BusinessMagazin

Tag: opinie

  • România nu este în nicio criză economică, financiară, valutară, dar dacă cei de la putere vorbesc despre acest lucru şi nu fac nimic cu criza bugetară, vom ajunge repede într-o criză în care ne băgăm singuri

    – România nu este în criză economică;

    – România nu are nicio criză pe piaţa muncii (în sensul că angajaţii nu sunt daţi afară, ci dimpotrivă, cererea de angajare este mai mare decât oferta, şomajul este redus);

    – România nu este în nicio criză salarială, nu se pune problema tăierii salariilor, ci dimpotrivă, salariile continuă să crească;

    – România nu are nicio problemă de plată a pensiilor şi salariilor;

    – România nu este în nicio criză financiară;

    – România nu este în nicio criză a sistemului bancar;

    – România nu este în nicio criză valutară;

    – România nu este în nicio criză a rezervei valutare;

    – România nu este în nicio criză de creditare în valută (acum, 70% din credite sunt în lei);

    – România nu este în nicio criză a cursului de schimb leu/euro – după creşterea de 3% de acum două săptămâni, acum BNR se luptă să nu lase cursul să scadă sub 5 lei pentru un euro;

    – România nu are nicio criză pe Bursă;

    – România nu are o problemă cu datoria publică;

    – România nu are o problemă cu datoria externă.

    Dar este adevărat că are o problemă cu:

    – deficitul comercial – importurile continuă să fie mult mai mari decât exporturile, iar orice creştere a salariilor se duce în importuri;

    – deficitul de cont curent, care adună deficitul comercial cu serviciile (în stagnare sau în uşoară scădere) şi intrările de capital;

    – deficitul cheltubugetar – mult prea mare faţă de posibilităţile economiei de a-l acoperi din business;

    – structura cheltuielilor bugetului – plata salariilor, pensiilor şi a cheltuielilor cu dobânzile la datoria publică înseamnă 80% din veniturile bugetare;

    – numărul de angajaţi în sectorul bugetar – mult prea mare;

    – dobânzile mari pe care le plăteşte guvernul pentru a se împrumuta ca să finanţeze deficitul bugetar şi reeşalonarea datoriei publice;

    – investiţiile făcute în obiective care nu vor aduce nimic, ci doar o cheltuială (de exemplu, stadioanele în oraşe mijlocii şi mici, fără echipă, fără suporteri);

    – ritmul de creştere a datoriei publice, care este total nesustenabil;

    – ritmul de absorbţie a fondurilor europene;

    – atragerea de investiţii străine – am ajuns la cel mai scăzut nivel;

    – împărţirea puterii la nivelul guvernului versus administraţia locală, care a devenit fanariotă;

    – execuţia reformelor asumate fie prin PNRR, fie prin alte programe de finanţare;

    – companiile de stat, unde se desfăşoară o luptă pe viaţă şi pe moarte între partidele şi clanurile politice pentru impunerea propriilor oameni în marile firme de stat;

    – percepţia legată de ceea ce fac guvernul şi administraţia de la Bucureşti;

    – de imagine şi autoevaluare, în sensul că în realitate stăm mai bine decât spunem.

    Chiar dacă România are mai multe probleme (nu mai multe decât alţii), dacă cei care sunt la putere sau vor veni la putere acum vor vorbi numai despre criză, vom ajunge repede să intrăm într-o criză.

    Înainte ca cei care au puterea să vorbească despre criză, trebuie să vină cât mai repede cu un program coerent de reducere a deficitului bugetar, în care să creadă în primul rând ei, ca ulterior să creadă şi ceilalţi, şi în special cei care ne împrumută.

    România este o piaţă mult prea mică pentru a rezista singură, nu are suficiente resurse financiare interne pentru a acoperi necesităţile de finanţare a deficitului bugetar şi a datoriilor care ajung la scadenţă şi care trebuie reeşalonate pentru că nu pot fi plătite, dar şi a necesităţilor de finanţare ale businessului privat, dar şi ale marilor companii de stat (de unde va face rost Romgaz de bani pentru a finanţa proiectul de exploatare a gazelor din Marea Neagră?).

    Aşa că are nevoie de piaţa financiară externă pentru a se finanţa pe termen scurt şi de fondurile europene pentru a-şi finanţa proiectele şi investiţiile pe termen lung.

    România nu are suficiente resurse interne pentru a finanţa din buget toate investiţiile publice începute, toate declaraţiile şi intenţiile aruncate de politicieni.

    România are nevoie de băncile internaţionale şi de Comisia Europeană, adică de cei de la Bruxelles, pentru a reuşi să treacă peste această perioadă care, dacă nu se rezolvă anumite lucruri, mai devreme decât ne aşteptăm ne va exploda în faţă şi atunci chiar că vom intra în criză.

    Nicuşor Dan va beneficia de o scurtă perioadă de respiro în care, împreună cu guvernul, trebuie să pună pe masa finanţatorilor atât interni, cât mai ales externi, un program de reducere bugetară, dar şi de revenire a creşterii economice.

    Cine va face acest program este o altă întrebare.

    30-50 de miliarde de lei, cât este gaura care trebuie acoperită, înseamnă nişte sume foarte, foarte mari, care nu pot fi acoperite dintr-odată.

    Să nu uităm că Traian Băsescu a tăiat salariile la buget cu 25% şi a mărit TVA de la 20% la 24% pentru că nu putea să acopere o gaură de 4 miliarde de lei.

    Numai în poziţia lui Nicuşor Dan şi a viitorului premier să nu fii acum!

  • Ce a aflat marea lume financiară despre noi

    Cu toţii sunteţi de acord că am avut un an, de fapt ultimele 12 luni (mai 2024 – mai 2025), cum nu prea am mai avut, un an care nu se anunţa deloc la orizont.

    Nimeni nu a putut previziona ce s-a întâmplat, ce furtună politică a venit peste noi.

    Până la finalul anului trecut, România era o ţară fără probleme politice, sociale, economice, era una dintre ţările Uniunii Europene cu cea mai mare favorabilitate europeană, exprimată în sondajele realizate, era o ţară cu una dintre cele mai mari creşteri economice, o ţară cu un curs valutar stabil şi care, în patru-cinci ani, a reuşit să aibă o recuperare faţă de media Uniunii Europene la PIB/capita la paritatea puterii de cumpărare cum nu a avut nicio altă ţară. Practic, am ajuns la acelaşi nivel la PIB/capita la paritatea puterii de cumpărare cu Polonia – 80% din media Uniunii Europene, depăşind Ungaria.

    În ţară era o linişte socială care părea solidă, foarte multă lume se bucura de creşterea salariilor, creşterea businessurilor, avioanele low-cost erau arhipline, iar banii obţinuţi în afară erau investiţi în ţară, în achiziţia de apartamente noi, în refacerea locuinţelor, în viaţa socială.

    Din punct de vedere politic, coaliţia PSD/PNL era cât de cât stabilă, România era un aliat de bază pentru NATO, pentru Bruxelles, în apărarea flancului estic, care se confruntă cu ameninţarea războiului din Ucraina.

    Din punct de vedere economic, aveam derapajul deficitului bugetar, dar care era acoperit de creşterea economică dublă faţă de media Uniunii Europene şi de stabilitatea politică. Pe masă aveam cumulat aproape 100 de miliarde de euro în PNRR şi în fonduri europene clasice şi doar trebuia să întindem mâna şi să luăm banii.

