BusinessMagazin

Tag: zambet

  • Cronică: De ce merită La La Land să câştige Oscarul pentru cel mai bun film (şi nu doar atât)

    Insist asupra coloanei sonore, fiindcă doar muzica lui Hurwitz este un motiv suficient pentru a vedea filmul. Este un manifest pentru iubitorii de muzică bună, în special pentru cei care apreciază jazzul. Dacă pun la socoteală şi prestaţia protagoniştilor, în special interpretarea Emmei Stone, nu văd cum ar putea cineva să-i „fure” Oscarul pentru cel mai bun film. Şi nici n-am ajuns încă la regizor.

    Şi chiar dacă Emma Stone ia prim-planul, adevărata surpriză vine de la Ryan Gosling. L-am mai văzut în câteva roluri remarcabile – Ides of March sau The Big Short – dar naturaleţea de care dă dovadă în La La Land e venită parcă de nicăieri.

    Victoria de la Globurile de Aur, acolo unde La La Land a câştigat 7 premii din tot atâtea nominalizări, nu e aşadar întâmplătoare. Pe lângă Ryan Gosling şi Emma Stone, şi apariţia lui J.K. Simmons aduce un plus de culoare binevenit.

    Din punct de vedere tehnic, filmul este impecabil. Mişcarea camerei e fluentă atunci când cadrul o cere şi fragmentată atunci când e cazul; Damien Chazelle a interpretat aproape de perfecţiune scenariul pe care tot el l-a semnat.

    Chazelle, ajuns la cel de-al treilea lungmetraj, reuşeşte ceea ce pare o utopie în industria cinematografică de azi: să producă un succes de box-office fără efecte speciale, fără personaje de benzi desenate, fără roboţi şi alte bălării care au împânzit cinematografele în ultimii ani. La doar 31 de ani, regizorul din Rhode Island a reuşit să îşi creeze un nume prin poveşti simple, transpuse într-un mod aproape perfect în filmele sale. Şi Whiplash, celălalt film al său remarcat de critici, a purtat aceleaşi caracteristici.

    Cu riscul de a mă repeta, mă bucur sincer că un astfel de film a primit lumina verde a celor de la Hollywood. Simplitatea poveştii e cea care dă farmecul filmului; e o poveste în care sunt siguri că vă veţi regăsi, într-o anumită măsură. Mă îndoiesc că La La Land semnalizează o nouă direcţie a industriei de film, dar sper că va inspira şi pe alţi tineri cineaşti să aleagă un alt drum în creaţiile lor decât cele care nu mai surprind pe nimeni.

    Veţi remarca faptul că nu am menţionat, în cele de mai sus, faptul că La La Land este un musical. Nu este întâmplător; mi-aş dori că prejudecăţile legate de acest gen să nu împiedice pe nimeni de la plăcerea reală a vizionării acestei pelicule.

    Până în prezent, La La Land se dovedeşte o afacere bună şi din punct de vedere financiar: încasările la nivel global au ajuns la 130 de milioane de dolari, în vreme ce bugetul filmului a fost de doar 30 de milioane. Whiplash, filmul anterior semnat de Chazelle, a adus încasări de 40 de milioane de dolari de pe urma unei cheltuieli de 3,3 milioane. Şi dacă vă întrebaţi cum se mai pot realiza filme cu un buget atât de mic, vă amintesc că Whiplash a fost nominalizat la 5 premii Oscar (inclusiv „Cel mai bun film”), adjudecându-şi statuetele pentru „Cel mai bun actor în rol secundar” – J.K. Simmons, „Cel mai bun montaj” şi „Cel mai bun mixaj de sunet”.)

    La La Land este o poveste de dragoste din Los Angeles, dar şi o declaraţie de dragoste la adresa Oraşului Îngerilor. Este un film pentru toate vârstele, pentru toţi iubitorii de film, pentru toţi cei care îşi permit, din când în când, luxul de a visa.

