Tag: drum

  • Un bărbat care a aruncat gunoiul pe marginea şoselei a fost amendat după ce un localnic l-a fotografiat şi a pus imaginea pe Facebook

    Un bărbat din Făgăraş a observat un şofer care arunca din maşină saci cu gunoi, pe marginea drumului. Revoltat de gestul persoanei care şi-a lăsat deşeurile în apropierea şoselei, acesta a postat numărul autoturismului pe Facebook, iar poliţiştii locali s-au autosesizat.

    ”Un cetăţean al oraşului a văzut când respectivul individ lăsa gunoiul acolo, la ieşirea din Făgăraş şi a postat numărul maşinii pe Facebook. Colegii mei l-au contactat pe respectivul cetăţean, acesta a recunoscut, i-a condus la faţa locului, a sunat la firma de salubritate, care s-a prezentat să ridice gunoiul şi s-a aplicat o sancţiune mai mică, tocmai pentru faptul că a recunoscut fapta şi a colaborat. Este un bărbat care avea o dubă”, a declarat, corespondentului MEDIAFAX, Lucian Petri, directorul Poliţiei Locale Făgăraş.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Sătui să aştepte ca autorităţile să-şi facă treaba, sătenii dintr-o localitate din România s-au apucat singuri să-şi facă drum. Au adunat bani şi s-au apucat de lucru

    Sătenii din Trestia au pus mână de la mână şi s-au apucat de construit singuri un drum. Drumul urmează să facă legătura între Trestia, Bloaja şi Ciocotiş, în zona ‘Piatra Săpată’. Pe ploaie, drumul de pământ era impracticabil, scrie libertatea.ro.

    90 de familii au adunat bani şi au cumpărat plasă sudată şi trei cife de beton şi s-au apucat de lucru. Ieri, au construit în prima etapă 56 m de drum betonat, cu o lăţime de 3 m şi un strat de beton de 15 cm. Fostul primar al comunei Cerneşti, Nelu Şovre, i-a ajutat cu un buldozer.

    Oamenii din Trestia sunt prinşi la mijloc în războiul orgoliilor consilierilor locali, crede fostul primar, întrucât consilierii PNL s-au opus aprobării fondurilor pentru realizarea acestui drum. Pe reţelele de socializare, localnicii spun că se vor descurca şi cu un alt proiect ‘ tot singuri ne-om face şi Căminul Cultural’.

     

  • Firea anunţă că Podul peste Şos.Virtuţii e aproape gata. Ce se întâmplă cu cea mai importantă parte

    „Traficul reprezintă, în momentul de faţă, cea mai serioasă problemă a Bucureştiului. Timp de 25 de ani nu s-a făcut aproape nimic pentru a se contracara efectul creşterii exponenţiale a numărului de vehicule care circulă în Capitală. De aceea, în primii doi ani de mandat ne-am concentrat eforturile în această direcţie, proiectele legate de trafic fiind, alături de cele din sănătate, prioritare pentru Primăria Capitalei, fapt reflectat şi în modul de alcătuire a bugetului Municipalităţii. Reînnoim parcul RATB cu 400 de autobuze noi, ultramoderne, am finalizat obiective de infrastructură foarte importante, care stagnau de ani de zile”, a precizat, miercuri, Gabriela Firea, prin intermediul unui comunicat de presă.

    Printre măsurile pe care Gabriela Firea a afirmat că le-a luat pentru fluidizarea traficului se numără şi construirea Podului hobanat peste Şoseaua Virtuţii din Capitală, despre care spune că este finalizat în proporţie de 85,5%.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Peştera Bolii, comoara din Carpaţi – FOTO

    Intrarea în peşteră se face odată cu intrarea pârâului Jupâneasa în masivul de calcar al muntelui. Locul de intrare este unul spectaculos, având 10 metri înalţime şi 20 de metri lungime. Ceea ce este cu adevărat impresionant, este galeria principală, care are o lungime de 466 de metri şi pe alocuri crează săli extrem de spaţioase, crescând până la o lăţime de 75 de metri. Înălţimea se păstrează pe toată lungimea peşterii iar diferenţa de nivel între intrare şi ieşire este de doar 3 metri.

    Pe lângă asta, este singura peşteră din ţară care este străbătută pe întreaga lungime de un râu. De asemenea, este printre puţinele peşteri din care lipsesc cu desăvârşire stalacitele şi stalagmitele, formaţiuni cărora nu li s-a permis formarea, din cauza aerului care circulă continuu prin peşteră.

