BusinessMagazin

Tag: cristian hostiuc

  • Nu e bine să fii prea aproape de şefi. Dacă te văd că munceşti, că poţi, îţi dau de lucru, faci ore suplimentare, rămâi peste program, te caută de sărbători, dar în final nu te plătesc în plus. Aşa că e mai bine să păstrezi distanţa

    La începutul lunii septembrie, am asistat/am ascultat fără să vreau, fiind la o masă alăturată la o trattoria, la o discuţie extrem de interesantă între un el şi o ea, de în jur de 35 – 40 de ani, corporatişti, despre ce părere au despre vremurile actuale, despre cum este în corporaţiile unde lucrează. Din discuţia dintre cei doi am înţeles că lucrează la Bucureşti pentru două multinaţionale franceze cu operaţiuni globale, fiind parte din echipe internaţionale.

    El, care a vorbit mai tot timpul, lucrase înainte la compania unde lucrează ea acum şi îi dădea mai multe sfaturi. El era foarte nervos pe angajatorul lui, pe francezi, pentru că i-au distrus concediul, obligându-l să-şi ia concediul în august, atunci când şefii lui, francezii, pleacă în vacanţă şi închid biroul.

    „Dar poate eu nu voiam să-mi iau concediul în august, când este căldură”, era remarca lui. „Concediul este făcut după nevoile lor, nu după ale mele”, comenta el. „M-au obligat să-mi iau 10 zile legate şi nu am putut să le sparg, cum aveam eu nevoie. Dacă spui că nu vrei să-ţi iei atunci concediul, că vrei în iulie, se uită urât la tine, te izolează imediat, nimeni din echipă nu mai vorbeşte cu tine, că eşti pe lista neagră, ajungi un boschetar şi până la urmă te fac să pleci. Asta apropo de faptul că ţi se spune că angajaţii au drepturi. Conform legii, poţi să-ţi iei concediul când vrei, dar practic compania îţi spune ea când să-ţi iei”, menţiona el.

    „Se comportă ca şi cum ei sunt stăpânii şi eu sunt sclavul. Dacă aşa se comportă cu mine, aşa mă voi comporta şi eu cu ei, îi voi fenta cât pot şi pe unde pot”, a continuat el.

    Cei doi corporatişti comentau un mod de lucru intern: dacă un client al companiei spunea că nu are nevoie de tine 22 de zile, cât este luna, ci numai 15 zile, restul zilelor te pun să-ţi iei concediu pentru că nu câştigă bani cu tine.

    „Nu înţelegeam de ce în fiecare lună mă puneau să-mi iau zile libere sau de concediu, până am aflat că cei pentru care lucram pentru contract plăteau doar un anumit număr de zile, iar compania mea nu voia să mă plătească pentru restul zilelor din lună.”

    Ea se plângea că francezii i-au adus tineri care nu ştiu nimic ca să-i pregătească, ca să-i coordoneze, ca să le arate ce au de făcut şi cum, şi „totul pe timpul meu”. „Da’ de ce nu-i învaţă francezii, pe timpul lor?”

    El îi spunea ei că în toate şedinţele trebuie să se facă meeting report, ca să se ştie ce s-a stabilit, cine e responsabil şi pentru ce. „Dacă nu e scris, nimeni nu mai recunoaşte, în special şefii, care sunt cei responsabili de proiect”, spunea el.

    „Urăsc meeting report-ul, dar este foarte folositor”, a adăugat el. El mai spunea că dacă lucrurile merg naşpa într-un proiect, totul se sparge la Bucureşti, la noi, pentru că francezii nu-şi asumă nimic. Ei vin numai cu „vrăjeli de Hollywood“.

    El spunea că francezii lui, când românii au câte o idee, când vin cu o soluţie la o problemă, le spun ironic: „Amicii noştri români au o propunere”, iar când indienii (lucrau şi cu India) vin şi ei cu propuneri, francezii le spun „micii indieni”.

    El îi spunea că, din experienţa lui, cu cât lucrezi mai aproape de şefi, cu cât arăţi că poţi şi vrei să munceşti, cu atât îţi vor cere să lucrezi mai mult, să faci ore suplimentare la greu, nu contează că programul s-a terminat, dar nu te plătesc în plus, îţi dau e-mailuri continuu, te caută de sărbători, când vin la Bucureşti îţi spun: „Ia-mă de la aeroport, du-mă la restaurant, du-mă acolo”, ajungi valetul lor.

    „Aşa mi s-a întâmplat mie”. Inevitabil, discuţia dintre ei ajunge şi la ce se întâmplă în economie, unde lucrurile sunt naşpa, iar preţurile au crescut (uite cât a ajuns o pizza şi este doar aluat şi brânză).

    El spunea că nu mai vrea să petreacă zile de vacanţă în ţară, unde totul a ajuns foarte scump, serviciile sunt foarte proaste, chelnerii se comportă ca şi cum ţi-ar face un favor, nu că îi plăteşti tu pentru ceea ce fac.

    Oricum, comenta el, „în tristeţea asta de ţară” vin toţi obosiţii, toţi expiraţii, referindu-se la Depeche Mode sau Robbie Williams. „Să vină Katy Perry sau Taylor Swift, şi mai vorbim.”

    El spunea că nu-i mai plac oamenii, că nu mai vrea să mai meargă în grupuri mari, nu mai vrea să meargă cu gaşca, unde toţi fac acelaşi lucru, iar dacă nu ai bilete la Coldplay (concertul de la anul) nu exişti.

    El crede că merge din ce în ce mai prost ca ţară, că suntem plini de drogaţi şi boschetari şi că politicienii vorbesc numai despre pensii şi asistaţi, iar „de noi, care muncim, nu vorbeşte nimeni”.

    Ceea ce este şi adevărat – remarca mea.   

  • Un avertisment al pieţelor financiare. Asistând la incertitudinea fiscală promovată de premierul Ciolacu, la tensiunile politice dintre PSD şi PNL, ştiţi care este prima întrebare pe care o pun acum investitorii străini şi analiştii externi: Ce se va întâmpla dacă AUR va câştiga alegerile şi dacă George Simion are şanse să devină preşedintele României.

    Vineri seară, agenţia de rating Fitch a anunţat că menţine perspectiva stabilă pentru ratingul de ţară al României (dacă scade ratingul intrăm în categoria junk pentru investiţii, ceea ce ar fi o catastrofă), iar acest lucru a fost salutat imediat de Marcel Boloş, ministrul Finanţelor, care susţine că anunţul Fitch reprezintă “o recunoaştere a eforturilor noastre continue pentru a controla deficitul bugetar şi ne oferă un cadru solid pentru a continua să dezvoltăm şi să implementăm politici fiscale responsabile şi proiecte de infrastructură care să sprijine creşterea pe termen lung”.

    https://www.zf.ro/eveniment/reactia-marcel-bolos-ministrul-finantelor -dupa-anuntul-agentiei-22120377

     

    România este în groapă cu deficitul bugetar, iar ministrul Finanţelor crede că este o recunoaştere a eforturilor fiscale ale guvernului, în condiţiile în care nu avem un pachet fiscal clar.

    Problema este că această menţinere a ratingului, care este doar un Power Point făcut de un analist pe baza unor date trecute, nu ţine loc de 40 de miliarde de lei, adică 8 miliarde de euro, cât ar avea nevoie guvernul Ciolacu să acopere gaura bugetară suplimentară, extrapolată pe tot anul, cu care se confruntă acum România.

    Această gaură bugetară suplimentară se adaugă la deficitul bugetar de 64 de miliarde de lei, aprobat deja la începutul anului, ceea ce înseamnă o gaură totală de peste 100 de miliarde de lei.

    De când guvernul Ciucă, şi acum guvernul Ciolacu, au aflat cu stupoare, în aprilie, că avem această gaură suplimentară, economia a început să se dea peste cap din cauza zvonurilor, discuţiilor şi informaţiilor vehiculate privind majorările de taxe şi impozite care vor urma.

    De patru luni, de când a preluat guvernul, premierul Ciolacu este într-un exerciţiu continuu de declaraţii politice, în condiţiile în care companiile, investitorii, oamenii care vor fi afectaţi de modificările fiscale, încearcă să îşi facă nişte calcule ca să vadă cum stau cu bugetul lor.

