BusinessMagazin

Tag: editorial

  • Eficientizarea lui Manet

    Manet. N-ar mai fi prea multe de spus, sincer: semnează “Dejunul pe iarbă” sau “Olympia”, ambele din categoria “de văzut musai” pentru toată lumea cât de cât cu minţile ordonate, dar şi fâşii excepţionale de viaţă – “Le Bar aux Folies-Bergère”, “Chez le Pere Lathuile” sau “En Bateau”. Alăturat este “Le vieux musicien”, cea mai mare pânză, din punct de vedere al dimensiunilor, pictată de Manet. Şase personaje, dintre care se disting muzicianul, Jean Lagarne, şeful unui grup de lăutari ţigani, băieţelul care ne aminteşte de “Pierrot” al lui Watteau şi insul cu pălărie, băutor de absint într-un tablou mai vechi al lui Manet; specialiştii vorbesc de influenţele picturii spaniole şi a lui Gustave Courbet, cel cu scandaloasa “L’Origine du monde”. Dar nu acesta este subiectul poveştii.

    Ideea este aşa: Manet a murit. Văduva sa cerea 5.000 de franci pe “Bătrânul muzicant”, dar cumpărătorii nu au apărut ani de-a rândul. A venit în schimb nevasta unui potentat local, consilier general de Sena, care i-a oferit 1.500 de franci doamnei Manet, pentru un fragment din tablou, cei doi băieţi de lângă muzician. Văduva ezită, iar vizitatoarea creşte suma la 2.000 de franci. Ia tăcerea văduvei drept o încuviinţare, pune mâna pe un foarfec şi se îndreaptă spre tablou. Ridică tăişul, dar văduva se trezeşte brusc şi exclamă: “Nu, nu, am impresia că îmi asasinaţi bărbatul!…”.

    Văduva Suzanne Manet nu a mai fost la fel de fermă în privinţa “Execuţiei împăratului Maximilian al Mexicului”, o temă istorică pe care Manet a pictat-o de mai multe ori – variante există la Paris, la Copenhaga, la Boston şi, bucăţi, la Londra. De ce bucăţi?

    Din cauza familiei, desigur, care a ţinut tabloul într-o debara şi, pentru a eficientiza, desigur, actul de creaţie al maestrului, au decis să-l marketeze, tot cu foarfeca. Partea cea mai mare din tablou ajunge la un negustor de artă, Ambroise Vollard, care constată lipsurile din tablou şi defectele pricinuite de depozitarea în debara şi îl duce la un restaurator. Acesta se cruceşte: abia terminase de refăcut un sergent pictat de Manet, care se potrivea de minune cu restul.

    Dar sergentul aparţinea pictorului Degas, care, aflând de barbarie, are o izbucnire nervoasă. Degas cumpără şi restul tabloului şi îi cere lui Vollard să meargă la văduvă pentru picioarele sergentului (cel care îşi încarcă arma, dacă aveţi răbdare să cautaţi pe Google) şi o parte din nefericitul împărat şi grupul său.

    Marketarea şi eficientizarea n-ar fi fost depline dacă n-ar fi intervenit imbecilitatea, desigur, pentru că bucăţile de pânză au fost folosite, cum altfel?, la aprins focul. Opera maestrului trebuie folosită la maxim.
    Degas a lipit fragmentele pe care le avea pe o pânză mare, dar după moartea sa tabloul ajunge la Londra, unde este descompus din nou şi fiecare fragment înrămat. Toate fragmentele sunt expuse la Tate Gallery.
    Finis coronat opus.

  • Pierrot, între proiecte şi campanii

    In 1702 ajunge la Paris un tânăr din Valenciennes, cu o cutie de culori în desagă şi cu speranţa de a fi primit în atelierul unui pictor pentru a-şi face ucenicia. Ajunge pe podul Notre Dame la un “producător” de tablouri şi obiecte de cult. Tânărul zugrăveşte chipuri de sfinţi cât e ziua de lungă, o îndeletnicire care-i ţine de foame, dar care nu-l ajută să evolueze. Seara se refugiază în lumea satelor flamande: cântăreţi, dansatori, saltimbanci şi meseriaşi umili.

    Ucenicul are şansa de a fi descoperit de pictorul Claude Gillot, care îl scoate din închisoarea sfinţilor şi îl duce în atelierul său, unde sta să răsară o lume nouă, plină de voie bună. În atelier îşi dau întâlnire pergole aerate, volute şi ghirlande, dansatori, panglici de mătase, păstori şi păstoriţe, flori ce se revarsă din coşuri şi vaze. Un stil decorativ plin de voie bună, o lume cu totul nouă pentru tânărul pictor, stilul Regence din care va apărea firesc, Rococoul. Iar maestrul Gillot este responsabil pentru apariţia pe lume a lui Antoine Watteau, căci el este tânărul ucenic.

    Un ucenic care va schimba rolul învăţăcelului cu cel al maestrului.

