilor în infrastructura şcolară au adus dezastrul în România: doar unu din doi copii înscrişi în clasa I ia bacul ♦ Restul devin „carne de tun“ pentru munci necalificate în România şi în străinătate.

    Cu toate proiectele de reformă în educaţie, o analiză input / out­put arată că doar 45% dintre cei care au intrat în clasa I în urmă cu 12 ani au luat bacul. Însumate pentru o perioadă de cinci ani, da­tele arată că, din cei peste un milion de elevi care s-au înscris în clasa I în România în perioada 2006-2010, doar 450.000 au ajuns în clasa a XII-a şi au promovat exa­menul de bacalaureat, arată datele centra­lizate de ZF.

    Acesta este rodul a 30 de ani de subfinanţare a sistemului de învăţământ, atât la nivelul salariilor profesorilor, cât şi la nivelul infrastructurii şcolare. În loc să urmeze exemplul şcolilor private, să preia modelul şcolilor turceşti, franceze, britanice, sau europene din Bucureşti şi să construiască şi ei campusuri şcolare, liderii politici precum Ponta sau Năstase au ales soluţia individuală şi şi-au înscris copiii la şcoli private, lăsând sectorul de stat în paragină. Dacă în sectorul medical acum patru ani sub conducerea PSD/Dragnea s-a oprit hemoragia de valori prin triplarea salariilor, în şcoli ajung acum să lucreze ca profesori cel mai prost plătiţi absolvenţi dintr-o generaţie.

    Un profesor cu studii superioare, ca debutant, câştigă 2.500 de lei net pe lună, cât un angajat de la Lidl, pe când un medic rezident câştigă 5-6.000 de lei net, iar un ofiţer de poliţie debutant câştigă 7- 8.000 de lei net.

    Doar în 2022 au absolvit bacalaureatul circa 91.000 de elevi, însă în anul şcolar 2009/2010, când ei erau în clasa I, numărul total de elevi înscrişi la clasa I era de peste 200.000 de copii, de peste două ori mai mare.

    ”Cei mai mulţi copii care se pierd sunt de la sate, iar motivele sunt multiple, de la sărăcie la faptul că părinţii pleacă în străinătate şi nu pot avea grijă de ei, mai sunt şi copii care se duc la şcoli profesionale, dar nu ştim câţi şi unde se duc, pentru că nimeni nu îi monitorizează. Degeaba avem cel mai mare procent de promovare din ultimii ani şi nu ştiu câţi de 10 la bacalaureat dacă pierdem aproape jumătate de copii dintr-o generaţie”, a explicat Anca Târcă, consultant educaţional.

     Soluţii pentru ameliorarea situaţiei ar exista, dacă guvernanţii s-ar preocupa mai mult de problemele de fond – cum ar fi îmbunătăţirea condiţiilor de învăţare din mediul rural prin programe integrate – şi mai puţin pe schimbări de formă, cum sunt eliminarea tezelor sau înlocuirea semestrelor cu module, a mai spus ea.

    O economie puternică produce valoare adăugată mare atunci când are angajaţi înalt calificaţi. Însă sărăcia familiilor din satele României anulează şansele copiilor de a studia pentru ca ulterior să aibă o profesie sau o meserie.

    ”Faţa reală a sistemului de educaţie din România este cea din rural, pentru că în urban sistemul este susţinut cu banii părinţilor. Cifrele sunt grave oricum, cu 50% dintre elevi pierduţi între clasa I şi clasa a XII-a înseamnă că, peste o generaţie, jumătate dintre noi vom fi total needucaţi şi fără bacalaureat absolvit. Situaţia este şi mai gravă, pentru că peste cei 50% se mai adaugă procentul de 9% dintre copii care au vârstă şcolară şi pe care părinţii nu îi înscriu niciodată la şcoală”, a spus Mihaela Nabăr, director executiv al World Vision România, organizaţie non-guvernamentală care susţine elevii de la sate să continue studiile la liceu prin programul ”Vreau în clasa a 9-a”.