    NOTA: 9/10

    REGIA: DAMIEN CHAZELLE
    DURATĂ: 128 MINUTE
    DATA LANSĂRII: 25 DECEMBRIE 2016

    DISTRIBUŢIE: RYAN GOSLING, EMMA STONE, J.K. SIMMONS
    BUGET: 30 MILIOANE DOLARI

  • Presa britanică despre Regina Ana: “Mihai I a fost fermecat de zâmbetul Anei când a întâlnit-o”

    Principesa Ana de Bourbon-Parma, soţia regelui Mihai, a decedat luni, 1 august, la vârsta de 92 de ani, la Spitalul din Morges, în Elveţia. Jurnaliştii de la The Telegraph vorbesc despre întâlnirea Regelui cu Ana: “Mihai I a fost fermecat de privirea pătrunzătoare şi de zâmbetul Anei”.

    Principesa Ana de Bourbon-Parma, soţia regelui Mihai, a murit pe 1 august la vârsta de 92 de ani. Ana a fost regina unei ţări a cărei limbă nu o vorbea. Principesa Ana n-a putut călca pe pământ românesc până la vârsta de 70 de ani. Soţia regelui exilat Mihai I era înrudită cu majoritatea familiilor regale din Europa. A trăit însă cu simplitate şi demnitate alături de regele care fusese deposedat de drepturile şi obligaţiile ce-i reveneau prin naştere. Destinul lui Mihai I avea să o poarte şi pe Ana de la o fermă din Hertfordshire la o viaţă nobilă în zona rurală, departe de lume, în Elveţia, relatează The Telegraph în necrologul emoţionant pe care jurnaliştii britanici l-au scris după vestea trecerii în nefiinţă a Reginei Ana.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Ilie Năstase, marele interviu: “Am fost un clown, am făcut pe nebunul, dar am fost numărul 1 mondial şi asta cu zâmbetul pe buze” | HAPPY NASTY DAY

    Strada Andrei Mureşanu, undeva pe lângă Piaţa Dorobanţi. Termometrul a aţipit pe la 35 de grade Celsius. Iulie. O zi obişnuită de iulie. Iulie de Bucureşti. Bucureştiul lui Ilie Năstase. Acasă la Ilie Năstase.

    Ar putea fi oricând un muzeu al tenisului. Sau o sală de expoziţii cu cele mai reuşite fotografii din ultimii 50 de ani. Sau locul de întâlnire în care marele Ilie le-ar umple cu râsul lui gâlgâietor paharul de Moet celor mai importanţi sportivi, artişti sau politicieni ai lumii. Ar putea fi orice.

    Dar cu siguranţă e locul în care trăieşti cu frenezie fiecare minut. Şi nici nu-ţi dai seama cum să valorifici mai bine momentele. Să cuprinzi cu privirea puzzle-ul multicolor cu imagini din cariera marelul Nasty? Să descoperi pas cu pas fiecare trofeu, diplomă sau pagină de ziar? Să-ţi încordezi privirea pentru un contact vizual cu legendarul Muhammad Ali? Sau să adresezi o cascadă de întrebări pentru a simţi tot parfumul vremurilor.

    Al timpului în care micul Ilie îşi făcea, pe la 5 ani, în livada de pruni, o cicatrice care i-a rămas amică toată viaţa. Al interminabilelor zile în care stătea acasă, fără tată. Al nopţilor de dinaintea unui meci capital. Sau al dimineţilor în care jurnalişti din toată lumea îl bombardau cu întrebări centrate pe secretul succesului în sport şi în viaţă.

    Continuarea şi video cu interviul pe Prosport.ro

  • Citez din mine

    „Când vorbesc cu cineva la telefon, cel mai rău mă supără dacă respectivul ţine aparatul pe speaker: mă simt captiv, într-o cutie mică, un pitic neputincios discutând cu un uriaş. Este numai un sentiment personal, nu ştiu dacă în vreun cod al manierelor e prins şi acest aspect, în fond e vorba de o facilitate tehnică pe care o poţi folosi, dar cheful de discuţie îmi dispare rapid şi folosesc primul motiv fezabil pentru a renunţa la conversaţie. În mintea mea miicimea pe care mi-o impune carcasa telefonului este transferată şi problemei mele, aceasta devenind brusc lipsită de importanţă dacă interlocutorul nu este suficient de captivat astfel încât să îşi ridice aparatul la ureche, pentru a mă auzi mai bine.