    Este pasionat de teatru, la limita dintre vis şi realitate. Culori strălucitoare, Arlechini şi Columbine, chicoteală şi ştrengărie, cântec de mandolină şi ritm de castagniete, o beţie de culori şi tonuri. Visătorul Watteau îi admiră pe giganţii Rubens, Tiţian sau Giorgione, se compară cu ei şi i se pare că este jalnic. El este sărac, urâţel şi bolnav de piept. Nu-i crede pe cei ce-i spun că pictura sa are preţ, ba chiar se înfurie atunci când cineva se oferă să-i plătească un preţ corespunzător pe un tablou. Unui admirator cum este frizerul care îi aduce peruca îi dă tot ce are. Prietenii încearcă să-l ajute, căci boala îl roade încet şi este nevoit să ia pauze din ce în ce mai dese. Nu vrea pomană şi-l refuză pe un Crassus al momentului, care se oferă să-l găzduiască. Se refugiază în singurătate şi îşi impune o cumpătare nemeritată, în timp ce boala se agravează.
    Între timp, pe pânzele sale domneşte fericirea, apare o lume lipsită de suferinţă, insule de fericire, a speranţelor veşnice.

    L-am ales totuşi pe tristul “Pierrot”, fost “Gilles”, tablou expus la Luvru. Unii spun că este un autoportret al pictorului, pentru că tristeţea care răzbate din privirea personajului se potriveşte cu viaţa lipsită de bucurie a pictorului. Pierrot o va pierde mereu pe Columbina, fluşturatica care îl va prefera pe Arlechin, şi este destinat să rămână cu inima frântă. Deşi piesa nu ne spune, Pierrot, Gilles sau Watteau se vor refugia mereu în lumea lor, a speranţei.

    Campania pe acest pământ a lui Antoine Watteau ia sfârşit atunci când pictorul avea numai 37 de ani. Proiectele sale, peste 400 de tablouri, cele mai multe delicate, vesele şi pline de lumină, sunt batjocorite, ba în timpul Revoluţiei Franceze terfelite de-a binelea. Abia undeva pe la 1850 fraţii Goncourt îi recunosc arta şi-l aşază la locul pe care îl merită.

    Ce faci când, obosit de existenţa dusă între trei proiecte şi cinci campanii şi plin de vânătăi de la chestiile tari de care te tot loveşti prin târg, simţi că nu mai poţi? Te refugiezi într-o lume a ta. O fi folositor, o fi sănătos?
    Răspunsul este la tristul Pierrot.

  • Cum să vii tu, mare afacerist, în garajul unuia?

    Spectacolul ideilor, analiza viabilităţii unei propuneri de afacere, atractivitatea acesteia, intuiţia şi încrederea – termenii jocului dintre un potenţial antreprenor şi un business angel, ideea de bază a spectacolului televizat – se transformă, de cele mai multe ori, într-un soi de examen nereuşit pe cifre, procente şi termene. Adică omul vine, spune despre ce este vorba, invitaţii se uită în planul de afaceri al omului şi începe ceva de genul “şoarecele şi pisica” pe numere care adunate dau sau nu dau, termene care înseamnă sau nu, procente atractive sau mai puţin atractive. Amănunte care ignoră ideea omului – e adevărat, de cele mai multe ori o pastişă a unei afaceri din străinătate – şi fondul problemei, care este următorul: afacerile sunt, fundamental, un joc care presupun, pe lângă capabilităţi tehnice şi aptitudini antreprenoriale, şi un dram de nebunie, de risc. Or, dacă refuzi o idee bună pentru că omul, vizibil emoţionat, a greşit nişte numere sau pentru că nu i se închide T-ul contabilicesc, mi se pare că nu poţi juca cu succes rolul unui business angel.

    Citind biografia lui Steve Jobs, veţi întâlni momentul în care ditamai Don Valentine, şeful Sequoia Capital, fondul de investiţii fără de care n-ar exista astăzi Oracle, Cisco, Google, YouTube sau Electronic Arts, s-a prezentat în Rolls-ul personal la uşa garajului unde unul Jobs şi unul Wozniak făceau un computer. Şi Don a coborât din maşină şi a văzut ce făceau cei doi şi le-a dat nişte bani mulţi şi pe urmă Apple a devenit cea mai mare companie din lume. Citind, m-am gândit dacă scena s-ar putea repeta la noi. Sincer, nu cred. Cum să vii tu, mare afacerist, în garajul unuia? Când poţi studia încruntat un business plan cu multe coloane cu numere şi un power point cu imagini, grafice şi ghiduşii, într-o întâlnire cu multe personaje care se gândesc la orice, numai la vorbitor şi ideea lui nu.

    În artă, business angel se traduce prin mecenat, iar paralelele merg spre infinit. De decenii bune mecenatul a cam dispărut. Cauzele sunt scăderea influenţei bisericii şi a puterii aristocraţiei şi apariţia unor noi potentaţi, mulţi lipsiţi de anumite competenţe. Toate acestea aruncă artistul într-o zonă apăsătoare, lipsită de confort (e un fel de eufemism).

    Un mecena nu este un colecţionar. Mecena are încredere şi sprijină un om în care crede şi care se poate, astfel, dezvolta artistic, în timp ce colecţionarul cumpără numai ce este consacrat (este explicaţia sumelor din ce în ce mai nebuneşti care se aruncă numai pe un anumit tip de opere de artă). Un artist la început de carieră este nevoit să se transforme, tot eufemistic, într-un soi de saltimbanc, care să distreze pentru a putea atrage atenţia asupra sa.