    Pârâul Jupâneasa se metamorfozează în călătoria prin peşteră şi la ieşire poartă numele de Galbina.  Ieşirea este la rândul ei foarte interesantă, aflându-se foarte aproape de calea ferată Petroşani- Haţeg, o cale ferată de o frumuseţe rară în România, datorită tunelelor şi curbelor impresionante. Dacă ajungi în această zonă, trebuie să ai grijă la calea ferată, deoarece trenurile circulă cu viteză relativ mare.

    Deşi nu se ştie exact de unde vine numele peşterii, se presupune că provine de la familia Bolia, o familie foarte bogată din zonă, care a deţinut numeroase proprietaţi şi terenuri în apropiere.

    Pentru localnici, peştera este un loc cu adevărat mistic. Legendele spun că aceasta este gazda unor bogăţii fabuloase, îngropate de daci în locuri neştiute. Cei care ajung totuşi să se apropie de comori, cad pradă blestemelor şi încep să vadă diverse năluci, care îi imbolnăvesc sau îi rătăcesc prin ascunzişurile peşterii, scrie descoperalocuri.ro

  • Peştera Bolii, comoara din Carpaţi – FOTO

    Intrarea în peşteră se face odată cu intrarea pârâului Jupâneasa în masivul de calcar al muntelui. Locul de intrare este unul spectaculos, având 10 metri înalţime şi 20 de metri lungime. Ceea ce este cu adevărat impresionant, este galeria principală, care are o lungime de 466 de metri şi pe alocuri crează săli extrem de spaţioase, crescând până la o lăţime de 75 de metri. Înălţimea se păstrează pe toată lungimea peşterii iar diferenţa de nivel între intrare şi ieşire este de doar 3 metri.

    Pe lângă asta, este singura peşteră din ţară care este străbătută pe întreaga lungime de un râu. De asemenea, este printre puţinele peşteri din care lipsesc cu desăvârşire stalacitele şi stalagmitele, formaţiuni cărora nu li s-a permis formarea, din cauza aerului care circulă continuu prin peşteră.

    Pârâul Jupâneasa se metamorfozează în călătoria prin peşteră şi la ieşire poartă numele de Galbina.  Ieşirea este la rândul ei foarte interesantă, aflându-se foarte aproape de calea ferată Petroşani- Haţeg, o cale ferată de o frumuseţe rară în România, datorită tunelelor şi curbelor impresionante. Dacă ajungi în această zonă, trebuie să ai grijă la calea ferată, deoarece trenurile circulă cu viteză relativ mare.

    Deşi nu se ştie exact de unde vine numele peşterii, se presupune că provine de la familia Bolia, o familie foarte bogată din zonă, care a deţinut numeroase proprietaţi şi terenuri în apropiere.

    Pentru localnici, peştera este un loc cu adevărat mistic. Legendele spun că aceasta este gazda unor bogăţii fabuloase, îngropate de daci în locuri neştiute. Cei care ajung totuşi să se apropie de comori, cad pradă blestemelor şi încep să vadă diverse năluci, care îi imbolnăvesc sau îi rătăcesc prin ascunzişurile peşterii, scrie descoperalocuri.ro

  • Mircea Badea cere închisoare pentru protestatarii #rezist: „E faptă penală! La puşcărie!”

    Realizatorul ”În Gura Presei” a povestit prin ce a trecut din cauza protestatarilor care au blocat Piaţa Victoriei. El a fost nevoit să ocolească, şi nu o dată, zona. În aceeaşi situaţie au fost toţi şoferii din Bucureşti care aveau drum prin Piaţa Victoriei.

    ”Erau cinci speriaţi în Piaţa Victoriei. La Realitatea FM spunea că sunt 200 de protestatari. Nişte trei speriaţi au spus că `suntem şmecheri, suntem hashtag şi blocăm circulaţia că aşa vrea coclenderul nostru`.

    S-au aşezat cu băsanul pe astfalt şi nu s-au mai dat de acolo. Când trei speriaţi, care încap într-o cabină de duş, blochează Piaţa Victoriei, că ei sunt şmecheri, nu merge! Avem şi noi dracului treabă! A trebuit să ne pierdem din timpul nostru că ei sunt şmecheri.

    În Codul Penal scrie că blocarea drumului public e faptă penală. Vreau să-i văd la puşcărie. Nu se poate! Scrie în Codul Penal! Luaţi-vă băsănaile de pe astfalt şi marş dracu` de acolo. Apoi veneam prin Piaţa Romană, spre serviciu.

