Joi, 25 ianuarie 1990, un avion Boeing 707 al companiei
columbiene Avianca s-a prabusit; in accident au pierit 73 dintre
cei 158 de oameni aflati la bord.
Comandantul avionului se numea Laureano Caviedes, iar secundul sau
era Mauricio Klotz. Din cauza vremii potrivnice avionul s-a
invartit timp de o ora si jumatate in spatiul aerian american, iar
Turnul de Control din New York l-a impiedecat de trei ori la rand
sa se angajeze in manevrele de aterizare. Cand, in cele din urma, a
primit permisiunea, avionul s-a lovit de o serie de curenti
inselatori si, cum pilotul automat, care ar fi putut reactiona
suficient de rapid si coerent la curenti, era deconectat, aparatul
a ratat aterizarea si pilotii au executat o serie de manevre de
ocolire. S-au intors in zona unde credeau ca este aeroportul si au
reluat manevrele. La 25 de kilometri de aeroport, cu rezervoarele
goale, Avianca 052 s-a prabusit peste o casa care apartinea tatalui
tenismenului John McEnroe.
De ce s-a prabusit aparatul de zbor? Am spus-o un pic mai sus, nu
mai avea carburant. Iar Klotz, care ar fi trebuit sa comunice asta
Turnului de Control, a preferat ceea ce se cheama “discurs ocolit”:
“In urcare la trei mii si…aaaa…combustibilul e pe sfarsite,
domnule” este o mostra. Si, pe cale de a se prabusi, acelasi Klotz
raspundea unei intrebari directe a celor din turn – “Credeti ca
aveti combustibil suficient?” cu “Cred ca da. Mii de multumiri”. Un
soi de ploconeala speriata, iar in acest timp inginerul de bord ii
arata unei stewardese cadranul de combustibil pe zero si facea
semnul binecunoscut cu taiatul beregatii cu degetul.
O sa trec de la zborul Avianca 052 la dezastrul navetei Columbia
din 2003. O bucata de spuma izolatoare s-a desprins de pe unul
dintre rezervoarele externe si a lovit aripa. Desi existau
compartimente de analiza specializate, datele au fost insuficiente,
iar comunicarea dintre diversele compartimente defectuoasa, astfel
incat nimeni nu putea spune cu certitudine ce se va intampla cu
naveta la revenirea din spatiu. Echipa de management a misiunii pur
si simplu nu a crezut ca bucata de spuma a daunat navetei si a
ignorat orice proba contrarie; ei au alunecat in ceea ce psihologii
numesc prejudecata de confirmare, adica tendinta de a favoriza
informatiile care le confirma convingerile. Semnificativa ramane
declaratia Lindei Ham, sefa unitatii: “Si nu cred ca avem ce face,
asadar, nu cred ca are vreo importanta in desfasurarea misiunii
pentru ca nu prea avem ce face in acest sens”. Un grup de ingineri
de la NASA, Boeing si Lockheed Martin, grupati intr-o entitate care
se ocupa de deseurile spatiale, a ajuns la concluzia ca naveta ar
fi putut fi serios afectata de impactul cu bucata de spuma, dar
demersurile lor au ramas inutile din cauza convingerilor stabilor
de la NASA si a comunicarii greoaie cu restul institutiilor
implicate, printre care chiar si Departamentul Apararii. Asa ca
doua planuri de salvare a echipajului navetei au fost ignorate in
climatul convingerii ca “nu se poate intampla nimic pentru ca nu
avem ce face”.
Am luat cele doua cazuri, analizate de jurnalistii Malcolm
Gladwell si James Surowiecki, pentru ca mi se par emblematice, desi
extreme, pentru modul cum functioneaza oamenii: Mauricio Klotz nu
era pregatit sa interactioneze cu durii controlori de zbor
americani, iar stresul sau s-a manifestat prin “aaaa” si “mii de
multumiri”, desi era o problema de viata si de moarte. In cazul
navetei un mic grup a decis nu actiunile, ci conduita si modul de
abordare a problemei – “nu avem ce face, deci problema nu exista”
-, iar cea mai mare parte a colaboratorilor s-au conformat, iar
echipajul a pierit la intoarcerea pe pamant.
Care-i legatura cu bacalaureatul romanesc?
Abordarea ipocrita de care au dat dovada cei ce au gasit
vinovati in randul elevilor, al profesorilor sau al autoritatilor,
luati individual sau la gramada. Lovitura este buna, pentru ca
acest examen este o buna unitate de masura pentru lipsa de viziune
si de valori din societate. Nu profesorii, fie ei chiar
dezinteresati, nu elevii, fie ei jucatori de Counter Strike sau
amatori de cluburi, nici macar un anume ministru nu poarta
raspunderea, ci intreaga societate. Le-am servit tinerilor fie o
abordare hedonista si inutil degajata a vietii, fie o tinerete
marcata de lipsuri, menita sa-i elimine din start in jocul
societatii. Au fost conditionati sa se comporte fie precum Klotz,
ploconindu-se in fata puterii imbecile sau a banului, fie sa
ignore, asemeni responsabililor zborului navetei, chiar evidentele;
le cerem in schimb, acum, sa fie competenti si atotstiutori. Nu sta
nimeni sa-i inteleaga, nu pricepe nimeni schimbarea prin care trece
societatea si tanara generatie; curiosii sa caute o recenta analiza
din BUSINESS Magazin, care se numea chiar “Revolutia generatiei C”.
Cei fara combustibil si fara pista de aterizare nu sunt tinerii, ci
noi, restul.