    În urmă cu vreo şapte luni de zile am iniţiat în revistă un demers care astăzi mi se pare similar chestiei cu telefonul pus pe speaker: o voce subţirică dintr-o cutiuţă aruncată pe un birou răvăşit. Este vorba de un apel către clasa politică, căreia îi ceream să nu rupă echilibrul economiei româneşti, şi enumeram inconsecvenţele primelor şase luni de guvernare în materie de economie.“


    „Când a început, săptămâna trecută, Marele Deranj Naţional Legat de Retragerea Trupelor din Irak primul lucru la care m-am gândit a fost episodul atacului cavaleriei uşoare. În cursul Marelui Deranj extrem de invocată a fost Imaginea României. Şi Angajamentele. Şi s-a spus că cât de mult se strică imaginea României.

    Eu cred că n-am stricat nimic, pentru că nu avem ce strica, nu poţi strica ceva ce nu există.
    Recapitulare: Atacul cavaleriei uşoare este un episod din Războiul Crimeei, în octombrie 1854. O sumă de comandanţi incompetenţi, un ordin greşit transmis şi greşit înţeles şi 670 de oameni au pornit la un galop nebun, o şarjă spre moarte, în bătaia tunurilor inamicului. Un atac ce adună la un loc eroism pur şi zădărnicie, cu totul un distilat fin de fire omenească cântat de lordul Tennyson într-un poem faimos.

    Uite tot aşa şi noi, de ceva vreme, tot galopăm la deal după cum ne ordonă unii sau alţii, urmând vreun ordin ce i se năzare unuia sau altuia. Şi aici nu mă pot abţine să nu-l citez pe Tennyson – «…Tunuri în stânga lor, Tunuri în dreapta lor, Tunuri în faţa lor…» – înţelegeţi orice de aici şi faceţi orice analogie, că oricum nu greşiţi. Şi aşa, între tunuri, şi noi în galop, cu imaginea României, cică, pe post de stindard.
    În primul rând că negativul, în sens fotografic, pe care îl putem defini drept imagine actuală a României nu era o rochiţă imaculată pe care anunţul făcut de liberali a pătat-o iremediabil.“


    „În continuare întrebarea mi se pare îndreptăţită – la ei de ce da şi la noi nu. Că şi la noi aerul şi mâncarea şi vinul şi fetele şi ceva monumente şi pitoresc cât cuprinde…

    Cred că am înţeles asta în ultima încăpere de vizitat a castelului Sant’ Angelo. Este iatacul personal al nu mai ştiu cărui papă, o încăpere în care turistul lipăitor intră, de regulă, obosit, trage o panoramare de trei secunde – «…ceva de pozat? …nişte picturi pe pereţi… a’ sunt tocmai aproape de tavan şi nu se văd prea bine, las’s c-am mai făcut…» şi pleacă. Pe mine m-a oprit muzica care a început să picure brusc dintr-un elegant sistem 5.1 şi vocile. Nu, nu alea din capul meu, ci vocile a doi actori, un băiat şi o fată, care au început să istorisească, puţin cântat şi mult expresiv, povestea dragostei dintre Amor şi Psyche, adică tocmai frescele care împodobeau camera. Pe un ecran, filmări meşteşugite ale frescelor în cauză alternau cu imaginile celor doi povestitori, actori care se bucurau de ceea ce făceau şi o făceau bine şi frumos, muzica aceea suavă curgea în continuare, aşa că m-am aşezat pe canapeaua din mijocul încăperii şi am avut parte de cea mai grozavă jumătate de oră din anul acesta. Nu a avut absolut nici o importanţă faptul că nu înţelegeam decât un cuvânt din o sută, îmi ajungeau imaginile şi vocile celor doi şi faptul că puteam privi şi frescele, live.“


    „Noaptea se întâmplă să fiu CelMaiMareScriitorRomânînViaţă – atunci ideile capătă o lumină specială, aparte, vin mai uşor şi pleacă mai greu, aşa că ai timp să le prinzi pe îndelete şi să le fixezi grijuliu, cu ace cu gămălia frumos colorată, fie pe pagini albe de hârtie, fie pe pagini cu extensia .doc. Câteodată ideile vin în vis şi, ca să nu trăiesc dezamăgirea pe care presupun că a încercat-o marele regizor, prefer să pierd câteva ore din somnul de frumuseţe pentru a definitiva echivalentul poveştii băiatului ce iubea o fată.