    Înţeleg că se mai strânseseră câţiva, dar am văzut la televizor că încăpeau foarte bine acolo, stăteau răsfiraţi şi câţiva, de-ai dracu blocau Piaţa Victoriei. E inadmisibil! La puşcărie, blocarea drumului public e faptă penală” a spus Mircea Badea, citat de dcnews.ro.

    Iniţial protestatarii au încercat să convingă şoferii să-şi lase maşinile în drum şi să se alăture protestului. Se puneau efectiv în faţa maşinilor care circulau regulamentar. Apoi, când s-au strâns îndeajuns de mulţi cât să facă un lanţ uman, au blocat accesul maşinilor.

  • Reportaj: Alanya, staţiunea turistică dintr-un fost cuib de piraţi

    Am zburat cu Tarom spre aeroportul din Antalya, însă în data de 14 iunie Paralela 45 a lansat un zbor charter direct pe aeroportul Gazipaşa din Alanya, ceea ce diminuează timpul petrecut în interiorul aeroportului din Antalya, supraaglomerat în vârful sezonului, dar şi orele pierdute cu transferul de la aeroport, pentru cei care aleg să îşi petreacă concediul în această destinaţie; una peste alta, drumul se reduce cu 4-5 ore. Alanya este un oraş-staţiune cochet situat la 135 de kilometri de aglomerata şi binecunoscuta Antalya, destinaţia-vedetă a anului 2018, potrivit lui Alin Burcea, CEO al Paralela 45.

    Primul lucru care m-a izbit la aterizarea în Turcia a fost un val înăbuşitor de căldură, care m-a făcut să grăbesc pasul spre scara rulantă a aeroportului. Contrar aşteptărilor, am stat doar 10 minute la controlul paşapoartelor, după care a urmat transferul la hotel, unde am fost însoţiţi de un ghid român. Drumul a durat aproximativ o oră şi 40 de minute, incluzând o pauză de 15 minute.

    Prima zi ne-am petrecut-o la plajă, iar a doua zi de dimineaţă, înarmaţi cu voie bună şi multe sticle de apă rece, am hotărât să facem o vizită la cetatea Alanyei, obiectiv pe care nu ai cum să îl ratezi. Drumul este accesibil autoturismelor, dar turiştii cu condiţie fizică bună pot opta pentru o plimbare pe jos, care permite să admiri pe îndelete peisajul. Pe măsură ce urcam, la picioarele noastre se întindea oraşul otoman, dominat de impunătorul Kizil Kule (Turnul Roşu), simbolul Alanyei, construit în 1221 la porunca sultanului Aladdin Keykubat şi care adăposteşte astăzi un muzeu.

    Pentru intrarea în cetate se plăteşte o taxă de 15 lire turceşti (3 euro), după care te poţi plimba nestingherit printre ruinele castelului şi ale unei vechi biserici bizantine, având grijă să nu te înţepi în cactuşii înalţi de 1-2 metri, care păzesc straşnic rămăşiţele trecutului. În zidurile cetăţii se cască ferestre de cer, prin care, pe vremuri, erau aruncaţi în hăurile mării trădătorii şi prizonierii. Peisajele îţi taie răsuflarea. Sub priviri se naşte o panoramă superbă, alcătuită, pe de-o parte, din clădirile cu acoperişuri cărămizii ale oraşului, iar pe de altă parte, din vapoarele şi iahturile care lăsă dâre albe de spumă în albastrul adânc al Mediteranei.   

    La cetate se poate ajunge însă şi cu telegondola, plimbare pentru care trebuie să scoţi din buzunar între 10 şi 15 lire turceşti (2-3 euro) dus-întors. Varianta aceasta este mai antrenantă, deoarece oferă acces la o parte a cetăţii unde există câteva obiective pe care le poţi vizita gratuit: un muzeu, o ţesătorie de mătase, o moschee. De asemenea, pe alei găseşti tarabe cu eşarfe şi suveniruri, iar preţurile sunt, bineînţeles, negociabile. După toate acestea, te poţi odihni o jumătate de oră la umbra unui portocal, în timp ce asculţi salahul (rugăciunea musulmană), care se aude din moscheea Süleymaniye Camisi.

    Cum nu poţi petrece o săptămână doar la plajă, riscând să te întorci bronzat într-o nuanţă prea închisă, poţi opta şi pentru alte excursii, cum ar fi un safari cu jeep-urile, disponibil atât pe timp de zi, cât şi seara, la preţul de 40 de euro, cu prânz inclus. Noi am plecat de dimineaţă, imediat după micul dejun. După o primă oprire în oraş, unde se adună convoiul de maşini, începe distracţia.