    Când totul era pregătit pentru încă patru ani de linişte socială, stabilitate politică – PSD/PNL, doar numele noului preşedinte fiind în discuţie –, creştere economică, creşterea salariilor, ne-am trezit că în faţă ne-a explodat o bombă pe care nu o văzuserăm, şi nici acum nu ştim cine ne-a pus-o acolo. De nicăieri a apărut Călin Georgescu (eu îl ştiam din anii 2000 de la Banca Naţională), un personaj care pur şi simplu a resetat întreaga scenă politică. Nimeni nu ştia de unde să-l ia, nici noi, nici lumea întreagă.

    Au urmat şase luni extrem de zbuciumate, care pur şi simplu au întors România cu totul, şi dintr-un aliat european ne-am trezit că putem ajunge un paria european prin scoaterea la iveală a unor opţiuni politice – suveranism, populism, naţionalism – care nu se întrevedeau la orizont.

    Anularea alegerilor prezidenţiale şi, ulterior, scoaterea din joc a lui Călin Georgescu la reluarea alegerilor prezidenţiale au pus capac situaţiei politice şi sociale, pentru că economia încă mai rezista.

    Tensiunea politică şi socială a atins cote maxime, culminând cu primul tur al alegerilor prezidenţiale, când George Simion, liderul curentului suveranist şi noua imagine a lui Călin Georgescu, a ieşit pe primul loc în alegeri, cu un vot dărâmător faţă de cei doi contracandidaţi care se băteau pentru locul doi.

    Multă lume a crezut că acesta va fi sfârşitul european al României, în condiţiile în care retorica populistă a lui George Simion – să nu mai stăm în genunchi în faţa Bruxelles-ului – câştiga rapid teren. Foarte mulţi nu au mai crezut că acest curent naţionalist, reprezentat de George Simion, mai putea fi oprit din a ajunge la Palatul Cotroceni, unde trebuia să ocupe fotoliul de preşedinte al României. Nicuşor Dan, primarul Capitalei, a intrat in extremis în turul doi, depăşindu-l pe omul partidelor de la guvernare, Crin Antonescu.

    Dar, într-o mobilizare fără precedent, cu perspectiva unei schimbări a României din drumul său în Europa, 6 milioane de români din întreaga lume i-au dat votul în turul al doilea lui Nicuşor Dan, făcându-l preşedinte.

    Este foarte interesant de văzut cum s-au văzut aceste evenimente din ultimul an pe pieţele financiare mondiale, prin intermediul celor două entităţi media de top, Bloomberg şi Financial Times, cea mai mare platformă de ştiri de business din lume, respectiv cel mai important ziar de business al Europei. Aşa că am făcut o trecere în revistă a evenimentelor care au ajuns pe primul ecran de la Bloomberg şi pe prima pagină din Financial Times.

    1. Candidatura lui Klaus Iohannis pentru funcţia de secretar general al NATO, o candidatură apărută de nicăieri, în condiţiile în care americanii şi principalele state europene se înţeleseseră asupra lui Mark Rutte. Ce căuta Iohannis în peisaj şi de ce a intrat oficial în această cursă, când principalii aliaţi conveniseră asupra lui Rutte, nimeni nu ştie.

    2. Scandalul şi arestarea fraţilor Tate – până la apariţia acestui scandal, nu am ştiut cât de importanţi sunt fraţii Tate, cât de mari influenceri sunt la nivel mondial şi cât de multă lume din afara României ştie despre ei. Şi mă tot întrebam cum de au ajuns în România şi cum de au ajuns pe prima pagină a celor mai mari publicaţii din întreaga lume. 

    La începutul anului, când li s-a permis să părăsească România şi când cazul lor a ajuns subiect la Casa Albă, în Biroul Oval, cazul şi răspunsul lui Trump au făcut înconjurul întregii lumi.

    3. Apariţia lui Călin Georgescu, de nicăieri, l-a propulsat în primul ecran la Bloomberg şi pe prima pagină din Financial Times, ceea ce nu este puţin lucru, chiar deloc, în condiţiile în care acolo te baţi cu cele mai importante ştiri din întreaga lume. Şi acum am în minte poza lui Călin Georgescu pe calul alb pe prima pagină din Financial Times. Dintr-o ţară liniştită, europeană, am ajuns o ţară unde curentul suveranist, populist, antieuropean a ieşit la suprafaţă, iar întreaga lume a început să se întrebe ce se întâmplă cu România.

    4. Anularea alegerilor prezidenţiale, un eveniment fără precedent în Europa, la care nimeni nu se gândea, ne-a aruncat din nou pe prima pagină şi în primul ecran. Scandalul anulării alegerilor prezidenţiale a ajuns pe ecranul tuturor, cu consecinţele de rigoare. Bruxelles-ul şi ţările europene Franţa şi Germania au salutat această decizie, în timp ce noua administraţie de la Casa Albă, republicană, a criticat această decizie, iar câteva luni mai târziu, ca represalii, i s-a respins României ridicarea vizelor de intrare în SUA.

    5. Explozia deficitului bugetar, derapajul finanţelor publice, inflaţia cea mai ridicată din Uniunea Europeană ne-au adus din nou în primul ecran, iar perspectiva aruncării României în categoria junk de către agenţiile de rating a început să câştige teren. Dintr-odată România a luat locul Ungariei la problemele finanţelor publice.

    6. Câştigarea de către George Simion, liderul suveraniştilor, a primului tur al alegerilor prezidenţiale cu un scor atât de mare – 40% – ne-a adus din nou în atenţia Financial Times şi Bloomberg, deci în atenţia investitorilor din întreaga lume şi a pieţelor financiare. Extrema dreaptă a câştigat primul tur, iar George Simion devenea favorit pentru a fi noul preşedinte al României. Iar pieţele financiare au acţionat în consecinţă, România nu mai era o ţară proeuropeană, ci dimpotrivă, o ţară care îşi contesta locul în UE.

    7. Fenomenul George Simion, demisia premierului Ciolacu au dus la creşterea cursului valutar leu/euro şi la creşterea dobânzilor la lei, la intervenţiile Băncii Naţionale în piaţă pentru stabilizarea pieţelor, ceea ce este de interes pentru toţi investitorii. Liniştea de care am beneficiat mai mult de un deceniu s-a spulberat în câteva luni, iar cursul şi dobânzile la lei redeveneau ţinte de atac pentru pieţele financiare.

    8. Revenirea extraordinară şi câştigarea alegerilor prezidenţiale de către Nicuşor Dan – un proeuropean şi olimpic la matematică – ne-a readus în atenţia întregii lumi financiare din întreaga lume, fiind din nou în primul ecran atât la Bloomberg cât şi la Financial Times.

    9. Rezolvarea crizei fiscale, a deficitului bugetar, de către noul preşedinte Nicuşor Dan ne-a adus din nou în prim-plan, în condiţiile în care România a devenit cel mai mare jucător din regiune, chiar în faţa Poloniei, pe piaţa datoriei în euro. Toţi investitorii se uită la acest lucru, se uită la riscul asociat, se uită la dobânzile la care se împrumută România.

