BusinessMagazin

Tag: drum

  • Cum arata primul tren de lux din România. “Chiar nu merită oboseala şi riscul de a face 7-8 ore pe drum, cu maşina”

    Astra Vagoane Călători a prezentat la începutul lui 2017 primul tren de lux fabricat la Arad, Transcarpatic. Trenul are vagoane de lux şi de clasă, cuşetă, şi a preluat de la modelele de vagoane pentru export tipul de grup sanitar.

    Pe Facebook, Mihaela Nedelcu Luncan a adăugat fotografii cu mesajul: „Cu Transcarpatic. Foarte tare trenul ăsta privat! Chiar nu merită oboseala şi riscul de a face 7-8 ore pe drum, cu maşina. Din păcate, nu circulă decât pe rutele Bucureşti-Braşov-Sighişoara-Alba Iulia-Deva-Arad şi Bucureşti-Constanţa şi retur.

    E super-curat şi super-elegant, iar preţurile sunt comparabile cu ale cfr-ului. Pentru cei foarte pretenţioşi, la clasa I cabinele sunt cu unul sau două paturi şi au toaleta proprie. Dar ce mi s-a părut extraordinar a fost atitudinea stewardului: “Bună dimineaţa, doamnă! Cum aţi dormit? Vă servesc cu o cafeluţă?” Şi… mi-a adus cafeaua, la cabină, pe tavă din inox”.

    Astra Vagoane Călători a fost înfiinţată în anul 1998 prin desprinderea din fabrica de vagoane Astra Arad.

  • Pragul de la care nu mai poţi da înapoi

    Există două tipuri de persoane care mizează pe achiziţia unei francize: cei care lucrează într-o corporaţie şi vor să devină antreprenori şi cei care are deja propria afacere şi vor să se dezvolte. Sunt necesare o serie de calităţi pentru a dezvolta un business cu o franciză, semnalează Raluca Stanciu, managing partner la francize.ro, în cadrul evenimentului ZF Forumul de franciză Transilvania, în parteneriat cu fracize.ro. Concret, este vorba despre dedicare, capacitate de analiză a celei mai bune locaţii şi a celor mai buni oameni şi determinare de a munci şi de a lucra în parteneriat.

    Pe piaţa locală de francize sunt aproape 400 de concepte, cu peste 9.800 de unităţi deschise. Peste 65% din aceste concepte sunt internaţionale, însă antreprenorii români au prins curaj să-şi dezvolte afacerile în franciză, printre cele mai puternice branduri româneşti care au ales această dezvoltare numărându-se lanţul de cafenele 5 to go şi lanţul de restaurante Salad Box.

    „Nici nu mă gândeam vreodată că mă voi extinde în franciză. Totul a pornit de la un articol în Ziarul Financiar, pe care l-a văzut o doamnă şi a venit cu propunerea de a deschide un 5 to go în sistem de franciză”, a spus Radu Savopol, fondatorul 5 to go. Lanţul de cafenele operat de antreprenor are în acest moment mai mult de 80 de unităţi în Bucureşti, dar şi în alte oraşe mari, precum Constanţa sau Cluj-Napoca. Reţeaua de cafenele a avut anul trecut o cifră de afaceri de 3,3 milioane de euro. Costul unei afaceri 5 to go la cheie se plasează între 15.000 şi 20.000 de euro, în funcţie de suprafaţă, aceasta incluzând taxa de franciză, amenajarea spaţiului şi stocul de marfă.

    Planurile 5 to go pentru 2018 vizează deschiderea a circa 20 de noi spaţii, pentru a ajunge la 100 de locaţii, deşi părerea proprietarului este că această cifră va fi depăşită. Una dintre locaţii va fi de tipul drive.

    Concluzia generală a antreprenorilor care au participat la eveniment a fost că locaţia este esenţială în dezvoltarea afacerii. De asemenea, o franciză oferă câteva avantaje semnificative faţă de un start-up: existenţa unui brand, know-how-ul pe care îl aduce experienţa acestuia şi faptul că evoluează şi se dezvoltă continuu. O franciză are şanse de reuşită cu 50% mai mari decât un start-up, arată un studiu realizat de francize.ro.
    Afacerile prezentate în cadrul Forumului de franciză Transilvania provin din sectoare de activitate diverse, de la retail la servicii şi HoReCa, iar preţul unei afaceri la cheie variază între 20.000 şi 150.000 de euro.

    Potenţial există atât peste graniţă, cât şi local, mai ales prin prisma comparaţiei dintre piaţa românească şi cea din Franţa, care este cea mai puternică piaţă de francize din Europa. Afacerile în franciză din Franţa au rulaje cumulate de 55 mld. euro, ceea ce înseamnă 2,6% din PIB. În România francizele au o cifră de afaceri cumulată de 3 mld. euro şi o contribuţie de 1,5% la PIB. Totuşi, trendul este ascendent în România, la fel ca şi interesul investitorilor. Salad Box, afacere dezvoltată de antreprenorul Dan Isai, a trecut deja de graniţele ţării; alte branduri româneşti se pregătesc de asemenea să facă pasul peste hotare, iar printre ele se numără spălătoriile de tip self-service JetPOINT şi reţeaua de clinici de înfrumuseţare aBeauty Clinique.

    O afacere la cheie în sistem de franciză pentru o spălătorie JetPOINT costă 25.000 de euro pentru un modul, iar spaţiile cele mai eficiente au patru până la şase module. Investiţia se recuperează în trei ani, iar în acest timp spălătoria funcţionează fără angajaţi. Spaţiul rămâne în continuare cheia succesului. Ca exemplu, spălătoria JetPOINT din localitatea Floreşti, judeţul Cluj, este vizitată zilnic de 600-700 de maşini în medie, la un cost pe spălare care porneşte de la 3 lei şi poate depăşi 12 lei.

    „Cele două elemente ale soluţiei pe care o propunem sunt componentele de calitate şi acea soluţie la cheie. Oferim partenerilor şi sprijin pe partea de service post-vânzare, mentenanţă şi înlocuire a pieselor”, afirmă Florin Goron, unul dintre fondatorii afacerii JetPOINT.
    Clinicile de înfrumuseţare aBeauty Clinique au un cost iniţial de investiţie de aproximativ 150.000 de euro, iar recuperarea investiţiei se poate face în 3-4 ani.