    Priviţi în acest număr rezultatul simbiozei dintre arhiducele Leopold Wilhem al Austriei şi pictorul David Teniers cel Tânăr.

    Leopold Wilhem a fost un general curajos, un model de principe şi un pasionat de artă. Şi-a cheltuit întreaga avere, un milion de guldeni de aur, pentru galeria sa, ba a făcut şi datorii, cumpărând Bellini, Veronese, Tintoretto, Tiţian, Giorgione sau Bosch. Teniers cel Tânăr, flamand influenţat de Rubens, a fost un pictor delicat, cu o paletă luminoasă, în genul lui Watteau. I-a fost lui Leopold un fel de director de pinacotecă, primul din lume, şi a trăit şi a fost cinstit drept unul dintre marii pictori ai Europei de atunci, în umbra arhiducelui. Pentru a-l onora pe Leopold, i-a pictat galeria, în 12 tablouri de mari dimensiuni, care cuprind sutele de lucrări din colecţia acestuia, cataloage delicate şi amănunţite ale pasiunii, puterii şi nobleţei. Şi tăriei de a spune nu, pentru că trebuie să ştiţi că Leopold a refuzat o coroană de împărat pentru a putea rămâne lângă tablourile sale.

    În termeni moderni, arhiducele nu numai că a intrat în garaj, ci a rămas cu totul acolo, şi asta i-a plăcut.

    Oare scena s-ar putea repeta la noi? Sincer, nu cred. Cum să vii tu, mare afacerist, în garajul unuia?

  • Medicamentul amar

    Iară nouă cu atât mai puţin; au fost de-a dreptul exasperante nesfârşitele ştiri cu grătare la iarbă verde, vag întrerupte de aventurile premierului desemnat Ponta şi de galeria de figuri care mai de care, dornice să preia primăriile din Bucureşti şi din ţară. Un narcisism nătâng, căreia nu-i găsesc nicio explicaţie: noi, noi, noi, micii noştri, berea noastră, gunoaiele noastre, maşinile noastre. Şi nu înţeleg cât de amar trebuie să fie medicamentul de care avem nevoie pentru a ne trezi din asta.

    Am citit săptămâna trecută o mărturie interesantă a unui fost bancher de investiţii care a lucrat pentru o bancă europeană, dar a demisionat şi şi-a găsit fericirea cântând pe stradă, la pian. Ba a scos şi un album (Google, Stephen Ridley, search, like). De ce? “E-mail-uri, Excel, PowerPoint, întâlniri, proiecte interminabile, modificări, proiecte, modificări, proiecte, print, imprimantă, curier, întâlniri, mai mult de lucru, multitasking, plictiseală, plictiseală, plictiseală, oboseală, plictiseală, evită-l pe şef vinerea, mai mult de lucru, depresie, oboseală, oboseală, oboseală, al naibii de mizerabil… Am fost uimit de cât de modeşti erau oamenii din bancă, cu toată aura care îi înconjoară. Inşi trişti, cu vieţi lipsite de senzaţional şi perspective la fel de lipsite de senzaţional. Un grup de tocilari prinşi într-o cuşcă de vise şi bani şi lăcomie, din care nu au ieşit niciodată. Trebuie să fie o viaţă mai bună decât aceasta”, scrie Stephen în Wall Street Oasis Forum.

    Tabloul de astăzi se cheamă chiar “Medicamentul amar” şi este opera unui ins care a ales să trăiască, asemeni lui Ridley, din plin: se numeşte Adriaen Brouwer şi a trăit la începutul secolului al XVII-lea în Flandra. Este pictorul emoţiilor umane, al durerii, fricii şi al simţurilor. Se spunea despre el că, leneş şi desfrânat, a lucrat în cârciumi şi a fost pictorul ţăranilor care beau, fumează şi se bat. Dar nu a fost leneş, pentru că a pictat 300 de tablouri (şi a trăit numai 36 de ani), iar în privinţa tehnicii picturii, “Medicamentul amar” este mărturie – aţi văzut o imagine mai bună a surprizei, neplăcerii, trezirii din cotidianul molcom?!

    Brouwer a fost un Till Eulenspiegel al epocii sale: a plecat de tânăr de acasă, pe drum a fost jefuit, lăsat în pielea goală de hoţi; îşi croieşte un costum din pânză ordinară, pe care îl pictează cu flori. Ajunge la Amsterdam şi tot mondenii epocii întorc capul după el, invidioşi, şi bat prăvăliile căutând o stofă la fel. Iar seara, la teatru, Adriaen sare pe scenă şi le demonstrează filfizonilor cum i-a prostit: îşi spală florile pictate cu apă şi râde de şotie. Ajunge la puşcărie, din considerente politice, dar nici aici nu se dezice, pentru că adună datorii uriaşe pentru mâncare şi băutură, 500 de guldeni, cam cât ar consuma zece inşi.

    Se prea poate ca după anumite norme, şi Stephen Ridley şi Adriaen Brouwer să fie nişte paria care refuză să se încadreze în normele societăţii. În fond, pentru bancherul plecat să cânte pe stradă sunt mii de bancheri care trag din greu, iar pentru pictorul într-o ureche sunt mii de artişti care desenează, compun muzică sau scriu cărţi, respectând normele.

