BusinessMagazin

Tag: editorial

  • Opinie Cristian Hostiuc, directorul editorial al ZF: În fiecare dimineaţă beţi un espresso, pe datorie, şi citiţi cel mai bun buletin economic

    Ziarul Financiar este în fiecare zi buletinul economic, unde poţi să citeşti ce s-a întâmplat în afaceri, în lumea bancară sau în cea bursieră, în companii – cine a mai venit, cine a mai plecat, ce investiţii se fac sau se taie, cine a cucerit o piaţă sau a intrat în insolvenţă, ce mai este în businessul internaţional din Europa, Statele Unite sau China. Misiunea noastră este de a surprinde prin articole, prin interviuri, prin analize, prin grafice sau prin tabele transformările şi zvârcolirile unei economii într-o tranziţie care parcă nu se termină. FMI este tot la Bucureşti, diferenţa faţă de acum 14 ani este doar de ordin de mărime a datoriei, întreprinderile de stat ori se privatizează ori se structurează, ori se închid (în primul număr al ZF pe prima pagină aveam următorul articol: Coaliţia spune că e pregătită să închidă întreprinderile unde Traian Băsescu, atunci vicepreşedinte al PD, spune că intenţionează să forţeze politic această decizie economică). Cursul este tot stabil, după cum declara Cristian Popa, atunci economist- şef al BNR, acum viceguvernator. Diferenţa este că atunci, în 1998, dolarul era 9.879 lei (0,98 lei după tăierea celor patru zerouri), faţă de 3,56 lei astăzi, iar euro era 11.683 lei (1,168 lei), faţă de 4, 54 lei astăzi, iar dacă economia ar fi rămas tot pe mâna politicienilor, în marea lor majoritate aceiaşi ca acum 14 ani, nu am fi progresat deloc. Numai că din 2000 s-a produs un declic între mediul de stat şi cel privat, odată cu intrarea investiţiilor străine, plecarea la muncă în străinătate a “căpşunarilor”, privatizarea unor companii şi nu în ultimul rând intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană.

    Toate aceste lucruri au schimbat mediul de afaceri, au creat locuri de muncă cu o productivitate mai ridicată sau au preţuit mai bine activele româneşti. Boom-ul economic de peste noapte, pe care poate îl întâlneşti o dată la 20-30 de ani, susţinut şi prin obţinerea uşoară de credite, a fost ca şi cum te-ai aşeza la masă şi ai începe să comanzi de toate ştiind că plăteşti cu cardul, nu cu cash-ul din buzunar. Dar cardul are şi cea mai mare dobândă, pe care o plătim acum, cu toţii, chiar dacă la masă nu au stat toţi. Cei 14 ani ne-au adus măriri şi decăderi, de businessuri, de pieţe, de oameni şi de companii. PIB-ul a crescut de patru ori, salariul mediu de 3,5 ori, dar datoria externă de zece ori. O maşină este mai ieftină ca acum 14 ani, la fel şi o călătorie cu avionul în Europa.

    Să vorbeşti la telefonul mobil era mai scump în 1998 (vă amintiţi de celebrele bipuri, nu?) decât acum. Zara, H&M erau visuri, iar toată lumea venea în Bucureşti la Mall Vitan. Acum sunt 60 de malluri în toată ţara şi 15 în Bucureşti. Nu aveam niciun credit la bancă, pentru că nu se dădeau pentru persoane fizice, iar acum avrem vreo două-trei: pentru apartament, pentru maşină, plus cardul. În Barbu Văcărescu şi Pipera era câmp cu oi. Acum sunt clădiri de birouri din sticlă şi oţel. Între Bucureşti şi Viena erau şase zboruri pe săptămână, iar acum sunt şapte zboruri pe zi. Un apartament în Vitan era şapte-opt mii de dolari, iar acum e de zece ori mai scump. În perioada de vârf acel apartament era şi de 15 ori mai scump.

    Creşterea preţurilor la apartamente ne influenţează şi în bine şi în rău viaţa zilnică şi venitul disponibil.

    Multe s-au întâmplat în aceşti 14 ani, iar Ziarul Financiar încearcă cu fiecare ediţie să fie cu buletinul economic şi al afacerilor la zi.

    Când s-a lansat Ziarul Financiar o parte dintre cei care scriu acum în el, erau la şcoala generală (tocmai intrau în clasa a doua) sau intraseră la liceu. În 1998, Ziarul Financiar ieşea în 8-12 pagini şi avea în jur de 40 de articole pe zi. Acum Ziarul Financiar are 12-24 de pagini, un site cu ştirile în timp real, un program TVpe net, între 30-40 de conferinţe pe an, zece anuare pe an, iar în fiecare zi sunt între 120-150 de articole pe print şi online.

    La 14 ani, cu buletinul în mână, ţinem pasul la zi cu economia şi lumea afacerilor, aşa cum sunt ele cu bune şi cu rele, cu măriri şi decăderi, cu greşeli care ne ajung din urmă, cu explozii de businessuri, dar şi cu implozii care de abia aşteaptă să iasă la suprafaţă. Misiunea noastră este de a scrie despre toate aceste lucruri ca o cronică de familie.