    Creşterea aBeauty a fost de 21% în fiecare an, ajungând ca în 2017 să aibă o cifră de afaceri de 1,2 milioane de euro. „Ne adresăm oamenilor cu bani, care se respectă. Viaţa de antreprenor este una stresantă, iar după ce munceşti toată ziua vrei să te duci să te respecţi”, explică Ştefan Popa, fondatorul clinicilor aBeauty Clinique. În reţeaua operată de acest brand de clinici se tratează peste 28 de afecţiuni, în tratamente folosindu-se peste 20 de proceduri.

    Pe partea de branduri internaţionale, Moritz Eis este o franciză care s-a lansat în premieră în România, în cadrul Forumului de franciză Transilvania. Compania este condusă de anterprenorul care a dat numele afacerii, adică Moritz Fried, şi este un lanţ de gelaterii artizanale cu 22 de unităţi, cu prezenţă în cinci ţări de pe două continente.

    „Când vindem franciza, ne uităm la oamenii care au chemarea pentru aşa ceva, adică sunt precişi, atenţi la detalii, pentru că aşa am ieşit noi în evidenţă. De asemenea, căutăm oamenii care au competenţe sociale, care pot aduce clienţii potriviţi în magazinele noastre”, declară fondatorul Moritz Eis. Gelateriile reţelei au o taxă de franciză de 8.000 de euro pentru o unitate de 30-50 de metri pătraţi, investiţia iniţială ridicându-se la maximum 45.000 de euro.

    Există posibilitatea închirierii unei motociclete refrigerate Piaggio Ape, a cărei chirie costă maximum 2.000 de euro lunar.
    Piaţa de 3 miliarde de euro a francizelor din România este încă la început, iar antreprenorii care pot cumpăra o afacere la cheie abia îşi descoperă apetitul pentru acest model de business.

    Cu toate acestea, piaţa de profil este în plină dezvoltare, rulajele cumulate ale afacerilor în franciză crescând de la 1,9 miliarde de euro în 2015 la aproape 3 miliarde de euro la finalul anului trecut. Creşterea medie anuală a pieţei a fost de aproximativ 20% în ultimii patru ani. Iar ritmul ar urma să se menţină.

  • Franţa şi Germania fac progrese în direcţia reformării zonei euro

    „Suntem pe drumul cel bun. Cred că facem progrese către încheierea unui acord franco-german cu privire la viitorul zonei euro”, a precizat Bruno Le Maire.

    Cele două părţi au ca obiectiv realizarea unei propuneri de reformă până pe 19 iunie. Ulterior, ea va fi prezentată de către Preşedintele francez Emmanuel Macron şi de Cancelarul german Angela Merkel, în cadrul unui summit al Uniunii Europene ce va avea loc în intervalul 27-28 iunie.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Bucureşti: Până la autobuze electrice şi şosele suspendate avem poza asta care ne arată realitatea

    Am fost „ameninţaţi” cu o revoluţie în trafic, care, din păcate (sau din fericire) se lasă aşteptată. Până atunci însă, situaţia din Drumul Taberei stă în felul următor, după cum bine spune Mihai Epure pe Facebook: „În Drumul Taberei noi ducem troleul la destinaţie, nu ca pămpălăii din celelalte cartiere.”
     

  • Ce altceva mai rulează la cinema?

    Nu obişnuiesc să dau prea multe detalii din filme, dar simt de această dată nevoia să vă scutesc de un drum inutil în sala de cinema. Prin urmare, protagonistul e un poliţist pe nume Tadek, care se decide să investigheze un caz rămas nesoluţionat. El ajunge repede la ideea că detaliile cazului seamănă izbitor de mult cu cele povestite de un scriitor în ultima sa carte poliţistă. Tadek îl interoghează pe Kozlow (autorul în cauză), acesta îi răspunde într-un soi de metafore fără noimă, iar totul se transformă într-un soi de orgie extrem de violentă şi mai ales stupidă. Gata, puteţi alege liniştiţi un film care chiar să merite banii.
    Dark Crimes conţine o doză mult prea mare de violenţă sexuală, inclusiv violuri sau imagini cu femei în lesă care trebuie să se târască în genunchi. Regizorul a vrut probabil să scoată în evidenţă depravarea lumii în care se petrece acţiunea, dar a reuşit doar să prezinte o serie de imagini care provoacă repulsie.
    Având că în vedere că vorbim de un scenariu bazat pe un material şi nu un material adaptat pentru marele ecran, mi-e greu să înţeleg de ce producătorii au insistat ca acţiunea să se petreacă în Polonia. Credeam că am trecut de vremea în care toate personajele din filme vorbesc engleză indiferent de locul sau contextul povestirii. Evident, m-am înşelat; toată lumea vorbeşte engleza pe străzile din Polonia, inclusiv crainicii de televiziune care ar fi trebuit să se adreseze cetăţenilor de rând.
    Nu asta ar fi neapărat cea mai mare problemă a filmului, pentru că vorbim de un eşec pe toate palierele: regie, actori, scenarişti, scenografi şi mai ales cel care a dat undă verde proiectului.
    Scenariul are atât de multe găuri încât regizorul a apelat, probabil din disperare, la cele mai neinspirate metode de a explica ordinea lucrurilor. Spre exemplu, asistăm la o scenă în care un prieten de-al lui Tadek apare doar pentru a povesti ce s-a întâmplat în ultimul an şi ceva.
    Jim Carrey, care încearcă să îl interpreteze pe Tadek, semnează cel mai insipid rol de care eu îmi pot aduce aminte. Deşi e un actor care are mai multe de arătat decât o face de obicei – cel mai bun exemplu fiind Eternal Sunshine of the Spotless Mind – Dark Crimes e un episod pe care ar trebui să îl şteargă din CV.
    Nu pot să închei nici măcar cu recomandarea de a urmări filmul atunci când nu aveţi nimic mai bun de făcut, pentru că ideea de a nu face nimic pare să ofere mai multe avantaje decât v-ar putea oferi Dark Crimes.

    Notă: 3/10

    Dark crimes
    Regia: Alexandros Avranas
    Distribuţie: Jim Carrey, Charlotte Gainsbourg, Marton Csokas
    Durată: 1 oră 32 minute
    Buget: 4,7 milioane dolari
    Data lansării: 18 mai

  • Românca de 33 de ani care vinde rochii de jumătate de milion de euro

    Planurile pentru 2018 vizează depăşirea pragului de jumătate de milion de euro. Pentru atingerea acestui obiectiv, antreprenoarea de 33 de ani mizează pe deschiderea unui magazin propriu, offline, dar şi pe intrarea în magazinele cu îmbrăcăminte de ocazie din întreaga ţară.