    Pe traseu, am făcut două opriri pentru poze, într-un loc de unde poţi admira portul şi panorama asupra oraşului, după care a urmat bătaia cu pistoale cu apă, pe placul tuturor, indiferent de vârstă. Este esenţial să ai prosoape şi haine de schimb, deoarece hainele ude nu se vor împăca bine cu temperaturile care scad pe măsură ce te adânceşti în munţi.

    Mai târziu, ne-am oprit într-un cătun pitoresc ascuns în munţi, unde, după ce am vizitat o casă veche de 100 de ani, ne-am odihnit la un ceai şi am mâncat pită şi roşcove coapte. Însoţitorii de grup ne-au făcut o demonstraţie de dans tradiţional şi nu s-au lăsat până nu ne-au convins şi pe noi să ne alăturăm. Am făcut, bineînţeles, şi cumpărături, iar bucuria a fost de ambele părţi: bătrânii satului erau fericiţi că au reuşit să vândă câte ceva, iar noi că am găsit eşarfe colorate şi suveniruri la preţuri derizorii.

    Obosiţi, ne-am îndreptat spre locul unde urma să luăm prânzul, care a inclus un fel principal  pui sau peşte proaspăt, din crescătoria restaurantului , servit cu garnitură de orez şi salată, şi o băutură răcoritoare fără alcool. Băuturile alcoolice se plătesc separat  o bere, de exemplu, costă cinci dolari. Un astfel de restaurant se numeşte piknik şi este amplasat pe cursul unui râu, în mijlocul naturii. Pe pontoane, sunt înşirate mese la care te aşezi pe saltelele amplasate direct pe podea; aceste popasuri dispun, de obicei, şi de tobogane sau trambuline, pentru cei care vor să facă baie în râu sau în bazinele special amenajate.

    La finalul zilei, ne-am întors nu obosiţi, ci cu bateriile încărcate şi cu regretul că s-a terminat. Luând în considerare, pe lângă atmosfera minunată, tot ce a fost inclus în preţ, consider că excursia merită fiecare cent din cei 40 de euro.

    altă experienţă de neratat este croaziera pe Mediterană, care costă tot 40 de euro, având incluse prânzul şi băuturi alcoolice şi non-alcoolice la discreţie. La 10 dimineaţa se pleacă din port, unde, datorită aspectului corăbiilor, m-am simţit ca într-un studio de filmare a producţiei Piraţii din Caraibe. De altfel, în urmă cu peste 2000 de ani, portul cetăţii era un cunoscut cuib de piraţi, înlăturaţi în cele din urmă de generalul roman Pompei.

    De-a lungul zilei, se fac patru sau cinci opriri în timpul cărora pasagerii pot înota în apele albastre ale mării, iar pentru cei care nu se descurcă, există veste de salvare. După primele două opriri am luat prânzul, care nu a fost, ce-i drept, extraordinar. A urmat petrecerea cu spumă, unde ne-am distrat foarte bine şi am dansat până la ultima melodie. După o excursie de aproximativ jumătate de zi ne-am întors, obosiţi, la hotel.

    Ne-a încântat şi plaja Kleopatra, despre care legenda spune că Marc Antoniu i-ar fi oferit-o în dar reginei Egiptului, şi care este situată printre cele mai bune plaje din lume, conform unui top realizat de TripAdvisor. Şi pe bună dreptate. Mărginită de stânci împădurite, cu nisip alb, încins, care te goneşte în apa curată, cu nuanţe de turcoaz, pare un colţ de rai din care nu ai vrea să mai pleci. Cu toate că era destul de aglomerată, acest aspect nu a reuşit să îi ştirbească în vreun fel farmecul.

    În apropierea plajei se află peştera Damlatas, cunoscută datorită proprietăţilor sale curative pentru afecţiuni respiratorii. Biletul de intrare costă mai puţin de doi euro, iar studenţii au, ca de altfel la mai toate obiectivele, un discount generos.

    Oraşul Alanya, în sine, are un farmec aparte. O plimbare pe bulevardul Ataturk, o oprire la terasele care te îmbie să te răcoreşti cu un fresh sau un ayran proaspăt, sau o tură de shopping sunt obligatorii. Şi nu mă refer la shopping în magazine, ci în bazarul care se întinde pe o rază de câteva străzi. Aici, orice este negociabil. Niciodată nu trebuie să plăteşti preţul afişat la raft, în caz că există, sau primul preţ pretins de vânzător. În majoritatea magazinelor găseşti haine, încălţăminte şi bijuterii copiate după branduri internaţionale sau case de modă celebre, mai bine sau mai prost realizate. Însă, pe lângă acestea, sunt numeroase buticuri cu suveniruri, dulciuri şi condimente, de unde cu greu te poţi abţine să nu iei tot ce îţi pică în mână. Dacă un magnet este un euro, îl obţii, cu siguranţă, la 50 de cenţi, deoarece vânzătorii coboară destul de uşor preţul la jumătate pentru majoritatea produselor.