    Noaptea poţi fi StăpânulLumii – ce iese pe balcon sau pe prispa casei sau la fereastra de la bucătărie pentru a-şi admira regatul. Liniştea aceea specială ce rămâne după ce supuşii au dat manelele mai încet şi bubuitul de başi din maşini s-a estompat îţi dă un sentiment bun şi te relaxează mai mult decât o oră de somn. Şi mai oferă şi un dram de speranţă. Iar gustul ţigării fumate atunci e cel mai bun, chiar dacă fumatul e plin de pericole.

    Noaptea mai pot fi CelMaiTareDinParcare (sună aiurea, n-am ştiut să spun altfel), în funcţie de jocul de calculator care ajunge să mă pasioneze la un moment dat sau altul. De exemplu acum sunt cel mai bun căpitan de submarin din flota germană din al doilea război mondial, pentru că Silent Hunter III mă acaparează de o bună bucată de vreme; dar am mai fost şi Eliberatorul în saga Gothic sau PurtătorulTuturorSperanţelor în Half Life II.

    Ca să nu mai vorbesc de frumuseţea pe care noaptea o dă muzicii puse în surdină, oricare ar fi aceea: descoperi în chitara lui BB King sau la cea a lui Alvin Lee de la Ten Years After sunete noi, ba chiar şi Rammstein sună mai bine noaptea, dacă se poate aşa ceva, pentru că ei sună bine tot timpul.

    Un singur regret am, acela că m-am dezobişnuit să fiu PlimbăreţulAiureaînSerileCaldeDeVară, de mână cu cineva drag.“


    „Cel mai mare strateg este Dumnezeu. Şi are şi umor. A creat umanitatea şi a pus petrol şi gaze în locuri neprielnice omului, sub gheţuri veşnice, în deşerturi sau pe funduri de oceane. Acum se uită, cu un zâmbet, la felul în care se agită creaţiile sale.“


    „Toamnă. Destul de cald, încă. Pelerinaj la moaştele unui sfânt. Un cordon lat, nesfârşit, de oameni înconjoară dealul Mitropoliei. Îi văd o zi, două, trei, la un moment dat mi se părea că sunt aceiaşi, lipiţi de caldarâm, că nu s-au mişcat deloc. Ce-i mâna să stea aşa, înghesuiţi, apăsaţi nu numai de cele lumeşti ci şi fizic? Nu rezist, într-o seară cobor din tramvai şi mă plimb, agale, cale de-o staţie, de-a lungul mulţimii. Pestriţă, haine de firmă lipite de pulovere second-hand, jachete de motociclist lângă broboade, machiaje pronunţate lângă feţe aspre, nebărbierite. Bătrâni şi tineri, câteva fete «din acelea» şi mulţi prinşi de regulă la capitolul «…şi alţii». Alţii destul de eleganţi şi distanţi încât să pară puţin nefireşti în ambianţa aceea. Priviri nu goale, dar opace, ermetice, cumva umbrite. Toţi respectă cu sfinţenie gardurile metalice înşirate de jandarmi, identific chiar şi un soi de lideri de grup, care ordonă deplasarea anevoioasă. Ici-colo mai este îngăduită câte o ţigară, dar destul de discret, palmată.
    Ce-i mâna? Nu m-am prins, erau prea diverşi ca să-i categoriseşti numai în oameni necăjiţi care stau din cauza vreunei boli sau a unui necaz; unii prea neliniştiţi ca să fie numai credincioşi, alţii cu personalităţi prea evidente, prea laice ca să pară pelerini.
    Şi am intuit că, mai mult decât credinţa, reală sau mimată, ce i-a adunat şi i-a obligat să accepte trecutul osului prin os, la viteză de melc, este dorinţa de a-şi înşela soarta.“


