BusinessMagazin

Tag: weboscop

  • Miliardele virtuale

    Trecând peste scandalul primei oferte publice pentru Facebook şi simplificând tot procesul, lucrurile par să stea în felul următor: Facebook a pus pe piaţă 421 de milioane de acţiuni la preţul de 38 de dolari, culegând astfel circa 16 miliarde de dolari şi stabilind valoarea companiei la peste 100 de miliarde. După care a început dezastrul. La ora la care scriu, acţiunile se tranzacţionează cu circa 27 de dolari, ceea ce înseamnă că valoarea Facebook a scăzut cu 28% iar Mark Zuckerberg a ieşit din topul celor mai bogaţi 40 de oameni ai planetei. Se speculează (în glumă, desigur) că dacă trendul se menţine, undeva în iunie Facebook nu va mai valora nimic, iar faptul că Zuckerberg mănâncă adesea la McDonald’s capătă o nouă interpretare.

    În concluzie, se pare că Facebook a fost mult supraevaluată şi s-ar putea ca acei care au comparat baza sa de utilizatori cu cea deţinută de LinkedIn şi au aplicat regula de trei simplă au avut dreptate să spună că preţul corect ar fi pe la 50 de miliarde de dolari. Desigur, toate aceste miliarde sunt bani “virtuali”, care practic nu există decât pe hârtie, cu excepţia celor pe care i-a încasat Facebook. Să fie oare acesta începutul sfârşitului pentru uriaşa reţea de socializare, care a depăşit de curând 900 de milioane de utilizatori şi continuă să crească?

    Mai întâi de toate poate ar trebui să vedem de ce a căzut preţul acţiunilor. În esenţă, problema se leagă de modelul de afacere pe care Facebook l-a urmat până acum: s-a limitat să vândă spaţiu de publicitate. Dacă raportăm veniturile de circa patru miliarde de dolari la baza de utilizatori, rezultă că Facebook a câştigat doar vreo 5 dolari pentru fiecare. Tot n-ar fi rău, dacă preţurile practicate de publicitatea online nu ar scădea. Însă ele scad pe măsură ce agenţiile de publicitate constată că reclamele plasate în web nu sunt eficiente. Iar cum creşterea bazei de utilizatori s-a datorat în ultima vreme unor ţări mai puţin “valoroase” ca putere de cumpărare (precum India, Rusia sau China), analiştii au conchis că veniturile nu vor creşte, ci, în cel mai bun caz, vor stagna.

    În plus, peste 50% din utilizatori accesează reţeaua de pe telefoane mobile şi este de aşteptat ca acest procent să crească. Însă display-urile mici ale telefoanelor se pretează mai puţin la afişarea de reclamă decât ecranele computerelor clasice. Facebook are nevoie de o idee genială de marketing, dar compania este condusă de hackeri.

    Scenariul pesimist este expus de Michael Wolff în revista Technology Review şi merge pe varianta că, dacă nu vine cu o idee care să schimbe întregul joc, Facebook nu doar că se va prăbuşi, dar ar distruge tot web-ul. Deoarece Facebook va fi disperată să vândă publicitate, va scădea preţurile. Iar cum publicul potenţial va fi de peste un miliard, tarifele pe care le va practica vor deveni un standard de facto în tot web-ul, ceea ce ar distruge majoritatea siturilor care se susţin prin publicitate, deoarece singura lor variantă va rămâne abonamentul plătit. Dar practica de până acum a dovedit că această variantă nu funcţionează. În schimb, Bob Cringely nu mai face calcule în bani, ci în ani: durata de viaţă a tuturor platformelor computaţionale de până acum a fost de circa 10 ani, în vreme ce durata supremaţiei unui jucător a scăzut în acest timp, de la 25 de ani în cazul IBM (1960-1985) la circa zece ani în prezent. Aşa că, indiferent de motive, Facebook mai are puţină vreme pentru a-şi menţine dominaţia. Pur şi simplu pentru că aşa merg lucrurile. Orice imperiu durează o vreme, apoi piere.