    La sfârşit am lăsat destinaţia mea favorită, pe care am pus-o în capul listei pentru viitoarele concedii: Side. La intrarea în Side, oraşul care găzduieşte templul lui Apolo, mă simţeam ca într-un sit arheologic. Ruinele romane presărate la tot pasul îţi dădeau senzaţia că timpul a stat în loc şi că te afli într-un oraş părăsit de multă vreme. Totuşi, după puţin timp, au început să se ivească pe străduţe terase pitoreşti, umbrite de tufe imense de bougainvillea, sau floarea de hârtie, al cărei ciclamen electric contrasta cu zidurile prăfuite ale caselor. Tot ce vedeam era o încântare. Iar când am ajuns pe malul mării, simţeam că îmi vine să îmbrăţişez infinitul albastru şi să nu mai plec niciodată acasă.

    În ceea ce priveşte hotelurile din Alanya, cu siguranţă majoritatea se potrivesc pentru familiile cu copii, însă nu toate reprezintă destinaţia ideală şi pentru cupluri tinere sau pentru cei veniţi să petreacă concediul cu prietenii.

    Primele trei nopţi am fost cazaţi la hotelul Haydarpasha Palace. Când am ajuns în faţa acestuia, am avut sentimentul că mă aflu la intrarea în Disneyland. Hotelul are aspectul unui castel cu turle albastre, iar pe unul dintre ziduri era agăţat un drapel imens, reprezentând semiluna. De altfel, aproape toate hotelurile întâlnite erau dominate de pata roşie a steagului otoman.

    La intrare ne-a întâmpinat proprietarul hotelului, care ne-a ataşat personal brăţările cu care aveam acces la restaurantele şi barurile hotelului. Zilele următoare mi-au dovedit că nu a fost un gest izolat de amabilitate. Din timp în timp, îl vedeam ba pe plajă, ba la masă, mergând printre turişti pentru a vedea cum se simt şi dacă totul este în ordine. Nici de la distracţie nu a lipsit, deoarece seara am ciocnit un pahar la petrecerea ţinută în clubul hotelului. Apartamentele aveau o terasă spaţioasă şi două băi, una la parter şi una la etaj.

    Ca şi în alte complexuri hoteliere din zonă, pe malul mării se poate ajunge printr-un tunel, deoarece plaja este situată dincolo de şosea, la câteva minute de hotel. Apa şi nisipul erau curate, iar plaja încăpătoare dispunea de şezlonguri gratuite pentru clienţii hotelului. Pe plajă se află un teren de volei şi mai multe terase unde turiştii cazaţi la Haydarpaşa au acces gratuit. Mesele de tip autoservire au fost îmbelşugate, cu varietăţi din bucătăria internaţională. Pentru mai multă intimitate, clienţii pot opta să ia cina în restaurante à la carte, cu specific divers (turcesc, italienesc, sea food).

    Terenul a fost cumpărat în 2005, însă hotelul a fost deschis în urmă cu doi ani, cu o investiţie de 50 de milioane de euro, bani pentru care Dundar Oz, proprietarul hotelului, spune, în glumă, că le mulţumeşte băncilor. Finanţarea este obţinută pe zece ani, iar dobânzile sunt, în general, de 4-4,5% însă, din cauza devalorizării monedei locale din ultima perioadă, acestea au crescut la 5-6%.

    În primul trimestru al lui 2018, cifra de afaceri a crescut cu 70-80% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut. Investiţiile pe care Oz le-a făcut anul trecut s-au ridicat la aproximativ 300.000 de euro, direcţionate către achiziţionarea toboganelor şi construirea unei piscine încălzite, plus reparaţiile necesare. Patronul spune că în cadrul hotelulului, care are aproape 600 de camere, lucrează 400 de angajaţi, pe care îi adună însă cu greu. Din iulie până în septembrie, gradul de ocupare este de 100%, 60% dintre clienţii hotelului fiind reprezentat de familii cu copii, iar restul de 40%, de cupluri fără copii sau tineri proaspăt căsătoriţi, veniţi în luna de miere.