    „…tânăra gânditoare. îi spun aşa pentru că nu-mi place cum sună filosoafă, deşi mi-a oferit un răspuns esenţial şi existenţial. Se afla pe un trotuar desfundat de margine de Bucureşti, cu câteva sacoşe mari într-o mână. Cu mâna cealaltă, de care mai atârna un copilaş de puţini ani, împingea un cărucior rablagit în care se afla un copilaş de puţine luni. Ţipau în gura mare şi unul şi celălalt, căruciorul avansa anevoie şi hurducat, iar sacoşele o încurcau la mers. Eram singuri pe o bucată bună de drum şi inevitabil privirile ni s-au întâlnit. A răspuns uităturii mele curios-miloase cu un zâmbet trist şi mi-a spus, cu un glas limpede şi clar: «…cred că aşa-i şi în iad…». M-am uitat în jur, atent, şi n-am simţit nevoia să o contrazic.“


    „Tramvaiul 7, de 1 Mai, adică aproape gol. Două doamne în vârstă, dar cu aer neaşteptat de sportiv discută peste scaune de câte în lună şi în stele – religie, educaţie, excursii. «…ştii ce-aş face eu dacă aş avea bani?», spune cea mai energică. «O sală cu filme porno! ştii câţi bani se câştigă?! Am văzut eu, în Turcia», continuă ea repede.
    «Ei, da’ poţi?», întreabă cealaltă, cu o aparenţă cumva mai bisericoasă. «…cum să nu poţi, de ce să nu poţi?», ridică tonul prima.
    «Aşa, că nu te lasă», replică bisericoasa, cu năduf.
    «…şi mai sunt şi internetul şi prejudecăţile. Ba şi forfetarul», am adăugat eu în gând, închizând cartea din care încercam, fără succes, să citesc.
    Interesantă situaţie, nu? Şi pur românească, în esenţă: avem dorinţa de a face, îndoiala, întrebările, evaluarea, ba chiar şi concluzia, pusă, desigur, chiar înainte de a începe treaba. Iar cele mai importante segmente ale discuţiei nu sunt cele ce ţin de ideea în sine şi de cine o are, aşa cum greşit şi facil s-ar putea crede, ci părţile cu banii şi cu cei ce te lasă sau nu să faci ceva, la noi.“


    „Închideţi ochii şi repetaţi, în gând, de câteva ori, cuvântul «balastieră». Nu simţiţi deja în nări un iz de râu curgând domol şi umezind malul sălbatec-buruienos? Mocheta sau covorul nu s-au transformat deja într-un covor scrâşnitor de pietriş? Balastiera are ceva primordial, de început de lume. Poate fi şi început de carieră.

    Săptămâna trecută am stat de vorbă cu un om interesant, cândva personaj important, astăzi numai împăcat cu sine şi cu problemele pe care le are. Mi-a plăcut şi am sporovăit vreo trei ceasuri despre o mulţime de lucruri, pentru că ieşirea din viaţa să-i spunem publică nu i-a alterat abordarea pragmatică a vieţii. Printre altele mi-a vândut un pont la care recunosc că nu m-aş fi gândit, sau poate că da, dar după un consum serios de celule herculepoirotiste: vrei să pui de-o afacere înfloritoare, rapid? Fă o balastieră! Pentru că ritmul rapid al construcţiilor din Bucureşti a creat un deficit de banal nisip şi de banal pietriş. Ceva utilaje, ceva basculante, ceva bani, nu puţini pentru un jurnalist ca mine, nu mulţi pentru cineva cu talent pentru afaceri, o bucată de mal de râu, poate ceva relaţii, că deh, trăim unde trăim şi puterea da a ocupa o cincime din piaţă, ce vreţi mai mult? Ziua următoare balastiera mă obseda, ştiţi sentimentul – uite comerţul exterior la şapte luni… balastieră… uite cu desconspirarea… da banca dă oare bani pentru aşa ceva?…uite cu ratingul îmbunătăţit al României… da un excavatorist bun se mai găseşte sau au plecat toţi în Spania? Aşa că am zis să dau un google.ro, să văd ce şi cum.“

    Da, o să văd ce şi cum.