    Pe de altă parte, Dallas Laurence este de părere (într-un articol publicat pe Mashable) că, indiferent de valoarea acţiunilor, Facebook nu este în pericol. Argumentele sale se bazează pe uriaşa bază de utilizatori (pe care crede că reţeaua o poate dubla fără probleme) şi pe volumul imens de date despre aceştia, pe care le-a obţinut absolut pe gratis, în vreme ce alte companii cheltuiesc bani grei pe instrumente de analiză şi data-mining pentru a extrage date valoroase pentru publicitate. Iar dacă datele sunt noua valută forte, Facebook va obţine bani mulţi din ele. În fine, oamenii sunt fiinţe sociale şi chiar au nevoie de Facebook. Pentru mulţi dintre ei Facebook este web-ul, aşa că nu au unde pleca.

    Cât timp presa stă cu ochii pe cotaţii, Zuckerberg s-a însurat, iar Facebook plănuieşte să cumpere Opera (pentru a avea propriul browser) şi, iarăşi, să proiecteze un smartphone. Buffy revine în actualitate.

  • Browserul, procesul şi bursa

    În toamna anului 2008, când Google a lansat Chrome, m-am întrebat împreună cu toată lumea de ce are nevoie Google de propriul său browser, mai ales în condiţiile în care era în continuare principalul susţinător al fundaţiei Mozilla şi, implicit, al browserului Firefox. Supoziţia mea a fost că Google nu intenţiona să se angajeze într-un nou război al browserelor, că doar expunea o “probă de concept” şi o tehnologie de compilare dinamică a codului JavaScript, pe care şi-o dorea preluată de alţi producători. Desigur, un JavaScript mai rapid ar fi sporit atractivitatea aplicaţiilor sale din web. Am greşit atunci, pentru că, încetul cu încetul, Chrome a început să capete popularitate, iar cota sa de piaţă a crescut în mod constant de atunci. Deşi se părea că această creştere se face pe seama utilizatorilor Firefox, s-a dovedit că, de fapt, aderenţii veneau mai degrabă de la Microsoft Internet Explorer, a cărui cotă a scăzut continuu.

    În această primăvară, rapoartele Statcounter au consemnat faptul că pentru o zi (18 martie) Chrome a depăşit Internet Explorer. Însă graficele care desenau tendinţele indicau foarte clar unde se va ajunge: în săptămâna 14 – 20 mai 2012, Chrome a avut 33,76% dintre utilizatori, iar IE doar 31,94%, în vreme ce Firefox se menţinea într-o uşoară scădere, pe la 25%. O uşoară creştere a înregistrat şi Safari, care poate fi pusă în relaţie cu creşterea cotei computerelor de la Apple. Nu fără semnificaţie este şi faptul că în zona telefoanelor şi a tabletelor Android, browserul integrat (Robot) a depăşit rivalul Opera. Un alt aspect interesant este că utilizarea Chrome a crescut mai ales în Rusia, Asia şi America de Sud, în vreme ce în Statele Unite şi Marea Britanie, Internet Explorer conduce încă destul de detaşat, iar Europa pare să prefere Firefox. Un alt fenomen constatat de Statcounter este că IE conduce în zilele de lucru, în vreme ce Chrome este mult mai utilizat în weekend-uri, ceea ce indică faptul că multe companii menţin politici care impun Internet Explorer, dar acasă utilizatorii preferă Chrome.