    După trei nopţi petrecute la Haydarpaşa, ne-am mutat la hotelul Granada Luxury Resort, unde am rămas două seri. Granada este un hotel pe care l-aş recomanda cuplurilor tinere sau celor care merg în concediu cu prietenii. Hotelul îşi primeşte oaspeţii începând cu 20 aprilie, iar la sfârşit de mai este ocupat 100%, până la sfârşitul lui noiembrie, când se închide. Unul dintre reprezentanţii hotelului mi-a povestit că 40% dintre clienţi sunt familii cu copii, iar 30%, cupluri fără copii, care vin pentru distracţie. El adaugă că, în vreme ce în mai 2017 gradul de ocupare al hotelului era de 60%, anul acesta a crescut până la 98%.

    Pe primul loc în topul naţionalităţilor din care fac parte clienţii hotelului se situează ruşii, care anul trecut reprezentau 60% din turişti, urmaţi de nemţi, turci şi români. Hotelul nu dispune de plajă, ci de un ponton cu şezlonguri şi o serie de piscine. Camerele sunt destul de spaţioase, cu balcon. Primul minibar este gratuit, însă al doilea este contra cost. Distracţia începe la 21.00, în clubul din exterior, unde DJ-ul chiar ştia să îşi facă treaba, iar după două-trei ore se mută în clubul hotelului, unde muzica nu mai este atât de antrenantă. Am prins, de asemenea, şi un concurs de miss, care a fost, cu siguranţă, atracţia serii pentru turistele şi turiştii dornici de distracţie.

    Hotelul unde am fost cazaţi în ultimele două seri, Eftalia Ocean, este unul cu pretenţii de cinci stele, care nu se ridică însă la nivelul aşteptărilor. Piscinele compensează într-o oarecare măsură plaja îngustă şi apa destul de murdară, cum erau, de altfel, prosoapele şi şezlongurile. La Eftalia, media de vârstă a turiştilor părea de 5-10 ani, aşa că pare o alegere potrivită pentru familiile cu copii. Felurile de mâncare nu erau foarte variate, iar cocktailurile şi shoturile se plăteau separat. Camera a fost însă spaţioasă şi curată, cu balcon, iar minibarul conţinea doar băuturi răcoritoare.

    La demisolul tuturor celor trei hoteluri existau magazine de unde se puteau cumpăra, printre altele, haine, jucării, colace, saltele de plajă şi suveniruri. Preţurile sunt puţin mai ridicate decât în magazinele din oraş, însă, în caz că ţi-ai uitat acasă loţiunea de plajă sau costumul de baie, magazinele sunt binevenite. De asemenea, hotelurile aveau sauna gratuită şi servicii de coafor, tatuaje cu henna şi masaj contra cost. Mai adaug doar că este ideal să ai în bagaj un fier de călcat de mici dimensiuni, deoarece hotelurile oferă acest serviciu doar contra cost.
    Ca o concluzie, Alanya este cu siguranţă o destinaţie ideală pentru un concediu în familie, iar preţurile din Turcia sunt accesibile. Dacă nu ştiţi ce să alegeţi între all inclusive şi ultra all inclusive, patronii hotelurilor spun că diferenţa este dată de calitatea băuturilor: în timp ce la all inclusive sunt servite băuturi locale, serviciul ultra all inclusive oferă băuturi de import. Iar în ceea ce priveşte valuta folosită, este preferabil să aveţi dolari, deoarece în multe locuri turcii pun semnul egal între dolar şi euro şi vă vor cere aceeaşi sumă indiferent de moneda pe care o folosiţi.

  • Business Magazin a premiat „generaţia oamenilor cu foame”

    ala Business MAGAZIN pentru Tineri manageri de top, ajunsă la a 13-a ediţie, s-a dovedit a fi cu noroc pentru 100 de antreprenori şi manageri. Evenimentul desfăşurat la Radisson Blu a avut în centru conceptul de iManager – lider în era tehnologiei.

    Gazdele ediţiei din acest an au fost Ioana Matei şi Bogdan Angheluţă; primul care a urcat pe scenă a fost Cristian Hostiuc, directorul editorial al Business MAGAZIN, care a vorbit despre importanţa noii generaţii în peisajul actual de business. „Trăiţi o perioadă extraordinară, o să vă amintiţi la pensie despre cum a fost acest lung drum – sau scurt drum –  al vieţii voastre economice şi al vieţii voastre profesionale. Noi suntem memoria vie a ceea ce se întâmplă în economie, suntem cronicarii vremurilor, vedem cum creşteţi, vedem cum vă prăbuşiţi, iar bucuria noastră şi la creştere, şi la cădere este de a scrie povestea voastră”, a spus Cristian Hostiuc.