  • Povestea omului care a construit un imperiu al cafelei de 800 mil. euro

    Buona ciara!!!“, spune cu un zâmbet larg pe faţă în timp ce-şi scoate pălăria care-i proteja părul argintiu. Dă mâna cu toată lumea adunată în cafeneaua-gelaterie-restaurant, cu chelneri şi cu jurnalişti, cu directori şi cu oameni de afaceri. Are 67 de ani. Este reprezentantul celei de-a treia generaţii a unui imperiu al cafelei. Este Massimo Zanetti, italianul de aproape 800 de milioane de euro, din spatele grupului cu acelaşi nume sub „pălăria“ căruia se află branduri precum Segafredo, iar acesta este noul pariu al unui om prin venele căruia curge mai întâi reducţie de ristretto, abia apoi sânge.

    „Eu vorbesc în italiană pentru că ştiu că mulţi dintre voi înţe­legeţi“, spune Massi­mo Za­netti, venit la Timi­şoara la început de decembrie pentru a lansa un nou concept care se va alătura celor aproape 400 de cafenele pe care grupul le are la nivel global.

    Massimo Zanetti Beverage Group este o structură implicată în toate ramurile industriei de cafea, de la producţie, la ceaşcă, iar acum testează pentru prima dată pe piaţa locală un proiect-pilot prin care cafeneaua se schimbă în gelaterie şi în restaurant cu specific italian.

    Citiţi mai multe pe www.da.zf.ro

  • Ce părţi ale corpului au ales să-şi asigure vedete precum: Madonna, Heide Klumm sau Jennifer Lopez şi despre ce sume fabuloase este vorba

    Vedete sunt, de obicei, capricioase şi excentrice şi sunt apreciate fie pentru un talent anume, fie pentru frumuseţea lor. Aşa că nu este ieşit din comun ca aceştia să-şi asigure obiectul pentru care au devenit faimoşi.

    Gene Simmons, solistul formaţiei rock Kiss, a devenit faimos datorită cântecelor rock, dar şi pentru limba sa uriaşă. Aşa că el şi-a asigurat limba pentru 1 milion de dolari.

    Keith Richards, alt rocker, chitaristul Rolling Stones, şi-a asigurat degetul mijlociu. Iar asta nu pentru i-ar fi frică că şi-ar rupe degetul în timp ce l-ar flutura prin aer, ci datorită faptului că Richards are un still diferit de cântat şi-şi foloseşte degetul mijlociu pentru a scoate acele sunete delicioase din melodiiile Rolling Stones

    Madonna, regina pop, a ales să-şi asigure sânii pentru nu mai puţin de 2 milioane de dolari.

    Heide Klumm, fostul model Victoria Secret, are picioare foarte valoroase. Unul mai valoros decât celalalt, se pare. Aceasta şi-a asigurat picioarele pentru suma de 2.2 milioane de dolari. Dreptul valorează 1.2 milioane, iar stângul 1 milion deoarece fostul model are o cicatrice.

    Deşi are 75 de ani, Tina Turner are picioare foarte valoroase, cântăreaţa şi le-a asigurat pentru suma de 3.2 milioane de dolari.

    The Boss, legendarul cântăreţ, Bruce Springsteen cântă de zeci de ani şi-şi câştigă existenţa datorită corzilor vocale. Astfel era normal ca Springsteen să-şi asigure corzile vocale pentru suma de 6 milioane de dolari.

    James Bond este un bărbat foarte special, dar Daniel Craig, actorul care interpretează rolul agentului 007, s-ar putea să fie şi mai preţios. Craig şi-a asigurat întregul corp pentru 9.5 milioane de dolari. Astfel e asigurat dacă se răneşte la filmări.

    America Ferrera, cunoscută pentru rolul din serialul „Ugly Betty”, are un zâmbet atât de strălucitor, încât trebuia asigurat. Suma? 10 milioane de dolari. Chiar şi Aqua Fresh a fost impresionat de zâmbetul actriţei şi au investit în asigurare.

    Jennifer Lopez cunoscută în întreaga lume, cântăreaţă, actriţă şi dansatoare. J.Lo a simţit nevoia să-şi asigure posteriorul faimos pentru suma incredibilă de 27 de milioane de dolari.

    Pretty Woman sau Mona Lisa Smile nu ar fi la fel fără zâmbetul uriaş al Juliei Roberts. Dacă ceva necurat se întâmplă cu zâmbetul actriţei, Roberts primeşte 30 de milioane de dolari.