    Să notăm totuşi că marja de eroare a acestor statistici este destul de mare, Statcounter monitorizând doar vreo trei milioane de situri web, iar uneori semnăturile browserelor sunt false. Cam la fel procedează şi W3Counter, care încă nu a consemnat schimbarea de lider, dar diferenţa este minusculă şi datele sunt din aprilie. Important este că ambele contoare spun acelaşi lucru despre tendinţe, aşa că este foarte probabil ca în următoarele luni Chrome să fie clar în frunte, deşi statisticile consemnează că recent IE9 (o versiune mult mai bună) a reuşit să se impună în faţa versiunilor mai vechi. Poate că următorul Windows va veni cu o versiune nouă de Internet Explorer, dar impresia dominantă este că mulţi utilizatori şi-au pierdut încrederea în browserele de la Microsoft şi tendinţa generală va rămâne aceeaşi.

    Are vreo importanţă? La urma urmei e acelaşi web pe care-l vedem, indiferent de browser. Nu chiar… Pe lângă viteză şi stabilitate, principala atracţie a unui browser o constituie extensiile, iar aici Chrome excelează în primul rând prin modul cum se integrează acestea cu aplicaţiile web de la Google, în special Google Plus şi Drive (adică suita office online). Pe de altă parte, Chrome şi aplicaţiile Google tind să acapareze cea mai mare parte a interfeţei, pregătind astfel terenul pentru noile notebook-uri (sau poate tablete) echipate cu sistemul de operare Chrome OS.

    Cam atât despre Chrome, pentru că am rămas dator cu continuarea unor subiecte din săptămânile trecute. Prima se referă la procesul dintre Oracle şi Google privind anumite drepturi de proprietate intelectuală. Noutatea este că juriul a decis că Google nu a violat patentele deţinute de Oracle, ceea ce înseamnă că Oracle nu poate cere despăgubiri bazate pe vânzările de aparate Android şi, prin urmare, Google nu are obligaţia să facă publice datele privind câştigurile pe care le-a avut de pe urma platformei (una dintre mizele majore ale procesului). Partea referitoare la încălcări ale copyright-ului s-a încheiat în coadă de peşte, pentru că juraţii n-au putut să se pronunţe în chestiunile cele mai importante (API-uri şi “fair use”). Indiferent ce va decide judecătorul, una din părţi va cere recurs.

    Debutul Facebook pe bursă a fost un fiasco. Computerele s-au defectat, iar băncile care au girat lansarea – Morgan Stanley, JP Morgan şi Goldman Sachs – au compromis ce mai era de compromis. Preţul acţiunilor a căzut şi urmează anchete şi procese. Dar utilizatorilor nu pare să le pese.

    Pentru mai multe comentarii ale lui Mircea Sârbu vizitaţi www.bmag.ro/opinii

  • De la cuvinte la semantică

    Motoarele de căutare au apărut încă de la începuturile web-ului şi au adus în joc mulţi competitori, însă mulţi au capitulat după ce Google a început să facă primii paşi în acest domeniu. Secretul succesului Google a constat în faptul că reuşea să ordoneze rezultatele mai bine decât alţii, folosind un algoritm numit PageRank. Mecanismul este în aparenţă simplu şi constă în trei paşi. În primul rând e vorba de indexare: nişte roboţi software cutreieră web-ul şi memorează legătura dintre cuvintele unei pagini web şi adresa acesteia. Pasul doi este găsirea paginilor pe baza cuvintelor-cheie introduse de utilizator – o relativ simplă potrivire a cuvintelor cu cele indexate.

    Ultimul pas constă în calcularea unor scoruri de relevanţă, pe baza cărora se stabileşte ordinea rezultatelor. Aici se iau în calcul aşezarea cuvintelor în pagină (de exemplu, dacă figurează în titlu sau într-un subtitlu, scorul e mai mare) împreună cu numărul referinţelor la pagina respectivă şi “calitatea” acestora (în sensul că referinţele venind de pe situri foarte vizitate sunt mai valoroase). Desigur, treaba e mult mai complicată în realitate, ultimele două faze nu sunt delimitate, viteza este foarte importantă şi o mulţime de alte detalii intră în joc, însă în cele din urmă e vorba despre potriviri de cuvinte. Chiar dacă PageRank este brevetat de Google, toate celelalte motoare de căutare folosesc mecanisme asemănătoare.