    Secretele împărtăşite de Google au fost punctul de plecare al ofertei afacerii întemeiate de antreprenoarea Carmen Dascălu, în urmă cu câţiva ani. Acum, mizează pe câteva elemente favorabile momentului, cum ar fi serviciile made to measure, cu livrare în 3-4 zile de la plasarea comenzii, dar şi lansarea colecţiilor de rochii de mireasă şi Luxurywear. De fapt, serviciul made to measure a fost una dintre ideile cu care tânăra antreprenoare a plecat la drum. Acum, comanda pentru produsele făcute la comandă este mult simplificată, povesteşte Carmen Dascălu, pentru că oricine plasează o comandă poate completa măsurile (la talie, şold, înălţimea, dimensiunea tocurilor care vor fi purtate cu rochia) direct într-un formular pe site, iar în câteva zile primeşte acasă rochia personalizată. Cam 45% din vânzările totale sunt realizate pe propriul site, 55% pe FashionUp; 20% din comenzile de rochii de seară pe site-ul propriu, Rosery, sunt pe made to measure. „În principal, este vorba de cliente care nu sunt la prima achiziţie pe site.

    Am îmbunătăţit şi prezentarea site-ului. Pe homepage vor fi afişate toate variantele de culori şi de materiale, pentru că am remarcat în showroom că cele mai multe cliente nu ştiu ce culori îşi doresc”, povesteşte Carmen Dascălu.

    Ea spune că în urma unei căutări pe net cu un anumit model, rezultatele obţinute arată că majoritatea atelierelor au termen de execuţie în jur de o lună. „Noi livrăm o comandă made to measure în trei zile. De obicei există două angajate care lucrează pentru comenzile made to measure, iar restul echipei munceşte pentru producţia de linie. Chiar dacă este vorba de o rochie cusută manual, poate nu e gata în trei zile, dar în cinci sigur e gata.”

    Antreprenoarea adaugă că a lansat, de circa un an, colecţia de rochii de mireasă, cu preţuri cuprinse între 1.000 şi 3.000 de lei. Decizia de achiziţie este, „firesc, mult mai grea în cazul rochiilor de mireasă, cred că vindem cam una pe lună. Dar nici nu am acordat o foarte mare atenţie acestui subiect până acum”.

    În plus faţă de varianta anterioară a site-ului, Rosery este dotat acum şi cu butoane pentru selecţia de culori şi apoi pentru selecţia materialului (voal, tul, broderie, stofă etc.). „Decizia se leagă foarte mult de vizual. De regulă clientele sunt nehotărâte în legătură cu ceea ce îşi doresc, dar dacă văd o poză, se hotărăsc imediat”, adaugă tânăra, care în ultimii ani a decis să schimbe numele afacerii. Iniţial inspirată de propriul nume dar şi de pasiunea pentru dansurile latino-americane, afacerea s-a numit Carmencita; ulterior, povesteşte Carmen Dascălu, „am ales Rosery pentru că voiam un brand care să aibă o rezonanţă mai internaţională, spre deosebire de Carmencita, numele sub care a pornit la drum afacerea, care te duce cu gândul la un brand spaniol”. Un alt argument al rebrandingului se leagă de domeniul .com, care pentru Carmencita nu era disponibil.
    În ultimii ani firma şi-a schimbat nu numai numele, ci şi sediul, dintr-un atelier de câteva zeci de metri pătraţi, aflat într-o clădire veche pe Lipscani, în centrul Capitalei, într-un spaţiu de câteva ori mai mare, cu o suprafaţă de 200 mp, într-o clădire de la marginea oraşului.

    Amplasarea este, explică antreprenoarea, una dintre cele mai bune decizii pe care le-a luat, pentru că un lucru foarte important pentru activitatea Rosery este faptul că spaţiul de producţie se află în aceeaşi clădire în care se află şi cel mai mare furnizor de ţesături din România; cam 80% din materiale sunt luate de la această firmă. „Acest lucru este important pentru că are cantităţi de ţesături foarte mari şi, dacă sunt modele de rochii care se vând foarte bine, putem avea continuitate. Alte ateliere fac un model, îl urcă pe site, se vinde foarte bine şi apoi nu mai găsesc materialul să mai poţi face produsele respective.”

    Între timp, numărul de angajaţi full time a ajuns la zece şi, spune antreprenoarea, colaborează şi cu 3-4 făbricuţe, în perioadele de vârf, adică în mai şi noiembrie. Carmen Dascălu spune că a atras croitorese plătindu-le peste media pieţei, cu 15-20%, fiind plasate între 1.600 şi 3.000 de lei, iar echipa este foarte sudată. Sunt opt oameni pe producţie, sunt doi oameni specializaţi în croieli, care pot croi între 2.000 şi 3.000 de rochii pe zi, un volum prea mare de muncă pentru personalul pe care îl are la cusut; de aceea colaborează şi cu ateliere specializate, aşa cum fac şi brandurile mari. Alţi doi oameni se ocupă de facturare şi comenzi, „deci practic m-am degrevat de aceste activităţi care îmi ocupau destul de mult timp acum câţiva ani”. Cea mai consistentă parte a activităţilor tinerei antreprenoare sunt, în prezent, de coordonare a activităţii, de realizare a noilor colecţii (face designul împreună cu şefa de atelier), de marketing – de pildă tot ceea ce înseamnă promovare pe Facebook sau parteneriate cu platforme din alte ţări. Spre deosebire de momentul primei discuţii cu Business MAGAZIN, care a avut loc în 2014, acum „pot să plec o lună de zile în concediu şi ştiu că lucrurile se întâmplă aşa cum trebuie”, spune franc antreprenoarea.

    „Numărul de comenzi a ajuns la 30-40 de rochii pe zi. Contează foarte mult şi campaniile pe care le derulăm, pentru că vindem între 500 şi 1.000 de rochii pe lună.” 70% din vânzări se fac pe plan local, diferenţa merge peste hotare; iar antreprenoarea spune că sunt mai multe site-uri cu care colaborează pe plan intern, iar pe plan extern există platforme cu care derulează, de regulă, promoţii pe perioade de câteva zile.

    Ucraina, Polonia, Italia, Croaţia sunt principalele pieţe către care au mers produsele Rosery. „De cele mai multe ori ne contactează ei, pentru că ştiu că suntem producători, ne cer discount de 20-25% pentru a derula campanii pe anumite site-uri.”

