BusinessMagazin

Tag: reportaj

  • De unde vin fructele de mare

    In 20 de minute, Adriana Radianu, directorul de vanzari al R
    Family Prodservcom, unul dintre cele cateva zeci de firme
    importatoare de fructe de mare din Romania, a primit nu mai putin
    de sase telefoane din partea clientilor. Unii isi reinnoiau
    comezile, altii cereau oferte de pret, iar altii cautau
    specialitati noi pe care sa le introduca in meniu. Asta pentru ca
    era o zi de miercuri, cand, de obicei, telefoanele suna de zor si
    anunta comenzile pentru vineri, ziua in care Radianu, la randul ei,
    trimite lista mai departe furnizorilor sai de marfa.

    Cel mai mare furnizor al sau e in Olanda, intr-un sat de pescari,
    cu 40.000 de locuitori si 40 de firme care se ocupa cu acest tip de
    comert. Adica o firma la 1.000 de locuitori. Din Urk (aceasta este
    denumirea satului de pescari olandez) se aprovizioneaza cu produse
    proaspete firma pe care o conduce Adriana Radianu, dar si cele mai
    multe firme care comercializeaza peste si fructe de mare in
    Romania. De altfel, in Olanda este si una dintre cele mai mari
    burse de peste din lume.



    In fiecare saptamana, comerciantii modifica preturile si, in
    functie de ce se intampla aici, isi schimba politica de preturi si
    ceilalti exportatori din lume. Iar diferenta de pret intre
    produsele proaspete si cele congelate este ca de la cer la pamant.
    “Sa gatesc fructe congelate? Niciodata!”, spune, aproape ofensat de
    intrebare, Joseph Haddad, bucatarul-sef de la Casa Vernescu din
    Capitala, care de-a lungul carierei sale a gatit pentru
    personalitati precum Bill Clinton, printul Juan Carlos al Spaniei,
    Madonna sau Michael Jackson. Asa ca e foarte pretentios atunci cand
    vine vorba de produsele pe care le comanda si le primeste – trebuie
    sa aiba forma, dimensiunea, culoarea si textura potrivite, sa fie
    pastrate in recipientele adecvate si sa nu fi fost pescuite de prea
    mult timp. In general, Haddad spune ca isi trimite comenzile la
    furnizor in fiecare duminica noapte si se asteapta ca fructele sa
    nu ajunga mai tarziu de marti.

    Pentru toate acestea, pretul platit nu este nici pe departe mic. Un
    kilogram de icre negre, de exemplu, costa 1.200 de euro, iar acesta
    este doar pretul de la furnizor. Tocmai de aceea, felurile de
    mancare pe baza de fructe de mare sunt trecute la categoria
    “specialitati” in restaurante, unde o portie de homar variaza in
    jurul sumei de 200 de lei, iar langustinele sau scoicile Saint
    Jacques se apropie de 100 de lei pentru o portie. Putini stiu insa
    ca pentru cele mai multe dintre delicatese, timpul scurs de la
    momentul in care sunt pescuite pana cand ajung in farfurie, este de
    cel mult 48 de ore, orice ora in plus facandu-le mai putin
    valoroase. Traseul pe care il au de parcurs este foarte bine
    organizat si, dintr-un punct in altul, nu prea exista timpi morti,
    asa incat de la pescari si pana la sefii bucatari ai restaurantelor
    sau directorii de achizitie din magazine exista o legatura foarte
    stransa. “Cei care le pescuiesc se imbarca dimineata, foarte
    devreme, pleaca in larg si seara se intorc in port.



    De aici, fructele de mare sunt preluate de comercianti, depozitate
    in lazi frigorifice speciale si trimise catre cei care le-au
    comandat, prin avion, vapor sau camioane, in functie de cat de
    repede trebuie sa ajunga la destinatie”, explica Adriana Radianu.
    Din momentul in care au ajuns in tara si pana in farfurie, timpul
    scurs se poate reduce si la o ora. Important de stiut este faptul
    ca in ciuda acestei goane nebune, exportatorii trebuie sa se mai
    preocupe de un lucru esential: efectuarea controalelor sanitare
    necesare, care sa indice faptul ca fructele de mare pot fi mancate
    fara niciun pericol. Toate aceste formalitati trebuie facute, de
    asemenea, contratimp – controale sanitare, aprobari de transport,
    evaluarea calitatii etc. Din fericire pentru comercianti, daca pana
    nu demult controalele sanitare erau reluate si in momentul in care
    ajungeau in Romania, de curand nu mai este nevoie de o analiza
    suplimentara decat pentru pestele si fructele de mare care sunt
    aduse din afara Uniunii Europene, adica din asa-numitele “piete
    terte”, cu norme sanitare diferite, care impun noi verificari in
    fiecare tara in care sunt aduse.