    Diana Nedea, proprietara Diane Marie Studio, a fost prima care a urcat pe scenă pentru a ridica premiul. Deşi în 2006 lucra în IT, în cadrul armatei, antreprenoarea spune că dacă ar fi să o ia de la capăt ar alege „aceeaşi cruce, deoarece nu cred că m-am plicitisit nici măcar o zi în ultimii şapte ani. Sunt alte provocări zi de zi, producţia este creativă, nu mă pot plictisi”. Şi pentru că tema serii a fost tehnologia, referindu-se la ipoteza în care roboţii ar putea înlocui angajaţii în domeniul său de activitate, Diana Nedea a spus că „se pot face pantofi automatizat, însă niciodată nu vor avea aceeaşi calitate şi aceeaşi atenţie pentru detaliu cum are o pereche de pantofi lucrată manual”.

    Cel de-al doilea premiant al serii a fost Romulus Oprica, senior researcher şi fondator al Brandberry, cel care în urmă cu 13 ani se străduia să crească compania pe care o lansase cu un an înainte. „2006 a fost un an de vândut servicii exotice în Braşov, unor oameni care nu aveau nevoie de aşa ceva”, şi-a amintit el. „Ţinta pentru următorii zece ani este să atingem milionul de euro. Deocamdată am atins doar milionul de lei, anul trecut. Nu este o sumă nici mare, dar nici mică pentru o companie locală”, a mai spus Romulus Oprica.

    Răzvan Nica, director general al BuildGreen, a început să lucreze în domeniul sustenabiltăţii construcţiilor în urmă cu aproximativ 10 ani, lucrând ca project manager pentru dezvoltatori. „În acest moment, nu consider că va urma o nouă criză în domeniul imobiliar, cred că în ultimii doi ani a fost o creştere mai accelerată datorită crizei precedente. Consider că piaţa se va aşeza”, a declarat tânărul manager referindu-se la grijile legate de zona imobiliară.

    O altă premiantă a serii a fost Anemari Ionescu, head of business & platform solution, Atos România, pe care cei 17 ani de tenis de masă au modelat-o în ceea ce este astăzi. „Să fii numărul unu într-un domeniu te ajută să fii pregătit mental să fii numărul unu în orice alt domeniu”, a spus ea. Cum a ajuns însă în IT? „Am ales şcoala şi am urmat dreptul, având convingerea că voi deveni judecător, însă am sfârşit în IT. Aici este menirea mea”, a încheiat Anemari Ionescu.

    Florinela Cîrstina, director spital & quality and regulatory medical director la Medicover, a vorbit despre importanţa tot mai mare a tehnologiei şi despre zona de inovaţie pe care toate businessurile se concentrează din ce în ce mai mult. Ca un scurt comentariu vizavi de sistemul medical românesc, ea a spus că „aş încerca să fac totul mai uman, pentru că medicii sunt prea duri”.

    Vlad Valeriu Iftime, director general la Vestra Industry, a mărturisit că „este complicat (să faci business naţional din Botoşani – n.red.) din punctul de vedere al mentalităţii – ai un anumit  handicap de provincie pe care trebuie să îl depăşeşti”. În ceea ce priveşte impactul tehnologiei asupra domeniului său de activitate, Vlad Valeriu Iftime crede că automatizarea proceselor uşurează munca şi creează un mediu de lucru mult mai sigur. „În următorii 10 ani, în domeniul nostru, al furnizorilor de echipamente, cred că partea de servicii va creşte foarte mult”, a mai spus el.

    Un alt premiu i-a fost înmânat lui Philipp Tippel, director zona de producţie Moldova Sud, Divizia Upstream în cadrul OMV Petrom „Înainte de a veni în România, am lucrat în Germania, în Statele Unite şi în multe alte locuri. Cred că fiecare ţară are lucruri bune şi lucruri rele, dar ceea ce m-a impresionat în România este numărul mare de manageri tineri”, a spus Philipp Tippel.

    Ştefan Buciuc, directorul executiv al direcţiei de social banking din cadrul BCR, a mulţumit în primul rând colegilor săi: „Nu aş fi aici fără echipele, oamenii cu care am lucrat. Este foarte important cum ne construim ca oameni şi ca societate”. El a atras atenţia că „este important să ieşim din bula noastră urbană şi să mergem către cele 8 milioane de oameni care sunt în pragul sărăciei în România şi să le oferim libertatea de alegere”.