    Gama de produse Rosery s-a lărgit în ultima perioadă şi cu categoria de mărimi foarte mari (plus size, mărimi de la 46 la 50, de pildă), aflată, conform antreprenoarei, la mare căutare. „Deocamdată, avem în această categorie circa 35 de modele.”

    La debutul afacerii, în urmă cu câţiva ani, antreprenoarea a ales modelele de rochii cu care să pornească la drum în funcţie de numărul de căutări de pe Google. Atunci, descoperise că interesul cel mai mare era pentru „rochii negre cu spatele gol”. „Anul acesta însă, e o veritabilă nebunie legată de culoarea mov, anul trecut la mare căutare era grena.”
    Rosery a ajuns anul trecut la o cifră de afaceri de 300.000 de euro, cu o marjă de profit de 30%. Aşteptările pentru anul în curs se referă la rezultate de peste jumătate de milion de euro.

    Tot în rândul noutăţilor aduse de ultimii ani se numără şi asocierea. „Eram stăpână pe partea de producţie, dar nu aveam un canal de vânzare pe care să îl pot scala. În urmă cu circa un an şi jumătate s-a asociat cu un investitor, formula de parteneriat fiind de 50%-50%.” Antreprenoarea continuă să ia deciziile, iar asociatul său, cu experienţă în mediul online, asigură piaţa de desfacere în mediul virtual. „Cumva, producţia şi vânzarea sunt două afaceri diferite. După asociere, m-am putut concentra mult mai bine pe producţie, pe diversificarea gamei şi pe a le face cât mai bine”, argumentează tânăra antreprenoare beneficiile aduse de asociere.

    În ce priveşte preţurile, valoarea medie a unei achiziţii a scăzut de le 350 de lei, în urmă cu câţiva ani, până la 200 de lei. E adevărat că şi oferta magazinului online a influenţat acest lucru, pentru că s-a lărgit cu multe rochii de zi; anterior vindea doar ţinute de ocazie. Cele două categorii mari de produse îşi împart frăţeşte vânzările în ce priveşte volumele.

    Clientela este atrasă prin Facebook Adds, investiţiile necesare ajungând la 30% din valoarea rochiei. „Dacă o rochie costă 500 de lei, 150 de lei se duc la Facebook, ca să avem vânzarea respectivă. Ceea ce ne permitem doar pentru că suntem producător. Un retailer şi-ar putea permite maximum 10% pentru costuri de marketing. De obicei alocăm 20% din costul produsului pentru promovare, acum merg şi până la 30%.” Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul vânzărilor pe alte platforme, pentru că, argumentează antreprenoarea, „oricine cere 25-30% discount”.

    Un alt motor de creştere a afacerii, povesteşte tânăra antreprenoare, îl constituie cererile de vânzare en gros de la buticuri din provincie. „Nu m-am gândit până acum la modelul acesta de afaceri, dar am avut deja ceva comenzi şi am zis că e bine să dezvolt şi partea aceasta.” Un prim pas a fost realizarea unui catalog cu produsele cel mai vândute de pe online.
    „Acum este o perioadă foarte favorabilă pentru dezvoltarea afacerilor cu îmbărăcăminte de ocazie, pentru că buticurile de profil se aprovizionau cu precădere cu mărfuri din China şi Turcia, magazine nişate pe evenimente, cu produse dedicate.” Or, punctează Carmen Dascălu, producătorii locali de rochii vând în proporţie de 80% în mediul offline. Diversificarea canalelor de vânzare, spune ea, i-ar oferi o stabilitate mai mare: „Aş vrea să nu mai fie toate vânzările dependente de online. Aş vrea ca la un moment dat jumătate din vânzări sunt online şi jumătate offline”.

    Obiectivul este, din punctul său de vedere, realizabil mai ales în contextul actual, când proprietarii de buticuri de profil nu prea mai au de unde să cumpere marfă. Până nu demult se duceau în Turcia pentru a se aproviziona, dar acum nu mai este convenabil pentru ei din pricina taxelor vamale. „Nu mai vor să cumpere din Turcia, cu importurile din China este destul de complicat, pentru că uneori nu ştii ce marfă vine. Cumva singura lor sursă bună au rămas producătorii locali, pentru care acum este un moment superbun să intre în aceste magazine.” Alternativa vânzătorilor, în acest moment, adaugă proprietara Rosery, este să vină în Bucureşti şi să ia marfă din Dragonul Roşu. „În loc să vii de la Cluj să iei marfă, nu mai bine intri pe site-ul producătorului, ceri nişte mostre şi apoi să comanzi? Putem proceda şi aşa, avem un astfel de client la Ploieşti. A vrut să vadă mai întâi şi apoi a comandat 20 de bucăţi dintr-o rochie de ocazie, mai scumpă, de 500 de lei.”

    Astfel, tânăra antreprenoare plănuieşte să profite de oportunitatea aflată în faţa producătorilor de rochii: „Acum este un moment foarte bun ca să intrăm în spaţii de retail. În urmă cu câţiva ani, nu aveam loc de mărfurile turceşti. Şi nu prea puteam să concurăm cu preţurile lor, pentru că turcii au producţie de sute de mii de bucăţi pentru un singur produs, de aceea este şi foarte mare eficienţa în fabrici.”

    Tot în lista de planuri a tinerei se numără şi deschiderea unui magazin fizic, estimează ea, anul acesta. „Nu aş vrea un magazin propriu obişnuit, aşa cum sunt altele din mall, ci unul ieşit din comun”, spune Dascălu, menţionând că se gândeşte de trei ani la această idee. Fiind pasionată de tehnologie, spune ea, s-a gândit la un parteneriat cu o companie; magazinul ar trebui, din punctul de vedere al antreprenoarei, să fie, de pildă, plin de oglinzi care să aibă rame de proiecţie sau LCD-uri pe care se poate vedea o prezentare de modă, dar care se transformă în oglindă. „N-aş vrea să fac doar un alt magazin de rochii, ci unul cu totul ieşit din comun.” 

  • Dovada că niciodată nu trebuie să renunţi: A eşuat cu primul business, dar a perseverat şi a prins aripi. Povestea braşoveanului care a reuşit să ajungă la primul milion de lei afaceri

    Firma de cercetare înfiinţată de cercetătorul care şi-a luat doctoratul cu o teză care a studiat primele zece ediţii din catalogul 100 Tineri Manageri de top a depăşit anul trecut pragul de un milion de lei cifră de afaceri. A doua încercare a antreprenorului de a dezvolta propria firmă a prins aripi, dar prima experienţă a fost un eşec. Cum a fost drumul până aici şi ce planuri are în continuare, povesteşte braşoveanul Romulus Oprica, cel care a înfiinţat şi a crescut BrandBerry.