  • NYTIMES: RDG, distrusa si la 20 de ani de la caderea Zidului

    In acest al 20-lea an de la caderea Zidului Berlinului, guvernul
    cancelarului Angela Merkel se pregateste pentru o serie de
    celebrari si comemorari pana la aniversarea din noiembrie.
    Scenariul oficial al revigorarii landurilor din est a fost reluat
    si de presedintele american Barack Obama in recenta lui vizita in
    Dresda, reconstruita in toata splendoarea sa. Dar in afara catorva
    orase mari, ca Dresda, Leipzig sau Berlin, in fostele orase miniere
    din est, cum e si cazul Hoyerswerda, povestea declinului si a
    parasirii nu s-a schimbat.


    Nu departe de cele cateva centre urbane inca in verva, traficul
    e adesea sporadic pe autostrazile proaspat finisate, iar noaptea,
    in anumite zone din Mecklenburg- Pomerania de Vest din nordul tarii
    abia daca se mai zareste cate o lumina de o parte si alta a
    celebrelor Autobahn. Intr-un cantec popular in urma cu cativa ani,
    artistul Rainald Grebe descria senzatia de singuratate cantand “Ma
    simt atat de gol azi, ma simt Brandenburg”, referindu-se la fostul
    land est-german care inconjoara Berlinul. Ziarele vorbesc, pe de o
    parte, despre intoarcerea haitelor de lupi in Saxonia de-a lungul
    granitei poloneze si, pe de alta parte, despre continua migratie a
    celor tineri si a celor educati spre oportunitatile mai numeroase
    din Vest. Cand oficialii guvernului german si-au prezentat la
    jumatatea lunii iunie raportul anual cu privire la stadiul
    unificarii si la incercarile de a recupera decalajul Estului fata
    de Vest, tabloul pe care ei l-au pictat a fost eminamente pozitiv,
    dar nu chiar complet.

    Guvernul a raportat corect ca a cheltuit, numai intre 2006 si
    2008, peste 60 de miliarde de dolari ca sa sprijine afacerile si sa
    edifice infrastructura. Iar activitatea economica per persoana a
    crescut la 71% din cea a sectorului vestic, de la 67% in timpul
    acestui deceniu. “Gratie dezvoltarii economice pozitive, Estul este
    in cea mai buna pozitie de convergenta cu Vestul”, a spus Wolfgang
    Tiefensee, ministrul responsabil cu dezvoltarea fostelor state
    est-germane. “Decalajul se restrange.” El se restrange in parte
    pentru ca pionierii exporturilor, care au fost cel mai aprig loviti
    de criza din economie, sunt in Vest, iar recuperarea decalajului se
    face astfel de sus in jos. Somajul in fosta Germanie de Est ramane
    dublu fata de cel din Vest. In unele regiuni, numarul femeilor
    intre 20 si 30 de ani a scazut cu peste 30%. In total, aproape 1,7
    milioane de oameni au parasit fosta RDG de la caderea Zidului
    Berlinului – circa 12% din populatie, un proces in desfasurare inca
    dinainte de criza economica. Iar declinul demografic ameninta sa se
    accentueze, ca rezultat al bombei demografice cu ceas cunoscute sub
    numele de “sincopa”, care a urmat dupa prabusirea comunismului.


    Aflati aici de ce s-a prabusit rata nasterilor din Germania de Est
    dupa caderea zidului Berlinului

  • Acasa la Louis Vuitton

    In 1859, inainte de a fi fost facut celebru de impresionisti, Asniéres era doar un orasel aflat in apropiere de Paris, cand Louis Vuitton a decis sa mute acolo productia firmei, pentru a beneficia si de apropierea Senei, pe care soseau transporturile speciale de lemn folosite pentru cuferele sale deja faimoase. Cand a construit noul sediu (care a fost apoi si una dintre resedintele familiei timp de mai multe generatii), Louis Vuitton a apelat la arhitecti care au folosit mai ales sticla si metal, preferatele lui Gustave Eiffel. Gratie geamurilor imense, manufactura beneficia de atunci de multa lumina naturala, pentru ca mesterii sa-si poata crea capodoperele, exact ca marii pictori.