    Deşi problema găurii bugetare este ştiută încă de la finalul primului trimestru, nici până acum când intrăm deja în trimestrul IV, guvernul Ciolacu nu a fost în stare să iasă cu ceva concret care să permită fiecăruia să îşi facă socotelile.

    De patru luni, guvernul, Ministerul Finanţelor, tot aparatul de stat se chinuie să găsească formula prin care să impoziteze multinaţionalele care îşi diminuează profitul în România sau să impoziteze profitul prea mare pe care îl au băncile.

    În tot acest timp, pierdut, companiile, investitorii au pus investiţiile şi angajările pe “hold”, iar bugetele au început să fie revizuite în sens negativ, luându-se în considerare posibilele majorări de taxe şi impozite.

    În timp ce toată administraţia publică stă cu ochii pe alegerile politice de la anul şi pe menţinerea în funcţie, banii din PNRR – peste 6 miliarde de euro – stau degeaba în conturile valutare de la BNR, aşteptând să fie cheltuiţi.

    Şi pentru că firmele, investitorii şi personele fizice au pus totul pe “hold”, pentru ca nu ştiu ce se întâmplă, băncile nu mai au cerere de credite sau nu mai dau credite din motive de risc, preferând să îşi ţină excesul de lichiditate, de miliarde de lei, la Banca Natională, unde primesc o dobândă de 6% pe an, fară niciun risc. Conform calculelor ZF, băncile au in conturile BNR 23 de miliarde de lei, care practic stau degeaba.

    https://www.zf.ro/banci-si-asigurari/excedentul-de-lichiditate-pe-piata-interbancara-in-august-aproape-23-22121134

     

    Pentru că nu există predictibilitate, pentru că BNR nu poate să dea semnalul scăderii dobânzilor din motive de inflaţie şi deficit bugetar, piaţa imobiliară este într-o scădere evidentă, tranzacţiile au scăzut cu 30% iar cererea de credite se reduce. Mădălina Teodorescu, vicepreşedintele BRD pe retail, spune că soldul creditelor ipotecare/ imobiliare a intrat deja pe minus, iar o îmbunătăţire a situaţiei nu prea se vede. Tranzacţiile imobiliare totale au o pondere de 7% în PIB, iar acum nu mai aduc niciun plus la creşterea economică.

    Pe fondul scăderii puterii de cumpărare, piaţa de retail îşi reduce vizibil creşterea, lovind în consum.

    Industria, principala componentă a PIB-ului cu o pondere de 22%, a avut un minus de 3% în prima jumătate de an, ceea ce a redus din creşterea economică. Industria din România depinde de pieţele occidentale, în special de Germania, care la rândul ei depinde de ce se întâmplă în China, iar acolo situaţia nu este aşa bună.

    Trecerea industriei mondiale auto spre zona electrică a început să lovească şi în România, producătorul japonez Yazaki anunţând că închide fabrica de componente auto din Buzău, din cauza pierderii unui client la nivel mondial, iar la Ploieşti reduce numărul locurilor de muncă.

    https://www.zf.ro/zf-24/trendul-mondial-trecere-masinile-electrice-loveste-romania-yazaki-22118547

     

    Iar acesta este doar începutul a ceea ce va urma în industria auto mondială, care va lovi să România. Iar industria auto are o pondere de aproape 10% în PIB-ul nostru. Cu ce poţi să inlocuieşti închiderile care vor urma în industria auto având în vedere că totul este global, iar la nivel naţional nu cred că există un plan de reconversie, nici a producţiei, nici a zecilor de mii de oameni care vor fi daţi afară.

    În primul semestru, unde creşterea economică a scăzut de la 2,4%, la cât erau aşteptările, la 1,7%, economia a fost ţinută pe plus de centrele de IT şi de construcţiile publice de infrastructură, care sunt bazate pe fondurile europene.

    Să vedem cum va reacţiona industria IT&C la propunerea guvernului de a renunţa la facilităţile fiscale din acest sector, propunerea fiind ca IT-iştii care au salariul de peste 10.000 de lei brut pe lună să plătească impozitul de 10%. Deja companiile din IT au anunţat că acest impact fiscal le va pune în situaţia de a face restructurări, mai ales că şi comenzile externe au început să se reducă.

    În timp ce economia scade în fiecare zi, din motive externe – recesiunea în Europa, China – dar şi din motive interne, premierul Ciolacu anunţă ca o mare victorie că a obţinut de la Bruxelles permisiunea majorării deficitului bugetar, ceea ce Comisia Europeana oricum o dădea, singura discuţie fiind procentul de creştere a deficitului.

    Problema este că pachetul fiscal vehiculat, plin de formule matematice de impozitare a profiturilor, nu va fi de ajuns să acopere gaura bugetară, nu de anul acesta, ci de anul viitor. 

    https://www.zf.ro/eveniment/exclusiv-zf-calculeaza-ajustorul-fiscal-companii-banci-determina-22117233

     

    Tuturor le este frică de ce va urma anul viitor din punct de vedere politic, având în vedere că sunt patru rânduri de alegeri, iar AUR creşte în sondaje în fiecare zi.

    Pieţele financiare externe au început să devină nervoase uitându-se la tot acest bâlci fiscal, unde nimic nu este concret şi nimeni nu îşi poate face calcule. Investitorii au nevoie să ştie care sunt modificările de taxe şi impozite şi ce impact au aceste modificări asupra inflaţiei, dobânzilor la lei, cursului valutar şi economiei. Toată lumea a înţeles că urmează modificări fiscale, dar de patru luni toată lumea trăieşte pe zvonuri şi incertitudini.

    Investitorii străini de portofoliu au împrumutat România, în prima parte a anului, cu miliarde de euro prin achiziţia de titluri de stat în lei, influx care a susţinut scăderea dobânzilor la lei şi stabilitatea cursului valutar în euro.

    În toamna anului trecut, Ministerul Finanţelor se împrumuta cu 9% la lei, iar ROBOR era de 8,2%, iar acum Ministerul Finanţelor se împrumută cu 6,4%, iar ROBOR este de 6,4%.

    Toată această scădere a dobânzilor, plus stabilitatea cursului valutar, a venit  ca urmarea a banilor investitorilor străini de portofoliu, nu datorită realizărilor guvernului Ciucă şi Ciolacu.

    Problema este că diferenţialul de dobândă dintre România si Europa şi SUA s-a micşorat vizibil între timp, iar diferenţialul de dobândă actual nu mai acoperă riscul aşteptat de investitori.

    Deja se simte un pas înapoi din partea investitorilor străini pe piaţa titlurilor de stat, iar această incertitudine fiscală menţinută de guvernul Ciolacu începe să ne usture. După cum a spus la ZF Live, Cristian Sporiş, vicepreşedinte Raiffeisen Bank, investitorii intră ordonat, dar când ies s-ar putea să iasă dezordonat şi atunci vom avea mari probleme.

    Investitorii străini au ajuns să deţină aproape 25% din datoria publică a României, care a urcat la jumătatea acestui an la 876 de miliarde de lei, reprezentând 55% din PIB. Ca o aducere aminte, în criza din 2008/2009, România avea o datorie publică de numai 10% din PIB, iar PIB-ul era la jumătate faţă de cât este acum, deci vă daţi seama ce impact ar putea avea acum o criză ca atunci.

    Nu ştiu dacă aţi observat dar cursul valutar a urcat la 4,96 lei pentru un euro, iar BNR pare că vrea să lase cursul mai liber.

    Plus că BNR nu mai înregistrează o creştere a rezervelor valutare în valuta, ceea ce s-a întamplat în prima jumătate a anului.

    Toată această incertitudine fiscală, azi se pune o taxă – impozitarea cu 10% a câstigurilor din titluri de stat, mâine se scoate- afectează relativa stabilitate economică şi politică de care a beneficiat România în ultimii 2 ani.

    Toate aceste cârpeli fiscale – majorări de taxe şi impozite punctuale, mai mult făcute pentru a dat bine la public că guvernul taxează luxul, decât pentru a strânge bani, nu vor acoperi gaura bugetară de anul acesta şi nici cea de anul viitor când toata lumea va avea nevoie de bani într-un an electoral.

