BusinessMagazin

Tag: opinie

  • „Tinerii din generaţia Z nu vor să muncească”

    Scriu aceste rânduri pentru că fac parte din generaţia Z şi pentru că de doi ani de zile aud (prea) des „Tinerii din generaţia Z nu vor să muncească”, când e mai degrabă „Tinerii din generaţia Z nu vor să muncească acolo unde sunt prost plătiţi, subapreciaţi şi valorile companiei nu sunt aceleaşi cu ale lor”. 

    Când încercam să îmi găsesc un loc de muncă în vara anului 2021, România abia ieşea din pandemie, dar s-a sincronizat fix cu terminarea anilor de licenţă pentru mine. Încercam să îmi găsesc un job abia atunci pentru că pandemia începuse fix când eu eram în anul II de facultate şi, după cum se ştie, toate angajările au fost puse pe pauză timp de doi ani din cauza COVID-19. Proaspăt absolventă şi cu speranţe mari, eu credeam că e cam 90% imposibil să nu fiu angajată rapid – mai ales că aveam o diplomă de licenţă, plus câteva voluntariate la activ. Deci vă imaginaţi surpriză pentru mine când din iulie până în decembrie 2021 abia dacă am fost chemată la 3-4 interviuri – toate fără succes pentru că, ghiciţi ce, nu aveam experienţă – experienţă care nu îmi este încă nici acum clar cum ar fi trebuit obţinută având în vedere pandemia. O altă surpriză era cât de puţin conta de fapt facultatea în tot procesul angajării – nu era deloc considerată experienţă, ca în alte ţări, iar mulţi anagajatori abia dacă luau în calcul diploma de licenţă. Am reuşit iau un interviu şi să încep procesul de angajare abia opt luni mai târziu. Şi în situaţia asta şi-au început majoritatea celor din generatia Z experienţia cu piaţa muncii. 

    Situaţia de pe piaţa muncii e acum, mai mult sau mai puţin, asemănătoare cu cea din 2021-2022, când abia ieşeam din pandemie. Şi acum e foarte greu să îţi găseşti sau să îţi schimbi locul de muncă, dar din cu totul şi cu totul alte motive. Multe companii au renunţat la ideea de a face noi angajări, mai ales în contextul economic şi geopolitic tensionat în care ne aflăm. Într-o activare de la începutul anului universitar 2024-2025 pe care am avut-o cu Ziarul Financiar, aproape toţi tinerii cu care am vorbit ne-au spus că principala problemă de care se lovesc e să îşi găsească un loc de muncă unde se acceptă faptul că nu au experienţă. A doua problemă erau chiriile mult prea scumpe. 

    „Nu îşi mai doresc să muncească, vor să facă banii mult mai uşor, se feresc de muncă, oarecum”; „Generaţia Z are cerinţe salariale mai mari decât competenţele”; „O generaţie care nu ştie să lucreze. Munca înseamnă efort, iar efortul doare” sunt doar câteva dintre frazele pe care le-am văzut anul acesta prin diverse articole, toate dezbătând pretenţiile tinerilor la locul de muncă. Nu vreau să fac o generalizare (pentru că, evident, sunt şi câteva articole care laudă această generaţie pentru felul în care se impune şi îşi alege jobul), dar şi piaţa muncii este în acest moment uşor ostilă faţă de generaţia Z tot din motivul cerinţelor cu care aceştia vin la interviu. Potrivit Resume Builder, 31% dintre manageri susţin că evită angajarea unei persoane din generaţia Z în locul unei persoane mai în vârstă. Managerii de recrutare spun că, în timpul procesului de angajare, membrii generaţiei Z cer prea mulţi bani (42%), nu au abilităţi de comunicare (39%) şi nu par implicaţi (33%).

    O parte din societate a pus eticheta de „leneşi” pe această generatie şi se vorbeşte de multe ori în spaţiul public despre faptul că atunci când vor să se angajeze nu ştiu nimic (sau, în orice caz, prea puţine), dar au multe cerinţe. Totuşi, asta are foarte puţin de-a face cu lenea şi totul de-a face cu starea lumii în care trăim.

    Trebuie să recunoaştem că lumea în care trăim nu prea încurajează o viaţă plină de bucurie şi motivaţie. Personal, la 25 de ani am trecut printr-o criză economică (în 2008), am asistat la proteste care au avut un impact important asupra întregii ţări (pentru Roşia Montană, Colectiv), 3 ani de pandemie de COVID-19, din 2022 avem un război care se desfăşoară lângă noi şi pe ecranele noastre (Ucraina – Rusia), iar recent a fost anulat turul 2 al alegerilor prezidenţiale din cauza neregularităţilor din procesul electoral, ceea ce a scăzut şi mai mult încrederea generaţiei noastre în clasa politică. Fiecare an pare să concureze cu precedentul în a livra cât mai multă nesiguranţă – şi atunci, chiar e atât de greu de înţeles de ce suntem deja epuizaţi? Şi aici cu siguranţă nu e vorba doar de generaţia noastră.

    Da, vrem salarii mari. Dedicarea şi randamentul vin doar după ce acoperi nevoile de bază. Sunt încă foarte multe salarii entry-level sub 3.500 de lei, iar coşul „minim de trai” nu înseamnă viaţă decentă, ci doar supravieţuire. Conform platformei online numbeo.com, costurile lunare estimate pentru o persoană singură sunt de 2.988 de lei, fără costul unei potenţiale chirii. Chiriile în marile oraşe sunt de cel puţin 250 de euro şi nici măcar nu se poate spune despre garsoniere că arată „decent”. Undeva la 100 de euro sunt şi întreţinerea şi facturile. Şi atunci cum se poate mulţumi un tânăr cu 3.500 de lei ca salariu? Cum îşi poate permite să plece din casa părinţilor şi să se mute singur (pentru că şi acesta e un hot topic despre gen Z – faptul că majoritatea încă locuiesc cu părinţii – dar asta nu are nimic de-a face cu faptul că sunt prea „comozi” / „leneşi” ci cu faptul că nu îşi permit să platească o chirie)? Cum poate să îşi îndeplinească şi dorinţele cu aceşti bani? Cum să meargă în vacanţe? Sunt întrebări serioase pe care şi le pun toţi din această generaţie, vă asigur. 

    Şi da, vrem să lucrăm în companii cu ale căror principii şi valori suntem de acord. În societatea capitalistă, unde profitul e cel mai important, de ce să nu cerem şi noi ceva înapoi? De ce să nu le cerem companiilor respect faţă de angajaţi, de societatea în care trăim, de mediu? E cumva atât de grav că ne dorim ca valorile noastre să se regăsească în corporaţii? Sau că vrem să lucrăm opt ore pe zi şi apoi să ne putem trăi viaţa departe de mailuri şi şedinţe? Înseamnă asta că ne „ferim de muncă” sau doar că ne respectăm timpul nostru liber?   

    Oana Ioniţă este Social Media Manager, BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, După Afaceri Premium

  • Opinie Dragoş Damian, Terapia Cluj: Voi citiţi ”The Economist”? Chiar dacă nu citiţi publicaţia, merita să admiraţi coperţile ultimelor 3 numere. Fac toţi banii din lume

    Uitaţi o clipa de alegerile din România care, apropos, au primul tur de Ziua Internaţională Star Wars, ştiţi voi, May the Force Be with You / May the Fourth Be with You. Mă mir că staff-urile de campanie nu au folosit calamburul pentru un slogan electoral.