    De altfel, de aproape 150 de ani, uneltele si metodele folosite la Asniéres au ramas practic neschimbate. La Asniéres sunt realizate comenzile speciale (circa 450 anual), cuferele si gentile in editie limitata pentru prezentarile de moda. Departamentul de comenzi speciale este supervizat de Patrick-Louis Vuitton, reprezentantul celei de-a cincea generatii din familia de artizani, el insusi specialist in domeniu. In acest departament sunt create fie produsele personalizate (variatiuni pe modele deja existente, de la tipul de piele folosit pana la initialele clientului), fie produsele la comanda – aici clientul isi poate da frau imaginatiei, comandand orice fel de bagaj sau cufar doreste, iar compania il va realiza intr-un singur exemplar, ceea ce ii asigura unicitatea si originalitatea. De la deja celebrul Willy Trunk (un cufaras comandat de un om de afaceri special pentru ratusca sa de plastic numita Willy) pana la cufarul realizat pentru un seic care dorea sa-si transporte linistit pretioasa narghilea sau cel destinat sa adaposteasca cele 200 de ceasuri ale unui colectionar, toate sunt facute dupa tehnici vechi de circa un secol si jumatate.

    Fiecare astfel de comanda este realizata integral de un singur artizan, care ii dedica intre 4 si 5 luni (uneori mai mult, in functie de gradul de dificultate, dar politica firmei nu prevede o perioada mai lunga de 8 luni). Nu se stie cat a durat realizarea unui cufar creat special pentru un tort pe care o mama dorea sa-l transporte cu mare grija pentru aniversarea copilului sau, dar arata ca Louis Vuitton nu spune nu la nicio comanda, atata vreme cat este in spiritul luxului si al calatoriei, al aventurii chiar. Ce-i drept, au existat si comenzi refuzate: un toc de arma, un sicriu si o tapiterie pentru masina unei cliente inamorata de monograma firmei.Dar Asniéres este mai mult decat o manufactura – e un veritabil muzeu (desi nu accesibil publicului larg, ci doar angajatilor si invitatilor speciali).

    Cum intri in vila inconjurata de o gradina de basm, plonjezi imediat in secolul 19 – mai precis in 1878, cand Louis Vuitton si sotia sa Emmeline si-au stabilit resedinta permanenta la Asniéres. Camerele mobilate elegant sunt atat de bine conservate, incat chiar si adeptii infocati ai minimalismului modern nu ar spune nu unui asemenea camin. Dupa ce reusesti sa te smulgi din sufrageria familiei Vuitton si treci si prin toata manufactura unde artizanii verifica pielea, finiseaza incuietorile si lustruiesc niste genti pentru care multe femei ar renunta la un procentaj din propriul IQ, ajungi in muzeul propriu-zis. Unde, din nou, chiar si cei care nu prea inteleg de ce lumea se calca mereu in picioare la magazinul LV din Champs-Elysées, de pilda, raman cu gura cascata. Aici se gaseste un exemplar din legendarul trunk-bed creat de Louis Vuitton la cererea exploratorului francez Pierre Savorgnan de Brazza, care a organizat mai multe expeditii in Africa, mai ales Congo – unde a si fondat orasul Brazzaville. E vorba, de fapt, despre un cufar care ascunde un pat pliant, perfect pentru orice explorator ostenit dupa marsuri lungi prin jungla sau savana.

    Dar De Brazza nu a fost singurul aventurier care a apelat la Louis Vuitton – in anii 20, firma a realizat si o comanda foarte speciala pentru un preot francez care a dorit un cufar-altar, pentru slujbele pe care urma sa le tina in desert, in timpul unor sapaturi arheologice.Tot aici se afla si cufere realizate pentru actrita Mary Pickford, pentru Sharon Stone, un exemplar cerut de un american care simtea nevoia sa-si depoziteze undeva cele 1.000 de trabucuri de colectie sau Idéal, cufarul perfect creat in 1905, care putea contine 5 costume barbatesti, un pardesiu, 18 camasi, lenjerie, patru perechi de pantofi, o palarie, 3 bastoane si o umbrela.Muzeul din Asniéres este locul unde realizezi ca Louis Vuitton este mult mai mult decat un brand dupa care se dau in vant cumparatorii asiatici sau sotiile fotbalistilor englezi (si nu numai). E un brand artizanal, care a stiut sa se adapteze, sa supravietuiasca si sa devina nucleul celui mai mare grup de lux din lume. Chiar daca asta inseamna ca uneori apar comenzi pentru un cufar proiectat special pentru a transporta niste papusi Barbie.

    Se spunea la un moment dat ca singurele bagaje care au supravietuit naufragiului Titanicului au fost cufere Louis Vuitton. Compania nu confirma, nici nu neaga zvonurile, dar si astazi se mai gasesc in poduri intunecate cufere centenare care au nevoie doar de un lustru pentru a fi luate iar "la purtare".

    —
    Acest material este inclus in suplimentul Pretul Luxului editat de catre BUSINESS Magazin, care va aparea pe piata pe 25 iunie.