    Dar se mai poate ca Ridley şi Brouwer să funcţioneze ca nişte exemple: din nonconformismul pictorului s-au alimentat atâţia alţi artişti nonconformişti, iar în urma răzvrătirii bancherului de investiţii ajung să se plimbe Lenin, Marx şi Engels prin Trafalgar Square.

    Cât de amar trebuie să fie medicamentul de care avem nevoie?

  • Gioconda împuşcată

    A apărut parcă de nicăieri, în toamna anului 1908, la muzeul Kaiser Friederich din Berlin, iar cetăţenii oraşului s-au înghesuit în jurul vitrinei timp de multe săptămâni pentru a o admira pe Flora, sculptată în ceară de Leonardo da Vinci. Wilhelm von Bode, directorul muzeelor regale, a plătit o sumă uriaşă pentru acea vreme pe bust, 160.000 de mărci, din bani publici (Wikipedia spune că Bode a plătit pe bust câteva lire, dar nu-i credeţi, sursele mele sunt mai bune), iar interesul publicului berlinez pentru Flora este justificat. Cu atât mai surprinzătoare a apărut vestea, în ziarele londoneze, că bustul este un fals, opera unui sculptor englez de la mijlocul secolului XVIII. Toată presa ia foc, iar mulţimea năvăleşte din nou în faţa vitrinei pentru a admira bustul armonios, aproape în mărime naturală. Şi cu surâsul Monei Lisa. Dar un surâs lovit ici-colo de gloanţe şi cu o ureche şi cu coafura topite de un neîndemânatic.

    Sculptorul englez pomenit mai sus se numeşte Richard Lucas, iar un agent de licitaţie, pe nume Cooksey, a povestit presei că bustul este comanda unui negustor de obiecte de artă, Buchanan, îndrăgostit de o pictură veche de câteva secole. Pictura reprezenta o femeie frumoasă, cu flori în păr, cu un zâmbet delicat – se pare că există şi astăzi, într-un loc care se numeşte Basildon Park. Ciudat, Buchanan a abandonat bustul, nu a mai fost interesat de acesta, iar pictura Florei a vândut-o stăpânilor Basildon Park.

    Cooksey (ciudată dorinţa sa de a distruge mitul Florei sau poate îşi trăia intens minutul de glorie) mai aduce un argument, o fotografie a atelierului lui Lucas în care bustul apare, dar cu mâini şi “îmbrăcată” cu o zdreanţă. Fotografia toarnă gaz pe focul îndoielilor, alături de o declaraţie a relativ decrepitului fiu al lui Lucas, în vârstă de 81 de ani, de o gazetă londoneză găsită în interiorul sculpturii şi de insistenţa constantă a lui Cooksey. Contraatacul lui Bode este disperat: el cumpără toate fotografiile lui Lucas, două albume, şi acolo descoperă că acesta scrisese, cu mâna lui, sub imaginea bustului, “The Flora of Leonardo”. Criticii nu sunt descurajaţi, chiar dacă însuşi Lucas pare să-i atribuie bustul lui da Vinci.

    Bustul este studiat cu atenţie, iar Bode poate pune cap la cap o istorie à la Agatha Christie: undeva, într-un conac englezesc, bustul împodobeşte un salon, poate fi al lordului Palmerston, protectorul lui Lucas. Bustul devine ţinta unor cheflii, iar Lucas primeşte misiunea de a-l reface. Sculptorul nu este prea entuziasmat şi îl lasă într-un colţ, sub o cârpă. Acolo îl găseşte un cunoscut al lui Buchanan, care recunoaşte femeia din tablou. Lucas miroase ceva bani din apropierea dintre bust şi tablou şi încearcă restaurarea Florei, dar abandonează proiectul: ceara a devenit friabilă, iar tentativele de a-i adăuga mâini sau un miez mai solid (de gazetă londoneză plus ceva câlţi) eşuează. Flora zace 17 ani într-un colţ de atelier, fără să işte interesul cuiva, nici măcar al fiului lui Lucas. O salvează un negustor de artă, Murray Marks, cel care o cumpără pe nimic şi care o vinde lui Bode.

    Concluzia a tras-o tot un britanic, Kenneth Clark, fost director la National Gallery din Londra, care a regăsit geniul şi iscusinţa lui Leonardo în zonele care au scăpat de răul făcut de Lucas – lucrarea este autentică.
    Ciudat, nemţii nu mai cred asta nici în ziua de astăzi: bustul este etichetat, la muzeu: “Anglia, secolul XIX”, cu semnul întrebării.

    Nu s-or fi uitat la zâmbet?

  • Să dăm bizonului ce-i al bizonului

    La alegerile locale, cetăţeanul votează candidatul, nu partidul, explica într-un editorial Sebastian Lăzăroiu, aşa încât acolo unde sunt primari PDL cu priză la electorat, ei trebuie să-i convingă pe oameni că trebuie să voteze la pachet şi partidul, pentru că un primar bun cu un partid ostil nu va mai putea face nimic. În tabăra opoziţiei, traseişti ca Frunzăverde sau Dugulescu sunt salutaţi cu admiraţie şi consacraţi drept afini ideologici de către conducerea PNL. În “teritoriu”, cum spun politicienii, partidele nu mai candidează cu numele lor, ci în alianţe cu diverse denumiri ad-hoc (Mişcarea pentru Botoşani, Alianţa pentru Viitorul Brăilei) şi cu cromatici schimbate – violet sau verde în loc de portocaliu, de pildă, imitând tacticile de rebranding care îi atrag pe clienţi să cumpere un iaurt cu un ambalaj şi un nume nou.