    Andrei Ion, managing director, CEB/SHL Talent Assesment România, a fost un alt premiant al galei Business Magazin. Vorbind despre diferenţele dintre popoare (în special în zona celor activi pe piaţa muncii), el a remarcat câteva caracteristici ale românilor: „Tindem să fim mult mai obedienţi faţă de autoritate, distanţa faţă de putere este mai mare în România. O altă diferenţă ţine de faptul că luăm decizii în funcţie de ce e bine pentru ceilalţi, nu pentru noi. Individualismul în România nu este atât de puternic dezvoltat dacă ne comparăm în special cu alte economii, precum cea a Statelor Unite sau a Olandei. O a treia caracteristică se observă la testele care măsoară aptitudinile cognitive, unde stăm mai prost decât majoritatea ţărilor din vestul Europei şi din continentul nord – american”, a spus Andrei Ion.

    „Puţină inconştienţă în viaţă ajută”, a spus Laurenţiu Ispir atunci când a urcat pe scenă pentru a-şi ridica premiul. Actual partener al Oresa Ventures, el a fost primul redactor-şef al revistei Business MAGAZIN. Ispir a remarcat că „în presă înveţi să procesezi informaţiile foarte repede şi să faci legături, să administrezi presiunea, ai deadline-uri. În cei 4-5 ani de jurnalism mi-am dezvoltat sinapse cât pentru toată viaţa”. Întrebat ce titlu ar da carierei sale, Laurenţiu Ispir a răspuns simplu: curiozitatea. Iar pentru a descrie generaţia de tineri din care face parte, a spus: „Generaţia oamenilor cu foame!”.

    După premiere, la cocktail, invitaţii au putut schimba păreri, impresii şi mai ales cărţi de vizită. Mulţumim tuturor participanţilor şi aşteptăm propunerile dumneavoastră pentru cea de-a 14-a ediţie. Ne vedem la anul!

  • Ce a răspuns MAI la întrebarea „Ce înregistrează radarul dacă merg pe un drum cu 160 km/h iar din faţă bate vântul cu 120 km/h”. Răspunsul a devenit viral

    Un utilizator de Facebook a întrebat pe pagina oficială a Ministerului Afacerilor Interne – „Dacă merg pe un drum cu 160 km/h iar din faţă bate vântul cu 120 km/h, ce viteză înregistrează radarul ascuns prin boscheţi? Ia jucaţi-o p’asta!”

    Răspunsul autorităţilor a devenit viral.

    „ 1. Având în vedere că limita maximă de viteză pe un drum naţional este 100 km/h, ceea ce va înregistra aparatul radar va fi o amendă foarte mare plus 90 de zile suspendare a permisului de conducere.

    2. Dacă vântul are o viteză de 120 km/h, vă sfătuim să staţi acasă…nu de alta, dar deja vorbim despre uragan şi riscaţi să vă treziţi pe maşină cu copaci, elemente de construcţii sau chiar boscheţii de care spuneaţi!

    3. Până să o “jucăm p’asta!”, vă recomandăm să circulaţi cu viteza legală…ca să nu vă jucaţi cu viaţa dumneavoastră şi a celorlalţi participanţi la trafic!
    O zi frumoasă şi cu zâmbet să aveţi!”.

     

  • Şofer din România, întrebare pentru Poliţie: “Dacă merg pe un drum cu 160 km/h iar din faţă bate vântul cu 120 km/h, ce viteză înregistrează radarul ”. Răspunsul poliţiştilor:

    Ministerul Afacerilor Interne, Romania: „Întrebare primită pe Facebook MAI – “Dacă merg pe un drum cu 160 km/h iar din faţă bate vântul cu 120 km/h, ce viteză înregistrează radarul ascuns prin boscheţi? Ia jucaţi-o p’asta!”

    Răspuns:
    1. Având în vedere că limita maximă de viteză pe un drum naţional este 100 km/h, ceea ce va înregistra aparatul radar va fi o amendă foarte mare plus 90 de zile suspendare a permisului de conducere.

    2. Dacă vântul are o viteză de 120 km/h, vă sfătuim să staţi acasă…nu de alta, dar deja vorbim despre uragan şi riscaţi să vă treziţi pe maşină cu copaci, elemente de construcţii sau chiar boscheţii de care spuneaţi!

    3. Până să o “jucăm p’asta!”, vă recomandăm să circulaţi cu viteza legală…ca să nu vă jucaţi cu viaţa dumneavoastră şi a celorlalţi participanţi la trafic!
    O zi frumoasă şi cu zâmbet să aveţi!”