    În această etapă a dezvoltării firmei, spune antreprenorul care a înfiinţat firma de cercetare de piaţă BrandBerry, rolul său s-a transformat tot mai mult în unul de project manager. În continuare se ocupă de vânzări, analiză de date şi consultanţă, dar procentul cel mai mare din timp îi este ocupat de mangementul proiectelor şi facilitarea colaborării experţilor implicaţi în proiecte. „Dacă ar fi să descriu în câteva cuvinte rolul meu de acum, aş spune că sunt «BD în acţiune»; dar nu «brigada diverse», deşi fac diverse, ci «business developer». Cel puţin în ultimii trei ani acesta a fost primordial rolul meu, în detrimentul analizelor de date şi raportărilor către client. Dacă l-aş pune pe fiu-meu cel mare să descrie ce fac, ar spune că «toată ziua stau la cafele», ceea ce, evident, e consistent cu poziţia de BD.”

    Modelul pe care funcţionează BrandBerry este de tip colaborativ, „deci nu pot spune că am oameni «în subordine». Există proiecte în care sunt implicaţi şi câte 150 de oameni, cum ar fi cercetările reprezentative naţional desfăşurate «on-field», dar majoritatea proiectelor presupun coordonarea unei echipe de cinci până la zece oameni.”

    Anul trecut, BrandBerry a depăşit, după cum spune chiar Romulus Oprica, pragul psihologic de un milion de lei cifră de afaceri, „prag care, evident, este unul încă mic, dar foarte promiţător şi am pus bazele unui proiect pe care urmează să-l lansăm în toamna lui 2018”. Pentru anul în curs, planurile se referă la un plus de 30% faţă de rezultatele din 2017.

    Despre parcursul său profesional, antreprenorul spune: „Am lucrat de puştan; părinţii mei aveau un mic magazin şi am făcut multă practică în el – micul comerţ din anii ’90, până în 2000. După absolvirea facultăţii, când am decis că rămân în ţară, am vrut să mă angajez, dar am ratat două joburi şi am decis că mă fac antreprenor şi să realizez studii de piaţă”.

    Profilul său educaţional este unul eminamente socio-uman, dar cu multă practică în vânzări şi relaţii cu clienţii. A absolvit liceul cu profil psiho-pedagogic din Braşov, prima sa calificare fiind de învăţător/educatoare; „în nomenclatorul de meserii nu există echivalentul masculin pentru «educatoare», aşa că m-au asimilat. Facultatea de sociologie a fost o alegere necontrastantă, iar faptul că am început-o la Braşov a fost determinat mai degrabă de constrângeri economice”. Pe aceeaşi filieră, socio-umane, a urmat şi masterul la câţiva ani distanţă şi, ceva mai recent, doctoratul. Educaţia a fost esenţială în evoluţia sa, în perioada studenţiei având şi prima ieşire din ţară, cu o bursă Erasmus, în Copenhaga, punctează Oprica. „A fost unul dintre cei mai marcanţi ani din viaţa mea; primisem bursa pentru o perioadă de trei luni, dar am rămas un întreg an universitar. E greu de povestit în câteva cuvinte şocul cultural pe care l-am trăit acolo.”

    În timpul facultăţii a lucrat, ca mulţi dintre colegii săi, ca operator de interviu (în cercetare de piaţă), dar a fost şi profesor suplinitor pentru doi ani, iar în perioada bursei în Copenhaga a avut chiar două slujbe. Bursa primită era total insuficientă şi a ales să îşi prelungească şederea, aşa că a fost constrâns să lucrez; „am lucrat şi în curăţenie şi am fost pentru câteva luni «starter» (ajutor de bucătar) într-un restaurant mexican. În ultimul an de facultate m-am dedicat ONG-urilor şi m-am plimbat în multe schimburi de tineret susţinute de Uniunea Europeană. A fost unul dintre cei mai liberi ani ai mei.”

    După absolvirea facultăţii, când a decis să rămână în ţară, a vrut să se angajeze. Prima experienţă, povesteşte Oprica, a fost cu un om de afaceri din Braşov pentru care ar fi trebuit să facă business development în HoReCa. „Când am început efectiv lucrul m-am trezit cu o cutie mare în braţe, plină cu hârtie igienică şi şerveţele, şi mi-a zis: «Vinde!». Nu prea ne-am înţeles asupra modului în care trebuie să abordăm piaţa şi am convenit să ne despărţim prieteneşte.” A aplicat apoi pentru un alt job, de reprezentant regional al unui importator mare de anvelope şi acumulatori; a trecut de toate interviurile şi, când să semneze contractul de angajare, proprietarul a aflat că tânărul nu avea experienţă la condus. „Mi-a zis că «nu mă poate trimite la moarte pe drumurile patriei»”.

    Aşa că, după ce a ratat două joburi, a decis să mizeze pe antreprenoriat şi să facă studii de piaţă. „Mi s-a părut că este singurul lucru pe care ştiu să-l fac. Nu ştiam, dar am învâţat «the hard way». Am pornit pe jos, la propriu.” Îşi aminteşte că avea un client în afara Braşovului; mergea cu transportul în comun până la capăt de linie, de acolo lua taxiul, ca să nu ajungă cu pantofii murdari la destinaţie, dar de întors în oraş i s-a întâmplat de cele mai multe ori să meargă pe jos, pentru că nu mai avea bani de taxi şi pentru întoarcere. „Am avut multă încredere că pot să ofer în Braşov servicii de care nimeni nu avea nevoie la acel moment. Eram un specimen destul de exotic. Ne-am dezvoltat mai întâi pe plan local, după câţiva ani am evoluat la regional şi, din 2009, am făcut pasul în a realiza cercetări la nivel naţional.”

    Evaluează acum că a avut foarte mult noroc, pentru că demersul său a debutat după o perioadă de aproape trei ani în care lăsase pe locul secund cercetările, pentru că a vrut să construiască o reţea de site-uri locale. Încă nu exista în România nicio reţea de acel gen şi a crezut că o să fie un succes răsunător. „Ideea a fost bună, am obţinut finanţare şi apoi, pentru că nu aveam deloc expertiză în acel gen de afaceri, ajutat şi de criza din 2008, am dat-o de gard în cel mai victorios stil posibil. M-a demoralizat rău de tot! Am avut noroc de un om extraordinar lângă mine, care mi-a spus că ar fi cazul să mă opresc din a încerca să salvez ceva ce deja murise. Mă ataşasem prea mult de ideea mea şi nu doream să accept eşecul.”