    10. Dacă toate ştirile de mai sus despre România, cu excepţia câştigării alegerilor de către Nicuşor Dan, ne-au aruncat pe o listă roşie, de avertizare, e bine să încheiem cu o ştire pozitivă, cu coperta din luna mai din Vanity Fire, una dintre cele mai cunoscute reviste de la Hollywood şi din industria de entertainment mondială, care îl are în prim-plan pe Sebastian Stan, un român plecat în SUA de mic şi care a ajuns unul dintre cele noi staruri de film, ceea ce este o foarte mare realizare. Pentru el, dar şi pentru România, o ţară pe care o aminteşte în story-ul din Vanity Fair.

    Cam aşa a aflat lumea mondială despre noi, despre ce se întâmplă la noi.    

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Cum să nu-ţi ia AI-ul jobul mai ales când îţi place ceea ce faci

    „Piaţa muncii se schimbă accelerat” – spunem asta de ani de zile, dar abia odată cu expansiunea reală a inteligenţei artificiale simţim că ceva fundamental se clatină. Un sondaj recent realizat de BUSINESS Magazin pe LinkedIn arată că tot mai mulţi tineri îşi caută experienţă şi relevanţă în afara sistemului clasic: peste 500 de oameni au bifat activităţi extracurriculare, de la cursuri practice şi internshipuri, până la programe de dezvoltare personală. Un semnal clar că lumea muncii nu mai este despre diplome, ci despre adaptabilitate. Dar ce te faci dacă nu mai ai 22 de ani? Dacă nu eşti genul sportiv, nici genul creativ, dacă nu vrei să te apuci de medicină la 38 de ani sau să devii make-up artist? Ce faci dacă îţi place, pur şi simplu, jobul tău de birou – şi te sperie ideea că un algoritm l-ar putea face, într-o zi, mai bine?

    Se pare că nu  doar „creativii” şi cei care îşi folosesc mâinile,  să zicem, la locul lor de muncă sunt în siguranţă. Un articol recent al BBC Worklife contrazice ideea populară că locurile de muncă „creative” sunt automat ferite de automatizare. Dimpotrivă: „Lucruri precum designul grafic şi rolurile din arta vizuală ar putea fi printre primele care dispar; algoritmii pot analiza milioane de imagini şi pot stăpâni estetica instant”, spune Martin Ford, expert în automatizare şi autor al cărţii Rule of the Robots. Cu alte cuvinte, nici pasiunea nu mai e garanţie. Însă Ford distinge trei tipuri de joburi care sunt – cel puţin pentru moment – mai greu de înlocuit:

    1. Cele care implică creativitate strategică, cum ar fi medicina, cercetarea sau dreptul.

    2. Cele care necesită relaţionare umană profundă, precum consultanţa, jurnalismul de investigaţie sau profesiile de îngrijire.

    3. Cele care presupun mobilitate şi dexteritate în medii imprevizibile, precum meseriile tehnice – electricieni, instalatori, sudori.

    Concluzia poate fi că nu domeniul în sine te salvează, ci tipul de activitate pe care o faci. Dacă în jobul tău îţi petreci cea mai mare parte a timpului cu sarcini repetitive, standardizate, este foarte probabil ca AI-ul să înveţe să le facă – mai repede, mai ieftin, mai bine.

    Aşadar, nu-ţi schimba meseria, schimbă-ţi reflexele. Profesorul Joanne Song McLaughlin, expertă în economie a muncii la University din Buffalo, atrage atenţia că „majoritatea joburilor, indiferent de industrie, au componente care vor fi automatizate”. Asta nu înseamnă că vor dispărea, ci că vor evolua. Iar partea pe care o va face omul se va concentra tot mai mult pe abilităţile sociale şi de relaţionare. Un exemplu celebru e cel al casierului bancar. „Odată, casierii trebuiau să numere bani cu mare precizie. Acum, asta face maşina. Rolul lor s-a mutat spre a discuta cu clienţii, a le oferi produse, a construi relaţii”, explică McLaughlin. Deci ce poţi face? În loc să îţi arunci laptopul pe geam sau să-ţi iei un certificat în sudură, mai bine te întrebi: „Ce parte din munca mea poate fi făcută de un AI?” „Şi care este competenţa complementară pe care o pot dezvolta?” Poate e vorba de empatie. De persuasiune. De gândire strategică. De capacitatea de a explica clar concepte complexe unui client. Sau poate e vorba, pur şi simplu, de a face legătura între tehnologie şi oameni – un rol pe care niciun bot nu-l va îndeplini prea curând cu naturaleţea unui om.

    Martin Ford punctează un paradox greu de ignorat: „Poate părea că angajatul de birou are un job mai valoros decât cineva care conduce o maşină. Dar, în realitate, jobul de birou e mai uşor de înlocuit de AI, pentru că încă nu avem maşini complet autonome, dar avem deja AI-uri care scriu rapoarte.” Adică e posibil ca muncile fizice şi imprevizibile să fie mai reziliente în faţa automatizării decât cele elegante, de birou. Iar acest lucru nu e o ameninţare, ci un semnal: trebuie să învăţăm să vedem valoarea muncii umane dincolo de prestigiul social sau confortul personal.

    Concluzia? Nu toată lumea va deveni medic. Nici antreprenor. Nici creator de conţinut. Dar toată lumea poate deveni mai conştientă de ceea ce aduce uman în jobul său. Poate deveni mai atentă la modul în care învaţă, comunică, construieşte relaţii şi ia decizii. AI nu ne va înlocui dacă ne concentrăm pe ceea ce ne face inconfundabil umani.

    Restul – taskurile, procedurile, Excelurile – pot fi înlocuite. Dar conexiunile reale nu pot fi programate. 

     

    Întrebarea săptămânii în cadrul sondajului BUSINESS Magazin (realizat pe LinkedIn): Piaţa muncii se schimbă accelerat. Conform previziunilor, AI va duce la desfiinţarea unor locuri de muncă, la inventarea altora noi. Şi pentru că AI poate prelua tot mai multe taskuri dintre cele ale noilor angajaţi, practic cei aflaţi la început de carieră vor întâmpina dificultăţi în a acumula experienţa atât de necesară oricui. În aceste condiţii, cum credeţi că se pot pregăti tinerii pentru un job? Rezultatele sondajului – total activităţi extracurriculare menţionate:

    Ioana Matei este editor-şef, Business Magazin

     

  • Washington, weekendul 10–11 mai 2025. Nu ştiu de ce lumea crede că America este în cădere, pentru că, din ce am văzut la faţa locului – cel puţin din capitala SUA – nu pare să fie aşa ceva

    Timp de şase zile am fost la SelectUSA Investment Summit 2025, cel mai important eveniment anual organizat de Guvernul American – Departamentul de Comerţ – pentru a atrage investiţii în SUA, alături de incubatorul de afaceri Innovix şi Raiffeisen Bank, în proiectul MoonshotX, de a aduce antreprenori români, companii româneşti peste graniţă, în căutarea de contacte, oportunităţi şi în afara României.  Pentru americanul de rând – sau cel puţin pentru managerul celor care stăteau la intrare, venit acum mulţi ani în America din Jamaica –, care îi întâmpinau pe oaspeţi la Gaylord National Resort Convention Center, National Harbour, Maryland, România există. Au auzit de noi, ca să zic aşa, doar prin Nadia, Nadia Comăneci. „Welcome, Sir! Welcome to America! Where are you from? Romania?! Yes, yes, Nadia, Nadia!!!” Poate aşa ne dăm seama cât de mare a fost Nadia şi cât de mult existăm în lume, ca nume, ca ţară, prin ea. Dar cum e în America, astăzi, cu Trump? Preţurile cresc, tarifele noi le vom plăti, iar miliardarii vor face bani, se vor îmbogăţi în continuare. Aşa e politica, politicienilor nu le pasă de noi, dar e bine că avem de lucru! Aceeaşi părere despre politică şi politicieni este peste tot în lume. De câţi bani ai nevoie ca să trăieşti aici, în Washington? 3.000–4.000 de dolari pe lună? Pe lună? Poate 3.000 de dolari pe săptămână! Pentru că ei socotesc salariile la brut, asta înseamnă cam 2.000 net. 