    În total, în perioada 2005- 2010, peste 1 milion de copii s-au înscris în clasa I în şcolile din România, iar dintre aceştia circa 450.000 au absolvit bacalaureatul, iar alţi peste 633.000 ”s-au pierdut” în acest interval de 12 ani de şcoală, arată datele centralizate de ZF pe baza informaţiilor de la UNICEF, Ministerul Educaţiei şi Institutul Naţional de Statistică.

    ”Un procent de 24% dintre copiii din rural spun că nu are cine să îi ajute la teme, profesorii nu au activităţi de tip şcoală după şcoală, iar acasă mulţi părinţi sunt analfabeţi şi nu îi pot ajuta, arată rezultatele unui studiu World Vision. În plus, unu din trei adolescenţi lipseşte de la şcoală uneori sau întotdeauna pentru că trebuie să lucreze în gospodărie”, a mai spus Mihaela Nabăr.

    Nivelul de educaţie ”dictează” şi nivelul de trai al absolventului care se angajează, iar cu cât un angajat este mai educat, cu atât salariul său este mai mare.

    Un absolvent de facultate care se angajează imediat după absolvire primeşte un salariu destul de apropiat de cel al unui muncitor dintr-o fabrică, însă după 5 ani de activitate salariul absolventului de facultate se dublează, pe când al muncitorului are o creştere de 41%, arată datele extrase din studiul salarial realizat de firma de consultanţă Mercer Marsh Benefits

  • Oraşele americane afectate de marea demisie în masă majorează salariile chiar sub ameninţarea recesiunii

    Sectorul public încearcă să con­cureze cu angajatorii, menţinându-şi în acelaşi timp finanţele stabile pentru nesiguranţa viitoare, scrie Bloomberg.

    Oraşele americane majorează salariile şi oferă stimulente pentru a atrage şi reţine angajaţi pe fondul creşterii inflaţiei, chiar în condiţiile adâncirii riscului de recesiune. Ofi­cia­lii de stat şi locali se luptă să-şi consolideze echipele decimate de pandemie şi marea demisie în masă.

    „Au cu adevărat nevoie să an­ga­jeze pentru a-şi continua operaţiu­nile, dar trebuie să fie precauţi pentru a se asigura că pot suporta orice slujbe pe care le adaugă“, arată Emily Mandel, economist Moody’s Analytics.

    Inflaţia e la un maxim pe patru ani, iar pe fondul majorărilor de do­bânzi anunţate de Fed pentru stăvi­lirea creşterii preţurilor există trei din patru şanse ca SUA să intre în re­cesiune până la începutul anului 2024.

    În timpul pandemiei, administra­ţia Biden a oferit fonduri de 350 mili­arde dolari oraşelor, comitatelor şi statelor pentru a-şi stabiliza finan­ţele. Unele oraşe au folosit banii pentru retenţia angajaţilor, însă o nouă rundă de finanţare este puţin probabilă.

    Numărul locurilor vacante se situează aproape de niveluri record în cazul guvernelor de stat şi locale. Acestea au pierdut aproximativ 634.000 angajaţi faţă de februarie 2020.

    Potrivit directorilor HR din sectorul public, angajaţii eligibili îşi accelerează planurile de pensionare. Aceasta este o problemă deosebit de acută având în vedere că angajaţii din sectorul public sunt în medie cu trei, până la cinci ani mai în vârstă decât cei din sectorul privat.

    În trecut, planurile de pensii atrăgeau oamenii în sectorul public. Însă de-a lungul anilor, atractivitatea unor astfel de beneficii a scăzut pentru că multe localităţi şi-au restrâns planurile pentru controlul costurilor.

    Angajatorii privaţi dispun de resursele necesare pentru a devansa sectorul public la capitolul salarii. Şi totuşi, guvernele de stat şi locale încearcă să devină mai competitive la acest capitol.

    Între timp, unele guverne propun stimulente, iar multe municipalităţi analizează îndeaproape cum îşi definesc posturile în cadrul diverselor departamente, ceea ce ar putea duce la salarii mai mari pentru unele.