    Asemenea metode, care implică sforţări de gândire şi chiar inventivitate, par o evoluţie faţă de primitivismul gros, deja devenit clişeu, al “găleţilor” cu care partidele au tot momit oamenii la vot. Multe strategii sunt enunţate şi dezbătute pe faţă, în ziare sau pe bloguri, nu în tenebroasele laboratoare ale consultanţilor, aşadar am avea de-a face cu o creştere a respectului faţă de un electorat căruia nu i se ascunde nimic şi i se explică limpede mişcările de rebranding. Şi, de ce nu, ar fi şi o dovadă de respect de sine al politicianului, al strategului ori al omului de media care vrea să arate că e ingenios şi deschis. Cine studiază însă cu atenţie respectivele dezbateri duse la vedere constată că din ele transpare un dispreţ mult mai dur decât cel al mutelor “găleţi”, care aveau măcar meritul că ofereau alegătorilor săraci ceva concret de mâncare. Acest gen de dispreţ a fost exprimat deschis de deputatul Mircia Giurgiu când a propus votul obligatoriu, sub sancţiunea extremă a interzicerii dreptului de vot pentru recalcitranţi, cu argumentul “Nu ar trebui lăsaţi să decidă dacă vin la vot sau nu; şi acum sunt lăsaţi să decidă şi nu participă la vot!”.

    Exerciţiile de “spunere pe bune”, în presă, pe bloguri ori în declaraţii publice, merg de la încercări de a le deschide ochii “idealiştilor finuţi” care greşesc imaginându-şi că e posibilă un partid al nepătaţilor şi al necorupţilor şi până la culpabilizarea pe şleau a “celor care refuză să-şi asume o poziţie” între dreapta şi stânga sau a “bizonilor” care votează “iresponsabil”. Aceste exerciţii reprezintă un excelent prilej de defulare din partea celor care recurg la ele, tocmai pentru că respectivii au cam tăcut până acum şi s-au căznit să se arate respectuoşi faţă de electorat, şi când au fost înjuraţi, şi când n-au înţeles de ce alegătorii votează clovni sau foşti turnători, şi când au văzut că Parlamentul sau clasa politică în ansamblu nu fac decât să scadă în clasamentul încrederii în instituţii. Prin urmare, în loc de promisiuni electorale fără acoperire avem vituperări sincere, în loc de găleţi avem sancţiuni pentru cetăţeni şi în loc de program politic avem rebranding comercial. Conştient sau nu, evoluţia (ori involuţia, dacă vreţi) reflectă nu doar o disperare de moment din politica românească, ci mai mult încă, decăderea statutului de politician în toată Europa, subminat de forţa pieţelor financiare care îşi impun tot mai evident tehnocraţii şi managerii ei cu preocupări contabile în loc de lideri vizionari care să conjure Speranţa (cu S mare).

    Iar Speranţa cu S mare nu e o ironie, pentru că de ea are nevoie nu numai politicianul ca să fie ales, dar şi societatea ca să meargă înainte. Până acum, dispreţul electoratului faţă de politicieni şi viceversa tindea să fie strict local şi ţinea fie de ideea că o anumită parte a cetăţenilor sau a politicienilor sunt nevrednici, comunişti etc. şi că lucrurile se pot îndrepta prin venirea la putere a celeilalte tabere, fie de ideea că “în ţara asta” totul merge prost fiindcă oamenii sunt necivilizaţi şi instinctuali, iar politicienii sunt cu toţii corupţi, mincinoşi şi incompetenţi, pe când în alte ţări întotdeauna e mai bine. În bătălia de la noi între PDL şi USL sau în cele din anul electoral european 2012, analiştii financiari au fost însă primii care au atras atenţia că între tabere s-au estompat atât diferenţele de programe, cât şi capacitatea liderilor de a aplica după alegeri măsurile corespunzătoare ideologiei sau dorinţelor lor. Nu politicienii ar mai decide, aşadar, ci pieţele, iar câştigătorii ar fi cei ce s-ar resemna să nu se mai lupte cu morile de vânt (cum a încercat un Viktor Orban, de pildă), ci să-şi însuşească un mod de gândire în care ţara nu mai e atât un proiect economic, social şi cultural, cât un business ce trebuie administrat cu maximă eficienţă în condiţii de concurenţă crâncenă.

    Perdanţii însă în această ecuaţie nu sunt însă numai politicienii, ci în primul rând cetăţenii obişnuiţi, adică “bizonii” etern blamaţi fiindcă nu votează cum trebuie sau “idealiştii finuţi” ori “hipsterii” etern visători la o democraţie adevărată. Fiindcă dacă politicienii au prima şansă să priceapă încotro bate vântul, nu au şi tăria de a le spune şi asta pe şleau alegătorilor. Sinceritatea lor ţine atât cât ţine dispreţul exprimabil faţă de cetăţeni; dincolo de el începe însă teritoriul delicat de unde ar trebui să se recunoască ei înşişi dinainte învinşi de nişte forţe mai presus de ei – or, aşa ceva nu se face să discuţi cu electoratul.