    Mai devreme sau mai târziu tot se va ajunge la creşterea TVA, care aduce cel mai repede şi cei mai mulţi bani la buget.

    Dacă acum patru luni, când intram în vară, premierul Ciolacu ar fi majorat TVA cu 3 pp de la 19% (rata reală este de 16%) la 22%, şocul ar fi fost deja absorbit în economie acum, iar pieţele financiare s-ar fi liniştit.

    Aşa, vom avea o toamnă economică si politică de foc şi vom intra în anul politic 2024 cu o coaliţie PSD-PNL care ar vrea mai degrabă să se despartă, decât să guverneze împreună, având în vedere pierderile electorale pe care le vor înregistra.

    Stiţi care este acum prima întrebare a investitorilor străini şi a analiştilor externi? Cât are AUR în sondaje şi dacă va câştiga alegerile, cine va guverna România dacă AUR ajunge la putere şi dacă George Simion are şanse să ajungă preşedintele României.

    Niciun investitor nu vrea să îşi ia riscul unui derapaj financiar (creşterea cursului valutar şi  dobânzilor la lei), derapaj economic – recesiune şi scăderea economică şi a unui derapaj politic (lipsa unui guvern stabil şi a unui preşedinte proeuropean şi pro NATO, mai ales în contextul continurii războiului din Ucraina).

     

  • Un trend care a pornit din America şi începe să bată discret şi la uşa companiilor/ multinaţionalelor de pe piaţa românească: salariile oferite pentru middle şi top management încep să se mai reducă, bonusurile sunt mai rare, iar organigramele intră într-un proces de ajustare

    Acum două săptămâni, în numărul din 22 august al The Wall Street Journal, cel mai important de business din lume, am citit un articol care s-ar putea să indice un trend care începe să se formeze la americani şi s-ar putea să fie exportat pe piaţa europeană, chiar şi în România, asta dacă nu este deja prezent, dar încă nu a ieşit la suprafaţă.  

    Companiile nu mai supralicitează cu pachetele salariale pentru poziţiile de middle şi cele de top ci dimpotrivă, încep să scadă pachetele salariale oferite în noile procese de recrutare.

    Conform articolului din The Wall Street Journal – Companies Cut Pay for New Hires As Shortage of Workers Eases -, companiile americane au început să ofere acum pachete salariale mai mici decât cele oferite în 2022/2021. Bineînţeles că nu toate.

    Pentru că piaţa muncii s-a mai răcit, în special pentru poziţiile de middle şi de top mai ales din sectorul tehnologic, angajatorii/companiile s-au repliat imediat şi au redus salariile oferite la angajare cu 10-20%. În articolul din ziarul de business american sunt date câteva exemple. Disponibilizările masive din zona tehnologiei, de la marii giganţi, au început să inunde piaţa cu oameni de un anumit nivel, cu salarii superioare, care acum sunt în căutarea unor alte joburi. Astfel, s-a creat o presiune pe piaţă în sens contrar tendinţei din ultimii ani, iar celelalte companii încearcă să profite punând salarii mai reduse, având în vedere că oferta a mai crescut.

    Piaţa muncii nu s-a îngheţat, nu este vorba de şomaj, dar salariile oferite de către companii s-au mai ajustat.

    Având în vedere condiţiile economice – inflaţie, dobânzi mari, apropierea de recesiune -, companiile au început să îngheţe angajările, au pus investiţiile pe hold. Mai mult decât atât, încep să se întocmească planuri de restructurare, în cazul în care se va pune această problemă.

    Ce are a face acest lucru cu România, unde cererea de forţă de muncă este mai mare decât oferta sau unde cererea de programatori este mai mare decât ceea ce poate să ofere şcoala şi piaţa?

    De la finalul anului trecut, valul din America din tehnologie a ajuns puţin şi pe piaţa românească, fiind afectaţi cei care lucrau remote pentru companiile americane. Tarifele orare au mai scăzut, contractele s-au mai diminuat sau chiar s-au încheiat.

    Nu ştiu dacă aţi observat, dar şi la noi piaţa s-a mai „răcit“ puţin, companiile nu mai aruncă cu banii, pachetele salariale extrem de generoase au dispărut, proiectele nu mai sunt din abundenţă.

    Bineînţeles că cererea pentru IT-işti, pentru programatori, pentru ingineri este în continuare acolo, dar depinde de preţ.

    La finalul lunii iulie, la ZF Live, Doina Vîlceanu, Chef Marketing Officer la ContentSpeed, o companie care furnizează soluţii pentru magazinele online, a menţionat că a început să primească CV-uri de care nu s-ar fi putut atinge în anii anteriori şi, mai mult decât atât, discuţiile pe tema pachetului salarial au devenit mult mai rezonabile, din perspectiva angajatorului. Înainte, dacă aveai nevoie de cineva preţul îl făcea angajatul, dar acum s-a mai schimbat puţin piaţa.

    Dacă stai de vorbă cu directorii de HR care activează în IT sau cu head-hunterii din IT, îţi vor spune că piaţa s-a mai schimbat puţin, multe companii au îngheţat angajările sau fac angajări doar dacă au proiecte suplimentare. Tarifele orare nu mai sunt atât de generoase. Poziţiile de senioritate cu pachete salariale mari încep să fie puse sub semnul întrebării pentru simplul fapt că în piaţă poţi să găseşti oameni la un preţ mai bun. Mulţi IT-işti în zona superioară de salarii lucrează pe firmă, aşa că contractul poate fi reziliat destul de simplu.

    Bineînţeles că în continuare sunt diferenţe salariale între România, ţările din Europa şi America, dar se pare că diferenţele nu mai sunt atât de mari, cel puţin în comparaţie cu Europa.

    Anunţul guvernului că vrea să elimine reducerea impozitului pe venit de 10% pentru salariile care depăşesc 10.000 de lei brut, adică 2.000 de euro, a stârnit un val de critici extrem de puternic. Liderii organizaţiilor care reunesc companiile din IT, în special companiile româneşti, susţin că această eliminare a facilităţii de 10% va reduce din competitivitatea companiilor româneşti şi IT-iştilor români.

    Eliminarea acestei facilităţi înseamnă foarte mult pentru bugetul salarial al unei companii din IT care, dacă nu are suficientă forţă, nu poate transfera către client această eliminare a facilităţii fiscale.

    La noi, întotdeauna, discuţiile salariale pornesc de la salariul net. Dacă s-ar elimina facilitatea fiscală de 10%, angajatul ar rămâne cu acelaşi salariu pentru că a fost negociat la nete, în schimb commpania va fi nevoită spă mărească bugetul de salarii cu 10%. Această majorare s-ar putea să nu fie transferată clienţilor. Aici depinde de puterea fiecăruia.

    Sunt companii care şi-au anunţat angajaţii care lucrează pe diverse forme că nu vor suporta ele eliminarea facilităţii de 10% pentru că nu o pot tranfera clienţilor şi, ca atare, salariile angajaţilor vor trebui să fie ajustate cu 10%, în sensul reducerii acestora, chiar dacă discuţia a fost pe net.

    Pe piaţă, pe la colţuri, începe să se discute că în alte multinaţionale, altele decât din IT, organigramele au fost îngheţate în special pentru poziţiile de middle şi de top, chiar începe să se vorbească de anumite ajustări în organigramă, şi nu în ultimul rând se discută reducerea pachetelor salariale. Aici vorbim despre bonusuri şi alte beneficii şi mai puţin despre salariile în sine.

    Dacă discuţi cu head-hunterii şi cu directorii de HR din aceste multinaţionale, ca strategie de marketing ei scot pe piaţă poziţii în companie, dar mai degrabă pentru a testa piaţa, pentru a vedea ce CV-uri primesc şi mai ales pentru a vedea care sunt solicitările salariale. În funcţie de acest lucru, încep să se ajusteze politicile de recrutare efectivă şi de salarii la nivel intern. Multe businessuri nu mai cresc, de la centru se cer ajustări pentru îmbunătăţirea marjelor, asta într-o variantă fericită. Să nu se ajungă la solicitări de reduceri de angajaţi.

    Piaţa muncii este fierbinte doar la nivelul de entry-level, acolo unde este nevoie de muncă fizică, acolo unde este nevoie de oameni care să aibă salarii mai mici şi unde nu pot fi înlocuiţi de automatizare sau digitalizare.