  • La 0,001 kardashieni distanţă

    Beatrice Daniş, BrandTailors: Despre admiraţie, o altfel de opinie

    Trăim vremuri complicate. În care produse 101% de marketing câştigă alegeri şi ţin cuvântări înflăcărate silabisite pe prompter. În care cei inteligenţi şi muncitori sunt năimiţi să ţină şi să menţină faima celor şmecheri. În care echipele se construiesc asemeni coloniilor de animale marine, în simboze de interese meschine.

    În acest context aş vrea să amintesc două demersuri interesante. Unul este al jurnaliştilor Alister Doyle şi Paul Salopek, care au pus la punct o unitate de măsură aparte. Se cheamă “jolie”, după numele Angelinei Jolie, şi măsoară valoarea ajutorului internaţional pe care îl primeşte o cauză oarecare în momentul în care aceasta se bucură de atenţia unei vedete. Un exemplu este grăitor: refugiaţii din Darfur, care au beneficiat de bunele oficii ale actriţei, au primit, în 2005, 300 de dolari/persoană, în timp ce năpăstuiţii din Republica Democratică Congo, care nu au avut nicio susţinere de top, au primit 11 dolari/persoană. Angelina Jolie s-a dedicat cauzei celor din Darfur cu pasiune, dar, până la urmă, demersul a avut succes pentru că actriţa este cine este.

    Un pas în plus faţă de demersul celor doi a fost făcut de Ethan Zuckermann, directorul MIT Center for Civic Media, care propune o unitate de măsură a atenţiei de care se bucură cineva în media internaţionale. Se cheamă “kardashian”, şi este ispirat de, aţi ghicit, celebra Kim Kardashian. Un kardashian este procentul pe care diva în cauză, altfel lipsită complet de orice talente muzicale, actoriceşti sau creative, se bucură în media, pe internet, în conversaţii şi schimburi de opinii. Zuckermann a folosit Google Insight, care poate compara căutări diferite. Într-un an de zile Angelina Jolie a performat cam la 0,35 kardashieni de vestita KK, iar o cauză nobilă, aşa cum este combaterea foametei în Somalia, chiar mai puţin, cam 0,01 kardashieni.

    În perioada analizată de Zuckermann cineva a învins-o, totuşi, pe KK; este vorba de Joseph Kony, şeful unui grup de gherilă din Uganda, vinovat de crime împotriva umanităţii, care în martie 2012 a fost eroul unui documentar de 30 de minute despre modul în care s-a folosit de copii în războiul său personal cu lumea. Difuzat pe Vimeo şi YouTube, documentarul l-a adus pe Kony la 7,7 kardashieni. Tot ce am înşirat până aici poate părea o copilărie, dar este, de fapt, oglinda lumii în care trăim; nu fără rost vă spun că altcineva a sugerat nanoBieber-ul ca unitate de măsură. Dacă KK înseamnă 1 şi 0,35 kardashieni înseamnă Angelina Jolie, înseamnă că dacă m-aş bucura de 0,001 kardashieni, aş avea o bătrâneţe liniştită (o măsurătoare pe care n-am făcut-o şi pe care nici nu o să o fac). Iar în cazul în care combaterea foametei din Africa şi-ar găsi în KK o susţinătoare, atunci fiecare flămând ar primi, respectând proporţiile, peste 5.500 de dolari într-un an, sumă care ar rezolva definitiv problema şi care i-ar oferi şi minunatei dive, în sfârşit, un rost pe lumea asta.

    Să facem acum un salt în timp. Cu mai mult de un deceniu în urmă, o importantă companie de consultanţă a realizat un studiu privind top-managementul companiilor americane. Studiul a relevat că majoritatea companiilor importante mizau pe talente native, capabile în cât mai multe domenii, completate cu calităţi fizice superioare. Ba mai mult, exista o companie care avea un program permanent de recrutare, în valoare de zece milioane de dolari pe an, care gemea de talente ce absolviseră cele mai bune universităţi şi erau grozav de bine plătite, companie care se mândrea, cel mai mult şi mai mult, cu minţile sale.

    Astăzi este aproape uitată, se numea Enron. Fostul director executiv de la Enron, Jeffrey Skilling, îşi rezuma puterea astfel: “Tot ceea ce contează sunt banii (…) cu bani cumperi loialitate. Nicio emoţie nu este mai importantă decât banii. Cu asta obţii performanţă”. Bazându-se şi pe astfel de credinţe, Enron a fost puternică şi admirată: şase ani la rând a fost categorisită una din cele mai inovatoare companii în topul Fortune, New York Times credea că este un model pentru noua cultură a muncii din SUA, iar Kenneth Lay, predecesorul lui Skilling, era desemnat drept unul din cei 25 de manageri de top ai anului 2000.