  • Despre nebuni care ar vrea să facă rău, dar nu pot

    Este vorba de Correggio, pictorul numit Antonio Allegri şi care a nemurit oraşul în care s-a născut. Nu voi vorbi aici de viaţa sa, a fost un pictor care a iscat curente noi în artă, dar contemporanii nu l-au aclamat, nu a avut papi sau împăraţi drept protectori, ba nici măcar un portret nu i-a rămas. Dar dacă veţi merge la Parma, frescele din catedrală, care îi aparţin, vă vor ameţi, cu siguranţă: un vârtej de personaje şi o mare de nori într-un racursiu nemaivăzut.

    O să ne ocupăm însă de câteva din picturile sale şi relaţiile pe care acestea le-au avut cu tot felul de inşi, cultivaţi sau posedaţi, ştiutori sau nătângi. Alături este “Jupiter şi Io”, unul din tablourile care descriu amorurile lui Jupiter, aşa cum sunt prezentate în “Metamorfozele” lui Ovidiu. Din serie mai fac parte “Danae” (galeria Borghese din Roma) şi “Leda şi Lebăda” (Staatliche Museen din Berlin). “Io” a fost pictată în 1531, cu trei ani înainte de moartea maestrului; Correggio s-a stins la fel de discret cum a trăit şi tânăr. Gloria îi este adusă peste ani de Vasari, care îi recunoaşte geniul şi va aduce lumii imbecile vestea că a pierdut un om. Ducii, conţii şi împăraţii vor începe a fremăta şi a zornăi monede mai mari decât bănuţii de aramă din sacul mai sus pomenit, iar picturile îşi încep peregrinările. “Danae” merge aşa: la Mantova, apoi la Madrid, Milano, Praga, Stockholm, Roma, Paris, Bruxelles, Londra, Paris şi iarăşi Roma. “Leda” şi “Io” ajung la Rudolf al II-lea, la Praga, de unde sunt luate de suedezi ca pradă de război şi aduse la Stockholm. Mai au nevoie de nişte ani pentru a intra în galeria reginei Cristina, pentru că înainte poposesc la grajduri, unde sunt folosite pe post de obloane. Picturile urmează destinul reginei care îşi părăseşte neamul şi credinţa şi ajung la Roma. Trec apoi pe la executori testamentari, cardinali, duci, principi şi ajung la nepotul Regelui Soare, la regentul Philippe, duce de Orleans, un erudit aspru, care pictează şi gravează, şi care colecţionează şi tablouri.

    Galeria sa îi rămâne, în 1723, fiului său, Louis. Acesta este un şoarece de bibliotecă, care rămâne văduv la numai 24 de ani. Momentul îl va marca puternic, pentru că îşi abandonează viaţa socială, îşi lasă averea în grija mamei, face donaţii săracilor şi se îngroapă în manuscrise, pasionat de ştiinţele naturii şi de limbile vechi. Nu-i place arta, ba, mai mult, alunecă într-un bigotism exacerbat: se flagelează zilnic, pentru a-şi pedepsi trupul şi a-şi răscumpăra păcatele. Îi repugnă nudurile şi la un moment dat, într-o noapte târzie, este surprins de directorul galeriei, pictorul Charles-Antoine Coypel, în mijlocul unui ritual erotico-barbar, tăind în bucăţi tablourile lui Correggio, pe “Leda” şi pe “Io”. Capetele personajelor sunt decupate şi arse cu lumânarea; Coypel munceşte ca un rob, pe ascuns, pentru a repara ce a distrus nebunul. Tablourile sunt lipite, iar capetele arse reconstituite oarecum.

    Tablourile ajung la Sanssouci, la regele Frederic cel Mare, şi apoi sunt luate de însuşi Napoleon, care le încredinţează pictorilor, pentru restaurare. “Leda”, în zeci de ani, capătă un chip care evoluează incert – culorile, vopselurile, nuanţele şi priceperea diferă de la pictor la pictor şi diferă de tehnica lui Correggio.

    Nebunul Louis de Orleans în schimb nu a putut-o schingiui pe adevărata “Io”, pentru că tabloul pe care l-a distrus era o copie: originalul s-a aflat, timp de sute de ani, la Viena.

  • Ecce Homo

    Pentru că pictura lui Hieronymus Bosch se citeşte, se vizionează, se descifrează şi, în cele din urmă, se savurează. Criticii spun că pictorul nu şi-a făcut niciodată iluzii despre raţionalitatea făpturii umane şi că nu a crezut în bunătatea nativă a lumii, coruptă de oameni. Unii au spus că a fost nebun, alţii l-au crezut membru al unei secte care practica libertinajul în încercarea de a atinge misticul, iar alţii l-au bănuit, cuminţi, doar că ar fi avut preocupări legate de alchimie şi ezoteric. Hieronymus van Aken a fost un ins cu o imaginaţie bogată, care a văzut lumea altfel decât restul – lumea sa era densă, coşmarul era colorat, ideile voiau să şocheze, fantezia era delirantă; putea fi altfel un rod al fantasmelor Evului Mediu?!