    Chiria e mare, şcolile sunt scumpe, maşina costă, preţurile cresc! Dar, pentru a ajunge la 3.000 brut pe săptămână, trebuie să ai şi un al doilea job, cel puţin cu jumătate de normă – ceea ce mulţi chiar au. Bineînţeles că poţi trăi şi cu 4.000 de dolari pe lună, brut, dar nu prea îţi rămân bani şi pentru altceva. Dar ca să stai cât de cât rezonabil în capitala SUA, puţin la marginea oraşului, ai nevoie de peste 100.000 de dolari brut pe an, cum calculează ei, adică vreo 70.000 de dolari net pe an. Puterea de cumpărare a unui salariu este de aproape trei ori mai mare decât la noi: dacă noi putem să luăm dintr-un salariu mediu din Bucureşti 100 de burgeri, americanii pot să cumpere 300 – la un burger de 20 de dolari. La Waldorf Astoria, era 34 de dolari, un espresso simplu 8 dolari, un espresso dublu 11 dolari! Plus taxele care veneau. Dacă discuţi cu doorman-ul, dacă discuţi cu un şofer de Uber, dincolo de părerea lor despre Trump, politicieni, miliardari, au un cult al muncii extraordinar, indiferent de ceea ce fac. 

    Şi asta este peste tot – inclusiv la paznicii de la muzee, la cei care vând tricouri pe stradă, la chelneri. Ca să nu mai vorbesc de bancheri, avocaţi, consultanţi – unde competiţia este atât de puternică pentru a face bani, întâi pentru companie şi pentru a rămâne în job, încât numai pentru asta trăiesc. Bineînţeles, la ei este vorba de alte cifre şi de un alt nivel de trai. Toţi ştiu că, dacă nu au un job, nu au bani, nu au asigurare, nu au cu ce să trăiască. Şi trag – pentru că de 35 de dolari o cursă venea şi te lua de unde te-a lăsat, numai să-l anunţi înainte – şi respectă acel job ca şi cum ar fi cel mai important lucru pe care îl fac şi de care depinde soarta lumii. De asta America, cel puţin din punct de vedere economic, merge cu toată forţa înainte. Şi americanii nu au nicio îndoială că sunt cea mai mare naţiune din această lume, începând de la şoferul de Uber venit în America din Eritreea la mijlocul anilor ’90 şi până la Donald Trump. M-am întors la Washington după 25 de ani şi, cum am spus la început, nu mi se pare că America a decăzut. Cel puţin nu din ce se vede.   

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Nici banii nu mai au acelaşi „gust”. Aţi da bunăstarea pe libertate? Şi dacă am renunţat şi la libertate şi la bunăstare, ce vine în loc? Ură, furie şi extremism?

    Scriu acest material cu fix cinci zile înainte de alegeri. Şi cam şase înainte să ştim dacă ne-a lovit glonţul sau ne-a trecut pe la ureche. Începe o nouă eră, dar care este aceea? Bunăstarea clar va fi afectată, dar contează cât de mult vor creşte ratele, costul cu toate facturile, cum se va „comporta” leul. Şi pe ce scenarii vor acţiona companiile. Zilele acestea parcă niciun subiect, ştire, informaţie sau întâmplare nu are nicio greutate în faţa celor legate de alegeri şi ce se va întâmpla de luni dimineaţă (oricât de încremeniţi am fi în vreo bulă din cine ştie ce altă bulă, mai largă). Banii (ne) interesează pe toţi, dar niciodată parcă nu a fost mai clar legată greutatea leului de bilanţul pe care ni-l va aduce noaptea de duminică spre luni şi, poate, numărătoarea din prima zi a săptămânii următoare.

    Valoarea banilor este un subiect peren, iar săptămâna trecută BM a derulat un sondaj, legat de momentul în care părinţii încep să vorbească despre bani cu propriii copii. Cu siguranţă într-o familie banii şi valoarea lor nu sunt – sau nu ar trebui să fie – un subiect tabu (până la un punct). Iar poveştile, discuţiile despre bani încep de la vârste chiar fragede. Pesemne mulţi dintre cei care îşi duc copiii la grădiniţă le spun acestora că trebuie să meargă la serviciu pentru a câştiga bani, ca să cumpere ceva care e de interes pentru copil – îngheţată, maşinuţe, rochiţe sau câte şi mai câte. Copilul înţelege astfel de ce el trebuie să stea la grădiniţă, părintele fiind indisponibil. De-a lungul anilor, intervin diverse alte etape în cristalizarea conceptului şi a comportamentului faţă de bani. De pildă, un copil 3-4 ani află că pentru a fi „al lui”, un produs trebuie plătit, la 5-6 ani trebuie să recunoască bacnotele şi monedele, să înceapă să priceapă care este preţul unui produs, că dacă nu are suficienţi bani pentru a cumpăra ceva anume, există soluţii. Poate fi familiarizat cu ideea de economisire. Mai târziu, tot felul de alte comportamente trebuie însuşite şi şlefuite în relaţia cu banii. Pe la 14-15 ani, când copii au carduri în mod obligatoriu dacă sunt bursieri, pentru că aceste recompense nu pot fi virate în conturile părinţilor, ar trebui deja să stăpânească o serie de comportamente financiare. Şi, aş adăuga, să se şi stăpânească. Dar acest lucru nu se întâmplă peste noapte şi educaţia financiară – poate sună cam pompos, dar reflectă ideea – nu se face peste noapte. Durează ani şi multe discuţii, exemple, comportamente pe care le imită, critică sau şi le însuşesc. (Contează, ca mereu, modelele.) La fel durează învăţarea, însuşirea, înţelegerea bunului-simţ, a istoriei, a gândirii critice, a toleranţei, a extremismului. Aş mai spune chiar şi că toleranţa dusă la extrem este greşită, că dăunează, născând monştri. Orice concept, oricât de benefic, dus la extrem, este o greşeală.

    Or atunci când un extremist este tolerat şi i se permite să propage aberaţii şi elucubraţii, de dragul democraţiei şi toleranţei, nu cumva este ceva greşit? Când comportamentele şi ideile sale greşite nu sunt penalizate, oprite, nu cumva ele se propagă şi infestează?

    Banii nu sunt nu subiect tabu, dar la fel nu ar trebui să fie nici subiecte ca democraţia, toleranţa, extremismul. Şi, poate, ar trebui să vorbim mai clar despre limite.

    Dar oare mai avem voie să vorbim, să scriem, să economisim?  