    Nici Kim Kardashian şi nici Jeffrey Skilling sau Kenneth Lay nu au conştientizat, fiecare la momentul potrivit, povara admiraţiei celorlalţi şi ce înseamnă cu adevărat asta; pare să o facă Angelina Jolie, asta în cazul în care nu vorbim, în cazul ei, de marketeri mai abili.
    Admiraţia ca povară, iată o temă de gândire de care ne despart doar 0,001 kardashieni.

  • Opinie Emilian Duca: Despre încredere şi economie

    EMILIAN DUCA este managing partner al Tax & Business Solutions SRL.

    Evenimente precum insolvenţa Hidroelectrica şi cvasi-falimentul Oltchim au arătat cât de strânsă este legătura dintre economie şi politică. Poate că şi din această cauză ştiinţa economică poartă denumirea de economie politică.

    Dacă nu ai încredere în politicieni şi în stat, dacă nimeni nu este responsabil pentru promisiunile neîndeplinite, atunci de ce să votezi sau, mult mai radical, de ce să transferi o parte din venituri (impozite) către oameni în care nu ai încredere?

    Entuziasmul distructiv şi asaltul imposturii în aparatul de stat fac ca lipsa de viziune a guvernanţilor (foşti, actuali şi viitori) să pară o problemă minoră. Totuşi, cum poţi să ai încredere într-un politician care nu ştie încotro se îndreaptă? Dacă încrederea este liantul societăţii umane, cum poţi face să progreseze o societate ca a noastră? Încrederea în politicieni ar putea explica secretul datorită căruia unele state au tendinţa de a progresa în timp ce altele (ca România) ajung să involueze.

    Lipsa de încredere este extrem de dăunătoare şi pentru economie. Să ne imaginăm ce ar însemna, în acest moment, pierderea încrederii în sistemul bancar. Acest prim scenariu ar trebui să dea fiori oricărui politician responsabil, însă comportamentul majorităţii politicienilor arată că nu au înţeles mare lucru din criza în care, vrem-nu vrem, ne afundăm în loc să ieşim.

    Un alt scenariu care ar trebui să ne preocupe este acela în care companiile de stat ar pierde accesul la finanţarea bancară. De aici până la faliment nu este decât un pas…Exemplul cvasi-falimentului de la Oltchim (“ajutat” şi de insolvenţa Hidroelectrica) se poate replica în oricare dintre companiile naţionale pentru că băncile nu mai au încredere în acestea. Iar salvarea acestora prin finanţarea de la bugetul de stat este din ce în ce mai improbabilă. Chiar dacă scenariul părea imposibil la începutul anului, acesta a devenit dureros de realist deoarece bugetul de stat nu mai poate garanta pentru aceste companii.

    Care ar fi soluţiile pentru a evita astfel de scenarii? Nu sunt foarte multe şi, mai mult, depind de o schimbare de atitudine a politicienilor.

    În primul rând, este vorba de credibilitate. Aşa cum ştim cu toţii, încrederea se câştigă greu şi se pierde uşor. În general, încrederea se câştigă dacă promisiunile făcute sunt şi îndeplinite. De aceea este atât de important să promiţi doar ceea ce poţi face.

    În al doilea rând, este vorba de a oferi o viziune celor pe care îi conduci. Aici nu este loc de ezitări – vrem în UE şi NATO sau în spaţiul “gri” post-sovietic în care am stat până în 2007?

    În al treilea rând, oricare ar fi viziunea propusă, aceasta trebuie concretizată într-o strategie economică coerentă. În acest context, trebuie să fim drepţi şi să recunoaştem că politicienii nu pot fi experţi în macroeconomie, însă este responsabilitatea lor principală să îşi aleagă cei mai buni consilieri economici. Mai trebuie menţionat că apartenenţa unui consilier la mediul academic sau calitatea de membru de partid nu este nici necesară şi nici suficientă pentru a produce idei de valoare.

    În fine, toate promisiunile, viziunea economică şi strategiile sunt inutile dacă nu poţi avea încredere în instituţiile statului. Într-adevăr, lipsa de încredere în instituţiile statului este prezentă peste tot, iar soluţia pentru această problemă întârzie să apară în ciuda nenumăratelor reforme începute şi neterminate (ori anulate imediat după implementare). Poate că soluţia este să încetinim ritmul schimbărilor şi să trecem (în sfârşit!) la treabă, aşa cum ne-a îndemnat nu demult un român simplu, dar talentat. Sunt convins că după un an de stabilitate legislativă (fără ordonanţe de urgenţă sau asumări de răspundere), în care instituţiile statului ar lucra pe baza legilor existente (bune sau proaste), ne-am simţi cu toţii mult mai bine. Atunci am putea să evaluăm mai bine care sunt instituţiile care funcţionează bine şi care sunt cele care au nevoie de îmbunătăţiri. Aşadar, dragi concetăţeni, să trecem la treabă!

  • Eficienţa – revizie tehnică

    Nam June Paik a folosit primul formularea “autostrada electronică”, de care s-a folosit mai târziu Al Gore, atunci când a vorbit de autostrada informaţională. Paik era un fan al televiziunii, lucru normal dacă ne gândim că a fost contemporan cu Marshall McLuhan şi cu ideile acestuia. Peste decenii, în epoca internetului, dar şi a televiziunii fără limite, a lăţimii de bandă şi a consumatorului avizat, descoperim totuşi că autostrada electronică, sau informaţională dacă vreţi, nu este suficient de lată în România pentru a cuprinde singurul canal declarat cultural.