    De restul nu i-a păsat. N-a ţinut nici măcar să îşi atribuie lucrările, pentru că numai şapte din cele circa 35 sau 40 de tablouri care îi sunt atribuite sunt semnate şi nici măcar unul nu este datat. Marile sale lucrări, la figurat şi nu la propriu, tripticurile – “Ispitele Sfântului Anton”, “Grădina plăcerilor”, “Judecata de apoi” – sunt adevărate opere cinematografice complexe.

    Pictura pe care o propun astăzi este “Ecce Homo”, episodul în care Pilat din Pont îl arată mulţimii pe Isus; citind-o, descifrând-o, vedem că oamenii nu s-au schimbat aşa de mult în sutele de ani care ne despart de perioada de început a Renaşterii; un Isus liniştit chiar, care îşi acceptă soarta şi care contrastează cu mulţimea fremătătoare şi tembelă, agitându-se pentru spectacolul morţii, alegând, fără regrete, hoţia în locul seninătăţii.

    Tabloul, expus în prezent la Indianapolis, nu i-ar aparţine, spun unii specialişti, lui Bosch, ci unui ucenic, şi diferă de “Ecce Homo” expus la Frankfurt. Sincer, mi se pare că Indianapolis, pictat undeva pe la 1490 este mult mai Bosch decât Frankfurt, indiferent de ce spun analizele ce stabilesc vârsta lemnului pe care este pictat tabloul. Regăsim mai ales gloata atât de bine reprezentată în altă minunată pictură – “Hristos cărând crucea”, din 1515 – 1516, un compendiu de expresii umane şi de expresivitate artistică.

    Pe de altă parte, Frankfurt, data 1470, are câteva detalii care îl fac excepţional – Bosch este poate primul artist din lume care foloseşte litera scrisă, într-un mod asemănător cu dialogurile din benzile desenate, pentru a imortaliza spusa lui Pilat şi replica “Crucifige Eum” – “Răstigneşte-l” – a mulţimii. În plus, Ierusalimul este reprezentat prin liniile unui tipic oraş flamand astfel încât privitorul să nu mai aibă nicio îndoială în privinţa identităţilor din tablou. Priveşte-te pe tine.

    Ecce homo.

  • Cristian Tudor Popescu, Gândul: Nu ştiu şi cavalerii apei chioare

    Am început prin a-i întreba ce film preferat au fiecare. Răspunsurile m-au uimit. Fiind o clasă cu destule fete, mă aşteptam ca Saga Amurg, cu Robert Pattinson, să bată tot. Nici gând, nu l-a pomenit nimeni pe bietul bampir. În schimb a fost nominalizat Dogville al lui Lars von Trier! Pe locul întâi s-a clasat Shutter Island, de Scorsese, care nu e original şi nici vreo capodoperă, dar e un film despre realităţi paralele, condiţionare mentală, obsesii şi spaime ontologice, nu vreo comedie sau un thriller uşor digerabile. Pe locul doi, surpriză, Godfather (menţionat chiar aşa, nu Naşul) partea intâi, al lui Coppola – un film din anii `70!

    De sub o claie de păr negru şi creţ, un puşti a zis Once upon a time in America… M-a uns pe suflet, aşa că l-am întrebat cine e regizorul, cine sunt actorii principali. A răspuns perfect, Leone, De Niro, James Woods, Joe Pesci… L-am întrebat şi cine-i autorul splendidei muzici a filmului. Nu ştia, dar merita să-l fi văzut şi auzit în ce fel nu ştia!…

    A răspuns “Nu ştiu” fără să piardă mai mult de o secundă, fără să simuleze cu un ăăăăă… şi priviri în sus sau către colegi că i-ar sta pe limbă sau că roteşte în cap zecile de nume de compozitori de muzică pentru film pe care le-ar şti şi îi e greu să aleagă.

    A fost un “Nu ştiu” spus pe exact acelaşi ton cu care răspunsese corect, fără urmă de aroganţă, fără a se scuza şi a cere îngăduinţă sau a insinua că răspunsul e lipsit de importanţă, ca şi întrebarea, am răspuns la trei, ce mai vrei… Nimic din trucurile generaţiilor de politicieni H2O, cu răspunsuri şi justificări la orice întrebare, pe care îi văd de 20 şi ceva de ani sub semnul părintelui lor întemeietor, A. Severin, politicianul care îi asigura, la începutul anilor `90, pe nişte reporteri de la Caţavencu, întrebat fiind ce părere are cu privire la dublarea hidrogenului faţă de oxigen în apă, că el a avertizat în legătură cu acest pericol ecologic şi la Consiliul Europei.

    Fireşte că mi s-au bulucit în cap imediat cavalerii apei chioare: Mircea Geoană încercând să paseze ca pe o leapşă răspunsul la întrebarea în ce sector al Capitalei e platforma Măgurele, Traian Băsescu negăsind prin minte ce-a fost pe 22 iunie 1941 şi năzuind să-şi compenseze ignoranţa prin diversiuni brutale, Adrian Năstase în faţa întrebării cu vânătoarea şi estetica sângelui pe botul căprioarei, Theodor Stolojan scrâşnind hotărât ca un partizan “Nu comentez” la solicitarea de a recita prima strofă din imnul naţional, Crin Antonescu rugat să îşi prezinte pe scurt candidatura la preşedinţie în limba engleză…

    “Nu ştiu”, spus de savistul “afro”, m-a făcut fericit, mai mult decât Ennio Morricone. Cunoaşterea autentică, de sine şi de ce e în jur, începe cu un astfel de “Nu ştiu”.