    Ioana Mihai-Andrei este redactor-şef Business Magazin

  • Dragoş Damian, Terapia Cluj: Dorel Goia, bine ai venit cu o opinie la Ziarul Financiar. Te aşteptam de mult. Aştept încă 20 de industrialişti să spună că putem transforma România într-o putere industrială. Şi încă 100. Şi încă 1.000

    20 de antreprenori, pe lângă Dorel Goia, care au schimbat România. Nici nu îi ştiţi, nici nu vor să fie ştiuţi: Alexandru Oprea, Ana Cornea, Bibiana Stanciulov, Damian Mereu, Doru Simiz, Dumitru Blaga, Emil Goţa, Ioan Popa, Ioan Tecar, Irina Filip, Horatiu Ţepeş, Mircea Oltean, Mircea Turdean,  Norbert Varga, Octavian Cretu, Ovidiu Brodoceanu, Radu Timiş, Ştefan Vuza, Victor Blidar, Vladimir Iacob.

    20 de antreprenori care au făcut pariu cu producţia industrială, sunt proprietarii unor unităţi de producţie industrială, au ridicat de la zero sau aproape zero fabrici, uzine şi combinate.

    Au făcut pariu cu prelucrarea industriala într-o lume globalizată şi într-o Românie în care este mult mai simplu şi lipsit de riscuri să investeşti în alte sectoare.

    Au făcut pariu cu prelucrarea industrială în condiţiile în care, deseori, nu există nici o şansă în faţa importurilor, finanţarea operaţiunilor înseamnă deseori umilinţă în faţa creditorilor, deficitul forţei de muncă specializate şi calificate este infernal, ameninţarea creşterii preţurilor la energie pluteşte în aer, competiţia cu criminalitatea fiscală pare fără speranţa, obţinerea de autorizări şi certificate este o aventura fără termene, aprovizionarea cu materii prime, materiale şi echipamente industriale durează luni, daca nu chiar ani de zile, intrarea pe lanţurile de distribuţie este sport sângeros. Şi tot aşa. Atunci, când vedeţi toate aceste obstacole, vă întrebaţi de ce mai exista oameni care investesc în producţie industrială, când este mult mai uşor să investească în alte domenii?

    Va trebui să îi întrebaţi pe proprietarii de fabrici, uzine şi combinate de ce cred în viitorul producţiei industriale, de ce cred că tânără generaţie trebuie să fie atrasă către fabrici, uzine şi combinate, de ce cred că România trebuie să devina un jucător industrial globalizat.

    La cele 20 de nume de mai sus şi la alte nume de antreprenori care au deschis fabrici, uzine şi combinate, se adaugă sute de nume de oameni care conduc fabrici, uzine şi combinate aflate în proprietatea unor grupuri româneşti sau internaţionale.

    Fără a înţelege că industria – fabrici, uzine şi combinate – este viitorul, fără a sprijini producţia industrială autohtonă să se internaţionalizeze, fără a crea licee şi facultăţi racordate la producţia industriala, fără a crea o cultură industrială – fără toate acestea, înseamnă că nu avem nici un fel de viziune politică.

    Dorel Goia are dreptate. Există o Românie mai bună şi mai adevărată decât cea pe care o vedem la televizor în fiecare zi.

    Dorel Goia, TeraPlast: „România reală nu este cea de care auzim în fiecare zi, zugrăvită în criză, teamă, dezbinare. Când unii vorbesc de instabilitate, noi – antreprenorii români – vorbim de producţie, de export, de creşterea afacerilor. Aceasta este România mea şi nu doar a mea”

    Ilie Bolojan, daca eşti pus pe decorat, decorează-i pe cei 20 de mai sus. Dă-le încredere şi dă-ne încredere tuturor industrialiştilor, antreprenori sau corporatişti, că avem o Românie de mâine, care, aşa cum spunea Dorel Goia ”încă nu este România perfectă, poate nu va fi niciodată, dar este România pentru care trebuie să muncim ca să o construim pentru noi şi pentru urmaşii noştri”.

     

     

     


     

     

  • S-au dus anii de stabilitate: Problema nu este creşterea cursului şi a dobânzilor pentru o săptămână, ci cum vor rezista businessul şi economia crizei guvernamentale şi asaltului schimbărilor politice

    Dacă ar fi să o luăm matematic, creşterea ROBOR-ului la 3 luni de la 5,31% la 7,31%, adică cu 30% într-o săptămână este mai mare şi mai de impact decât creşterea cursului valutar cu 2,7%, de la 4,9775 lei/euro la 5,1165 lei/euro.

    Dar creşterea cursului are un impact mediatic mai mare.

    ROBOR-ul direct  şi apoi IRCC-ul – calculat pe baza ROBOR-ului – sunt indicatorii de referinţă pentru creditele în lei luate de populaţie şi companii. Acum, 70% din finanţarea din România este în lei şi 30% în valută. În criza anterioară raportul a fost invers, şi pentru că creşterea cursului valutar a fost mai mare de 30% în decurs de 3 luni, impactul i-a lovit în plin pe cei care aveau credite în valută.

    Dacă nu ar fi fost alegerile şi războiul la cuţite dintre cele două tabere – George Simion şi Nicuşor Dan -, creşterea cursului valutar ar fi fost chiar salutată de piaţă, pentru că de mult se aştepta creşterea cursului.

    De doi ani cursul a stat la 4,977 lei pentru un euro, iar în ultimii 5  ani a crescut cu numai 4%, deşi am sărit dintr-o criză în alta- Covid, război, creşterea preţurilor la energie, a inflaţiei şi apoi a dobânzilor, deteriorarea deficitului comercial şi a deficitului de cont curent, şi nu în ultimul rând creşterea deficitului bugetar la nişte niveluri total nesustenabile care a adus majorarea fără precedent a datoriei publice.

    În urmă cu zece zile, chiar guvernatorul BNR spunea că această stabilitate a cursului a fost principala ancoră folosită de Banca Naţională pentru stabilitatea financiară a României, dar că menţinerea acestei stabilităţi pentru o perioadă atât de lungă s-ar putea să nu mai fie aşa bună. De fapt BNR se pregătea, pregătea piaţa pentru creşterea cursului valutar peste 5 lei pentru un euro, dar sigur nu aşa cum s-a întâmplat săptămâna trecută.

    Acum tabăra lui Nicuşor Dan dă vina pe George Simion pentru această creştere a cursului, tabăra lui George Simion dă vina pe Ciolacu pentru că a declanşat creşterea accelerată a cursului prin demisia lui şi, mai mult, anunţă că vor să-i taie capul lui Isărescu pentru toată istoria lui de “duşman” al poporului dacă vor prelua puterea la Cotroceni şi în Parlament.

    Dar dincolo de această creştere a cursului de numai 2,8% care, repet, nu înseamnă mai nimic dacă ne raportăm la ultimii 5 ani (şi mai ales la ultimii 2 ani) şi mai ales că această creştere era previzionată/aşteptată, problema e că am intrat într-o zonă extrem de tensionată şi este pentru prima dată după 2008/2009 când suntem în bătaia pieţelor şi a celor care pariază acum pe o creştere mai mare.

    După cum arată ostilităţile, BNR apără nivelul de 5,2 lei pentru un euro cu preţul vânzării de valută – câteva miliarde de euro – şi reducerii lichidităţilor în lei din piaţa monetară interbancară, cu impact direct în creşterea dobânzilor. Dacă piaţa îşi va menţine presiunea pe curs, BNR se va va muta mai sus cu nivelul pe care îl apără.      