    Nu poţi să loveşti mingea ca Beckham şi să nu-ţi asiguri piciorul. Celebrul picior stâng, care a lovit de zeci de mii de ori mingea peste zid, a fost asigurat pentru suma de 70 de milioane de dolari.

    Rămânem în zona picioarelui pentru cea mai mare asigurare. Una în valoare de 1 miliard de dolari! Cântâreaţa Mariah Carey primeşte această sumă fabuloasă dacă are cumva un accident pe scenă.

  • Companiile care angajează cele mai atrăgătoare femei.Top 10 cele mai frumoase stewardese – GALERIE FOTO

    Stewardesele reprezintă imaginea companiilor aeriene din întreaga lume şi de obicei acestea sunt alese pe sprânceană de reprezentanţii companiilor. Indiferent despre ce companie este vorba, stewardesele arată impecabil şi au tot timpul zămbetul la ele.
    Site-ul Wonderlist a realizat un top cele al celor mai atrăgătoare însoţitoare de zbor.

    10. Virgin Atlantic

    9. Thai Airways International

    8. Lufthansa

    7. Air Asia

    6. Emirates

  • Confesiunile incredibile ale unei stewardese: ce SE ASCUNDE în spatele zâmbetului de 5000 de euro al însoţitoarei de zbor!

    De la acei oameni care arată mereu ca scoşi din cutie, care îţi transmit o stare de calm chiar şi în momente tensionate, afişând un zâmbet larg. Sunt cei care caută soluţii la cele mai neobişnuite solicitări ale pasagerilor. Acei oameni care nu par niciodată obosiţi indiferent de cât de lungă este cursa. Priviţi din exterior par că au lumea la picioare. Că nu au niciun motiv să se plângă de munca pe care o fac. Au un salariu care, în cele mai slabe luni, depăşeşte echivalentul în lei a o mie de euro. Văd lumea gratis şi, tot gratis, dorm în cele mai luxoase hoteluri. Însă de cele mai multe ori lucrurile nu sunt nici pe departe aşa, după cum o arată mărturisirile făcute de o stewardesă, care dezvăluie o lume despre care călătorii nu află niciodată.

    Confesiunile incredibile ale unei stewardese: ce SE ASCUNDE în spatele zâmbetului de 5000 de euro al însoţitoarei de zbor!

  • STUDIU: Misterul zâmbetului Mona Lisei, descifrat de cercetătorii britanici – FOTO

    Expresia misterioasă a Mona Lisei captivează de câteva secole lumea întreagă, însă ea nu reprezintă singurul zâmbet enigmatic pe care l-a creat Leonardo da Vinci, se afirmă într-un articol publicat în dailymail.co.uk.

    Cercetătorii britanici de la Universitatea Sheffield Hallam şi de la Universitatea Sanderland au examinat o pictură mai veche a maestrului italian şi afirmă că au descoperit secretul acestuia pentru a realiza pe pânză “un zâmbet ce nu poate fi descifrat”.

    Studiul lor a dezvăluit felul în care “La Bella Principessa”, pictată de Leonardo da Vinci înainte ca maestrul italian să finalizeze Mona Lisa la sfârşitul secolului al XV-lea, foloseşte un truc inteligent pentru a înşela atenţia privitorului.

    Savanţii britanici au descoperit că, printr-o modalitate specifică de combinare a culorilor, realizată pentru a înşela vederea periferică, forma gurii femeii din tablou pare să se modifice în funcţie de unghiul din care este privită.

    Atunci când este privită direct, linia gurii femeii din pictură este orientată în jos. Dar, întrucât ochii privitorului se îndreaptă apoi imediat în alte direcţii, pentru a examina şi alte trăsături ale portretului, colţurile gurii acesteia par că urmează o linie ascendentă, creând astfel un zâmbet ce poate fi observat doar indirect, din lateral, la fel ca în cazul Mona Lisei.

    Tehnica se numeşte “sfumato” şi poate fi observată atât în portretul “Mona Lisa”, cât şi în “La Bella Principessa”.