    Aşa că am prins curaj şi, fiindcă a venit vorba la un moment dat, i-am întrebat care dintre ei nu fumează – să ridice mâna. O pădurice de mâini a zvâcnit pe loc, verticale şi drepte, ca în spielbergul “Întâlniri de gradul III”, când indienii sunt întrebaţi de unde vin sunetele stranii. Ironia amară a nu-ului din întrebarea mea fusese spulberată într-o clipă. Mâinile acelea nu puteau să mintă.

    Am plecat cu o speranţă. Poate că generaţia lor, a chenzinarilor anului 2012, va reuşi să transforme România din tărâmul lui “N-am aflat, dar ştiu”, în ţara lui “Nu ştiu, dar voi afla”.

    Cristian Tudor Popescu este senior editor al ziarului Gândul

  • Cristian Tudor Popescu, Gândul: Un artist al moralei

    De acolo vine, cu o bună instrucţie, şi dl premier Ungureanu. Fără să-l oblige cineva, d-sa a “trântit uşa” cârdăşiei de guvernământ care îi cerea bani pentru mită electorală. “Ia uitaţi-vă ce curajos, ce vertical sunt, mai băgaţi-mi nişte procente de încredere în buzunar, stimat popor!” O săptămână mai târziu, acelaşi Ungureanu dă banii cu graţie, justificând totul, în discuţie cu dl Emil Hurezeanu, prin grija faţă de omul de la ţară, faţă de apa, groapa şi curentul lui – să-ţi dea lacrimile, nu altceva.

    Iarăşi, visând că e prim-ministru, dl prim-ministru declară că trebuie scăzut CAS-ul şi nicidecum mărite salariile – vedeţi ce independent politic şi realist economist sunt? Primeşte rapid un cap în gură de la cârmaciul prezidenţial – vezi cum măreşti salariile şi pensiile, intelighentule, că vin alegerile, chestia cu CAS-ul poţi să ţi-o înrămezi lângă diplome. Absolut memorabil, dl Ungureanu se bagă înapoi sub pat, arătând, în aceeaşi emisiune, că a vorbit de CAS fără să precizeze o dată, aşa, sub specia eternităţii…

    În fine, în cazul UMF Tg. Mureş, lingvistul Ungureanu ajunge să pună maghiara în aceeaşi oală cu engleza, limbi străine amândouă, ca să demonstreze cât de corectă şi frumoasă e cedarea la şantajul grosolan al UDMR. Emulaţie mare, ca şi în jurul contractului Chevron, cum zice tot lingvistul Ungureanu: adică cetăţenii revoltaţi de exploatarea nocivă a gazelor, politicienii din opoziţie, jurnaliştii vor cu toţii să-şi bage câte o sondă în şist ca să emuleze, adică să încerce să-i depăşească pe americani la capacitatea de extracţie. Căci asta înseamnă emulaţie, concurenţă, întrecere, şi nu ceva între emoţie, ebuliţie şi mulgere, cum a fost informat la SIE cărturarul Ungureanu.

    Dar toate acestea sunt doar aperitive faţă de plăcinta colosală pe care dl premier a trântit-o în finalul dialogului de aseară. Patetismul meu e sincer, nu ca al altor politicieni, ne-a asigurat dl Ungureanu asemenea violatorului în grup care declară la proces că, spre deosebire de brutele celelalte, el o iubeşte sincer pe capra abuzată. După care a livrat marea povaţă: “A face politică înseamnă a fi moral, domnule Hurezeanu. Politica e o artă a moralităţii!”

    Nu discut abisul definirii politicii prin existenţa morală, că mă ia ameţeala. Dar faptul că pupilul lui Andrei Pleşu crede că există o artă a moralităţii spune mult despre morala personajului.

    Dacă în legătură cu o moralitate a artei se poate discuta, de la Villon până la marchizul de Sade şi Céline, o artă a moralităţii nu văd cum ar putea exista. Nu e nimic artistic în a fi moral. A nu fi făţarnic, a nu fi oportunist, a nu minţi, a nu trăda, a-ţi asuma greşelile şi a plăti pentru ele nu presupune talent. Moralitatea nu e nici măcar o profesie.

    Moralitatea e un organ, ca inima sau ficatul, îl ai sau nu îl ai, cu deosebirea că poţi trăi şi fără el. Ea îţi aparţine în totalitate – eşti moral în primul rând faţă de tine însuţi – , nu e menită aprecierii celorlalţi, ca arta.

    Sau, raportată la politica românească actuală, moralitatea poate fi definită ca o boală psihică.

    Totuşi, uitându-mă la dl Ungureanu, parcă mi se încheagă până la urmă în faţa ochilor, aşa cum Kafka vorbea despre un artist al foamei, imaginea unui artist al moralei: acela care deschide gura mare, dă capul pe spate, înghite un rahat considerabil, după care se şterge fin la gură cu şervetul şi ne demonstrează că a fost o băliguţă de înger.

    Cristian Tudor Popescu este senior editor al ziarului Gândul