    Când se ajunge la birouri, lucrurile încep să se schimbe.

    Din datele statistice, piaţa muncii de la noi, la nivel general, este încă este destul de caldă, există o presiune pe creşterile salariale, dar atenţie, ele sunt la entry-level sau imediat poziţia următoare. Nu este vorba despre salariile de middle şi de top. Acolo unde, după cum spune George Butunoiu, unul dintre cei mai cunoscuţi head-hunteri, salariile s-au mai temperat şi chiar s-au mai micşcorat. La nivel de top management salariile au mai scăzut şi chiar nu mai există creşterile de acum câţiva ani, a spus el la ZF Live.

    Toamna aceasta vom vedea cum vor evolua lucrurile pe piaţa muncii, mai ales dacă facilităţile fiscale vor dispărea –  aici primii vizaţi sunt din IT. Bineînţeles că urmează cei care lucrau pe firmă, pe microîntrepindere şi unde plafonul de taxare este prevăzut să scadă.

  • Piaţa a depăşit şocul creşterii ucigătoare a dobânzilor lei, şi odată ce dobânzile s-au stabilizat şi nu mai cresc, românii au revenit în bănci să ia credite ipotecare/imobiliare chiar cu dobânzile aşa mari, mai ales că salariile au redevenit pozitive. Dacă credeţi că dobânzile sunt mari la noi, uitaţi-vă la cât a crescut mortgage-ul din SUA

    1. După creşterea ucigătoare şi total neaşteptată a dobânzilor la lei – în octombrie 2022 ROBOR a ajuns chiar la 8,2%, de trei ori mai mult faţă de începutul anului – din cauza exploziei inflaţiei (16,4% în 2022), ceea ce a dus la apariţia unei crize şi scăderea dintr-o dată a puterii de cumpărare, românii au dat doi paşi înapoi în privinţa achiziţiei unui credit ipotecar/imobiliar. Aşa se face că, începând din toamna anului trecut, piaţa s-a blocat, iar tranzacţiile au scăzut. Cele care s-au realizat au fost făcute mai mult cu cash decât prin finanţare bancară.

    Pentru că piaţa are o anumită întârziere din cauza modului cum se anunţă IRCC-ul – dobânda de referinţă pentru creditele ipotecare/imobiliare viitoare -, creşterea dobânzilor şi implicit a ratelor la bancă, care s-au majorat cu 60% într-un an, s-a văzut spre finalul anului trecut şi începutul acestui an.

    În T1, cu un IRCC de aproape 6%, creditele ipotecare/imobiliare acordate de bănci au scăzut cu 3% faţă de T1 2022.

    După anii foarte buni anteriori, când creditele ipotecare au atins maxim istoric datorită dobânzilor foarte mici (cine îşi mai aminteşte că la un moment dat IRCC-ul a fost de 1,08%?), băncile s-au trezit că cererea de credite ipotecare/imobiliare a scăzut dintr-odată chiar şi cu 50%, dacă nu chiar mai mult, cel puţin la nivel de intenţie de achiziţie.

    Dar, odată ce dobânzile s-au stabilizat iar ROBOR-ul a scăzut de la 8,2% la 6,4%, începând cu T2, băncile au început să iasă cu oferte promoţionale de credite ipotecare/imobiliare pentru a readuce cererea.

    Aşa se face că băncile au venit cu oferte, cu rate fixe de dobândă pe o perioadă de 3-5 ani, cu o dobândă de 5,7-5,9%, sub IRCC, care s-a instalat la 5,9%. După această perioadă de dobândă fixă, dobânda variabilă este IRCC plus o marjă cuprinsă între 2-3%, peste IRCC, în funcţie de bancă, ceea ce înseamnă o dobândă de 8-9%. Cu totul, DAE ajunge în jur de 9% sau puţin peste 9%.

    Aşa se face că în T2 soldul de credite ipotecare/imobiliare noi a crescut cu 18% faţă de T2/2022. Deci, de la un minus de 3% în T1, în T2 s-a ajuns la o creştere de 18%.

    Creditele noi includ atât refinanţările, cât şi împrumuturile noi efective.

    Dobânda la creditele ipotecare/imobiliare cu rate fixe în primii ani a ajuns chiar sub dobânda de referinţă a BNR, care este de 7%. Dobânda este chiar sub dobânda oferită de BNR băncilor la depozite, care este de 6%.

    Deci băncile au o dobândă fixă la creditele ipotecare/imobiliare sub 6%, adică sub cât le oferă BNR ca să le ţină banii. Mai mult decât atât, sunt bănci care oferă la depozite 7% şi peste 7%, iar la creditele ipotecare/imobiliare oferă o dobândă fixă în jur de 6%.

    Datele statistice din T2 privind creditarea ipotecară/imobiliară arată că piaţa de creditare a început să-şi revină, iar românii au depăşit şocul creşterii dobânzilor la lei şi încep să se obişnuiască cu noile niveluri de dobândă.

    Trimestrul al treilea şi trimestrul al patrulea vor confirma acest lucru. Chiar dacă dobânzile nu vor scădea, aşa cum se aşteaptă piaţa, ele s-au stabilizat şi nu mai cresc,  ceea ce aduce un oarecare confort celor care vor să ia un credit ipotecar/imobiliar.

     

    2. La revenirea creditării imobiliare, pe lângă stabilizarea dobânzilor şi ofertele băncilor cu dobânzi mai mici, a contribuit şi revenirea salariilor/veniturilor românilor în teritoriu pozitiv. Adică sunt real pozitive.

    După scăderea puterii de cumpărare de anul trecut, când inflaţia a depăşit cu mult creşterea salariilor, rezultând o scădere în termeni reali a veniturilor, în iunie 2023 am ajuns deja în a treia lună în care salariile au intrat într-un teritoriu pozitiv. În aprilie, mai şi iunie creşterea anuală a salariilor a depăşit creşterea anuală a inflaţiei.

    Spre exemplu, în iunie creşterea anuală a salariului mediu, care a ajuns la 4.600 de lei, a fost de 15,7% faţă de o inflaţie de 10,4% (iunie 2023/iunie 2022), ceea ce înseamnă o creştere reală anuală a salariului mediu de 5%, ceea ce nu este puţin în condiţiile date.

    Bineînţeles că aici este vorba de o medie a salariilor, care include şi salariile mari, şi salariile mici. Creşterea salarială nu este uniformă, existând sectoare cu majorări salariale cu peste 20%, iar la polul opus sunt sectoare cu creşteri salariale de 5%, dacă nu chiar mai puţin.

    Oricum, revenirea salariilor într-un teritoriu real pozitiv, trend care va continua pe măsura scăderii inflaţiei, va contribui la revenirea creditării şi a consumului.

    În ultima minută a Consiliului de Administraţie al BNR, Banca Naţională spune că creşterea salarială va continua, susţinută de lipsa ofertei de forţă de muncă, iar companiile vor acoperi aceste creşteri din marja de profit.

     

    3. Menţinerea stabilităţii cursului valutar leu/euro contribuie enorm de mult la revenirea încrederii, chiar dacă inflaţia a făcut ceva ravagii.

    Cu o creştere salarială de 15% în termeni nominali şi cu stabilitatea cursului valutar leu/euro, rezultă o creştere anuală a salariilor în euro cu 15%, ceea ce nu este puţin.

    Dacă BNR va reuşi să menţină stabilitatea cursului valutar, în euro salariile din România vor înregistra o creştere spectaculoasă, ceea ce va mai reduce din decalajul faţă de piaţa vestică.

     

    4. Nu ştiu dacă aţi citit, dar rata la mortgage în Statele Unite a depăşit 7%, cel mai ridicat nivel din ultimii 20 de ani.

    Conform site-urilor americane, un mortgage pe 20 de ani cu o dobândă fixă a ajuns la 7,6%, un nivel aproape dublu faţă de acum un an. În SUA dobânda de referinţă a băncii centrale este de 5,25%. Iar dobânzile la dolar s-ar putea să mai crească, după ultimele date.

     

    Dacă am face nişte comparaţii de dobândă, piaţa de dobânzi pe credite ipotecare/imobiliare din România nu arată chiar aşa rău.