    Care a fost oprit. Comunicatul de presă dixit: “Măsura a fost dispusă în 13 septembrie, prin Ordin al preşedintelui-director general (PDG) al Societăţii Române de Televiziune (SRTv), Claudiu Săftoiu, în contextul situaţiei financiare critice a Televiziunii Române. Decizia face parte din procesul de implementare a Programului de redresare economică a SRTv, elaborat în concordanţă cu prevederile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 33/2012. Aplicarea Programului decurge din necesitatea armonizării ofertei editoriale şi a resurselor utilizate cu veniturile lunare ale SRTv”.

    Să ne înţelegem: am fost consumator de TVR Cultural. Am multe a le reproşa şi multe pentru care să-i laud. Dar ceea ce pun în discuţie aici este chestiunea de principiu: gestul, oprirea singurului canal cultural din România.

    Amicii care vor să-mi explice cum e cu eficienţa şi cu audienţa să se abţină. Televiziunea naţională nu trebuie să fie eficientă, ea trebuie să se încadreze în buget. Dar pentru aceasta nu trebuie omorât produsul, ci reaşezată activitatea. Trebuiau manageri, producători, trebuia idei, emisiuni, producţie, prezentatori. PDG-ul a aruncat apa din copaie cu copil cu tot, în căutarea unei eficienţe tălâmbe, care nu are nimic în comun cu raportul dintre activitate, efort şi rezultat. Au preferat să taie, în loc să încerce să managerieze şi să administreze, măcar din respect pentru plătitorii de taxe care se uitau la Cultural.

    Eficienţa tălâmbă de care vorbesc se asortează bine cu hoţia şi ticăloşia. Vrem mereu cel mai ieftin produs şi din cauza asta (dar nu numai, repet, mai e şi hoţia şi ticăloşia) reparaţiile pe drumuri ţin abia un sezon, bazele de date se strică, programele de informatizare se opresc la jumătate. Din cauza ei nu avem şosele, nu avem rezultate şi suntem la ani lumină de lumea civilizată. Personal nu cred că un stat poate fi condus numai după principii corporatiste, de eficientizare maximă şi de profit. Statul trebuie să folosească aşa ceva, dar nu trebuie să fetişizeze astfel de principii. Dacă le fetişizează fals, adică spune că face, dar nu face nimic, e perversiune de-a dreptul, dar asta e altă discuţie.

    Un stat trebuie să dovedească empatie şi să lucreze cu noţiuni precum cheltuieli sociale, persoane defavorizate, educaţie, egalitatea de şanse. Un stat ar trebui să comunice cu cetăţenii şi să se comporte asemenea unui administrator şi nu ca un vechil. Trebuie să fie risipitor, să aibă o viziune pe termen foarte lung şi să accepte minusuri astăzi pentru a obţine plusuri peste ani.

    Suntem atât de eficienţi încât ne anihilăm singuri, cultural, moral, economic şi social.

  • Wiki cu infractori şi picturi baroce

    Este vorba de Homicide Watch, un start-up care prezintă pe internet, de peste doi ani, fiecare crimă comisă în Washington. La site lucrează doi inşi, iar volumul de muncă depusă este evident uriaş: fiecare victimă are pagina ei, locul crimei este arătat pe Google Maps, sunt prezentaţi detectivii care lucrează la caz, suspecţii, totul într-un sistem integrat, cu conexiuni, fotografii şi tot ce trebuie. Shirky spune că toată afacerea este inovativă şi folositoare din punct de vedere social şi că aşa ar trebui să arate o treabă bine făcută, mult mai bună decât a celor de la Washington Post sau a altora de la televiziunile şi radiourile locale.

    Am aici nişte probleme: jurnalismul este mai mult decât contabilitate şi afişarea de fotografii. O ştire este mai mult decât o postare a fotografiei unui infractor. Dacă adun toate tâlhăriile din Bucureşti şi prezint fotografiile infractorilor, fac o muncă socială extraordinară, care ar putea, teoretic, ajuta oamenii să nu mai cadă victime hoţilor. Dar nu fac jurnalism. Fac cercetare, fac sociologie, fac criminalistică, dar nu fac jurnalism. Pot afla care sunt zonele periculoase din oraş şi pot stabili că infracţionalitatea este extrem de răspândită într-un anume grup social. Dar nu fac jurnalism.

    Jurnalism înseamnă emoţie, înseamnă să găsesc acel caz dintr-o mie care este reprezentativ şi să-l transform într-o poveste care să mişte omul din fotoliu. Homicide Watch a fost, pentru moment, salvat: circa 1.000 de oameni au donat în jur de 40.000 de dolari. Din punct de vedere al standardelor americane, numărul celor ce au donat este mic şi nici suma strânsă nu este prea mare. Este un răspuns al oamenilor elocvent, care dă o măsură pentru, repet, munca uriaşă a celor doi jurnalişti de la HW. Poate că oamenii nu ţin musai să beneficieze de o wiki cu infractori, chiar dacă le spui că le este folositoare. Poate că oamenii ştiu să aleagă şi să facă ierarhii mai bune între rezultatele muncii celor de la Washington Post şi a celor de la Homicide.