     Problema este că la nivelul guvernamental am intrat într-o stare de incertitudine, care este de-abia la început, nu are cine să gestioneze programul de reducere bugetară convenit cu Bruxelles-ul – reduceri de cheltuieli sau majorări de taxe şi impozite, nu se mai ocupă nimeni de PNRR, tot aparatul guvernamental aşteaptă să vadă cine preia puterea, iar în final totul de vede în execuţia bugetară şi în dobânzile în creştere pe care trebuie să le plătească pentru a face rost de bani ca să susţină cheltuielile.

    Riscul la adresa României a crescut substanţial, iar reducerea ratingului şi aruncarea noastră în categoria “junk” pare să fie doar o chestiune de săptămâni. Deja reducerea ratingului este inclusă în preţul dobânzilor la care se tranzacţioneaza România.

    Înainte ca reducerea ratingului sa fie vreo conspiraţie – că lumea aşa crede -problema e că situaţia bugetară s-a deteriorat, economia este în pierdere de viteză, companiile au făcut trei paşi înapoi, investiţiile noi se reduc, angajările sunt puse pe hold.

    Dacă nu luăm banii europeni din PNRR, dacă programele cu UE sunt oprite, aşa cum se discută, dacă nu mai intră miliardele de euro- zeci de miliarde de euro de la UE – s-ar putea să ne trezim cu economia într-un “hard landing”, ceea ce va lovi în plin businessul din România. Fără banii de la UE piaţa se va restrânge substanţial şi va deveni foarte, foarte scumpă.

    Dacă Ciolacu nu a făcut decât să împrumute România la nişte sume fără precedent şi să arunce cu bani în dreapta şi în stânga fără nici un rezultat politic, Simion şi AUR nu au niciun plan economic decât acela să naţionalizeze pachetul majoritar de la Petrom, adică să îl ia OMV-lui. Nu am înţeles cine vine în loc şi cu ce bani. Dar şi aceste afirmaţii, chiar dacă sunt făcute pentru publicul care crede că străinii ne fură ţara şi trebuie să-i dăm afară, pentru marketingul politic arată un anume fel de a pune problema.

    Noi, fără UE, fără bănci, fără băncile străine, fără investitorii străini care au investiţii directe sau vin şi finanţează datoria României, nu putem rezista.  

    Putem rezista dacă vrem să ne restrângem şi să pierdem ce am câştigat până acum în ultimii 25 de ani, când am redus decalajul faţă de UE la numai 20%, de la 50%.

    Toată lumea se uită cu admiraţie la Viktor Orban, la retorica lui politică, dar se uită mai puţin la realizările lui economice, pentru că fără banii de la UE Ungaria scade, scade puterea de cumpărare a populaţiei, iar remaghiarizarea economiei şi a businessului nu ştiu dacă a adus vreun mare benefiu în afară de acela că a transferat banii către gaşca de la putere.

    De bine de rău, cu banii de la UE, cu banii multinaţionalelor, cu banii băncilor, cu banii capitalului românesc care a acumulat nişte resurse foarte bune în ultimul deceniu, cu banii acumulaţi/ strânşi de români din creşterea salariilor, din toate sursele văzute şi nevăzute, România a crescut, ce-i drept inegal, dar a crescut.

    Să nu pierdem, să nu dăm cu piciorul la ce am câştigat, mai ales că schimbările geopolitice nu ne ajută.

    Situaţia complicată din punct de vedere bugetar şi economic va fi aceeaşi indiferent de cine vine la putere.

    Acum vom vedea cât de reziliente sunt companiile, businessul şi economia în faţa crizei guvernamentale şi schimbărilor sociale şi politice.

  • Primul preşedinte produs al străzii

    Scriu acest articol luni, 5 mai, ora 23:40. El va fi publicat luni, 12 mai, în Business MAGAZIN şi vineri, 16 mai, pe zf.ro, cu 48 de ore înainte de a afla cine este noul preşedinte al României. Între momentul în care scriu articolul şi momentul publicării se pot întâmpla foarte multe lucruri care ar putea schimba realitatea din articol.

    Nu ştiu dacă mulţi au mizat pe această finală – George Simion versus Nicuşor Dan – atunci când a început procesul electoral, în toamna lui 2024. Atunci, Ciolacu şi Ciucă erau favoriţi, George Simion era şi el în prim-plan, ca preşedinte AUR, iar de Călin Georgescu nu auzise lumea. Până la urmă, dacă voturile românilor i-au adus pe cei doi în finală, trebuie să îi luăm ca atare.

    George Simion şi Nicuşor Dan au câteva calităţi comune care i-au adus aici: tenacitate, ambiţie, voinţă, determinare şi, nu în ultimul rând, nebunie. Cei doi au început în stradă, prin anii 2000, fiecare cu o altă temă.

    Nu ştiu dacă sunt cei mai buni candidaţi, dar sunt candidaţii pe care i-am votat cu toţii: fie direct, adică am pus ştampila pe numele lor în primul tur, fie am votat cu alţii care nu au ajuns în finală, fie nu am votat cu nimeni, aşteptând astfel să iasă preşedintele perfect, mai bun decât noi.

    Foarte mulţi se întreabă cum de am ajuns aici, să votăm între un ultraş populist, naţionalist, zgomotos şi „bătăuş” şi un olimpic la matematică, activist, ONG-ist, fără prea multă carismă, cu „ochelari de cal”, care nu răspunde la telefon şi cu o singură temă câştigătoare – „Jos mafia imobiliară!”.

    Mulţi se întreabă de ce au fost votaţi cei doi, care nu sunt parte din partidele mari, care au puterea financiară, logistică şi mediatică. 3,8 milioane de români, din ţară şi din diaspora, l-au votat conştient pe George Simion, regăsindu-se în discursul lui. Toţi aceştia au vrut să-şi ia revanşa faţă de partidele tradiţionale, faţă de establishmentul politic perpetuat la putere de decenii.

    De cealaltă parte, 2 milioane de români din ţară şi, mai puţin, din diaspora l-au votat pe Nicuşor Dan pentru lupta lui dusă în Bucureşti, pentru faptul că se luptă cu sistemul mafiot. Mulţi l-au votat pentru că nu au vrut să-l voteze pe Antonescu, produsul trecut al sistemului readus în prim-plan.

    La votul din primul tur au ieşit doar 9,5 milioane de români din aproape 18 milioane care, teoretic, ar putea vota. Prezenţa la vot a fost mai mică decât aşteptările, pentru cât scandal s-a făcut cu reluarea alegerilor şi cu dorinţa de răzbunare.

    O parte din cei care nu au ieşit la vot mi-au comentat, afirmând că românilor li s-a urât cu binele, având în vedere votul pe care l-au dat. Toţi aşteaptă acum de la Simion casele de 35.000 de euro, iar de cealaltă parte, unii se întreabă cum de lumea îl votează pe Nicuşor Dan, în condiţiile în care nu a dezvoltat nimic la primărie, ci doar s-a luptat cu mafia imobiliară blocând autorizaţiile de construcţie, deci implicit a blocat businessul.

    Nu ştiu ce vor cei aproape un milion de români din diaspora care au ieşit la vot de la cei din ţară, în condiţiile în care ei nu locuiesc aici şi nu se confruntă cu problemele locale, ci doar au o percepţie legată de România, pe care şi-o formează citind ştirile sau când vin în vacanţă.