    Uitaţi de datele financiare ale României, care sunt cum sunt pentru că 1) statul este prea grăsuţ, 2) sezonul electoral s-a prelungit într-un mod greu de anticipat, rezultând în pomeni electorale mai scumpe, plus că – şi asta nu spune nimeni – 3) România musteşte de criminalitate fiscală şi 4) mediul de afaceri este plin de ”nomenklaturişti” care fie îşi cară profitul din ţară fie primesc tot felul de facilitaţi când de fapt se pot descurca şi fără ele.

    Altfel spus, se colectează puţini bani la buget iar aceia puţini care se colectează sunt cheltuiţi aiurea.

    Uitaţi de influenserologii, consultantologii, expertologii, analistologii, părerologii şi dezbaterologii care ţipă din răsputeri pe toate canalele media că totul este nasol. E doar campania electorală. Uneori observaţia empirica este cea mai bună analiză, dacă sunt cozi peste tot economia nu are cum să meargă prost.

    Uitaţi de creşterile de taxe şi impozite, doar nu v-aţi fi aşteptat ca după ce preturile s-au dublat în ultimii 4-5 ani taxele şi impozitele să rămână la acelaşi nivel. Adică statul este fraier, dar nici chiar aşa de fraier.

    Mai ales, uitaţi de alegeri, cred că nimeni nu vrea să fie în papucii celui care va câştiga Preşedinţia României şi care se va trezi într-o lume complet schimbată, în care, cu sau fără AI, nimic din ceea ce ştiam nu va putea fi folosit ca mecanism de predicţie sau prognoză. Asta presupunând că cel care va câştiga Preşedinţia va dori să facă treaba pentru România, nu pentru altcineva sau altceva. Să nu punem totuşi prea mult preţ pe teoria conspiraţiei, teoria incompetenţei este mai adecvată.

    Uitaţi de toate acestea, mai bine admiraţi ultimele 3 coperţi ale revistei The Economist.

    Coperta ediţiei din săptămâna 12-15 aprilie. Un colaj de feţe ale Preşedintelui SUA, cu titlul ”The Age of Chaos”.

    Coperta ediţiei duble din săptămânile 19-25 aprilie. Ţipătul pictat de Edward Munch, cu un sac de dolari stilizat în locul fetei, cu titlul ”How a Dollar Crisis Would Unfold”.

    Şi, cireaşă de pe tort, coperta ediţiei din săptămâna asta, 26 aprilie – 2 mai. Un vultur pleşuv american, parcă obosit, pansat din loc în loc, cu pene căzute, cu titlul ”Only 1,361 Days To Go”.

    Orice aţi spune, este mult mai bine să trăieşti astăzi în România decât în alte părţi.

     

     

     

     

     


     

     

  • Nu e cazul să daţi foc la valiză, când valiza este plină cu bani: Dacă o mai ţin mult cu incertitudinea politică şi fiscală – cresc sau nu taxele, politicienii chiar riscă să trimită economia şi businessul în criză

    Toţi antreprenorii, toţi directorii, toate companiile, că sunt româneşti, multinaţionale sau că sunt de stat, vor să se termine odată cu alegerile politice – alegerile prezidenţiale şi cu situaţia neclară în privinţa taxelor şi impozitelor – dacă cresc, ce creşte şi cu cât. 

    De la mijlocul anului trecut, companiile au ridicat piciorul de pe acceleraţie pentru că urmau luni de campanie electorală, alegeri şi un nou guvern. 

    Din păcate ne-am trezit cu această problemă a alegerilor prezidenţiale, amânarea lor pentru luna mai din acest an.

    Guvernul Ciolacu 1 a aruncat cu bani în dreapta şi-n stânga, dar premierului şi liderului PSD Marcel Ciolacu nu i-a folosit la nimic pentru că nu a ajuns la Cotroceni, iar PSD a obţinut cel mai slab scor politic din istorie. Numai fragmentarea parlamentară i-a dus pe cei de la PSD şi PNL, împreună cu UDMR, din nou la guvernare.

    Sarabanda alegerilor plus ameninţarea continuă de creşteri de taxe şi impozite din cauza deficitului bugetar au mâncat cel puţin 2% din creşterea economică, 1% anul trecut şi 1% în acest an, până acum. De la mijlocul anului trecut companiile au lăsat-o mai moale cu investiţiile, cu noile angajări, din cauza incertitudinii politice şi fiscale. 

    Toată lumea s-a convins că cei aflaţi la putere, şi guvernul Ciolacu 1, şi guvernul Ciolacu 2, nu vor face în realitate nicio restructurare a cheltuielilor bugetare, nu vor face nicio reducere de cheltuieli bugetare şi inevitabil se va ajunge la soluţia majorărilor de taxe şi impozite, aşa cum s-a întâmplat pe vremea lui Băsescu. 

    Incertitudinea politică va plana în continuare, pentru că rezultatul alegerilor prezidenţiale este în ceaţă. Dacă la Cotroceni va veni George Simion sau Victor Ponta, vor forţa o nouă alianţă politică şi un nou guvern, asta dacă pot face acest lucru. Dacă la Cotroceni vine Crin Antonescu sau Nicuşor Dan, alianţa actuală PSD/PNL/UDMR şi guvernul Ciolacu 2 au o şansă să continue. 

    Economia şi-a încetinit creşterea, iar execuţia bugetară la trei luni a guvernului Ciolacu 2 nu arată atât de strălucit în îndeplinirea obiectivului de reducere a deficitului bugetar de la peste 9% anul trecut (ESA) la 7%. Dar situaţia bugetară nu este dezastruoasă, mai ales că Ministerul Finanţelor a reuşit să acopere peste 30% din necesarul de finanţare bugetară pentru acest an. România plăteşte dobânzi mai mari, dar pieţele financiare nu sunt închise pentru obţinerea acestor împrumuturi. 

    Ilie Bolojan, preşedintele interimar şi cel care, după venirea noului preşedinte la Cotroceni, ar trebui să-şi reia poziţia de lider al PNL şi să fie în fruntea programului de restructurare a administraţiei publice, constată şi el, ca toţi politicienii, că dacă guvernul nu va face reformă, dacă nu va reduce cheltuielile, vor creşte taxele şi impozitele. Dar el, alături de guvernul Ciolacu 2, se află la putere şi ei trebuie să facă această reformă, pentru că nimeni altcineva nu poate să o facă. Ei se află la masa puterii nu de ieri, ci de ani de zile, ei trebuie să mănânce mai puţin, ei trebuie să slăbească, nu economia, nu businessul. 

    Din cauza acestei incertitudini politice şi fiscale, economia şi businessul riscă să intre în recesiune, mai ales în condiţiile în care situaţia geopolitică mondială, cu continuarea războiului din Ucraina, războiul comercial declanşat de Trump, nu aduce nimic bun, ci dimpotrivă, induce o tensiune fără precedent în economia globală. 

    Victor Ponta, singurul candidat pentru Cotroceni din cei care au şanse care ştie economie, din dorinţă electorală a intrat pe un teritoriu care nu duce nicăieri, nici măcar la voturi, susţinând că economia este acum într-o situaţie mai proastă decât în 2009. 

    Economia României nu numai că nu este într-o situaţie mai proastă, ci este într-o poziţie mult mai bună, poate în cea mai bună poziţie economică şi financiară în care a fost vreodată. 

    Este adevărat că avem această problemă cu deficitul bugetar care nu poate fi redus de la sine, dar economia reală merge destul de bine, chiar dacă viteza de creştere s-a redus. 

    Spre deosebire de criza din 2008/2009, când dintr-odată, peste noapte, România nu a mai avut acces la pieţele financiare şi a trebuit să se împrumute la FMI, acum situaţia este incomparabil mai bună. 