    Însă competiţia este acerbă în acest sector, aşa că s-a mers mai departe. Mai întâi cu căutările “universale” care găsesc şi imagini, secvenţe video sau hărţi. A urmat personalizarea rezultatelor, adică o ordonare specifică fiecărui utilizator. Cu siguranţă, Google are o urmă a căutărilor mele şi probabil îmi cunoaşte preferinţele (aşa cum le ştie şi Amazon) şi ţine seama de ele. De exemplu, o căutare pe Google după “Python” îmi aduce între primele rezultate şi pagina proiectului Jython, în vreme ce Bing (pe care nu prea-l folosesc) mi-o listează abia pe a patra pagină. Însă istoricul căutărilor nu pare să fie suficient, iar maşinăriile ar vrea să ştie mai multe despre noi; sursa potrivită ar fi reţelele de socializare. Aici Bing este în avantaj datorită colaborării dintre Microsoft şi Facebook, aşa că miza majoră a serviciului Google Plus cam aici trebuie căutată. În mod normal, o căutare după “Weather Report” ar trebui să aducă o mulţime de situri specializate, ceea ce Google face cu succes, în vreme ce în prima pagină de rezultate de la Bing am patru referinţe la formaţia de jazz-rock cu acest nume. De ce? Pentru că am postat pe Facebook un video de pe YouTube cu piesa “Birdland”. La un minut după ce am postat acelaşi video pe Google Plus, aceeaşi căutare cu Google mi-a adus alte rezultate.

    Mai este loc de îmbunătăţiri? Se pare că Google încearcă să treacă de simpla potrivire de cuvinte şi să ajungă la înţelesul lor, adică “things, not strings”, cum spune blogul oficial al companiei în anunţul privind ceea ce se numeşte Knowledge Graph. În esenţă e vorba de semantică, deşi “web-ul semantic” propovăduit de Tim Berners-Lee este încă departe. Folosind diverse surse publice în frunte cu Wikipedia, Freebase (pe care Google a cumpărat-o în 2010) sau CIA Word Factbook, cei de la Google au acumulat în Knowledge Graph peste 500 de milioane de persoane, locuri şi diverse alte lucruri, împreună cu toate conexiunile dintre ele, astfel că în curând pentru multe căutări vom primi nu doar referinţe, ci şi o casetă cu toate informaţiile relevante. De exemplu, o căutare după “Leonardo Da Vinci” va afişa o casetă alături de rezultate, unde vor figura datele biografice principale, cele mai cunoscute opere şi, de asemenea, trimiteri la alte personalităţi pe care cei interesaţi de Leonardo le-au căutat. Informaţiile de bază sunt ajustate în funcţie de subiect, astfel încât pentru un astronaut vom afla timpul petrecut în spaţiu şi misiunile la care a participat, în vreme ce pentru o clădire vom obţine o hartă, numele arhitectului, înălţimea şi aşa mai departe. Noua facilitate va deveni operaţională mai întâi în Statele Unite pentru utilizatorii înregistraţi, urmând ca apoi să fie extins în toată lumea.

    Însă lucrurile nu par să se oprească aici. Un indiciu apare în videoclipul care prezintă Knowledge Graph, în care un inginer ne spune că vom putea căuta răspunsul unor întrebări de genul “Câte femei au primit premiul Nobel?”. Dacă luăm în calcul cercetările pe care Google le-a făcut în domeniul comenzilor vocale şi al înţelegerii vorbirii, e foarte posibil ca Siri (de la Apple) să aibă curând un concurent.