    Pictorul de astăzi a ştiut şi el, la vremea lui, ce vor oamenii şi a stabilit canoane şi reguli. Este vorba de Charles Le Brun, proclamat de Regele Soare cel mai bun pictor francez; a decorat Versailles, inclusiv Galeria Oglinzilor, a condus academia regală de pictură, a dat tonul în Paris şi a făcut avere. A emis opinii ferme de genul “cel care pictează la perfecţie peisaje este superior celui care nu pictează decât fructe, flori sau scoici” sau “cel care pictează animale vii este mai de preţuit decât acela care nu reprezintă decât lucruri moarte şi fără mişcare”.

    Dar nici judecăţile de valoare, nici aprecierile Ludovicului şi nici averea şi nici măcar îndârjirea cu care a pictat, pentru că Le Brun a lăsat o sumedenie de opere în urma sa, nu i-au adăugat vreo fărâmă de geniu. Le Brun rămâne drept un pictor corect, zelos, talentat şi bun desenator, dar lipsit de fărâma de geniu necesară artistului adevărat. Iar operele sale sunt plăcute de privit, aduc valoare ansamblului, dar nu sunt nici ţinute minte şi nici preţuite mai mult decât vopseaua consumată.

  • Noua ordine mondială

    Recunosc că am ales mult mai greu decât de obicei imaginea care însoţeşte acest text şi la final mă cam durea capul; a fost pictată de Thomas Kinkade, un domn care poate fi numit pictor doar în măsura în care oricine pune nişte culori pe o pânză sau pe un carton poate fi numit aşa şi care a părăsit această lume cu trei luni în urmă, la 54 de ani.

    Kinkade este însă un bun exemplu despre cum poţi folosi superficialitatea umană. A spus despre sine că este un pictor al luminii şi nu a ţinut cont de opiniile criticilor care l-au inclus fără să clipească în fenomenul kitsch; ba mai mult, a susţinut că are câte ceva în comun cu Walt Disney sau cu Norman Rockwell şi că vrea să facă oamenii fericiţi. Şi se pare că oamenii au fost destul de fericiţi, pentru că imaginile create de Kinkade şi produsele adiacente îi aduceau vânzări anuale de milioane de dolari şi prezenţa în circa 10 milioane de case americane. Spun imaginile şi produsele adiacente pentru că la Kinkade o pictură era vândută în zeci de variante care difereau între ele prin culoarea şi ornamentele ramei. Ba mai mult, puteai cumpăra căni cu imaginea respectivă, astfel încât fericirea să te lovească nu numai în sufragerie, ci şi în bucătărie sau pe terasă, iar pe lângă căni vin firesc şi calendarele, felicitările sau jocurile de tip puzzle. O schiţă care se cheamă “Începutul unei zile perfecte” (“…o dimineaţă atât de strălucitoare, de limpede, de plină de frumuseţe încât nu te vei putea împiedica să sărbătoreşti magnifica creaţie a Domnului….” – nu-i o prezentare minunată?) se vinde pe site-ul lui cu 29,99 dolari, dar are un discount de 50%. Şi mai trebuie spus că Kinkade nu s-a limitat la fericire cu discount, case de ţară, pergole şi floricele, peisaje idilice sau faruri la malul mării, ci a lucrat şi pentru entităţi economice sau pentru manifestări speciale: Walt Disney, NASCAR, Wal Mart, administratorii Graceland sau cei ai Yankee Stadium s-au folosit de priceperea sa de colorist.

    Şi, vor spune unii, ce-i rău în asta? Imaginile au o graţie a lor, sunt plăcute privirii şi odihnitoare, nu? Păi asta-i privirea superficială. Un pictor nu-ţi transmite emoţii estetice simple, te obligă să te încrunţi, să te gândeşti, te ameninţă. Te poţi mulţumi cu “Începutul unei zile perfecte” sau zecile de ţigănci cu umerii dezveliţi pictate de Charles Roka, un alt mare maestru al kitschului, sau cu “Grădina la început de primăvară” din imaginea alăturată. Sau nu.

    Un ins pe nume Nicholas Carr, care a scris chiar o carte despre noul fenomen al superficialităţii, povesteşte că, de-a lungul ultimilor ani, a trăit sentimentul că cineva îi rescrie memoria. Înainte putea citi articole lungi sau cărţi, timp de mai multe ore, cu plăcere. Acum concentrarea îi scade după numai o pagină sau două, pierde firul poveştii, îşi caută scuze pentru a face altceva, de preferinţă pe internet: poate un clip video, poate un twitter, poate un articol pe un blog.