    Economia României nu mai este expusă pe valută, finanţarea este asigurată în proporţie de 70% în lei, faţă de 70% în valută, cât era în 2008/2009, depozitele sunt mai mari decât creditele, băncile nu sunt îngropate în credite neperformante ascunse, piaţa imobiliară are mai multă expunere pe lei decât pe euro şi nu este supraevaluată (aproape 50% din tranzacţii se fac cash şi nu pe credit), companiile nu reduc salariile şi nici nu prea dau oameni afară ca în 2009, iar pieţele financiare nu sunt închise.

    Bruxellesul are o altă abordare în privinţa finanţărilor bugetare şi creşterii deficitului bugetar, companiile antreprenoriale locale sunt mult mai bogate, stau pe cash, iar românii au o poziţie financiară mult mai bună. 

    Spre deosebire de acum 15 ani, piaţa financiară este lichidă, şi nu numai la nivelul sistemului bancar, ci peste tot, începând de la fondurile de investiţii care au sute şi chiar miliarde de euro de investit şi nu prea găsesc ţinte, până la fondurile europene care de-abia aşteaptă să fie trase, iar guvernul Ciolacu 2, că el este la putere, ca şi guvernul Ciolacu 1, ca şi guvernul Ciucă, nu este în stare să facă acest lucru mai repede.

    Nu este cazul să ne dăm singuri foc la valiză, în condiţiile în care valiza este plină cu bani. 

    Pe 25 aprilie am marcat, în anonimat, 20 de ani de la încheierea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, cel mai important proiect politic contemporan cu noi. 

    Atunci, economia României avea un PIB de 60 de miliarde de euro, iar acum a ajuns la 350 de miliarde de euro şi are mari şanse să se îndrepte către 400 de miliarde de euro. Numai să nu ne împuşcăm singuri. 

    Dacă acum 20 de ani clasa politică, partidele, politicienii, Guvernul au fost în fruntea României trăgând economia şi businessul după ei, acum, politicenii actuali, care s-au aşezat la masa pusă de alţii, sunt în urma economiei şi societăţii şi ţin cu tot dinadinsul să ne îngroape.

  • Contează când cumperi un apartament şi care este preţul la care îl cumperi

    Dacă vrei acum să cumperi un apartament, preţurile, în special pentru apartamentele vechi, ţi se par mari, chiar foarte mari, în special pentru oraşe precum Cluj-Napoca, Braşov, care vine puternic din urmă, şi nu în ultimul rând Bucureşti.

    Toată lumea se întreabă de ce cresc preţurile, cel puţin cele afişate şi cerute pentru apartamentele vechi, care sunt chiar vechi, nerenovate de ani, aflate într-o stare destul de proastă şi care necesită încă zeci de mii de euro pentru renovare. La apartamentele noi, suprafeţele sunt mici şi foarte mici, compartimentate prost, ca să nu mai vorbim de faptul că, dacă pui un dulap şi un pat, se umple deja toată camera. Deşi în ultimii cinci ani peste noi au trecut COVID-ul, războiul, creşterea preţurilor la energie, inflaţia, creşterea dobânzilor, nimic nu a oprit creşterea preţurilor apartamentelor cu 10-20%, nu în cinci ani, ci pe an. 

    Creşterea salariilor – 70% în cinci ani la nivelul salariului mediu –, stabilitatea neverosimilă a cursului valutar leu/euro, menţinerea locurilor de muncă cu salarii în creştere, sumele de bani venite din afară, dar şi din ţară (în Cluj, 60% din tranzacţiile imobiliare se fac cu cash, iar în Bucureşti cel puţin 40%) susţin creşterile de preţuri. Situaţia economică din România, în special din oraşele mari, s-a îmbunătăţit destul de mult în ultimii 15 ani, ceea ce a contribuit la creşterea preţurilor. Din punct de vedere statistic, dacă se ia în considerare preţul unui apartament cu două camere raportat la salariul mediu de astăzi, de peste 1.000 de euro, chiar p

    ste 1.200 de euro în Bucureşti, România stă foarte bine atât din punctul de vedere al trecutului, cât şi din punctul de vedere al preţurilor la apartamente în raport cu celelalte ţări din jur. Dacă în 2008 un apartament echivala cu aproximativ 30 de ani de muncă la preţurile de atunci şi cu salariul mediu de atunci, acum acest raport a coborât la 6-7 ani. Astăzi vreau să aduc în discuţie preţurile apartamentelor dintr-o altă perspectivă: cea a preţului de achiziţie, a momentului, a ratelor – dacă este luat cu credit – şi, în final, din perspectiva averii fiecăruia în timp. 

    Pentru cei mai mulţi dintre români, în special pentru bunici şi părinţi, dar şi pentru copii, cel mai important activ pe care îl au este apartamentul. Pentru cei care au cumpărat imediat după Revoluţie apartamentele în care stăteau, în celebrul proces de împroprietărire, astăzi apartamentul nu este grevat de niciun credit, adică este un activ liber, valoros. Dacă în anii ’90 acel apartament a putut fi cumpărat cu 4.000-5.000-6.000 de dolari de la stat, acum el a ajuns la o valoare de 50.000-60.000-70.000-80.000 de euro şi chiar mai mult, în funcţie de numărul de camere şi de poziţionare. Cel mai bun exemplu este dat de preţul apartamentelor din Cluj-Napoca. Deci valoarea actuală reprezintă averea pură a unui român. Este o sumă curată, fără datorii în spate. 

    Dacă ai cumpărat un apartament după anii 2000 până în 2005 şi ai dat 20.000-30.000-40.000 de euro, valoarea actuală este dublă, dar dacă ai cumpărat apartamentul cu un credit, în cea mai bună variantă preţul actual ajunge la preţul de achiziţie plus dobânda plătită. 

    Dacă ai cumpărat un apartament pe vârful imobiliar din 2007-2008, per total, după aproape 20 de ani, eşti pe minus. Din punctul de vedere al preţului, poate ai ajuns acum, cu chiu cu vai, la nivelul plătit atunci. În 15-20 de ani nu ai câştigat nimic din valoarea proprietăţii. Dacă ai cumpărat apartamentul cu credit la preţurile de pe vârful imobiliar, cum au cumpărat mulţi tineri, după 15-20 de ani rezultatul este pe minus. Până acum ai plătit rate care au dublat costul achiziţiei, şi dacă îl compari cu preţul de astăzi, care este cel mult la valoarea de atunci, pierderea în valoare este evidentă. 

    Cei care au cumpărat atunci apartamente au fost loviţi în plin de scăderea valorii proprietăţii imediat după criză, când preţurile s-au înjumătăţit, iar rata la credit în lei s-a dublat/triplat dacă luăm în considerare creşterea cursului francului elveţian sau creşterea euro. Cei care au cumpărat apartamente în perioada 2009-2010-2012, deci la 1-2 ani după criză, au beneficiat de o conjunctură favorabilă. Preţurile au fost mult mai mici, la jumătate faţă de vârf, a apărut programul Prima Casă cu dobânzi mici la lei, cursul valutar leu/euro s-a stabilizat, iar salariile au început să crească. 