  • Nu este bine să te ataşezi şi să te sacrifici prea mult pentru compania la care lucrezi: Când vremurile se schimbă vei fi primul aruncat în stradă şi nu vei înţelege de ce

    Pandemia, lucratul de acasă, munca remote, războiul, schimbările economice peste noapte, reapariţia crizelor au adus în prim-plan relaţia dintre angajaţi şi companii/angajator. Angajaţii îşi detestă companiile la care lucrează, dând vina pe ele pentru tot ce li s-a întâmplat, chiar dacă sunt conştienţi că nu firmele sunt de vină pentru ce s-a întâmplat în ultimii ani. Sau nu în totalitate. Aşa au apărut conceptele de „marea demisioneală” şi „quiet quitting”, adică vii la muncă dar îţi dai interesul tot mai puţin, ca o formă de protest pentru tot ce este în jur. 

    Angajaţii sunt cu nervii la pământ, depresia, frustrarea, anxietatea sunt la ordinea zilei, iar viitorul nu anunţă deloc o îmbunătăţire a acestei situaţii. Angajaţii se raportează la o companie, la compania la care lucrează ca la o persoană, spune George Butunoiu, consultant în executive research. Când jumătate din timp ţi-l petreci la muncă/job, compania la care lucrezi nu mai este ceva impersonal, doar un nume, ci este ceva foarte personal. În aceste condiţii, tot ce este rău sau bine se raportează la companie. Aşa că angajaţii dau vina pentru tot ce li se întâmplă pe companie în primul rând, apoi pe şefii lor direcţi din companie, şi de-abia în al treilea rând pe societate, pe evenimentele din societate.

    Oamenii dau vina pe companie în primul rând pentru că ea este aceeaşi, în timp ce şefii, colegii se mai schimbă. Mulţi angajaţi spun şi cred că ei se sacrifică pentru compania la care lucrează, dau totul pentru ea, îndeplinesc toate cerinţele jobului, stau peste program, sunt în stare să se lupte pentru ea în toate formele, în timp ce pentu companie ei sunt doar nişte nume într-o organigramă. Iar când nu mai sunt utili – din „n” motive -, trecutul, sacrificiul nu mai contează deloc, aşa că sunt aruncaţi imediat în stradă când vremurile se schimbă sau când anii se adună în dreptul fiecăruia. Mulţi nu realizează că de la un anumit nivel încolo experienţa nu mai contează dacă trec de un anumit număr de ani, de obicei peste 50 de ani. 

    Companiile sunt nemiloase, ele merg înainte lăsând în urmă cadavre dacă aşa trebuie, nu au memoria sacrificiului, şi se uită doar în prezent şi în viitorul imediat pentru a obţine un rezultat. Foarte mulţi angajaţi încep să realizeze că ceea ce le spune compania legat de valori, obiective, tradiţie, integritate, sunt doar nişte cuvinte ipocrite, care sunt călcate în picioare pentru obţinerea unui rezultat. Cei care conduc companiile din top management şi din middle management se raportează numai la rezultate, iar ceea ce se întâmplă cu angajaţii care obţin acele rezultate, cu problemele lor, cu sacrificiul pe care îl fac, contează prea puţin. Companiile sunt obligate să meargă înainte indiferent de situaţie, indiferent de starea angajaţilor, ceea ce, dintr-o perspectivă personală a celor care lucrează acolo, este ca o lovitură de pumnal. 

    Când au nevoie de angajaţi, când au nevoie de munca lor, de mintea lor, de energia şi determinarea lor, companiile spun o poveste frumoasă. Când nu mai au nevoie de ei pentru că au obţinut ceea ce trebuia să obţină, aceşti angajaţi, aceste legitimaţii de intrare, sunt aruncaţi imediat în stradă. Din păcate, acesta este mersul societăţii, acesta este modul de lucru între companii şi angajaţi, pentru companie nu este nimic personal, doar rezultatul contează. Pentru angajaţi totul se transformă în ceva personal, toată viaţa lor profesională şi personală se raportează la compania pentru care lucrează. Angajaţii cred că companiile trebuie să aibă grijă de ei, mai ales că aceasta este şi predica celor de la HR şi din top management, aşa că devin extrem de furioşi atunci când realizează că nu este aşa. Asta dacă realizează.

    Cineva care şi-a petrecut un deceniu într-o companie ar vrea ca şi următorul deceniu să fie tot aşa, pentru că este foarte greu să-ţi schimbi jobul dacă ai ajuns prizonierul unei situaţii şi nu ai avut puterea să pleci. Din păcate, când vremurile se schimbă, când rezultatele companiilor se schimbă într-un sens negativ, dar chiar şi într-un sens pozitiv, trecutul nu mai contează, aşa că te poţi trezi aruncat în stradă peste noapte. Aşa că atenţie cât de mult şi cât timp staţi într-o relaţie cu o companie.  

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • De ce să te faci inginer? Merită?

    Are sens, merită să te faci inginer?

    Dacă pui în balanţă anii de şcoală, anii de studiu, cursurile de fizică, de matematică, de chimie citite şi răscitite etc., versus salariile din piaţă şi în cât timp ajungi acolo, nu ştiu dacă răspunsul ar fi extrem de pozitiv. La finalul lunii iulie, Ziarul Financiar a publicat o analiză legată de piaţa salariilor pentru ingineri. Cele mai mari salarii sunt în IT, metalurgie, chimie, auto, energie, în schimb cele mai mici salarii pentru ingineri sunt în industria alimentară sau industria textilă. Aşa spun datele furnizate de platforma de recrutare online BestJobs. Când vezi cifrele din analiză şi mai ales unde sunt salariile după zece ani de muncă într-un anumit domneiu, îi înţelegi pe cei care termină o facultate tehnică, au o diplomă de inginer, dar apoi preferă să fie agenţi de vânzare în domenii care nu au legătură cu facultatea pe care au terminat-o, unii chiar preferă să se facă şefi şi să câştige repede 2.000-3.000 de euro pe lună, alţii chiar ajung şoferi pe Uber, alţii ajung în marketing. Companiile se plâng de lipsă de ingineri, se plâng de calitatea celor care tocmai au obţinut o diplomă de inginer, se plâng de cunoştinţele pe care nu le au şi de care compania ar avea nevoie.  Anul trecut, Mircea Costoiu, rectorul Politehnicii Bucureşti, spunea într-o conferinţă ZF/Liberty că anual universitatea livrează pe piaţă 3.500 de ingineri din toate domeniile, iar companiile vin cu cereri de 25.000 de ingineri. Pentru că se nasc mai puţini copii, pentru că încep mai puţini copii şcoala, pentru că termină mai puţini copii şcoala, pentru că cei care intră la liceu sunt mult mai puţini din numărul celor care au fost în gimnaziu, pentru că numai jumătate dintr-o generaţie intră în bacalaureat, pentru că astfel la facultate ajung din ce în ce mai puţini copii, finalul este acelaşi. Vor fi mai puţini ingineri, vor fi mai puţini profesori, vor fi mai puţini medici, vor fi mai puţini economişti, vor fi mai puţini avocaţi (oricum sunt prea mulţi). Sigur, dar sigur, vom avea mai mulţi absolvenţi de facultăţi şi şcoli care îţi asigură intrarea în politică. Fără să fi trecut pe la Colegiul Naţional de Apărare, parcă nu ai nicio şansă să prinzi un post mai bun. Dar economia are nevoie şi de ingineri care să construiască ceea ce este de construit. Ca să trecem de la 300 de miliarde de euro la un PIB de 600 de miliarde de euro, ne trebuie mai mulţi ingineri. Nu ştiu de unde îi vor găsi companiile, pentru că aceştia nu pot fi înlocuiţi de muncitorii asiatici, dar ştiu că vom avea nevoie de ingineri. Dacă dăm puţini timpul înapoi, companiile, multinaţionalele, marile organizaţii ale investitorilor străini s-au opus ca guvernul să impună în piaţă un salariu minim superior celor care au studii superioare. Cu chiu, cu vai, s-a acceptat un salariu minim superior, dar diferenţa faţă de salariul minim a fost „de o bere”.  Pentru că nu se pricep la economie, pentru că nu îi interesează cum va evolua economia României şi mai ales unde trebuie să ajungă, guvernele, indiferent de numele lor şi de cine a fost la Palatul Victoria, nu au avut politici publice care să încurajeze copiii să-şi dorească să termine liceul, să se ducă la o facultate tehnică şi să devină ingineri. Numai companiile din IT au avut politici proprii, private, prin care au avut grijă să-şi asigure forţă de muncă în domeniul lor atât prin programele de internship, prin prezenţa constantă în facultăţi, cu cele mai interesante noutăţi din domeniu, şi nu în ultimul rând cu ofertele financiare puse pe masă. Poate în domeniul energetic au mai fost programe private care s-au apropiat de cele realizate în industria IT. În celelalte sectoare companiile, atât cele româneşti cât şi multinaţionalele, nu prea au avut politici agresive, într-un sens pozitiv, în privinţa urmăririi şi atragerii tinerilor care urmează o facultate tehnică din domeniul lor. Diferenţele salariale între cei din IT şi ceilalţi sunt destul de mari.