    Acest tip de schimbare, pe care îl simţim, probabil, cu toţii, nu cred că este rău, la un anume nivel; un exemplu bun este cel al lui Nietzsche, care a trecut la un moment dat de la scrisul de mână la o maşină de scris. Iar rezultatul a fost că şi textele sale s-au schimbat, trecând de la argumente, gânduri şi retorică la aforisme, jocuri de cuvinte şi stil telegrafic.

    Rău este când nu mai înţelegi nici aforismele, jocurile de cuvinte şi chiar şi stilul telegrafic se dovedeşte prea stufos; atunci în superficialitatea ta nu mai are loc nimeni, iar convingerile tale devin legi. Noua ordine mondială.

  • La dracu’! E pur şi simplu grandios!

    Nu am făcut referire aiurea la papioane şi la probabil deja-uitatul-la-momentul-citirii-acestui-text conflict asupra şefiei Institutului Cultural Român, pentru că disputele acelui moment mi-au adus aminte de două istorioare vechi. Istorioare care au, într-un fel sau altul, legături şi cu alte “breaking news” ale momentului – cazul Hidroelectrica sau cel al fostului premier Adrian Năstase; este vorba de modul în care te raportezi la ceilalţi şi cum judeci faptele.

    Cenzorul politic al Berlinului în perioada Primului Război Mondial era un ins pe nume Hennings, consilier de poliţie; un cunoscător al perioadei, Walter Mehring, îl descrie drept un cap pătrat din serviciile publice, care trăia pentru trei chestiuni. Cele trei pasiuni majore erau vinul roşu, femeile şi expresionismul. Urmarea pasiunii capului pătrat pentru mişcarea expresionistă era existenţa revistei Der Sturm, ferită de orice posibile confiscări. Iar editorul revistei, Herwarth Warden, se număra printre fericiţii care nu puteau fi chemaţi la arme. Preţul pe care Warden îl plătea era adaptat vremurilor: prusacul îi călca des casa, cu ocazia unor petreceri date după ora de interzicere a circulaţiei (stabilită tot de Hennings) pentru a-i bea vinul, în special Pommard de Burgundia, pentru a se iubi cu o artistă de revistă originară din Belgia, bănuită de spionaj şi plasată de editor în grija şi la braţul unui subordonat mediocru şi pentru a discuta despre pictura modernă. Îi plăceau Franz Marc, Heinrich Campendonk şi Marc Chagall (nu avea gusturi rele deloc, în materie de pictură).
    Tabloul în sine era incredibil: prusacul băţos cu mustaţa în furculiţă în mijlocul avangardei artistice berlineze, care mima apucăturile milităroase. Spun asta pentru că pictorul Oskar Kokoschka, unul din favoriţii lui Warden, se deghiza în ofiţer austriac şi participa la beţiile expresioniste; mai mult, era un element de culoare, pentru că de regulă pretindea, la un moment dat, că planează orizontal prin încăpere (era victima unei împuşcături în ureche şi avea tulburări de echilibru).

    De nebunia expresionistă, de vinul de Burgundia şi de urechea lui Kokoschka se leagă o bună parte a artei moderne; dar acum lucrurile s-au schimbat, deşi tot politizate sunt, ba chiar mai mult. Berlinul găzduieşte, câţiva ani mai târziu, o expoziţie de pictură botezată “rod al culturii fasciste”. Desigur, nimic fascist în tablourile expuse, excepţie făcând doar cămaşa neagră în care apărea unul dintre personajele nemurite de Giorgio di Chirico. Dar starul expoziţiei era Modigliani, un pictor care a pierit în 1920 şi nu a mai prins măreaţa Italie a lui Mussolini. Lumea nu prea a dat buzna la deschidere, dar la un moment dat puţinii vizitatori l-au putut vedea intrând chiar pe Hermann Göring, proaspăt numit ministru al celui de-al treilea Reich, şi suita sa. Au tropăit cu toţii, ignorând mâzgălelile de pe pereţi şi s-au oprit în faţa picturii lui Modigliani “Nud întins”, tabloul pe care îl vedeţi alăturat.

    “La dracu’! E pur şi simplu grandios!”, a răcnit grasul asudat, cu mâinile încrucişate marţial pe piept.

    Trei zile mai târziu, în 27 februarie 1933, acelaşi gras asudat dădea ordin ca Reichstagul să fie incendiat.

    Cam asta e: nu-i credeţi când spun că le place arta, ei vor doar vinul. Şi arătaţi cât de des tabloul din pagină; dacă se găseşte cineva care să exclame “la dracu’”, va deveni, dacă nu este deja, un bun politician.