    Rata la un credit imobiliar a scăzut semnificativ ca pondere într-un salariu. Faţă de acum 15 ani, preţurile apartamentelor au crescut, s-au dublat dacă nu chiar triplat, iar ratele sunt nesemnificative versus salariu. Aşa că toţi cei care au cumpărat atunci sunt cu valoarea proprietăţilor „în bani”, adică obţin acum mai mult decât au plătit, deci nu au pierdut nimic. Toţi dezvoltatorii, toţi brokerii imobiliari care trebuie să vândă spun că investiţiile imobiliare sunt cele mai bune investiţii pe termen lung, asta până să apară dobânzile oferite de titlurile de stat la Fidelis şi Tezaur, de peste 7% pe an. Investiţia imobiliară este bună, dar depinde când cumperi apartamentul, ce preţ plăteşti şi cum evoluează vremurile. Poate preţurile apartamentelor cresc în timp, dar dacă cumperi un apartament pe vârf (nimeni nu ştie care este vârful), dacă prinzi o cădere de 5-10 ani, dacă îl iei cu credit bancar, în timp nu ştiu dacă îţi scoţi banii ca investiţie prin care să câştigi prin creşterea valorii proprietăţii. Nu ştiu cât câştigi nici dacă îl dai în chirie. Dacă moşteneşti un apartament de la bunici, părinţi, este altceva.    

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

     

  • Când liderul coboară printre oameni

    Scriu acest editorial pe 21 aprilie, a doua zi de Paşte, în care am aflat cu toţii de trecerea în nefiinţă a Papei Francisc (născut Jorge Mario Bergoglio, la 17 decembrie 1936). Publicaţiile internaţionale, dar şi cele naţionale, televiziunile au vorbit despre viaţa şi moartea Papei pe parcursul întregii zile, iar până când această revistă va ieşi de la tipar, multe alte pagini vor fi scrise despre acel Papă care a reunit un şir de premiere: primul papă latino-american, primul iezuit şi primul pontif din emisfera sudică. Papa Francisc a fost o figură a contrastelor: un reformator neobosit şi, totodată, un tradiţionalist cu viziuni ferme. Cel care, la scurt timp după alegerea sa, în 2013, spunea: „Ah, cât mi-aş dori o biserică săracă şi pentru cei săraci!” a fost însă şi un model de leadership. Atât la propriu – pentru că Sfântul Scaun avea un buget anual de circa 1 miliard de euro, active financiare de aproximativ 2,8 miliarde de euro, aproximativ 4.000 de proprietăţi doar în Italia şi peste 1.000 de proprietăţi internaţionale, mii de angajaţi la Vatican şi peste 1 miliard de catolici care slujesc bisericii catolice, dar şi la figurat – prin felul în care poate fi interpretat modul în care şi-a purtat rolul, şi-a dus viaţa. 

    Nu am prea multe amintiri despre Papa Francisc: îmi aduc însă bine aminte de rumoarea care s-a creat când a trecut, la vizita sa în România din 2019, pe Calea Victoriei, în apropiere de birourile noastre de atunci, într-o Dacie Logan. Regret că nu am ieşit eu şi eu să îl văd. Şi îmi mai aduc aminte de imaginea sa creată în filmul „Cei doi papi” (Netflix, tot 2019), pe care l-am revăzut recent.. Filmul nu este documentar, ci o interpretare artistică – dar atât de profund umană, încât te face să înţelegi mai bine decât o biografie cine a fost, de fapt, acest om: Jorge Mario Bergoglio, fiul unui muncitor la calea ferată din Buenos Aires, care a ajuns liderul spiritual a peste un miliard de oameni. Un om care nu şi-a dorit să fie în centrul atenţiei, ci a acceptat să fie acolo pentru că nu avea voie să se retragă în tăcere când vocile altora aveau nevoie de alinare, de curaj, de sens. Mi-a rămas în minte o replică de la începutul filmului: „Abia acela este un lider adevărat, cel care nu îşi doreşte să fie lider”.  Şi m-am gândit că poate tocmai aici e cheia unui alt tip de leadership – unul care nu se clădeşte pe ambiţie, ci pe modestie; nu pe imagine, ci pe vocaţie. Într-o lume în care liderii se definesc prin carismă, putere şi prezenţă publică, Papa Francisc a ales să fie altceva. Să fie întâi de toate om. Să vorbească cu grădinarii, să asculte ABBA, să glumească, să meargă pe jos printre oameni. Să spună ce gândeşte şi să recunoască ce nu înţelege. Să greşească. Să ceară iertare. Un lider care nu se ascundea în spatele unui protocol, ci cobora printre oameni. Care nu îşi proteja imaginea, ci vulnerabilitatea. Una dintre cele mai tulburătoare replici din film vine şi de la Papa Benedict: „Să fii papă înseamnă să fii un martir cu o sentinţă pe viaţă”. 

    Şi deşi se referă la rolul papal, simt că descrie perfect şi alte funcţii de conducere – în business, în politică, în educaţie, în orice loc în care ţi se cere nu doar să iei decizii, ci să porţi pe umeri greutatea altora, să oferi direcţie, încredere şi sens chiar şi atunci când nu le mai simţi tu însuţi. Dar poate cea mai importantă lecţie pe care ne-a lăsat-o pontificatul lui Francisc e aceasta: că modestia nu e o slăbiciune, ci o formă de forţă. Că nu trebuie să fii infailibil ca să conduci. Că e mai greu – şi mai rar – să fii liderul care stă de vorbă cu angajaţii despre ultimul meci de fotbal decât cel care dă ordine de sus. Că adevărata autoritate nu vine din titluri, ci din grija constantă pentru binele celorlalţi. Papa Francisc a fost, pentru mine, întruchiparea acelui tip de lider pe care nu îl uităm nu pentru deciziile grandioase sau pentru discursurile istorice, ci pentru liniştea pe care o aduce. Pentru umanitatea pe care o iradiază. Pentru curajul de a rămâne fragil într-o lume care îţi cere să fii tare. Şi, poate mai ales, pentru curajul de a rămâne aproape. Am simţit de multe ori că trăim într-o epocă în care cei care par cei mai puternici ajung în frunte. Că leadershipul s-a transformat într-o cursă de imagine, într-un joc de putere sau într-un instrument de control. Dar când mă gândesc la Papa Francisc – şi la omul cald, tăcut, care încerca să îşi cumpere un bilet de avion pentru o cursă de linie, stătea pe canapea şi se uita la un meci sau dansa, îmi amintesc că există şi altfel de lideri. Cei pentru care rolul nu este neapărat un scop, ci mai degrabă o chemare.   

    Ioana Matei este editor-şef, Business Magazin

  • Harry Meintassis, Partener, Meintassis Partners: O minte frumoasă

    Într-o lume atât de complexă şi ambiguă, pot fi oare marile noastre provocări rezolvate de specialişti? Nu ne putem rezolva problemele cu aceeaşi minte care le-a creat – problemele de azi cer o minte a viitorului. Avem nevoie de un nou tip de inteligenţă. Aceasta este mintea sintetizatoare – mintea secolu-lui XXI. Există diferite moduri de a gândi.

    Mai întâi, există mintea Expertului. Ea se bazează pe profunzimea cunoştinţelor, pe abilităţi şi experienţă acumulate în timp. Este tehnică, specializată, analitică. Există un „răspuns corect” ce poate fi găsit prin practici verificate. Apoi, există mintea Critică. Aici ne punem sub semnul întrebării presupunerile de ba-ză. Navigăm prin labirintul informaţiei cu rigoare şi obiectivitate. Diagnosticăm cauzele profunde. Ca nişte buni oameni de ştiinţă, „testăm ipoteze” folosind dovezi şi logică.

    Gândeşte ca un CEO

    Totuşi, chiar dacă aceste două tipuri de gândire îşi au locul lor, ele nu sunt suficiente pentru a rezolva marile probleme ale prezentului.

    Mintea expertului este potrivită pentru cazuri simple, previzibile.

    Mintea critică, o mare cucerire a epocii Iluminismului, se bazează pe analiză raţională, dar nu poate „ve-dea” mai departe în viitor, înspre ce este posibil.

    Într-o lume haotică şi imprevizibilă, avem nevoie de o Minte Sintetizatoare.