    Mă îndoiesc că în industria alimentară un inginer poate avea 10.000 de euro net pe lună, cum sunt poziţii în industria de IT. Până la urmă, fiecare companie îşi gestionează resursa umană aşa cum poate, oferă salariile din piaţă şi aşteaptă o minune de la stat. Pe cei de la stat nu îi interesează această problemă legată de cei care termină o facultate, ce se întâmplă cu ei după, unde se angajează, dacă rămân sau nu în ţară şi nu în ultimul rând cât câştigă. În mod normal, guvernul ar trebui să introducă politici publice, chiar şi sectoriale, în care cei care au studii superioare să înceapă cu un salariu mult mai mare, care să depăşească sigur 1.000 de euro şi care să ajungă chiar în doi ani la 1.500 de euro net pe lună. Pentru a proteja creierele, guvernul trebuie să vină cu programe salariale pe sectoare, care să încurajeze copiii să-şi dorească să termine o facultate, să devină ingineri, să rămână în România. Şi asta nu se poate face decât prin impunerea în economie şi către companii a unor salarii minime care să fie cu mult peste salariul minim pe economie, pe care l-ar primi cineva fără şcoală.

    Dar cine să facă acest lucru?

    Când veţi avea nevoie de ingineri şi nu-i veţi găsi printre asiatici, să vă întrebaţi ce ce România nu mai produce ingineri.  

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Ce se ascunde în spatele marilor oraşe capitaliste

    „A city without children?/Un oraş fără copii?“ este titlul destul de dur al unui articol din Financial Times, cel mai important ziar de business din Europa, din numărul 15/16 iulie 2023, din suplimentul FT Weekend / House & Home. Cum poate fi un oraş fără copii? Pare un nonsens, mai ales că este vorba despre Londra, capitala Marii Britanii, al doilea cel mai important centru financiar din lume şi unul dintre cele mai cosmopolite oraşe, care atrage milioane şi milioane de oameni din întreaga lume. Tocmai aceste atribute au ajuns să distrugă din punct de vedere demografic o zonă din Londra, iar acum discuţia se mută spre centru. Pentru că este un centru financiar, pentru că sunt mulţi bancheri, avocaţi, consultanţi, pentru că atrage talente din întreaga lume, pentru că are salarii mari, Londra a devenit mult prea scumpă pentru ceilalţi. Preţul caselor a explodat în ultimele două decenii, chiriile sunt ucigătoare, mâncând mai mult de jumătate dintr-un salariu, restaurantele sunt scumpe, puburile sunt scumpe, berea este scumpă, transportul este scump, şcolile sunt scumpe, sănătatea este scumpă, viaţa de zi cu zi este scumpă. Pentru cineva care nu este bancher, avocat, medic, consultant de top, IT-ist, director, este foarte greu să reziste în Londra. Nu are nicio şansă să stea aproape de centru, aproape de joburile bine plătite din clădirile de birouri, trebuie să stea la 1,5-2 h de Londra, unde îşi poate permite chiria sau achiziţia unei case. Degeaba dobânzile sunt mici dacă proprietăţile sunt scumpe. Boomul financiar care a început în anii ’80 a distrus industria, a distrus clasa de mijloc şi a scumpit totul. Niciun profesor nu poate să facă faţă, prin salariul pe care îl are, bonusurilor din City of London. Ca să nu mai vorbim că Londra a fost acaparată de bogaţii ruşi, chinezi, indieni, pakistanezi. În aceste condiţii, treptat, treptat cei cu venituri mai reduse au început să părăsească zone, cartiere din Londra şi să se mute în altă parte, unde îşi pot permite să stea, unde şi-ar putea permite preţurile, lăsând în urmă un gol care nu este acoperit din punct de vedere demografic. Cei care s-au instalat la putere din punctul de vedere al veniturilor nu prea prea au chef să facă copii, când ştii că urmează să iei un bonus de 1 milion de lire sterline nu ai niciun chef să-ţi baţi capul cu scutece şi cu plânsetul unui urmaş, mai ales că trebuie să lucrezi peste 100 de ore pe săptămână. Viaţa modernă, cosmopolită, trecerea de la un restaurant la altul în căutarea celor mai bune mâncăruri nu poate fi oprită de o cutie de lapte praf. Iar totul culminează cu faptul că a avea un copil, ca să nu mai vorbim de doi, este foarte scump şi nu multă lume îşi mai poate permite acest lucru. Emma Jakobs, autoarea articolului, constată cum această situaţie afectează şcolile, care nu mai au elevi, afectează anumite zone din cartiere, afectează cartiere întregi. Londra este superaglomerată, iar această aglomeraţie este înşelătoare pentru că o bună parte este dată de turişti, care şi ei contribuie, prin banii pe care îi lasă, la viaţa scumpă din Londra. De la o şcoală fără copii s-a ajuns la o zonă fără copii, urmează un cartier fără copii, iar în decenii se va ajunge la un oraş fără copii. Iar aici nu este vorba numai de Londra, aceeaşi situaţie se întâlneşte în San Francisco, Tokio, Washington, Seattle sau Hong Kong, scrie FT. San Francisco, capitala start-up-urilor de tehnologie din întreaga lume, a devenit acum un oraş extrem de urât, din care lumea fuge pentru că totul este foarte scump, pentru că nu are unde să stea, pentru că oraşul este invadat de cerşetori şi oameni fără adăpost. Oraşele puternice nu sunt formate numai din oameni cu bani, ci şi din oameni obişnuiţi, angajaţi, care nu au veniturile celor din top. Dacă aceştia nu-şi mai permit să rămână în oraş, în decenii acel oraş va decădea. Cel mai bun exemplu a fost Detroit, care secolul trecut a fost capitala mondială a industriei de automobile, dar care treptat a rămas fără locuitori, fără copii, fără familii, fără comunităţi.

    Mulţi dintre noi, care şi mâine am vrea să ne mutăm la Londra, New York, San Francisco, Seattle, nu putem să ne dăm seama cum pot cădea oraşele din punct de vedere demografic. Dar ele cad în ani, în decenii. Iar această scădere demografică care a cuprins lumea occidentală este implacabilă.    ■

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Piaţa imobiliară scade la nivelul numărului tranzacţiilor, la vizionări, credite ipotecare, dar preţurile apartamentelor nu. De ce?

    Situaţia la zi pe piaţa imobiliară: tranzacţiile au scăzut cu 20-30%, lucrările de construcţii rezidenţiale au scăzut cu 12% în prima parte a anului, băncile au o scădere pe partea de acordare de credite ipotecare/imobiliare cu 20-30%, proprietăţile – apartamente, case – stau mai mult pe piaţă la vânzare, numărul de vizite pentru o proprietate a scăzut chiar şi cu 50%, dobânzile la creditele ipotecare/imobiliare au crescut de trei ori faţă de anul trecut şi de cinci ori faţă de acum doi ani.

    În ciuda acestui tablou, preţurile apartamentelor/caselor nu prea au scăzut.

    Destul de multă lume se aştepta ca preţurile să scadă ca în 2009-2010-2011, adică cu 30%, chiar 50%, dar acest lucru nu se întâmplă. Într-o variantă fericită, ai putea obţine la o negociere o scădere a preţului cu 10% faţă de preţul afişat. Sunt proprietăţi unde preţurile chiar cresc.