  • Despre frumuseţea unei maşinării de ucis

    În imagine este cuirasatul Bismarck, iar textul pe care îl citiţi este eliberat de orice simbolistică politică. Este, pur şi simplu, una dintre cele mai frumoase maşinării inventate de om, o operă de inginerie şi artă vizuală. Nu a fost nici cea mai mare navă de luptă, nici cea mai puternică şi nu a avut cele mai mari tunuri; Jeremy Clarkson, cel care mi-a oferit inspiraţia pentru acest text, dă Cezarului grandoarea maximă şi cinsteşte, numindu-l cea mai frumoasă navă de luptă, pe Yamato, gigantul japonez de 71.000 de tone care a dat de furcă americanilor în Pacific (Bismarck avea sub 50.000 de tone, iar în materie de tunuri, japonezii trăgeau cu jeepuri în timp ce nemţii trăgeau cu butoaie de petrol – e o figură de stil). Eu aş putea invoca Missouri, mândria US Navy, care a luptat în şi al Doilea Război Mondial şi în conflictul din Coreea, ba chiar şi în Războiul din Golf şi la bordul căreia bucătarul Steven Seagal a kilerit nişte terorişti în Under Siege.

    Dar o să rămân la Bismarck, pentru că este singura navă de luptă de acest calibru care s-a luptat; şi, dacă există o frumuseţe a luptei, a războiului, de la cei 300 de spartani la atacul cavaleriei uşoare şi la scufundarea cuirasatului Bismarck, aceasta trebuie onorată.

    Unii vor spune că o maşină de omorât oameni nu poate fi frumoasă; replica mea este un clişeu, dar adevărată – oamenii omoară oameni, nu maşinăriile. Iar cuirasatele au fost cele mai ineficiente maşinării de ucis din istorie, fiind mai degrabă instrumente de paradă decât arme, nave care-i făceau pe amirali, pe şefii de state, ba chiar şi pe simplii cetăţeni să se simtă importanţi.

    Undeva la începutul secolului XX un italian, Cuniberti, ofiţer de marină, s-a gândit la tunuri mari şi cuirase impenetrabile, care să ţină piept atacurilor de oriunde ar veni, de pe apă, de sub apă sau din aer. Britanicii au lansat prima navă de acest tip, apoi şi alţii, iar războiul pe mare s-a schimbat – giganţii erau scumpi şi cărau ditamai responsabilităţile, de la moralul armatei sau al populaţiei la destine de politicieni sau lideri, aşa că pe mare cuvântul de ordine nu a mai fost atacul, ci apărarea.

    La 19 mai 1941 Bismarck este trimis în Atlanticul de Nord în căutarea de vase comerciale. Este localizat de patru crucişătoare, care nu-l atacă, mărimea conta. Vin cuirasatul Prince of Wales şi crucişătorul Hood. Britanicii au început să tragă cu o repeziciune remarcabilă, dar complet aiurea. Bismarck a fost mai lent, dar la a cincea salvă l-a lovit pe Hood care a explodat şi s-a scufundat în trei minute. Au scăpat numai trei din cei aproape 1.500 de oameni de la bord. Churchill şi-a mestecat trabucul şi nu a ezitat să lanseze cea mai mare vânătoare din istoria navală. Bismarck a dat piept cu patru crucişătoare, trei cuirasate şi două portavioane, alături de şapte distrugătoare britanice şi, în numai 90 de minute, în largul coastelor irlandeze, totul s-a sfârşit. Cum am spus, dacă există o frumuseţe a luptei, a războiului, de la cei 300 de spartani la atacul cavaleriei uşoare şi la scufundarea cuirasatului Bismarck, aceasta trebuie onorată.

  • Internaţionala cu aromă de Beaujolais

    Am ales pictura, dincolo de preferinţele personale, pentru că este cel mai curat dintre talente. Un studiou bun de înregistrări şi un maestru de sunet priceput vor putea face oricând o voce divină dintr-o scârţâială sinistră. Dacă scrii, compui sau faci filme, te poţi inspira de la alţii sau poţi chiar beneficia de munca altora (eu o fac în mod curent, îmi spun zâmbind). Un actor se specializează în anumite tipuri de roluri.

    Dar un pictor este talent pur şi ecuaţia include numai mâna sigură, ochiul neiertător, priceperea de a amesteca culorile şi de a alege unghiul potrivit. Un pictor talentat nu trebuie să înveţe despre numărul de aur şi de modul în care îl poate folosi, el va şti asta din instinct. Cei ce au pictat pereţii peşterii Altamira nu aveau noţiuni de compoziţie sau perspectivă şi, cu toate acestea, nu sunt acolo cele mai minunate, mai dinamice şi mai vii animale pe care le-aţi văzut vreodată?

    Iar talentul de a desena nu înseamnă numai linii pe hârtie. Să-i privim pe “Raşchetatorii de parchet” (Les raboteurs de parquets) ai jupânului Gustave Caillebotte. Gustave a fost impresionist, un ins inovator, care a pictat din dragoste de imagine. Nu a ezitat să schimbe, în tablourile sale, geografia locurilor, perspectivele şi unghiurile, atunci când simţea că ar trebui să o facă.

    N-ar fi avut nevoie de pictură, pentru că se trăgea dintr-o familie bogată – vândutul de pături armatei a fost, este şi va fi o ocupaţie poate banală, dar care îţi poate astâmpăra orice năzuinţă, din orice epocă vei fi fiind. Dar tânărul Gustave abandonează cariera juridică şi preferă impresionismul. Un impresionism special, realist, crud uneori – mie mi se pare că are puternice rădăcini în naturalismul lui Emile Zola.