     

  • Criza costului vieţii în cele mai mari economii europene: în Germania, tot mai mulţi oameni apelează la băncile de alimente. În Marea Britanie, donatorii de mâncare au devenit clienţii acestor instituţii

    Guvernul şi autorităţile locale ger­mane le cer cetăţenilor să facă economie la energie în timp ce Rusia reduce livrările de gaze către Germania. Fluxul prin controversatul gazoduct Nord Stream 1 s-a diminuat la 40% din capacitate. Dar acesta nu este sin­gurul mod în care populaţia celei mai mari eco­nomii europene simte cumulul de crize şi probleme cu care se confruntă Europa. Pentru că inflaţia a atins niveluri record şi nu se domoleşte, tot mai mulţi germani, în spe­cial bătrânii, apelează la băncile de alimente, unde pot găsi mâncare ieftină. Dar şi băncile de alimente trebuie să crească preţurile, ce-i drept, marginal, pentru a-şi putea reface stocurile. Inflaţia nu iartă pe nimeni.

    În Franţa, pandemia i-a gonit pe vestiţii bucătari ai Parisului în satele şi comunele în­verzite din jurul metropolei, după cum scrie BBC. Acum, localnicii se plâng că acest exod amplifică inflaţia. Lângă aşa vecini vestiţi nu se pot stabili decât oameni bogaţi. Preţurile locu­in­ţelor se duc rapid în sus. Se scumpesc exage­rat până şi legumele din pieţele săteşti. Dar preţurile cresc peste tot şi se amplifică mobili­zarea pentru majorări salariale. Cum vor e­vo­lua vânzările de veste galbene? Aprilie şi iunie au fost luni electorale. Stânga politică este pu­ternică şi are un lider carismatic, pe Jean-Luc Mélenchon. Acesta îl acuză pe pre­şe­din­tele Emmanuel Macron că vrea să crească taxele.

    În Italia, securitatea proviziilor de ali­men­te şi energie face acelaşi lucru pe care-l face fluviul Po: seacă. Inflaţia este la cel mai ridicat nivel de la introducerea euro, în 1999. Pentru ca nesiguranţa să fie şi mai mare, costurile de finanţare ale guvernului italian au început să crească după ce banca centrală a zonei euro a indicat că începe „normali­za­rea“ politicii monetare, adică stoparea achiziţiilor de active şi creşterea dobânzilor. Într-un deja-vu al vremurilor tul­buri de acum 10 ani, când o criză a da­toriilor ame­nin­ţa să arunce afară din zona euro Italia, Grecia şi alte e­conomii vulnera­bile, BCE a sărit acum imediat cu un mecanism nou de achiziţii de active pentru a ţine sub control fuga de dato­riile italiene. Dar cei care vor să vadă partea plină a paharului privesc prin chiar prisma inflaţiei: inflaţia face ca povara datoriei de stat să fie mai mică, arată Financial Times. De asemenea, în vremuri de inflaţie, guvernele pot colecta mai multe venituri din taxe pentru că preţurile cresc. Apoi, datoria raportată la PIB scade. Tot ce trebuie este ca populaţia să fie convinsă ca aceste lucruri sunt de bine. Ecourile crizei datoriilor de acum un deceniu se aud şi în Spania. Acolo, proprie­tarii de locuinţe se grăbesc să se pună la adă­post de posibile noi vremuri tulburi asaltând băncile cu cereri pentru credite cu rată fixă, scrie Reuters. Când dobânzile erau la minime record, şi impulsionaţi de războiul ­ofertelor declanşat de bănci, spa­niolii se înghesuiau pentru con­tracte imobiliare cu dobândă variabilă.

    „Aleg securitatea fi­nanciară“, spune Ignasi Viladesau, ofiţer de inves­tiţii la neobanca MyInvestor. „Iar schimbări similare se întâmplă şi în Italia şi, într-o măsură mai mică, în Germania.“ Interesul pentru dobânzi fixe creşte şi în Portugalia, spune o sursă de pe piaţa de profil. Dar acolo mulţi aleg să rămână cu dobânzile variabile, mai ieftine.

    Portugalia este una din cele mai sărace economii din zona euro.