    Pentru că preţurile nu au scăzut, întrebarea de ce nu scad preţurile revine din ce în ce mai des, sunt mulţi care stau cu banii pregătiţi să cumpere un apartament/o casă, de peste un an de zile se uită în dreapta şi-n stânga, dar tot aşteaptă ca preţurile să scadă.

    Iar preţurile nu scad ci dimpotrivă, cresc, chiar dacă numărul de tranzacţii pe piaţă a scăzut şi probabil că o să mai scadă.

    Ce este diferit faţă de 2009-2010-2011?

     

    1. Cursul valutar leu/euro nu a crescut, chiar deloc: Pentru cei care îşi mai aduc aminte, la începutul crizei de acum 15 ani cursul valutar a crescut cu 30% între primăvara/vara lui 2008 şi începutul anului 2009, ceea ce a avut un efect devastator pentru cei care aveau de plătit rate în euro.

     

    2. Pentru că acum marea majoritate a creditelor sunt în lei, principalul creditului în lei nu creşte: În criza anterioară, marea majoritate a creditelor erau în euro sau franci elveţieni, iar în momentul în care cursul valutar al acestor monede a explodat a crescut rata în lei atât pe partea de principal, cât şi pe partea de dobândă. Acum nu mai avem credite în franci elveţieni şi nici în euro, deci nu există o presiune pe acest lucru.

     

    3. Salariile în lei nu au mai fost tăiate în valoare nominală: Când a început criza din 2008, în 2009 au început să se taie salariile în sectorul privat, iar în 2010 s-au tăiat salariile la stat.

     

    4. Deşi creşterea dobânzilor la lei a dus la creşterea ratei cu 60% din cauza creşterii ROBOR-ului şi IRCC-ului, această creştere este mult mai administrabilă decât a fost impactul creşterii ratei în lei din criza anterioară, atunci când crescuseră cursul leu/euro, leu/CHF, plus tăierea salariilor. Pentru foarte mulţi, ce s-a întâmplat atunci a fost devastator în privinţa creşterii ratei. Să-ţi crească rata cu 60% sau chiar 200% în cazul CHF, pe fondul tăierii salariilor, a fost ucigător.

     

    5. În ultimii 15 ani salariile s-au dublat sau chiar triplat, iar pe fondul acestei stabilităţi extraordinare a cursului valutar (cu o creştere de 14% în 15 ani) înseamnă de fapt o creştere substanţială a salariului în valoare nominală, în valoare reală în lei, dar şi în euro.

     

    6. Ponderea ratei bancare în salariu s-a redus enorm: Chiar dacă rata a crescut cu 60% în ultimul an, ponderea într-un salariu a rămas extrem de administrabilă, de unde şi faptul că plata ratelor la bancă se desfăşoară fără probleme.

     

    7. Pentru că nu au mai dat credite în valută, pentru că clienţii îşi plătesc ratele la bancă, pentru că preţurile activelor imobiliare nu au scăzut, deci valoarea portofoliului imobiliar luat în garanţie la credite nu a scăzut, băncile nu au probleme cu creditele ipotecare/imobiliare, aşa cum au avut în criza anterioară.

     

    8. Chiriile au crescut: În criza anterioară, când preţurile apartamentelor s-au prăbuşit peste noapte, la fel s-a întâmplat şi cu piaţa de chirii. Acum chiriile au crescut pentru că oamenii au decis că este mai bine să stea în chirie până când scad dobânzile la credite. Creşterea preţurilor la chirii susţine preţul apartamentelor şi plata unei rate la bancă, de aceea nu scad.

     

    9. Deşi preţurile apartamentelor au crescut în ultimii cinci ani cu 20-30%, în continuare piaţa românească este ieftină comparativ cu Ungaria sau Polonia. În orice variantă am lua, pe orice indicator, piaţa imobiliară românească pe zona de apartamente este mult mai redusă ca preţ. Dacă salariile vor creşte

     

    10. Pentru că au crescut salariile, pentru că a crescut Bursa, pentru că a apărut piaţa de crypto, destul de mulţi oameni au făcut bani, au strâns bani şi sunt mult mai “bogaţi” în acest moment. Faţă de criza anterioară, a apărut această clasă corporatistă a IT-iştilor, unde salariile au crescut exponenţial, şi care a susţinut şi susţine piaţa de achiziţii de apartamente. De asemenea, au venit în ţară foarte mulţi bani de la românii care lucrează în afară, ca o formă de investiţie pentru banii acumulaţi în timp. Aceste active imobiliare aduc bani din chirii, care sunt raportate la dobânzile de la bancă.  

     

    11. Dezolvatorii imobiliari sunt mult mai experimentaţi şi au resurse financiare mai consistente faţă de ce s-a întâmplat în urmă cu 15 ani: În aceste condiţii, dezvoltatorii pot să reziste mai bine unei scăderi a cererii, mai ales că proiectele nu sunt atât de mult susţinute prin credit bancar.

     

    12. În criza anterioară băncile erau expuse în euro şi franci elveţieni, iar în momentul în care au dispărut aceste surse de finanţare au rămas descoperite. Acum creditarea este în lei şi pot atrage în orice moment resurse în lei de pe piaţa locală, ceea ce şi fac.

     

    Acestea sunt doisprezece motive pentru care este puţin probabil ca preţul apartamentelor să scadă, ca în criza anterioară. Dacă vor creşte, întrebarea este când, nu dacă. În acest moment preţurile stagnează.

  • Cu cât părinţii trăiesc mai mult, cu atât copiii şi nepoţii vor fi mai „săraci” din punct de vedere economic

    Acest titlu este revoltător din punct de vedere uman, social etc., dar cum stăm din punct de vedere economic? Occidentul se confruntă acum cu un nou conflict între generaţii, care este de-abia la început. Datorită progreselor înregistrate în ultimele decenii pe piaţa muncii – au apărut joburile la birou, fabricile sunt complet automatizate, munca fizică a pierdut teren -, din punctul de vedere al sănătăţii, al nivelului de trai, al progreselor înregistrate în sănătate, oamenii trăiesc mai mult, speranţa de viaţă a crescut substanţial, cu cel puţin un deceniu, şi va creşte în continuare. Poţi să ajungi la 80 de ani şi să fii într-o formă fizică fără probleme, iar nu peste mult timp din ce în ce mai mulţi oameni vor ajunge şi la 100 de ani.

    Oamenii trăiesc mai mult, sunt într-o formă mai bună, dar asta înseamnă că ajung să consume mai mult din resursele financiare acumulate. Se plimbă mai mult, stau mai mult prin vacanţe, mănâncă mai sănătos, care înseamnă un cost mai ridicat, se îngrijesc mai mult de sănătate, îşi schimbă hainele mai des, cheltuie mai mult pentru starea lor de bine. În SUA, dar cred că şi în Europa, oamenii, adică pensionarii, îşi vând casele deja achitate şi se mută în locuinţe de top unde sunt mai mulţi seniori, unde beneficiază de entertainment, de socializare, de servicii de sănătate, de consiliere psihologică etc. În aceste complexuri speciale îşi trăiesc tinereţea bătrâneţii, mai ales în zonele unde există soare. În acest fel, aceşti oameni cu cât trăiesc mai mult, cu atât le rămân copiilor şi nepoţilor mai puţini bani ca moştenire.

    La polul opus, copiii pensionarilor nu prea au avut timp să acumuleze prea multe resurse financiare şi mai ales imobiliare, mulţi au stat cu chirie, iar cei care şi-au luat casele în rate plătesc şi acum. Ca să nu mai vorbim că educaţia, care îţi permite accesul la un job mai bine plătit, a devenit extrem de scumpă. De asemenea, viaţa s-a scumpit destul de mult, în special pe zona de servicii, multă lume este obişnuită să iasă la restaurant, iar acest lucru costă, dar salariile nu au crescut în acelaşi ritm cu creşterea costului vieţii pentru că a apărut globalizarea. Joburile de mijloc au dispărut, au rămas extremele. Bancherii, brokerii, avocaţii, consultanţii, IT-iştii, medicii au început să câştige mai mult, dar în schimb lucrătorii din servicii – curierii, şoferii, chelnerii – au rămas în urmă cu veniturile.