    Dar, până la urmă, şi cei din afară, şi cei din ţară au dat un vot antisistem, împotriva unor feţe pe care le identifică drept liderii corupţiei, ai furtului şi ai blocării unor reforme.

    Deşi România a înregistrat, statistic, cea mai spectaculoasă creştere economică din Uniunea Europeană din ultimii 20 de ani, recuperând faţă de ţările occidentale şi fiind în acest moment pe acelaşi platou cu Polonia la PIB per capita la paritatea puterii de cumpărare – adică la 80% din media UE –, analistul politic Radu Magdin, CEO al firmei de consultanţă Smartlink Communication, a spus la ZF Live:

    „Este trist să vezi cum o ţară de succes, cu indicatori economici buni, se prăbuşeşte sub frustrarea percepţiei de eşec. Realitatea românească nu este atât de rea pe cât o avem noi în percepţie. Noi suntem o ţară care nu are grijă de imaginea sa. Plătim un preţ pentru că lumea se îngrijorează mai mult cu privire la piaţa noastră decât cu privire la realitatea economică efectivă.”

    Acesta este primul test mai puternic de a vedea dacă tot acest parcurs economic, cel puţin din punct de vedere statistic, va rezista rezultatului alegerilor prezidenţiale şi evoluţiei evenimentelor politice.

    Vom vedea dacă instituţiile funcţionează independent de cine este la Cotroceni sau la Palatul Victoria. Vom vedea dacă antreprenorii, investitorii, multinaţionalele, businessul şi economia sunt suficient de rezistente pentru a face faţă schimbărilor, dorinţei de revanşă, dorinţei de a vedea sânge.

    Vom vedea dacă trăim prea bine, dacă trăim pe datorie, dacă suntem în stare să ne administrăm singuri, să mergem înainte pe cont propriu. Vom vedea dacă avem suficiente resurse financiare, politice, sociale, economice interne pentru a face faţă asaltului unei dorinţe de schimbare, unei dorinţe de revanşă, unei dorinţe de a nu-i mai vedea pe unii sau pe alţii.

    Luni, pe 19 mai, vom avea un nou preşedinte, venit din stradă, cu o altă percepţie legată de politică decât cea tradiţională. Nu ştiu dacă cei doi candidaţi care îşi dispută finala sunt ceea ce v-aţi dorit, dar unul dintre ei vă va reprezenta în ţară şi în afară.

    Nu ştiu câţi veţi veni la vot, dar rezultatul va fi al tuturor, al celor care au votat, dar şi al celor care nu au votat. A sta la o terasă, la un prosecco şi un cappuccino, comentând de pe margine, poate să însemne două lucruri: fie că societatea, businessul, economia sunt atât de stabile încât nu este nevoie să mergi la vot, fie că ne lăsăm în seama opţiunii politice a altora.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • România, 2040. Un loc în care chiar vreau să-mi doresc să rămân

    Discuţiile recente despre diaspora îmi aduc aminte de nişte versuri de Arghezi pe care le-am învăţat pentru admitere la Facultatea de Teatru: „De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?” (o poezie romantică, dar care se potriveşte mănuşă contextului pe care îl trăim de ani buni, cred şi sentimentelor contradictorii pe care îmi imaginez că le trăiesc cei din diaspora). Întrebarea „De ce am rămas?” nu are pentru mine un răspuns idealist. Nu e despre patriotism, ci despre alegeri practice şi emoţionale deopotrivă. Prima plecare a fost în clasa a cincea, când am renunţat la prietenii din copilărie pentru a merge la şcoală, de la comună la oraş. Mica localitate urbană în care m-am mutat nu era un miracol, dar promitea ce îmi doream cel mai mult atunci: educaţie. Am rămas pentru că oferea un traseu competitiv – am ajuns la olimpiada naţională, am avut rezultate OK la nivel judeţean şi acea validare m-a ţinut ancorată într-un orizont de „merită să munceşti”. Când a venit momentul facultăţii, am ales să plec din oraşul mic, dar nu din ţară. Poate şi pentru că străinătatea era prea scumpă, dar şi pentru că Bucureştiul – sau Clujul, care era cealaltă opţiune – promiteau atunci viitorul. În Bucureşti am găsit o comunitate din provincie, colegi ca mine, cu rădăcini comune şi vise mari. Aici n-am mai simţit nevoia plecării. Mi-am imaginat mereu că într-un alt loc ar trebui să încep de la zero – iar începerea de la zero, pentru mine, e o formă de solitudine. Munca a înlocuit, într-o formă echilibrată, dorul de ducă. Am avut şansa să călătoresc, să văd cum funcţionează lucrurile în alte ţări, cum se respectă timpul, cum arată spitalele, cum se circulă şi cât de invizibile pot fi unele probleme sociale atunci când sunt gestionate eficient. Asta a fost forma mea de „a pleca fără să plec”, şi poate motivul pentru care am continuat să rămân. Dar nu a fost un parcurs liniar. Am avut momente de frustrare şi neputinţă, unele dintre ele recurente. Le simt când îmi ia zece ore să ajung acasă, de unde am plecat, din cauza unui drum blocat de turism haotic şi infrastructură neadaptată. Le-am simţit în spitale, în faţa birocraţiei în intersecţii, aglomerate şi în ochii câinilor vagabonzi. De fiecare dată, m-a cuprins aceeaşi întrebare: oare de ce rămân? Răspunsul nu vine niciodată sub forma unei revelaţii. Vine în bucăţi: în prietenii care au rămas şi ei, în reţelele create, în sentimentul că am construit ceva aici. În faptul că, dincolo de greutăţi, viaţa în România e a mea şi am reuşit să o fac, parţial, aşa cum îmi doream. Dar toate acestea nu pot fi decuplate de realitatea despre care am ales şi noi să scriem, respectiv aceea că România îşi pierde oamenii. Şi nu doar pe cei care pleacă, ci şi pe cei care rămân şi nu mai pot sau nu mai vor să construiască aici. E uşor să rămâi dacă eşti într-un oraş mare şi ai acces la servicii, dar în spatele acestei „bule” se întinde o ţară tot mai îmbătrânită, tot mai săracă în resurse umane şi tot mai greu de conectat la lumea care se mişcă rapid. În România anului 2040, dacă totul decurge normal, ar trebui să am 52 de ani. Îmi imaginez o viaţă în care încă pot învăţa, pot creşte, pot face cursuri — nu doar de nevoie, ci şi de plăcere. Îmi doresc o societate în care prietenii mei ajung mai uşor la mine, indiferent de distanţă, în care infrastructura nu mai e o piedică între oameni, ci o punte reală. Vreau ca nivelul de frustrare cotidiană să fie aproape de zero, nu să-mi macine energia zilnică. Iar atunci când va fi nevoie de un medic, o operaţie sau un consult specializat, să nu fie o dramă. Să am acces, să îmi permit, să conteze faptul că am contribuit, că sunt aici. Mai vreau şi ca părinţii mei să aibă o pensie suficientă, demnă, cu care să îşi trăiască anii de linişte fără grija zilei de mâine. În această proiecţie, educaţia rămâne un fir roşu. A fost mereu pentru mine un reper. Am făcut schimbări majore de dragul ei – mi-am construit viaţa în jurul ideii că învăţarea continuă te salvează. Şi nu doar pe tine, ca individ, ci şi ca societate. Bogdan Voicu, Prof. univ. dr. habil. Profesor de cercetare la Academia Română – Institutul de Cercetare pentru Calitatea Vieţii; profesor de sociologie la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu şi profesor de metode de cercetare la Universitatea Politehnica din Bucureşti spune limpede: „România are nevoie de formare continuă reală, nu de simulare”. Avem nevoie să ieşim din logica cursurilor făcute doar pentru adeverinţe, pentru bifat. Orice formă reală de educaţie — indifernt că înveţi programare, fotografie sau gătit — te expune la alte idei. Şi orice te expune la idei noi te dezvoltă. Formarea adulţilor ar trebui să devină o politică publică, nu un hobby pentru cei care „îşi permit”. Putem stimula fiscal cursurile pentru adulţi, putem construi centre de învăţare pe bune, putem normaliza ideea că şi la 40 sau 50 de ani poţi începe ceva nou. În Suedia, unu din patru adulţi de peste 35 de ani participă la un curs în fiecare lună. În România, doar unu din zece. Dacă vreau să rămân aici — şi vreau — atunci vreau să fie o alegere bună. Nu o adaptare, nu un compromis. Vreau să învăţ şi la 50 de ani, să cunosc oameni noi, să am acces la sistemul medical fără să-mi fie frică. Vreau să ştiu că părinţii mei sunt bine şi că viitorul nu e o povară. Iar pentru toate astea, România trebuie să creadă mai mult în educaţia care chiar schimbă vieţi. Şi în oamenii care vor, pur şi simplu, să rămână. 