    Pentru Rafael Miralles Ponce, asociat la grupul spaniol pentru protecţia consumatorului Adicae, „acestea nu sunt vremuri în care clientul să-şi lase viitorul pe mâinile băncilor“. Dar Spania s-ar putea îndrepta către o criză nouă. În Sahara de vest, o fostă colonie spaniolă vrea independenţă faţă de Algeria. Până de curând, Madridul a fost neutru în această dispută. Dar recent a sugerat că sprijină o autonomie limitată pentru teritoriul care i-a aparţinut, înfuriind Algeria. Acesta, după toate aparenţele, a răspuns deschizând robinetul cu refugiaţi, iar relaţiile comerciale dintre cele două ţări au fost îngheţate. Să urmeze şi stoparea exporturilor de gaze către Spania? Algeria este al doilea furnizor de gaze ca mărime al Spaniei, acoperind un sfert din consumul acesteia. De asemenea, ţara nord-africană furnizează 11% din gazele consumate de UE, potrivit Deutsche Welle. Între timp, în Germania, ţara care s-a încăpăţânat să-şi crească dependenţa de gazele ruse când alţii avertizau ca acest combustibil este o armă geopolitică, pensionara Gabriele Washah îşi petrece o parte din timp la coadă la banca de alimente pentru a-şi umple coşul cu morcovi la 50 de eurocenţi, iaurturi apropiate de data de expirare şi cu flori veştejite, scrie AP. Pensia unei casiere nu este mare în Germania. Washah are 65 de ani. Ca dânsa sunt mulţi. „Uneori plec de la magazin aproape plângând pentru nu-mi mai permit multe de acolo“, spune ea. Dar pe o alee din spatele supermarketului a găsit o bancă de alimente. Preţurile sunt mult mai mici, iar produsele sunt donate de magazinele mari. Găseşte acolo şi mâncare gătită, tot ieftină. Un căruţ plin costă cam 30 de euro. Pentru Washah, acest lucru înseamnă pâine, unt şi umplutura ei preferată pentru sandvici, cârnaţii, care acum costă dublu, adică peste doi euro. Mâncarea în Germania nu are reputaţia de a fi scumpă. Această ţară este cel mai mare producător de mezeluri din Europa. Dar inflaţia a ajuns la 8%. Cererea la băncile de alimente a crescut semnificativ şi chiar s-a dublat în unele locuri, de la începutul anului. În Germania există circa 1.000 de astfel de instituţii, administrate de voluntari şi adresate clienţilor verificaţi. Dar şi ele se lovesc de inflaţie. „A trebuit să creştem unele preţuri cu 20-50 de cenţi deoarece avem nevoie să refacem stocurile“, explică Malina Jankow, managerul băncii de alimente Bernau. În Marea Britanie, scrie BBC, criza costului vieţii este atât de acută încât unele bănci de alimente rămân fără donaţii: donatorii au devenit clienţi!

  • Cei care vin acum la interviu întreabă imediat după salariu ce cursuri vor primi din partea companiei (gratis), în plus, spun că vor timp liber, nu vor să muncească peste program şi nu vor să „moară” pentru companie

    Pentru cei care conduc companiile astăzi şi care au început să muncească în anii ’90 sau începutul anilor 2000, interacţiunea cu noua generaţie este extrem de complicată pentru că parametrii/condiţiile din piaţă sunt total diferite. În anii ’90 şi 2000 locurile de muncă bune, corporatiste, la birou, cu salarii şi pachete salariale – asigurare medicală – nu erau atât de multe pentru că multinaţionalele abia intrau pe piaţa românească.

    Companiile româneşti, de stat şi antreprenoriale, aveau angajaţi la uşă, aşa că îşi puteau impune condiţiile, care de cele mai multe ori nu erau extrem de generoase din perspectiva angajatului. Acesta trebuia să fie mulţumit dacă îşi lua salariul la timp. Dar condiţiile din piaţă s-au schimbat enorm, iar interacţiunea cu noua generaţie este total diferită. Acum angajaţii pun condiţii, iar dacă eşti căutat de un headhunter sau de o companie concurentă poţi să ai propria ta listă de solicitări.