    Din cauza fluctuaţiilor economice destul de mari, din cauza creşterii costului vieţii, din cauza creşterii preţurilor la imobiliare, generaţia millennials nu prea a putut să pună bani deoparte, ca să nu mai vorbim de generaţia Z, care acum este spre 30 de ani. Aceste generaţii par să trăiască bine în viaţa de zi cu zi, de multe ori cu ajutorul cardurilor de credit, dar pur şi simplu nu pot să pună bani deoparte, nu pot să acumuleze capital propriu, nu prea pot să aibă activele lor imobiliare. În aceste condiţii, mulţi se uită către părinţi, către moştenirea pe care ar putea să o primească şi care le-ar permite să aibă ceva capital. Dar părinţii trăiesc mai mulţi ani şi au început să consume din capitalul acumulat pentru propria lor necesitate, nu pentru necesitatea pe care o au copiii şi nepoţii.

    Creşterea dobânzilor, crizele economice care vin odată la câţiva ani taie foarte mult din speranţele părinţilor şi nepoţilor de a acumula capital. După ce plăteşti chiria sau rata la bancă în cel mai bun caz aproape că nu-ţi rămâne nimic să pui deoparte. Transportul este scump, maşina este scumpă, mesele sunt scumpe, facturile la medic sau la oricine altcineva sunt ridicate etc. Aşa că s-au pus bazele unei nervozităţi, unui conflict care va izbucni cândva. Copiii şi nepoţii s-ar putea să nu mai primească nimic din acumulările financiare şi imobiliare realizate de părinţi. Plus că taxele pe moştenire în Occident sunt extrem de ridicate şi mai bine este să nu laşi nimic. Nu ştiu cum va fi în România, dar şi noi ne vom îndrepta spre acest „model”.  

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

     

  • Dacă stai prea mult într-o companie vei ajunge să nu ştii cum să pleci din acea companie, să îţi fie teamă să pleci, vei ajunge un prizonier

    Pentru generaţia X, adică cei născuţi între 1961 şi 1980 şi care acum au ajuns la 43 – 62 de ani, obţinerea unei slujbe bune (cum spuneau părinţii), a unui post bun, a unui job bun după terminarea facultăţii era obiectivul suprem în materie de carieră. Mulţi au început să lucreze din perioada comunistă, iar apoi s-a deschis noua lume, după căderea lui Ceauşescu. În primii ani a fost foarte greu pentru că întreprinderile comuniste se prăbuşeau, se dădeau oameni afară, în piaţă apăruseră primii patroni, primii privatizaţi, cum li se spunea, dar lumea nu prea avea încredere în ei. Să fii inginer la IMGB era total diferit decât poziţia de vânzător într-o gheretă, la patron.

    Dragoş Pavăl, proprietarul grupului Dedeman, cea mai mare afacere facută în România după ’90, a spus acum câţiva ani, într-o gală la Business Magazin, că tatăl său fusese extrem de supărat în momentul în care a început afacerea: „Eu te-am trimis şi te-am ţinut în facultate ca tu sa devii vânzător?”. Pentru cei din generaţia X, odată ce prindeau un job bun, mai ales după apariţia multinaţionalelor, era un job pe viaţă, până la ieşirea la pensie. Asta dacă între timp nu ar fi plecat din ţară. Multinaţionalele au schimbat piaţa muncii la vârf, au creat piaţa de corporatişti, i-au scos pe mulţi din fabrică, din birourile întreprinderilor comuniste şi i-au adus în clădiri de birouri noi. Când ING a venit pentru prima dată în Romania, în 1995,  salariile oferite erau de 500 de dolari, de peste 3 ori faţă de cât plăteau băncile de stat, care erau singurele din piaţă la acea vreme. Aşa că pentru un job la ING era „moarte de om”. Nimeni nu s-ar fi gândit să plece de acolo, odată ce intra în noua lume corporatistă.

    Practic, generaţia X s-a căsătorit/măritat cu jobul. Tot ce conta erau targeturile, ţintele de buget, ţintele de vânzări, bonusurile, cursurile de training şi team buildingurile unde puteai să te îmbeţi pe banii multinaţionalelor. Pe măsură ce din ce în ce mai multe multinaţionale intrau pe piaţă şi căutau oameni, a apărut şi piaţa de recrutare, o piaţă nouă pentru mulţi. Nici nu ştiai dacă să te duci la discuţii, să accepţi oferte salariale mai mari, poziţii superioare într-o nouă companie. Dacă plecai erai văzut ca un trădator, nu te mai puteai întoarce niciodată. Nimeni din generaţia X nu ştia cum e să schimbi companiile. Cei care au făcut acest pas au câştigat în timp, pentru că au căpătat curaj să schimbe companiile, să schimbe poziţiile, să accepte o nouă provocare, cum se spune în limbajul corporatist.

    Astfel s-a creat o piaţă nouă, de schimbare a joburilor, de căutare a unor altor joburi, mai ales că pe piaţă apăreau companii noi, nu numai multinaţionale, ci şi companii româneşti, care voiau altceva decât fostele întreprinderi comuniste, care mai erau în picioare, dar şi faţă de primele companii de după ‘90, cu patroni. După 1996 a venit generaţia millennials, adică cei născuţi între 1981 şi 1996, care acum au ajuns la 27-42 de ani. Această generaţie, după terminarea facultăţii, a prins boomul economic de după 2000, a prins perioada în care companiile căutau oameni şi majorau salariile de la un trimestru la altul, dacă nu chiar de la o lună la alta. Corporatiştii, mai ales cei născuţi după 1990, au început să se obişnuiască cu noua piaţă a muncii, au început să caute joburi, au început să caute salarii mai mari, nu mai aveau frica schimbării jobului. Companiile au început să se confrunte cu fluctuaţii mari de personal, cu o altă piaţă a muncii în care niciun millennial nu îşi pune problema să iasă la pensie din compania în care s-a angajat prima dată. Pe piaţă a apărut noţiunea de experienţă la un job, experienţă care durează 1 an, 2 ani, cel mult 3 ani.

    Companiile, în special multinaţionalele, care au sisteme de resurse umane bine puse la punct pot să facă faţă generaţiei millennials şi mai ales generaţiei Y, care începe să intre pe piaţa muncii, adică cei născuţi în perioada 1997-2012. Cei născuţi în 1997 au acum 26 de ani şi cred că au schimbat până acum trei joburi, după terminarea facultăţii.  Ei vin cu o altă filosofie, ei vor să muncească undeva care să aibă sens pentru ei, să schimbe lumea de la o formă capitalistă, unde baza este profitul, lăcomia, către o lume mai socialistă, în care profiturile şi bonusurile să se împartă la mai mulţi, unde există o armonie corporatistă, unde capitalismul cu faţă umană să ia locul capitalismului clasic.

    Acum 10 zile am avut o întâlnire la Meet the CEO, formatul pus pe piaţă de Business Magazin acum un deceniu, în care discutam cu un executiv de top despre cariera lui profesională, cum a ajuns unde a ajuns. Invitatul a fost Kuldeep Kaushik, noul CEO al NN Asigurări, liderul pieţei de asigurări de viaţă, cu afaceri de aproape 1 mld. de lei pe an. La un moment dat, l-am întrebat de ce a plecat de la grupul francez Axa, care i-a oferit o carieră internaţională, care l-a scos în evidenţă, care i-a dat tot, la grupul olandez NN. El a spus că nu avea ce să reproşeze grupului Axa, dar şi-a dat seama că dacă nu pleacă atunci când a primit oferta de la NN, nu va mai pleca niciodată, ar fi devenit un produs Axa, adică ar fi devenit un prizonier. Această afirmaţie, această constatare este valabilă pentru cei din generaţia X şi pentru primii din generaţia millennials, care nu au avut curajul să plece într-o altă companie, la concurenţă, nu au avut curajul să îşi caute alte joburi, în alte domenii, nu au căutat provocări, le era bine unde erau. Mulţi mai au puţin şi ajung deja la pensie şi nu mai au ce să schimbe în carieră. Dacă a fost bine sau nu pentru cariera lor profesională, fiecare îşi răspunde la această întrebare.   

    Cristian Hostiuc

    (cristian.hostiuc@zf.ro)