    Deşi tehnica a fost utilizată şi de alţi artişti renascentişti, niciunul nu a atins nivelul de măiestrie al lui Leonardo da Vinci, afirmă autorii studiului, publicat în revista Vision Research.

    Specialiştii în artă renascentistă sunt de părere că “La Bella Principessa” o reprezintă pe Bianca Sforza, fiica lui Ludovico Sforza, ducele Milanului, pictată la vârstă de 13 ani şi care urma să se căsătorească cu comandantul armatei ducale. Bianca Sforza a murit însă la doar câteva luni după căsătorie, probabil din cauza unei sarcini ectopice.

     

  • Cronică de film: Tomorrowland

    În ultimii 50 de ani, potrivit scenariului, umanitatea a căzut sub semnul pesimismului. Dacă înainte oamenii priveau spre viitor cu speranţă şi entuziasm, acum văd în viitor doar declin şi inutilitate. Totul se destramă, iar cei mai mulţi dintre noi nu reuşim să punem lucrurile cap la cap, mulţumindu-ne în loc cu un soi de resemnare. Regizorul încearcă să transmită un mesaj ce pare, aparent, simplu: treziţi-vă şi începeţi iarăşi să visaţi!

    Filmul are o serie de contradicţii ce pun la îndoială logica scenariştilor. Ele derivă din încercarea producătorilor de a crea o atmosferă „ameţitoare” şi de a preda, în acelaşi timp, o lecţie de optimism.

    Efectele din „Tomorrowland” se ridică la nivelul altor filme SF, precum „Avengers” sau „Inception”. Problema filmului nu stă în cinematografie, ci mai degrabă în felul cum actorii îşi duc la capăt sarcinile. George Clooney, deşi un actor excelent, nu se potriveşte în rolul principal. Sunt probabil zeci de alţi actori care ar fi putut face o treabă mai bună. Britt Robertson, în rolul tinerei care exclamă de cel puţin 20 de ori „Incredibil!”, nu face nici ea un rol mult mai bun. Cunoscută în general pentru rolurile din comedii romantice, precum „The Longest Ride” sau „The First Time”, Robertson nu este alegerea ideală atunci când vine vorba de un film de acest gen. În alte roluri îi regăsim pe Hugh Laurie, cunoscut pentru rolul de excepţie din serialul „Dr. House”, pe Tim McGraw („The Blind Side”) şi pe Keegan-Michael Key („Due Date”, „Let’s Be Cops”).

    Revenind la coerenţa filmului, aceasta lipseşte în multe dintre momentele-cheie. Scenariul, deşi pe alocuri reuşit, nu reuşeşte să fie convingător atunci când vine vorba de includerea spectatorului în acţiune. Participi doar ca spectator, neavând niciun fel de sentiment faţă de personajele principale; „Tomorrowland” se aseamănă, din acest punct de vedere, cu o altă producţie semnată de regizorul Brad Bird, „Ratatouille”, povestea animată a unui şoarece devenit bucătar. Aşa cum nu poţi dezvolta prea multe sentimente faţă de protagoniştii unui desen animat, nu poţi crea o legătură nici cu cei din SF-ul produs de Disney.

    Producătorii nu s-au obosit prea mult nici în cazul unei verificări de rutină a principiilor fizice enumerate în film. Credibilitatea se pierde încă din primele minute şi poate că studioul ar fi trebuit să dezvolte un proiect de animaţie în locul unui film artistic.

    Disney avea speranţe mari legate de film, dovadă fiind şi bugetul de 200 de milioane de dolari. Debutul la box office a fost unul dezamăgitor, „Tomorrowland” aducând venituri de 40 de milioane de dolari în primul weekend, mult sub aşteptările companiei de producţie.

    Greşeala lui Brad Bird şi a celor de la Disney este că au încercat să exagereze toate elementele acestui film, de la personaje până la modul în care au dezvoltat oraşul „Tomorrowland”.

    În concluzie, “Tomorrowland” se prezenta drept un film cu potenţial, însă a dezamăgit la numeroase capitole. Pentru cei mici, filmul va fi un motiv de bucurie, însă pentru cei care înţeleg câteva concepte minime de logică va fi o experienţă lungă şi chinuitoare. Nota: 5/10