    Din start se porneşte de la prezumţia că salariul trebuie să fie mai mare cu 10-20%, dacă nu chiar mai mult, dacă te caută cineva. Apoi urmează întrebările, iar în ultimul timp se pune problema legată de ce cursuri oferă compania, bineînţeles, gratis. Şi nu este vorba numai de cursurile din IT, ci cursuri de contabilitate, financiare, marketing, dezvoltare personală, leadership, resurse umane, de vânzări etc. Fiecare vrea să se pregătească pe banii companiei care vrea să-l angajeze astfel încât, la următoarea interacţiune cu un alt angajator, să poată să treacă în CV cursurile de pregătire făcute.

    Dincolo de acest lucru, angajaţii specifică clar că nu vor să stea peste program, indiferent de situaţia apărută, vor să aibă timp liber în adevăratul sens al cuvântului, să nu fie bătuţi la cap cu teme presante ale companiei şi, în final, „nu vor să moară  la muncă” pentru companie. În anii ’90 şi 2000, românii care reuşeau să intre în management, eşalonul doi şi unu, îşi dădeau viaţa pentru poziţia respectivă, pentru companie, pentru realizarea ţintelor din buget, pentru bonus.

    Acum nu mai este la fel. Bineînţeles că toată lumea vrea să aibă un bonus, dar dacă pentru asta trebuie să iei din timpul tău, dacă trebuie să-ţi petreci ore întregi pentru companie, lumea, noua generaţie nu prea mai este dispusă la acest lucru. Numele companiei unde lucrezi contează, dar la un moment dat, când o altă companie încearcă să te recruteze, fidelitatea dispare. Prima generaţie de români corporatişti care au prins poziţii de management jurau credinţă angajatorului care i-a făcut mari, care i-a făcut manageri, care i-a trimis la cursuri, dar noua generaţie este neutră din acest punct de vedere. Brandul contează, dar dacă primeşti o ofertă de la un brand similar, multe lucruri se uită.

    Din start se porneşte de la ideea că firma trebuie să-ţi ofere cursuri gratuite dacă vrei să ştii mai multe, dar după aceea, când pleci în altă parte, investiţia făcută se uită instantaneu. Dacă prima generaţie de români din multinaţionale îşi dorea să ajungă manageri, să conducă, să prindă poziţii de top, cu salarii bune, să fie ca expaţii şi chiar „mai răi”, noile generaţii nu prea vor să conducă, nu prea vor să fie responsabili de ceea ce fac oamenii din subordine, nu prea vor să moară cu bugetul de gât, să mute munţii etc. Programul de opt ore începe să devină ceva tabu, iar tot ce apare peste nu este luat în considerare, indiferent de „preţ”.

    Piaţa a devenit mai aşezată, lumea îşi dă seama că depăşirile de buget nu mai pot fi realizate atât de uşor, iar în aceste condiţii nu merită să-ţi dai viaţa pentru companie. Pentru că multinaţionalele s-au aşezat bine în piaţă, o bună parte din business se face de la sine, el trebuie doar urmărit. România aduce în continuare rate de rentabilitate mai ridicate decât în ţările-mamă, dar volumul şi businessul nu pot să aibă creşteri spectaculoase, cum a fost acum două decenii.

    Salariile puse pe masă sunt destul de bune pentru România, peste 1.500, peste 2.000 de euro pe lună plus pachetul de beneficii aferent, aşa că, dintr-o perspectivă imediată a acoperirii unor nevoi, aceste lucruri sunt deja realizate. Un city break este ceva curent, nu costă o avere (în anii ’90 un bilet de avion către o ţară occidentală era 300-500 de dolari, în timp ce acum, dacă eşti pe fază, poţi să prinzi oferte şi la 20 de euro către o capitală europeană). Este mai important ca weekendul să fie al tău, decât al companiei. La toată această situaţie contribuie şi faptul că nu mai găseşti oameni care să stea la coadă la uşă să se angajeze şi că firmele trebuie să depună un efort mare ca să găsească oameni, iar angajaţii ştiu acest lucru şi îşi joacă cărţile cât pot de bine.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)