    Ce înseamnă să fii un sintetizator? Este ca şi cum ai fi un CEO, un polimat, un artist şi un alchimist, toate în acelaşi timp.

    Mintea sintetizatoare vede întregul, nu doar părţile. Este strategică. Observă tipare, tendinţe, interde-pendenţe.

    Sintetizatorii au o curiozitate infinită pentru domenii diverse – ştiinţă, arte, psihologie, istorie, literatură. Vor să înţeleagă cum funcţionează cu adevărat lumea, cum reacţionează oamenii în diferite contexte. Pentru sintetizatori, separarea – „umbra” specializării – este o iluzie periculoasă. Viaţa nu funcţionează aşa. Ei văd transformările ca fiind schimbări ale unor sisteme umane complexe – nu doar mutarea me-canică a unor piese.

    Mintea modernă divide, specializează, gândeşte în categorii: instinctul grecesc era opusul, acela de a avea o privire de ansamblu, de a vedea lucrurile ca un întreg organic.

    H.D.F. Kitto

    Sintetizatorii sunt adevăraţi gânditori strategici, nu doar „planificatori”; ei folosesc imaginaţia, viziunea. Se întreabă: „Ce este posibil?” Ei pot reformula problemele, întrebând: „Care este adevărata problemă pe care încercăm să o rezolvăm, dincolo de suprafaţă?” sau „Cum putem privi această situaţie altfel?”

    Văd dincolo de prezent, înţeleg care sunt efectele de ordin doi şi trei ale deciziilor luate. Pot contura o viziune mai completă a viitorului.

    Aceasta le oferă un avantaj unic: în timp ce altora lumea li se pare haotică, ei văd firul roşu.

    Valoare creată la intersecţia silozurilor

    Cu acest tip de gândire, sintetizatorii construiesc poveşti mai bune, mai convingătoare, care îi unesc pe oameni şi aduc claritate în vremuri de ambiguitate. „Limbajul” lor atinge publicul într-un mod diferit – nu este sec, tehnic; este viu, proaspăt. Fac conexiuni surprinzătoare, folosesc metafore, imagini mentale, pentru a da viaţă mesajelor lor. Sunt într-o poziţie unică de a traversa graniţe, de a sparge silozuri, de a construi parteneriate. Sintetizatorii nu sunt blocaţi în poziţii „fixe”, văd „nuanţe”, privesc fiecare subiect din multiple unghiuri, dincolo de alb şi negru. Caută o „a treia cale” creativă – atât de necesară într-o so-cietate tot mai polarizată. Le place să se joace cu idei opuse în mintea lor – structură şi agilitate, tradiţie şi schimbare, proces şi rezultat, sine şi serviciu. Ei armonizează. Asemenea pianiştilor care cântă acor-duri şi arpegii, combinând note diferite. Pot tăia prin zgomotul informaţional, aduc înţelepciune şi naraţi-uni noi, care ne unesc şi ne ajută să găsim sensuri.

    Sintetizatorii caută perspectiva celorlalţi pentru a înţelege mai profund. Le place să asculte şi să înveţe din orice, de la oricine. Nu sunt doar polimaţi. Nu este vorba doar despre „intelectul” lor. Este vorba despre identitatea lor.

    Spre deosebire de experţi, sintetizatorii sunt studenţi. Nu au ego fragil, nu cred în „absoluturi”, nu au ne-voie să se încadreze în „cutii”. Sunt învăţăcei fluizi, simt umanitatea şi conexiunea cu întregul Cosmos. Nu fac o distincţie strictă între fizic şi spiritual, corp şi suflet. Pentru ei, arta, estetica şi frumuseţea în toate formele (muzică, poezie etc.) sunt esenţiale pentru a trăi măreţia vieţii.

    Sintetizatorii udă seminţele creativităţii. Steve Jobs spunea: „Creativitatea înseamnă să conectezi lu-cruri… Mulţi oameni din industria noastră nu au avut experienţe diverse. Aşa că nu au suficiente puncte de legătură şi sfârşesc cu soluţii liniare, fără o perspectivă largă asupra problemei”. 

    Sintetizatorii au o curiozitate infinită pentru domenii diverse – ştiinţă, arte, psihologie, istorie, literatură. Vor să înţeleagă cum funcţionează cu adevărat lumea, cum reacţionează oamenii în diferite contexte. Pentru sintetizatori, separarea – „umbra” specializării – este o iluzie periculoasă. Viaţa nu funcţionează aşa.

    Hrăneşte-ţi mintea sintetizatoare

    Sintetizatorii sunt o specie rară. Mulţi dintre ei au făcut „ocoluri” în carieră, au fost formaţi de experienţe de viaţă dificile, au ieşit din zona de confort, au avut mentori extraordinari. Au trecut de la stăpânirea abilităţilor la stăpânirea de sine. Din această perspectivă, pot fi lideri şi mentori extrem de eficienţi pentru noile generaţii.

    Eşti tu un sintetizator?

    1. Ce teme se evidenţiază din povestea vieţii tale?

    2. Ce tipare recunoşti în lume?

    3. Ai o viziune asupra muncii tale şi asupra lumii peste 5-10 ani?

    4. Ai o curiozitate nestăvilită de a învăţa lucruri noi?

    5. Conectezi idei şi domenii aparent diferite?

    6. Cauţi sensul dincolo de fapte?

    7. Te atinge arta în suflet?

    8. Cauţi experienţe noi?

    9. Îţi place să te înconjori de oameni diferiţi de tine?

    Mai mult ca oricând, avem nevoie de lideri cu o minte sintetizatoare, multidimensională.

    Într-un val de date şi algoritmi, cea mai bună speranţă a noastră pentru viitor este să distilăm înţelep-ciunea interconectării lucrurilor.

    Avem nevoie de minţi frumoase.   

  • Este 2025 anul în care majoritatea dintre noi va renunţa la reţelele sociale?

    Nu e deloc o coincidenţă faptul că Oxford English Dictionary a ales „brainrot” drept expresia anului 2024. Termenul descrie perfect efectul tot mai vizibil pe care reţelele sociale şi consumul constant de conţinut de slabă calitate îl au asupra noastră: senzaţia că, pur şi simplu, ne simţim „mâncaţi” pe dinăuntru.

    Un studiu recent, „Modificări ale anatomiei creierului asociate cu dependenţa de reţelele sociale” (SNS), a descoperit că dependenţii de reţele sociale pierd materie cenuşie din creier într-un ritm alarmant de similar cu cel al dependenţilor de cocaină. Iar această materie cenuşie e esenţială – ea controlează reglarea emoţiilor, capacitatea de concentrare şi rezolvarea problemelor. Nu e de mirare, aşadar, că timpul petrecut excesiv în faţa ecranelor ne lasă epuizaţi emoţional şi, adesea, dezorientaţi (fenomen care a fost denumi şi „zombie scrolling”). Şi, desigur, mult mai anxioşi. Pentru că dacă petreci o oră pe Instagram, în loc să te simţi inspirat, te întrebi de ce viaţa tuturor arată mult mai bine decât a ta. Sau te surprinzi că nu mai eşti relaxat după câteva scrolluri, ci te întrebi ce se va mai întâmpla în viitor după atâtea ştiri despre criza climei, Trump şi taxele impuse, alegerile prezidenţiale din România. Break-ing news – cu toţii trecem prin asta. Social  media, în special platformele precum Instagram, au această modalitate „vicleană” de a transforma un simplu scroll într-o sesiune de îndoială de sine şi anxietate.