    Faptul că în 2008-2009 criza economică era în toi s-a dovedit pentru antreprenorul aflat la început de drum o oportunitate mare, pentru că i-a permis să acceseze clienţi mari, care până la acel moment nu se uitau la cost. „Am venit cu nişte preţuri foarte competitive, ceea ce era bine, dar nu suficient. A fost nevoie de multe întâlniri pentru a-i convinge pe clienţi că pot lucra cu încredere cu noi. Am avut un client care după nişte ani, când ne-am împrietenit, mi-a mărturisit că în departamentul lor colegii mă numeau «Domnul Insistentul» – exact aşa, cu articol hotărât pe insistent.” 

    A fost o perioadă în aventura antreprenoriatului, până prin 2014-2015, când, spune Romulus Oprica, „eram şi portar, şi mijlocaş, şi atacant; eu centram, eu dădeam cu capul  adică făceam de toate. În 2014, după finalizarea doctoratului, am reorganizat modelul de business şi m-am asociat (la nivel de proiecte) cu mai mulţi profesionişti din domenii conexe şi complementare, ceea ce a dus la creşterea exponenţială a afacerii. Am trecut de la one-man-show la echipă.” Iar în ultimii trei ani, povesteşte braşoveanul, a avut mai multe proiecte de consultanţă pe care le-au putut accesa şi companii locale, iar BrandBerry a fost folosită ca studiu de caz de către BERD (Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare) pentru a exemplifica beneficiile programului KnowHow Romania, program prin care BERD facilitează accesul la servicii profesionale de consultanţă, oferind finanţare nerambursabilă IMM-urilor pentru a le ajuta să se dezvolte şi să devină mai competitive.

    Doctoratul a fost, cel puţin iniţial, o decizie mai degrabă de business, mărturiseşte franc, pentru că dorea să ajungă la nişte manageri şi nu reuşea. „Decizia mea a întâlnit deschiderea neaşteptată a unuia dintre cei mai faini oameni pe care îi cunosc, antropologul Vintilă Mihăilescu, care mi-a acceptat tema de cercetare şi mai apoi m-a lăsat să dau cu capul de pragul de sus ca să mai cobor din nori şi să văd pe unde merg.” Tot în perioada şcolii doctorale l-a avut ca profesor pe Bogdan Voicu, de la care a învăţat cu adevărat statistică. „În mod special aceşti doi oameni au avut un impact semnificativ asupra modului în care mi-am reorganizat micul business, m-au ajutat să cresc şi să cred că pot mai mult. De fapt, în acea perioadă am interacţionat pentru prima dată cu proiectul vostru, Tineri manageri de top, pentru că îi alesesem ca temă de cercetare; doream să aflu care-i patternul pentru a deveni tânăr manager de top. Îmi amintesc că citeam cu multă admiraţie poveştile celor prezenţi în catalog şi mă gândeam, uşor ruşinat de îndrăzneala mea, cum ar fi să fiu şi eu pe acest podium al celor care au reuşit…”.
    În 2014, după finalizarea doctoratului, care a avut ca temă ediţiile de până atunci a catalogului 100 tineri manageri de top, realizat de Business Magazin, a reorganizat modelul de business şi s-a asociat (la nivel de proiecte) cu mai mulţi profesionişti din domenii conexe, ceea ce a dus la creşterea afacerii. 

    Despre planurile pe termen lung, Romulus Oprica spune că de ceva vreme se apropie tot mai mult de mediul academic, dorindu-şi ca în viitorul apropiat să fie implicat şi mai activ în acest domeniu. „Cred că în cinci-zece ani rolul nostru va fi mai degrabă unul de consultanţi în cercetare, de experţi care-i învaţă pe beneficiari cum să interpreteze datele la care au deja acces.” 

  • Cercetătorul care a depăşit milionul

    În această etapă a dezvoltării firmei, spune antreprenorul care a înfiinţat firma de cercetare de piaţă BrandBerry, rolul său s-a transformat tot mai mult în unul de project manager. În continuare se ocupă de vânzări, analiză de date şi consultanţă, dar procentul cel mai mare din timp îi este ocupat de mangementul proiectelor şi facilitarea colaborării experţilor implicaţi în proiecte. „Dacă ar fi să descriu în câteva cuvinte rolul meu de acum, aş spune că sunt «BD în acţiune»; dar nu «brigada diverse», deşi fac diverse, ci «business developer». Cel puţin în ultimii trei ani acesta a fost primordial rolul meu, în detrimentul analizelor de date şi raportărilor către client. Dacă l-aş pune pe fiu-meu cel mare să descrie ce fac, ar spune că «toată ziua stau la cafele», ceea ce, evident, e consistent cu poziţia de BD.”

    Modelul pe care funcţionează BrandBerry este de tip colaborativ, „deci nu pot spune că am oameni «în subordine». Există proiecte în care sunt implicaţi şi câte 150 de oameni, cum ar fi cercetările reprezentative naţional desfăşurate «on-field», dar majoritatea proiectelor presupun coordonarea unei echipe de cinci până la zece oameni.”

    Anul trecut, BrandBerry a depăşit, după cum spune chiar Romulus Oprica, pragul psihologic de un milion de lei cifră de afaceri, „prag care, evident, este unul încă mic, dar foarte promiţător şi am pus bazele unui proiect pe care urmează să-l lansăm în toamna lui 2018”. Pentru anul în curs, planurile se referă la un plus de 30% faţă de rezultatele din 2017.

    Despre parcursul său profesional, antreprenorul spune: „Am lucrat de puştan; părinţii mei aveau un mic magazin şi am făcut multă practică în el – micul comerţ din anii ’90, până în 2000. După absolvirea facultăţii, când am decis că rămân în ţară, am vrut să mă angajez, dar am ratat două joburi şi am decis că mă fac antreprenor şi să realizez studii de piaţă”.

    Profilul său educaţional este unul eminamente socio-uman, dar cu multă practică în vânzări şi relaţii cu clienţii. A absolvit liceul cu profil psiho-pedagogic din Braşov, prima sa calificare fiind de învăţător/educatoare; „în nomenclatorul de meserii nu există echivalentul masculin pentru «educatoare», aşa că m-au asimilat. Facultatea de sociologie a fost o alegere necontrastantă, iar faptul că am început-o la Braşov a fost determinat mai degrabă de constrângeri economice”. Pe aceeaşi filieră, socio-umane, a urmat şi masterul la câţiva ani distanţă şi, ceva mai recent, doctoratul. Educaţia a fost esenţială în evoluţia sa, în perioada studenţiei având şi prima ieşire din ţară, cu o bursă Erasmus, în Copenhaga, punctează Oprica. „A fost unul dintre cei mai marcanţi ani din viaţa mea; primisem bursa pentru o perioadă de trei luni, dar am rămas un întreg an universitar. E greu de povestit în câteva cuvinte şocul cultural pe care l-am trăit acolo.”