    Cum ziceam, să-i privim pe parchetari. Contre jour, trei personaje şi o cameră lipsită de mobilier, cu nişte dungi ciudate pe podea. Dar asta nu e tot şi nu asta e important.

    Domn’e, tabloul ăsta miroase! A talaş, a sudoare, ba chiar şi paharul de vin de pe colţul mesei lasă o boare de Beaujolais Nouveau. Puteţi auzi sunetul raşchetelor şi mormăiala, să fie o glumă deocheată?, a muncitorului din dreapta. Iar lumina este – şi nimic nu mai trebuie spus – absolut minunată.

    Am auzit un critic important spunând că aceasta este prima reprezentare a muncitorului urban. Pictorii, indiferent de curent, au pictat ţărani şi munca lor, poate vreo fierărie sau poate atelierul cuiva, dar niciodată proletariat urban, şi, mai ales, la modul acesta crud; de altfel, pictura academică nici nu-i prea înghiţea pe uvrieri.

    Acesta va fi fost, de altfel, motivul pentru care tabloului i-a fost refuzată expunerea la Salonul oficial de pictură din 1875 – era vulgar, au spus criticii închistaţi ai epocii. Nu a mai fost vulgar un an mai târziu, la expoziţia impresionistă din 1876, când este expus alături de alte şapte tablouri ale pictorului.

    Supremul talent al pictorului este când vede dincolo de imagine. Şi voi mai spune atât: Caillebotte şi-a pictat tabloul la patru ani după ce un ins a scris nişte versuri şi cu un deceniu mai devreme ca un altul să compună un cântec, Internaţionala pe numele lui.

  • Pictura care l-a omorât pe Napoleon

    Când a fost dezvelit, în 1530, Signoria Veneţiei a făcut cunoscut faptul că oricine va încerca să înstrăineze această pictură va plăti cu preţul vieţii. Era o decizie cu totul şi cu totul neobişnuită, chiar pentru acele vremuri dure. Niciodată o operă de artă nu a fost apărată invocându-se pedeapsa capitală, şi nici de atunci încoace nimeni nu s-a mai pronunţat în acest fel. Era o recunoaştere a calităţilor operei lui Tiţian, şi este momentul să vă spun că lucrarea pe care o priviţi este doar o copie veche, aflată la Palermo. Nimic nu e nou în lume: mai-marii Veneţiei au lansat un concurs pentru tablou, la care au participat trei pictori, dar Tiţian s-a apropiat cel mai mult de cerinţe: avea dinamismul lui Michelangelo şi o cromatică extrem de elaborată.

    Interdicţia Signoriei a funcţionat timp de 272 de ani şi nici măcar cei 18.000 de ducaţi pe care i-a oferit pentru tablou Daniel Nys, un comerciant olandez, o sumă nu mare, ci exorbitantă pentru acele vremuri, nu i-a înduplecat pe veneţieni. Acum, vasul francez, cu preţiosul tablou, porneşte la drum lung, pentru că trebuie să ocolească întreaga peninsulă. Este surprins de o furtună care mătură punţile, iar apa răzbate prin chepenguri şi udă întreaga încărcătură. Pictura lui Tiţian zace în apa sărată a mării până la Marsilia, de unde se îndreaptă spre Paris. Acolo lada este desfăcută de Haquin, expertul francez numărul unu al momentului, care se îngrozeşte la vederea distrugerilor: apa a umflat panoul de lemn pe care se află pictura, iar straturile de vopsea au crăpat şi s-au desprins de suport.

    Expertul lucrează luni de zile, cu o migală apropiată de martiriul sfântului din tablou, şi în cele din urmă, tabloul este mutat pe pânză. Tabloul stă la Luvru timp de 12 ani, iar după căderea lui Napoleon se poate întoarce acasă. Este adusă chiar de marele sculptor Antonio Canova, iar sosirea la Veneţia este un triumf: mulţimi de oameni se înghesuie să vadă pânza, rănită dar vindecată, “care l-a dus la pierzanie pe nelegiuitul care a îndrăznit să o înstrăineze”.

    Martiriul Sfântului Petru îşi reia locul, deasupra altarului de la Santi Giovanni e Paolo. De-a lungul deceniilor pictura începe să îşi piardă strălucirea, iar veneţienii hotărăsc că trebuie restaurată. Este mutată în Capella del Rosario, unde – neatenţie, hazard, soartă? – este distrusă, aproape în întregime, într-un incendiu în noaptea de 15 spre 16 august 1867. Veneţia este tulburată din nou şi se caută, în zadar, vinovaţii. Dispar chiar şi resturile neafectate de foc ale tabloului, care apar, peste ani, într-o colecţie privată din Viena, descoperite de biograful lui Beethoven, istoricul Theodor von Frimmel. Tot la Viena este descoperită lucrarea originală, micul tablou cu care Tiţian a câştigat concursul. Dar nici aceste rămăşiţe şi nici cele şase copii după Martiriul Sf. Petru nu pot compensa lipsa originalului.