    Chiar dacă nu suferi de o dependenţă propriu-zisă, efectele reţelelor sociale se resimt în moduri subtile, dar constante, pentru toţi. Spre exemplu, în 2022, consumam de cinci ori mai multă informaţie zilnic decât o făceam în 1986. Conform statisticilor recente oferite de Golden Steps ABA, capacitatea noastră de atenţie a scăzut cu 33% din anul 2000 până în prezent. De asemenea, tulburările de anxietate şi depresie în rândul tinerilor au crescut cu 70% de la apariţia social media, aşa cum menţiona la începutul anului Royal Society for Public Health (RSPH).

    Generaţia Z şi milenialii petrec între 6,5 şi 8,5 ore pe zi în faţa ecranelor. În 2024, o persoană îşi ridica în medie telefonul de 218 ori pe zi şi vizualiza între patru şi şapte profiluri pe diferite platforme de socializa-re, câte unul pentru fiecare aplicaţie. Aceasta petrecea aproximativ 2 ore şi 20 de minute zilnic pe reţe-lele sociale, iar pentru adolescenţi, timpul depăşeşte 3 ore. La un calcul simplu, vorbim despre circa 852 de ore, adică aproximativ 35 de zile pe an dedicate acestor platforme – mediului virtual. În plus, unui uti-lizator îi apar în medie între 4.000 şi 10.000 de reclame, lucru care subliniază impactul semnificativ pe care tehnologia şi reţelele sociale îl au asupra vieţii noastre cotidiene şi a decizilor de cumpărare pe care le luăm mai târziu. 

    Majoritatea timpului petrecut scrollând pe social media înseamnă, de fapt, un consum pasiv. Vedem oameni care par că trăiesc vieţi frumoase – călătoresc, îşi deschid afaceri, poartă haine cool, îşi cumpără case şi maşini scumpe – şi, inevitabil, ajungem să ne simţim copleşiţi sau „nepotriviţi”. Tocmai din acest motiv, tot mai mulţi oameni încep să caute moduri mai sănătoase de a fi online. Sau de a nu fi – mulţi adoptă acum „detoxul digital”. Conform celui mai recent studiu realizat de Reveal Marketing Re-search, 32% dintre românii din mediul urban au apelat la un detox digital. Printre cei mai deschişi către acest tip de pauză se numără tinerii cu vârste între 18 şi 24 de ani (47%) şi persoanele care au copii sub 18 ani. 

    Vom renunţa la social media anul acesta? E cumva de neimaginat să trăim în 2025 fără reţele sociale, în ciuda a tot ce se scrie despre acest subiect. Şi poate că soluţia nu e să renunţăm total la ele, dar să ştergem măcar unele dintre ele – mai ales că toate aplicaţiile sunt acum atât de asemănătoare, nu doar ca interfaţă, dar şi conţinutul este doar multiplicat pentru fiecare în parte. 

    Este mai realist să ne gândim la un detox digital? Sau este doar încă un trend care ne face să ne simţim temporar mai bine, doar ca să revenim la scrollul compulsiv câteva zile mai târziu? Răspunsul, ca în mul-te alte situaţii legate de tehnologie, e: depinde. Pentru unii, detoxul digital poate fi o formă reală de re-setare mentală – o încercare sinceră de a-şi recăpăta controlul asupra propriei atenţii. Pentru alţii, e doar o bifă în lista de trenduri de pe Instagram sau TikTok: #7daysoffline, urmată, desigur, de o postare lungă despre „ce am învăţat în acest timp”.

    Dar ne dorim cu adevărat o pauză sau doar postăm despre pauză ca să primim validare? Pentru că detox-ul digital a devenit un trend va avea, inevitabil, şi un final. Ce am putea să facem cu 35 de zile pe an în loc să fim conectaţi online?   

    Oana Ioniţă este Social media manager, BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, După Afaceri Premium

  • Gen Z, noile generaţii, nu vor să lucreze pentru patroni, ci pentru o companie

    Pare o contradicţie în titlu, pentru că o companie are un acţionar, are un patron. În spatele fiecărei com-panii antreprenoriale este cineva cu nume şi prenume. În anii ’90 era patron, prin 2000 a devenit om de afaceri, iar acum este antreprenor. Dar tot patron este.

    Gen Z consideră că patronii reprezintă trecutul din generaţia bunicilor şi a părinţilor. Mai mult decât atât, cuvântul „patron” are o conotaţie negativă, es-te perceput ca un exploatator, ca cineva care face bani din munca altora.

    Cei din noile generaţii au auzit multe poveşti despre patroni, din tumultul anilor ’90 şi începutul anilor 2000. Gen Z consideră că patronii fac bani pe seama lor, nu au nicio legătură cu modul în care se schimbă lumea, aşa că Gen Z spune că nu vor să-i îmbogăţească pe patroni şi de aceea protestează prin atitudine, prin neimplicare, prin frecvenţa cu care îşi schimbă jobul.

    Prin aceste lucruri vor să le dea o palmă patronilor şi să le arate că, fără ei, cei care muncesc cu adevărat, nimeni nu ar câştiga.

    Chiar şi când patronul împarte ceva cu angajaţii, la final tot este „urât”, pentru că a împărţit prea puţin. Gen Z preferă, în schimb, să lucreze pentru o companie, pentru un nume, ironic, pentru cineva care nu este patron. Mulţi patroni se întreabă de ce le pleacă angajaţii, de ce noile generaţii pleacă imediat dacă li se face observaţie, de ce cei din Gen Z au această ati-tudine faţă de muncă.

    Gen Z vrea să lucreze pentru un brand, pentru o marcă, pentru un nume străin, dacă se poate, pentru cineva impersonal, care are o poveste în spate, dar acea poveste să nu fie aso-ciată cu patronul.

    Gen Z vrea să lucreze pentru companii care au proceduri clare, care au cafenea proprie, unde să se îmbrace frumos, unde să se vorbească în termeni de corporaţie, unde să te duci la cur-suri, cu ajutorul cărora poţi să negociezi un salariu mai mare în altă parte.

    Multinaţionalele investesc foarte mult în imagine, investesc mult în campanii „ipocrite”, în mesaje corporatiste, într-o imagine de formă.

    Deşi companiile româneşti, deşi patronii au ajuns să ofere salarii, bonusuri şi pachete de perfor-manţă extrem de competitive, imaginea face diferenţa. Companiile antreprenoriale româneşti trebuie să investească mult mai mult în branding, în campanii de marketing de companie dacă vor să atragă talente.

    În toate sondajele de HR, companiile antreprenoriale româneşti sunt ultima opţiune când este vorba ca un corporatist să se angajeze. Sub presiunea crizei de pe piaţa resurselor umane, companiile antreprenoriale româneşti trebuie să se mişte dacă vor să atragă talente.

    Dar, aşa cum am început acest articol, companiile româneşti trebuie să nu se mai identifice cu un patron, de fapt trebuie să-şi ascundă patronul.

    Gen Z nu este frate cu profitul, considerându-l un instrument de capitalism feroce, care se realizează prin exploatarea angajaţilor. Mulţi patroni se întreabă de ce noile generaţii sunt atât de stricte cu timpul, în sensul că la ora 18:00 „se sparge uşa”. Nimeni nu are chef să lucreze peste program ca să îl îmbogăţească pe patron.

    Cea mai mare parte a companiilor din România sunt antreprenoriale şi au în spate câte un patron, pe care acum piaţa îl apelează ca antreprenor.

    Pretenţiile angajaţilor faţă de companiile pentru care lucrează au crescut substanţial, iar aşteptările noilor generaţii sunt să le asigure un loc de muncă bine plătit, un „banc de lucru” occidental, plus un training de top. Aceasta este lumea în care trăim, aceasta este percepţia Gen Z faţă de patroni.