    În timpul facultăţii a lucrat, ca mulţi dintre colegii săi, ca operator de interviu (în cercetare de piaţă), dar a fost şi profesor suplinitor pentru doi ani, iar în perioada bursei în Copenhaga a avut chiar două slujbe. Bursa primită era total insuficientă şi a ales să îşi prelungească şederea, aşa că a fost constrâns să lucrez; „am lucrat şi în curăţenie şi am fost pentru câteva luni «starter» (ajutor de bucătar) într-un restaurant mexican. În ultimul an de facultate m-am dedicat ONG-urilor şi m-am plimbat în multe schimburi de tineret susţinute de Uniunea Europeană. A fost unul dintre cei mai liberi ani ai mei.”

    După absolvirea facultăţii, când a decis să rămână în ţară, a vrut să se angajeze. Prima experienţă, povesteşte Oprica, a fost cu un om de afaceri din Braşov pentru care ar fi trebuit să facă business development în HoReCa. „Când am început efectiv lucrul m-am trezit cu o cutie mare în braţe, plină cu hârtie igienică şi şerveţele, şi mi-a zis: «Vinde!». Nu prea ne-am înţeles asupra modului în care trebuie să abordăm piaţa şi am convenit să ne despărţim prieteneşte.” A aplicat apoi pentru un alt job, de reprezentant regional al unui importator mare de anvelope şi acumulatori; a trecut de toate interviurile şi, când să semneze contractul de angajare, proprietarul a aflat că tânărul nu avea experienţă la condus. „Mi-a zis că «nu mă poate trimite la moarte pe drumurile patriei»”.

    Aşa că, după ce a ratat două joburi, a decis să mizeze pe antreprenoriat şi să facă studii de piaţă. „Mi s-a părut că este singurul lucru pe care ştiu să-l fac. Nu ştiam, dar am învâţat «the hard way». Am pornit pe jos, la propriu.” Îşi aminteşte că avea un client în afara Braşovului; mergea cu transportul în comun până la capăt de linie, de acolo lua taxiul, ca să nu ajungă cu pantofii murdari la destinaţie, dar de întors în oraş i s-a întâmplat de cele mai multe ori să meargă pe jos, pentru că nu mai avea bani de taxi şi pentru întoarcere. „Am avut multă încredere că pot să ofer în Braşov servicii de care nimeni nu avea nevoie la acel moment. Eram un specimen destul de exotic. Ne-am dezvoltat mai întâi pe plan local, după câţiva ani am evoluat la regional şi, din 2009, am făcut pasul în a realiza cercetări la nivel naţional.”

    Evaluează acum că a avut foarte mult noroc, pentru că demersul său a debutat după o perioadă de aproape trei ani în care lăsase pe locul secund cercetările, pentru că a vrut să construiască o reţea de site-uri locale. Încă nu exista în România nicio reţea de acel gen şi a crezut că o să fie un succes răsunător. „Ideea a fost bună, am obţinut finanţare şi apoi, pentru că nu aveam deloc expertiză în acel gen de afaceri, ajutat şi de criza din 2008, am dat-o de gard în cel mai victorios stil posibil. M-a demoralizat rău de tot! Am avut noroc de un om extraordinar lângă mine, care mi-a spus că ar fi cazul să mă opresc din a încerca să salvez ceva ce deja murise. Mă ataşasem prea mult de ideea mea şi nu doream să accept eşecul.”

    Faptul că în 2008-2009 criza economică era în toi s-a dovedit pentru antreprenorul aflat la început de drum o oportunitate mare, pentru că i-a permis să acceseze clienţi mari, care până la acel moment nu se uitau la cost. „Am venit cu nişte preţuri foarte competitive, ceea ce era bine, dar nu suficient. A fost nevoie de multe întâlniri pentru a-i convinge pe clienţi că pot lucra cu încredere cu noi. Am avut un client care după nişte ani, când ne-am împrietenit, mi-a mărturisit că în departamentul lor colegii mă numeau «Domnul Insistentul» – exact aşa, cu articol hotărât pe insistent.” 

    A fost o perioadă în aventura antreprenoriatului, până prin 2014-2015, când, spune Romulus Oprica, „eram şi portar, şi mijlocaş, şi atacant; eu centram, eu dădeam cu capul  adică făceam de toate. În 2014, după finalizarea doctoratului, am reorganizat modelul de business şi m-am asociat (la nivel de proiecte) cu mai mulţi profesionişti din domenii conexe şi complementare, ceea ce a dus la creşterea exponenţială a afacerii. Am trecut de la one-man-show la echipă.” Iar în ultimii trei ani, povesteşte braşoveanul, a avut mai multe proiecte de consultanţă pe care le-au putut accesa şi companii locale, iar BrandBerry a fost folosită ca studiu de caz de către BERD (Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare) pentru a exemplifica beneficiile programului KnowHow Romania, program prin care BERD facilitează accesul la servicii profesionale de consultanţă, oferind finanţare nerambursabilă IMM-urilor pentru a le ajuta să se dezvolte şi să devină mai competitive.

    Doctoratul a fost, cel puţin iniţial, o decizie mai degrabă de business, mărturiseşte franc, pentru că dorea să ajungă la nişte manageri şi nu reuşea. „Decizia mea a întâlnit deschiderea neaşteptată a unuia dintre cei mai faini oameni pe care îi cunosc, antropologul Vintilă Mihăilescu, care mi-a acceptat tema de cercetare şi mai apoi m-a lăsat să dau cu capul de pragul de sus ca să mai cobor din nori şi să văd pe unde merg.” Tot în perioada şcolii doctorale l-a avut ca profesor pe Bogdan Voicu, de la care a învăţat cu adevărat statistică. „În mod special aceşti doi oameni au avut un impact semnificativ asupra modului în care mi-am reorganizat micul business, m-au ajutat să cresc şi să cred că pot mai mult. De fapt, în acea perioadă am interacţionat pentru prima dată cu proiectul vostru, Tineri manageri de top, pentru că îi alesesem ca temă de cercetare; doream să aflu care-i patternul pentru a deveni tânăr manager de top. Îmi amintesc că citeam cu multă admiraţie poveştile celor prezenţi în catalog şi mă gândeam, uşor ruşinat de îndrăzneala mea, cum ar fi să fiu şi eu pe acest podium al celor care au reuşit…”.
    În 2014, după finalizarea doctoratului, care a avut ca temă ediţiile de până atunci a catalogului 100 tineri manageri de top, realizat de Business Magazin, a reorganizat modelul de business şi s-a asociat (la nivel de proiecte) cu mai mulţi profesionişti din domenii conexe, ceea ce a dus la creşterea afacerii. 