  • Numere mari, intervale scurte

    Nu spun nimic nou sau interesant atunci când constat că lumea se mişcă mai repede acum decât în urmă cu, să zicem, 50 de ani. Însă nu pot să-mi reprim un mic frison când observ că se mişcă din ce în ce mai repede şi nu există niciun semn că “accelerarea istoriei” s-ar putea opri. Cu siguranţă există o relaţie cu celebra lege a lui Moore, care spune în esenţă că în mai puţin de doi ani complexitatea circuitelor se dublează şi performanţele tehnologiei cresc la rândul lor. Creşte viteza, intervalele se scurtează.

    Dacă ne raportăm la o audienţă de 50 de milioane de oameni, constatăm că radioul a atins-o în 38 de ani, televiziunea în 13 ani, iar internetul în doar patru. Facebook a avut nevoie de trei ani şi jumătate, iar Instagram a reuşit să treacă bariera în mai puţin de un an şi jumătate. Nişte statistici de la Apple se raportează la o bază de utilizatori de 67 de milioane şi constată că Mac-urile au atins-o în 24 de ani, iPod-urile au avut nevoie de doar 5 ani, în vreme ce pentru iPhone au fost suficienţi trei. Cel mai rapid a fost însă iPad, care a atins aceeaşi audienţă în doar doi ani. Probabil ascensiunea telefoanelor bazate pe Android a fost şi mai spectaculoasă, iar tabletele bazate pe acelaşi sistem sunt în plină creştere, mai ales în segmentul preţurilor mici, unde Kindle Fire şi cele două modele Nook sunt cel mai bine vândute.
    Este evident din aceste serii că tendinţa este spre zona mobilă şi nu e nicio surpriză că anul trecut s-au vândut mai multe telefoane inteligente şi tablete decât computere personale. În ţări precum Statele Unite sau Marea Britanie, cam jumătate din populaţie utilizează deja telefoane inteligente, dar în cel mult doi ani situaţia va fi cam aceeaşi în toată lumea. Şi se estimează că în curând vor fi mai mulţi cei care vor accesa internetul prin telefoane şi tablete decât prin PC-uri. Dacă acesta este ritmul istoriei, nici nu ar trebui să ne mai mire că Facebook a cumpărat Instagram (o companie orientată exclusiv pe zona mobilă) după doar două zile de negocieri şi nici că un plan de restructurare a companiei Nokia întins pe durata unui an (o eternitate!) s-a soldat cu un semieşec care a permis lui Samsung să devină lider de piaţă într-un sector dominat vreme de 14 ani de compania finlandeză.

    Puterea combinaţiei dintre dispozitivele mobile şi internet este explozivă şi va avea o influenţă greu de estimat în cele mai diverse sectoare. Însă poate cel mai masiv impact al acestei combinaţii va fi asupra industriei media, cu precădere asupra a ceea ce numim de obicei presă, adică ziare şi reviste. Aici avem o ecuaţie complexă în care sunt implicate aspecte legate de modelul de afacere al presei, aspecte tehnologice importante şi, în subsidiar, un război al giganţilor internetului.

    Poate părea cinică definiţia care spune că afacerea presei nu este să vândă conţinut, ci să vândă o audienţă unor clienţi care plătesc pentru publicitate. Desigur că această audienţă se creează furnizând conţinut de calitate, desigur că presa are şi o misiune socială, dar costurile se acoperă în principal din publicitate, iar o anumită aplicaţie a internetului, cea numită Web, a bulversat întreaga industrie printr-o facilitate banală: link-ul. Accesul direct a perturbat secvenţialitatea care te obligă să parcurgi conţinutul şi, astfel, să consumi reclama. De aici s-a perturbat sistemul metricilor, pentru că tradiţionalul pay-per-view nu se mai aplică simplu într-un mediu interactiv. Mai mult, blogurile şi reţelele sociale abundă în link-uri la articole din publicaţii diverse şi astfel loialitatea publicului scade. În aceste condiţii, apariţia telefoanelor inteligente şi mai ales a tabletelor a fost receptată cu entuziasm de presă, pentru că “aplicaţiile” (apps) promiteau să restaureze “răsfoirea”.