    Când se duc la un interviu de angajare, vor să discute cu HR, cu viitorul şef direct, şi nu vor să se intersecteze cu „patronii”. Gen Z vrea să lucreze la companii cu nume, la companii care au un brand important în piaţă, la companii care au o imagine şi review-uri bune.

    Iar această companie, imaginea ei de sine stătătoare, trebuie să bată orice altceva. Pat-ronii nu prea consideră că trebuie să investească în brandingul propriilor companii, pentru că sunt bani aruncaţi degeaba, pentru că nu se văd rezultate palpabile.

    De obicei, patronii au un grup de management, de directori, foarte puternic, pentru că aceştia ţin businessul. De multe ori, aceşti manageri sunt mult mai bine plătiţi decât omologii lor din multinaţionale. Dar, odată ce s-a trecut de acest nivel, restul se duce într-o mulţime care este numai bună de a fi biciuită.

    Mulţi patroni vor să se ştie că o companie este a lor, dar s-ar putea ca acest lucru să nu-i ajute, cel puţin din perspectiva noilor generaţii. Acestea preferă un branding de companie şi mai puţin vor să se identifice cu un patron, cu imaginea lui, cu ceea ce face el. De multe ori, este mai bine ca patronii să se ascundă de noile generaţii.   

     

  • Câţi corporatişti ar vrea să crească găini?

    Pare o glumă, dar nu este. Şi, de fapt, întrebarea nu se referă neapărat doar la corporatişti, ci la toţi cei care au un nivel de trai ridicat, ceea ce, de fapt, duce cu gândul la faptul că mai toţi cei ce-şi permit preferă să plătească pentru un serviciu sau bun, decât să cheltuiască timp şi efort pentru a face curăţenie, a tunde gazonul sau a-şi cultiva fructe, legume ori a creşte găini, vaci sau oi. Şi dacă la capito-lul efort poate s-ar mai găsi resurse, pentru că adesea nivelul de trai se află în relaţie directă cu capaci-tatea de efort, în ce priveşte timpul cred că este apoape unanim sentimentul că aceasta este cea mai preţioasă resursă. Parcă niciodată timpul nu a fost mai puţin, iar drămuirea lui implică nu numai o organ-izare care atinge culmi de performanţă, ci şi veritabile tactici de gestionare. Parcă nu (mai) este nicio-dată suficient timp pentru unele sarcini de la job, timp alocat familiei, prietenilor, hobbyurilor, propriilor persoane. În acest context, cine ar fi dispus să aloce timp pentru activităţi consumatoare de timp, oricât de puţin? 

    Nivelul de trai se leagă strâns de venituri, iar salariul mediu net în România a înregistrat o creştere alertă în ultimele două decenii – de la 206 euro în 2005 la 1.050 euro în septembrie 2024, conform calculelor pe baza datelor de la Institutul Naţional de Statistică (INS). În lei, creşterea este chiar mai spectaculoasă, de la 746 lei la 5.228 lei. Şi cu siguranţă aşteptările celor mai mulţi dintre noi sunt ca acest trend să con-tinue, chiar dacă previziunile referitoare la ce urmează sunt rezevate, pe fondul mai multor factori care pot influenţa evoluţia României – de la războiul din Ucraina, politicile preşedintelui SUA, terenul câştigat în sfera economică de chinezi şi nu numai până la rezultatele alegerilor prezidenţiale din România care bat la uşă.

    Mult timp – dacă nu cumva mereu – europenii din vest au fost idealul urmărit de mulţi români, la mai toate capitolele, fie acestea prosperitate, mentalitate, educaţie şamd. Am importat, replicat şi adaptat modele economice şi sociale. Iată că acum se conturează în vest o tendinţă nouă. Tot mai mulţi oameni aleg să-şi asigure hrana crescând ei înşişi găini, de pildă. Horia Cardoş, CEO şi fondator al Agroland Business System, grup antreprenorial prezent în retail, agricultură şi alimentaţie, a spus în cadrul emisi-unii de business ZF Live că belgienii au dat năvală să cumpere găini, pentru a le creşte în propriile gospo-dării, după ce ouăle s-au scumpit cu 50% într-un timp scurt. Scumpirea acestor produse se regăseşte şi în alte ţări, cererea fiind mai mare decât oferta. Americanii au început chiar să limiteze achiziţiiile de acest fel.  Pe de altă parte, adaugă Cardoş, „În vestul Europei, dacă eşti înstărit, este o mândrie să ai găini. E scump să creşti găini acasă.“

    Pentru moment, un scenariu în care românii cu nivel de trai ridicat se vor apuca, în număr mare, să crească găini pentru că a crescut foarte mult preţul la ouă pare neverosimil. Cei mai mulţi pesemne că nici nu ştiu cât costă un ou sau un carton cu ouă, fiind mai la curent cu fenomenul scumpirii pentru că ştirea le apare în faţa ochilor când scrutează diverse platforme. Mai degrabă poate fi cool sau un exer-ciţiu de tip hobby să crească găini, să cultive ceapă, castraveţi sau căpşuni. Dar această îndeletnicire nu va avea cu siguranţă un impact major la nivelul bugetului pentru că nu este deloc uşor să cultivi pământul sau să creşti animale. Şi este imposibil să produci pe cont propriu toate alimentele consumate frecvent. Pentru că magazinele fizice şi virtuale sunt acum ticsite de tot felul de mărfuri, este greu de crezut că ne putem construi un plan alimentar exclusiv pe baza a ceea ce producem în gospodărie. Asta, evident, dacă nu suntem cumva forţaţi să facem asta. Dar într-un astfel de scenariu limitările ar veni mai degrabă din alte zone – de pildă penuria de produse sau puternice opinii personale. 

    Varii grupuri de pe Facebook sunt construite din prisma interesului pentru alimentaţie sănătoasă. Sunt consumatori în căutare de produse crescute cât mai natural, verde, organic, cu grijă pentru natură, sus-tenabil. Şi afaceri care înfloresc pe baza acestui apetit. Dar este greu de crezut că un număr important de români se vor apuca să crească găini pentru că a crescut preţul la ouă chiar de cinci ori. Sau că vor cultiva ceapă bio pentru că nu au încredere în calitatea celei pe care o găsesc la vânzare.Timpul, aşa cum spuneam, este o resursă preţioasă, iar ansamblurile imo­bi­liare de vile promovează serviciile de mentenanţă a spaţiilor comune, iar uneori chiar şi pe cele ale proprietarilor, care nu au timp sau interes să-şi întreţină singuri gazonul sau să adune frunze toamna. Voi aţi fi cumva dispuşi să creşteţi găini sau să trudiţi prin grădină?    