     

    Ioana Matei este editor-şef Business Magazin

  • Nu mai vor românii să fie antreprenori? De ce ar mai vrea? Doar ca să plătească salarii, taxe, amenzi inventate? Să se zbată să găsească şi să păstreze angajaţi?

    Scriu acest editorial cu zile bune înainte de a merge la vot (care va fi avut loc în weekend, înainte de apariţia revistei), deci cumva pare debranşat de realitatea ardentă, care ne preocupă într-o măsură mai mare sau mai mică pe toţi. Ce urmează? Un rău mai mare sau mai mic? Un rău cunoscut sau ceva total nou? Anxietatea provocată de alegerile din toamnă continuă şi, mai mult, poate fi alimentată de contex-tul economic – derapajele bugetare, deficitul uriaş indică probleme care bat la uşă. Cine să mai deschidă uşa, în aceste condiţii?

    Sunt antreprenori atât de motivaţi şi calaţi pe succes încât pare că „trenul” pe care îl trag va ajunge, cumva, în toate staţiile şi „haltele”, chiar dacă sunt programate sau nu. Dovadă un antreprenor de numai 23 de ani, a cărui poveste o veţi regăsi în paginile revistei, care a construit o afacere de trading, are deja 24 de angajaţi şi şi-a început de ani buni aventura în mediul de business. De fapt, când era adolescent era deja preocupat de afaceri şi a început să economisească pentru a investi, iar interesele sale erau deja similare cu ale antreprenorilor maturi. El povesteşte că deşi i-a fost frică să nu reuşească a vrut neapărat să arate, şi să-şi dovedească şi sieşi, că poate. El este prototipul antreprenorului a cărui men-talitate nu poate fi zdruncinată de factorii externi, capacitatea sa proprie de construcţie, încrederea, forţa sunt suficiente pentru a juca propriul rol în scena de business. Chiar şi el spune însă că merge la birou zi de zi, indiferent dacă este motivat sau nu, pentru că se simte responsabil pentru echipa sa.

    Dar în antreprenoriat sunt mai multe tipuri de antreprenori. Pentru prima dată în ultimii ani, România înregistrează un declin net al numărului de societăţi comerciale, fenomen cauzat de un dezechilibru în-tre înfiinţările şi dispariţiile de firme. Datele recente arată că, în 2024, mai multe companii au fost radi-ate, dizolvate sau au intrat în insolvenţă decât cele nou înfiinţate, a declarat pentru ZF Dragoş Pufulete, coordonator analize la IMM România.

    Sigur că sunt în continuare oportunităţi, nu doar în România, ci pretutindeni în lume, mai ales legate de avansul tehnologic rapid, iar cei care ştiu şi pot să se urce pe acest val vor avea poveşti frumoase de spus, cât de curând. Ce se întâmplă însă cu mii de alte afa­ceri, din domenii mai „clasice”, cum ar fi producţia, serviciile? Ani în şir, aproape indiferent de domeniu, cei care şi-au spus poveştile în paginile revistei au indicat drept cea mai importantă problemă cu care se confruntă cea legată de forţa de muncă, iar fenomenul s-a accentuat de-a lungul anilor. Atât de mult, încât mulţi antreprenori preferă să importe forţă de muncă – deşi riscuri sunt şi aici, de pildă ca cei aduşi să dispară la aeroport sau pe par-curs, iar costurile cu aducerea lor sunt încadrate direct la capitolul pierderilor. Peste 100.000 de asiatici sunt activi în prezent în România, pentru că sunt mai uşor de angajat şi păstrat decât românii. Statisticile arată totuşi că sunt mulţi conaţionali care sunt neangajaţi – poate unii lucrează la negru, dar mare parte supravieţuiesc cumva fără să lucreze. Apetitul pentru muncă s-a redus mult de-a lungul anilor, spun mulţi antreprenori, care au dificultăţi cu găsirea şi retenţia personalului. Cu cât nivelul de pregătire este mai redus, în funcţie de ne­voile posturilor libere, cu atât dificultăţile antreprenorilor par mai mari, pentru că şi gradul de înţelegere al personalului este mai redus – de ce ar prefera să lucreze pe 5 lei cu acte, când pot primi 6 lei fără acte? În aceste condiţii intervine şi concurenţa neloială, pentru că sunt companii care pot oferi un produs sau serviciu cu un preţ mai mic, pentru că îşi reglează bugetele de salarii jonglând cu plăţi la gri sau chiar la negru.

    În plus, pentru un antreprenor care lucrează atât cât poate el de corect (în limita cunoaşterii legislaţiei, care este extrem de stufoasă şi schimbătoare) încasările trebuie fie suficiente pentru a acoperi toate costurile – salarii, taxe, consumabile şi altele. „Ani în şir nu am reuşit să obţin decât profit marginal, mai degrabă contabil decât real. Am plătit salarii şi taxe, lună de lună, la zi. ITM-ul pentru o reclamaţie, ne-fondată, a spus «Dacă am deschis dosar, trebuie să vă dau amendă.» A fost cea mai mică amendă posi-bilă, dar a fost nedrept. Mi-a ajuns”, spune un antreprenor care a avut o mică firmă de servicii de curăţenie în provincie. (Problema sa cea mai mare a fost dificultatea găsirii angajaţilor.) Dar şicanările antreprenorilor nu au legătură cu dimensiunea firmei. Recent, Ioana Popa, antreprenorul care a clădit afacerea Trans­avia, cu o cifră de afaceri de 1,115 miliarde de lei, spunea pentru ZF că nu este zi în care reprezentanţi ai diverselor instituţii ale statului să nu bată la uşa firmei pentru diverse controale. Şi o re-alitate puţin pusă pe tapet este cea a susţinerii politice, cu diverse mize. Pentru că de la un punct încolo, nu mai este opţională implicarea în susţinerea politicului.  



    Ioana Mihai-Andrei este redactor-şef Business Magazin