    Despre planurile pe termen lung, Romulus Oprica spune că de ceva vreme se apropie tot mai mult de mediul academic, dorindu-şi ca în viitorul apropiat să fie implicat şi mai activ în acest domeniu. „Cred că în cinci-zece ani rolul nostru va fi mai degrabă unul de consultanţi în cercetare, de experţi care-i învaţă pe beneficiari cum să interpreteze datele la care au deja acces.” 

  • Obligat de criza economică, un român a deschis o afacere controversată, dar foarte profitabilă

    Vorbim despre omul de afaceri Adrian Ionescu. Are 39 de ani si in urma cu opt ani, pe cand criza a clatinat din temelii mii de business-uri in toata lumea a decis sa puna pe picioare o afacere pe cat de ”indrazneata” pe atunci in Romania, pe atat de profitabila. Este vorba despre un studio de videochat.
     
    Sotia omului de afaceri a fost prima reticenta la aceasta idée, iar mama nici nu a vrut sa auda. In cele din urma, familia a inteles ca e doar un business si inca unul care aduce bani, multi bani.
     
    Adrian Ionescu s-a nascut si a crescut in Caransebes, fiind indrumat de tatal sau, de profesie avocat. Parintele si-a dorit ca fiul sa ii urmeze in meserie. Tanarul Adrian chiar a urmat cursurile Facultatii de Drept, insa nu a dorit pana la urma sa practice avocatura. I-au placut mai mult afacerile si chiar a cochetat cu politica.
     
    ”M-am implicat politic, la un partid, si am fost dezamagit dupa ce au pierdut alegerile. Am depus multa munca in campanie, aveam un print shop si in felul asta i-am ajutat. Am sustinut un anumit candidat, un prieten. Nu am vrut niciodata cariera politica, desi sunt de stanga, dar eu inca cred in ideea de a crea clasa de mijloc. Nu am gandit-o ca pe o chestiune de cariera. Nu am fost niciodata un om de salon, ca sa spun asa. Politicienii, in general, stiu sa se foloseasca de oameni ca mine ca sa ajunga in anumite puncte”, si-a inceput povestea, Adrian Ionescu.
     
    In anul 2004 i-a venit o idee de afaceri, dupa o banala discutie pe mIRC, o faimoasa retea de socializare de odinioara, un fel de stramos al messenger-ului.
     
    ”Prima mea afacere a fost un club de internet, la Caransebes. Dupa aceea am cunoscut pe cineva pe mIRC, o fata, care facea videochat si din vorba in vorba am intrebat-o cu ce se ocupa si mi-a spus ca lucreaza online. Dupa ce mi-a spus, mie mi s-a parut geniala ideea. In momentul ala mi s-a parut foarte buna ideea de a interactiona cu oameni prin imagini. Inca din 1997 eram pe internet, eram mare consumator. In fine, fata a venit la Caransebes pentru ca i-am propus sa facem un business. Era din Brasov. I-am propus sa o angajez si am angajat-o. La inceput aveam o gramada de probleme pentru ca in momentul ala nimeni nu stia cu ce se mananca. Tatal meu fiind avocat, m-am dus la el si i-am spus ca trebuie sa gasim o modalitate legala ca sa nu am probleme si stiu ca atunci se incasau banii prin Western Union, nu era sistemul care e acuma, prin banci, cum lucrez in momentul asta”, spune Ionescu.
     
    Si, pentru ca afacerea trebuia sa fie una cat se poate de legala, a fost chemata chiar si Politia, pentru a face verificari, iar aprobari au fost cerute inclusiv de la preoti.
     
    ”Era un articol intr-o lege care spune ca, pentru a fi autorizat in domeniul asta, trebuie sa parolezi site-urile cu continut adult, dar nu spunea ce fel de continut pentru ca asta nu era incadrat intr-un continut anume. Acum e mult mai detaliat. Noi nu aveam direct live-ul, era un site care transmitea si ne platea pe noi. Si atunci am gasit modalitati, am luat actele de la Western Union, le-am inregistrat ca venituri, venituri personale aduse firmei, si cea mai interesanta chestie a fost ca la un moment dat ne-am trezit cu o normativa intr-o lege care spune ca trebuie sa ceri, daca era la 100 metri de o scoala, sa nu ai reclama si trebuia aprobare de la biserica. In momentul cand am deschis, ca sa nu fie probleme, am chemat eu reprezentanti de la Politie si le-am zis: eu asta fac si fetele sunt angajate. Au verificat fiecare buletin in parte”, povesteste, amuzat, omul de afaceri.
     
    Afacerea inflorea de la zi la zi, insa totul avea sa se prabuseasca intr-o clipa. O veste devastatoare a sosit in familia tanarului om de afaceri, in 2006. Tatal sau s-a prapadit intr-un accident rutier. A fost o perioada de mare incercare pentru familie, care cu greu si-a revenit din soc. Lovitura a fost daramatoare pentru Adrian Ionescu care nu se mai putea concentra pe afacerea cu videochat-ul. Aceasta n-a mai functionat, iar tanarul s-a mutat in Timisoara si a decis ca trebuie sa o ia de la zero, intr-un alt domeniu, scrie opiniatimisoarei.ro
     

  • Cascada din România care curge printr-o casă. Se spune că apa ar avea puteri magice

    Legenda spune că apa ar avea proprietăţi magice. Locul însă este greu accesibil din cauza drumului plin de gropi.

    După două ore de mers cu maşina din Capitală, la 1300 de metri altitudine, din Munţii Bucegi izvoraşte cascada celor 7 Izvoare. După ce au parcurs traseul anevoios, turiştii ajunşi aici sunt fascinaţi de priveliştile găsite”
     
    “E foarte frumoasă! Mi-a povestit cea mică, a mai fost aici, că e o cascadă care curge dintr-o casa şi n-am crezut-o. E foarte frumoasă, a meritat efortul!”, spune un turist