    Ioana Mihai-Andrei este redactor-şef Buciness Magain

  • Mihaela Feodorof, Executive Coach şi Business Consultant, Performanceway: Metamorfoza leadershipului în mileniul III

    Răspunzând mai multor întrebări care îmi sunt adresate în diverse conversaţii de business, am integrat opiniile într-un articol despre cum evoluează leadershipul nativ în funcţie de anumiţi factori motivatori şi, nu în ultimul rând, în funcţie de valorile noastre. Deseori, performanţa este subiectul de la care se naşte o discuţie cu cei care au creat şi/sau conduc companii. Cum păstrăm vie această dorinţă de a fi azi mai buni ca ieri şi mâine mai buni ca astăzi, mai ales în era AI-ului, este o altă întrebare. Inteligenţa artificială este tot produsul omului şi al acestei dorinţe de a fi mai performant. Nevoia de a se ajuta l-a adus în paradigma de a discerne ce poate lăsa pe seama 

    AI-ului, dar şi ce nu, pentru a rămâne la fel de eficace în găsirea de soluţii. Există un exerciţiu propus de Cal Newport în volumul „Deep Work”, care te ajută să înţelegi care este plusvaloarea ta în raport cu activităţile în care alegi să te implici. Acest proces simplu se reduce la numărul de luni pe care e nevoie să le aloci pentru a forma pe cineva care să preia sarcina ta. Când numărul acestora este de 1–3/6 luni, versus 36–72 luni necesare, atunci ştii cum să-ţi faci ordine în agenda zilnică, săptămânală sau cum să aloci timpul de muncă pentru un an întreg, în raport cu obiectivele propuse. Cam aşa stau lucrurile şi cu AI-ul, o pârghie necesară şi eficientă, atât timp cât ştii unde, când şi ce exerciţiu îi atribui. Pe lângă acest instrument, sunt multe alte elemente necesare unui model de leadership eficient, la douăzeci şi cinci de ani după începutul noului mileniu. 

    Creativitatea în leadership se măsoară direct prin impactul pe care îl are în poziţionare şi în exerciţiile de eficienţă.

    Ceea ce odinioară era apreciat — de exemplu, un stil eficient printr-o organizare riguroasă — se dovedeşte astăzi a fi mai degrabă o piedică în gestionarea resurselor umane din generaţia Z, dificil de încadrat în norme, reguli, proceduri. 2025 se derulează deja ca fiind anul trecerii la un alt nivel, din punctul de vedere al modelului de lider care conduce în mod natural către performanţă. Acesta întruneşte un mix de comportamente pe care şi le-a antrenat în tot acest răstimp, devenind omul care este recunoscut ca lider. Unul dintre cele mai importante aspecte este acela al umanităţii, fără ca această latură să-i afecteze claritatea şi eficienţa în obţinerea rezultatelor. Între un lider orientat pe rezultate, mânat de ambiţie şi satisfacţia de a lăsa ceva în urmă, şi un lider orientat pe date, satisfăcut de analize profunde ştiinţific-calitative, oamenii caută să identifice liderul orientat pe relaţii sociale, care dezvoltă oameni, senzitiv, altruist, un real coechipier. Doar frânturi din acest model complex nu mai sunt suficiente pentru a motiva angajatul de astăzi. Declaraţiile emfatice şi vorbitorii carismatici au nevoie de proba vieţii pentru a fi credibili. Raportul coerenţei şi al consecvenţei răstoarnă deseori căruţa afirmaţiilor. Doar în ultimele zile am citit despre studii care demonstrau că percepţia liderilor versus a angajaţilor este substanţial diferită. De exemplu, pe tema curiozităţii — care se identifică drept o necesitate pentru dezvoltarea businessurilor — 83% dintre lideri declară că o susţin, însă doar 52% dintre angajaţi confirmă acest lucru (sursa: Hacking Work, 13 martie a.c.). Apoi, despre propria eficienţă în rolul de lider, 81% dintre aceştia consideră că o au, însă doar 43% dintre angajaţi o confirmă, aşa cum reiese dintr-un studiu aplicat pe 600 de respondenţi de către RoCoach (sursa: Business Review, 14 martie a.c.). Astfel, cred că suntem pe un drum al transformării continue a modelului de leadership eficient, care are nevoie, cu prioritate, să rămână obiectiv şi în contact cu lumea angajaţilor pe care încearcă să-i inspire şi să-i motiveze. Vorbesc de inspiraţie, care stimulează motivaţia intrinsecă, şi de motivaţie, care generează motivaţia extrinsecă.

    Inteligenţa artificială este tot produsul omului şi al acestei dorinţe de a fi mai performant. Nevoia de a se ajuta l-a adus în paradigma de a discerne ce poate lăsa pe seama AI-ului, dar şi ce nu, pentru a rămâne la fel de eficace în găsirea de soluţii.

    Analizând cu pasiune profilele umane care se regăsesc în roluri de leadership, desigur că am luat în calcul şi predispoziţia de gen. În rolurile complexe, care necesită timp şi efort susţinut, găsim atât bărbaţi, cât şi femei, fără a putea face o distincţie între capabilităţile care îi recomandă pentru aceste poziţii. În pofida faptului că în industriile tehnice regăsim mai mulţi bărbaţi, asta nu înseamnă că femeile — chiar mai puţine la număr — nu se vor regăsi în poziţii de conducere. Claritatea analizelor şi eficienţa cu care folosesc datele în luarea deciziilor este un exerciţiu fără gen, aşa cum, la fel de bine, trăirea emoţiilor şi empatia pot fi atribute ale unui lider masculin. Complementaritatea stilurilor de leadership aduce plusvaloarea echipelor de board/decizionale — aceasta este formula câştigătoare. De curând, m-am aflat într-o discuţie cu acţionarul unei companii care a împlinit deja 30 de ani de activitate. Istoricul organizaţional şi industria din care face parte şi-au pus amprenta în formarea echipei strategice, iar dorinţa proprietarului este de a asigura o dezvoltare armonioasă şi eficientă a businessului şi pentru următoarea generaţie. Modul în care ne uităm la potenţialul oamenilor şi căile de maximizare ale acestuia în acord cu obiectivele este diferenţiator. 

    Creativitatea în leadership se măsoară direct prin impactul pe care îl are în poziţionare şi în exerciţiile de eficienţă. La fel faci, la fel obţii — ştim cu toţii că este o bună măsură a standardelor, dar şi o limitare a perspectivei. Împreună altfel este mottoul meu în proiectele de transformare organizaţională prin care fructificăm, antrenând fiecare resursă de potenţial. Devenirea noastră continuă este motorul dezvoltării modelelor de leadership care obţin performanţă. Închei articolul cu o poveste reală şi proaspătă, împărtăşită de o persoană cu rol organizaţional înalt în afara ţării, care nu a pregetat nimic, ani la rând, pentru a se transforma într-un lider eficient, indiferent de contextele profesionale pe care le-a traversat. Reiau aici, sub umbrela confidenţialităţii datelor, dar cu acordul ei, cele întâmplate — o imagine care ilustrează măiestria cu care putem creşte continuu în formula de leadership firesc, natural, autentic: „Azi, doamna de la recepţie, contractor extern, o femeie aproape de pensie, dar care arată de 40 de ani, venită în XXXX din XXXXX în urmă cu 38 de ani, mi-a zis că vrea să aibă o poză cu mine. Mă ţine minte de când şi eu, şi ea eram la XXXX. A zis că mereu sunt elegantă, frumoasă şi bună şi vrea să avem o poză împreună. Că ea mai are două poze cu oamenii pe care i-a admirat: XXXX şi XXX – ambii CEO XXXX – şi acum vrea o poză cu mine. Aşa că, ne-am pozat mai devreme. E copleşitor că ea m-a pus pe acelaşi nivel cu oameni aşa de valoroşi…”

    Frumuseţea stă în ochii privitorului – este o sintagmă plăcută nouă. De această dată, o aşez în procesul de măiestrie a devenirii noastre ca lideri pentru oamenii care urmează. Oamenii care îşi merită locul printre ei.   

    Unul dintre cele mai importante aspecte este acela al umanităţii, fără ca această latură să-i afecteze claritatea şi eficienţa în obţinerea rezultatelor. Între un lider orientat pe rezultate, mânat de ambiţie şi satisfacţia de a lăsa ceva în urmă, şi un lider orientat pe date, satisfăcut de analize profunde ştiinţific-calitative, oamenii caută să identifice liderul orientat pe relaţii sociale, care dezvoltă oameni, senzitiv, altruist, un real coechipier.