    Aşadar: browser sau aplicaţii care aduc conţinutul prin internet şi te închid între pagini? Într-un articol publicat de Wired în 2010, Chris Anderson proclama moartea web-ului şi victoria aplicaţiilor. Într-adevăr, numeroase publicaţii s-au aruncat în această aventură, dar zilele trecute, redactorul-şef de la Technology Review a răsturnat optica, renunţând la aplicaţii (digital replica) şi revenind la web-ul activ (HTML5). Se pare că deocamdată singurii care reuşesc agregarea unor audienţe atractive pentru publicitate sunt mogulii internetului, dar aceştia mizează pe strategii diferite.

    Într-un clip de câteva secunde de pe YouTube vedem o fetiţă de vreo doi ani care trage degetul de la dreapta spre stânga pe pagina unei reviste ilustrate. Titlul: o revistă este doar o tabletă defectă. Morala: inevitabil, presa va ajunge pe tablete. Încă nu se ştie sub ce formă.

  • Oracle atacă Google

    Ca de obicei în aceste situaţii, limbajul juridic este prea încâlcit ca să înţelegem ceva, mai ales că este vorba despre proprietatea intelectuală. Pentru ca lucrurile să fie şi mai încâlcite, avem de-a face şi cu un jargon tehnic privind chestiuni precum limbaje de programare şi platforme software. Desigur, totul are în spate o istorie care este cu siguranţă relevantă, aşa că merită să o expun pe scurt.

    Încă din ultimul deceniu al secolului trecut, firma Sun a început să dezvolte o “platformă software” care să fie unitară şi portabilă, adică să poată să ruleze pe orice sistem de operare, indiferent de hardware. La baza acestei platforme stă un limbaj de programare numit Java, care îşi inspiră sintaxa din limbajul C. Un program scris în Java se compilează, dar rezultatul compilării nu este cod executabil, ci un cod intermediar (bytecode) care va fi rulat de un program numit JVM (Java Virtual Machine). Trucul este că JVM poate fi portat relativ uşor pe orice sistem de operare, aşa că programele propriu-zise sunt implicit portabile. La modul simplu, limbajul, bibliotecile de clase, compilatorul şi maşina virtuală Java formează “platforma Java”.

    În 2006, Sun a publicat în regim open source (sub licenţă GPL) cea mai mare parte a platformei, obţinând sprijinul unei comunităţi entuziaste de dezvoltatori. Dar IBM lucra deja de câţiva ani la proiectul Harmony – o implementare open source a platformei Java, independentă de Sun, sub licenţă Apache. Pe de altă parte, au fost dezvoltate compilatoare şi pentru alte limbaje (de exemplu Jython) care puteau să producă bytecode care poate fi rulat de JVM.

    Deşi softurile erau libere, Sun a inventat un mecanism prin care să controleze platforma şi, totodată, să obţină bani din ea. Oricine putea să dezvolte propria sa implementare a unor părţi a platformei (mai ales maşina virtuală), dar pentru ca un sistem să se poată declara “compatibil Java” trebuia să treacă printr-o suită de teste de compatibilitate (TCK), iar această suită costa bani. În 2003, un fost inginer de la Apple pe nume Andy Rubin a înfiinţat firma Android, specializată în dezvoltarea de platforme software pentru aparate mobile, iar în 2005 Google a cumpărat firma şi l-a însărcinat pe Rubin cu dezvoltarea sistemului de operare Android.

    Soluţia aleasă s-a bazat pe nucleul Linux şi un mediu de dezvoltare bazat pe Java. Însă Google a ales să nu utilizeze platforma de la Sun, ci a dezvoltat propria maşină virtuală (Dalvik) şi a folosit bibliotecile de la Harmony, considerându-se eliberată de orice obligaţii faţă de Sun. De altfel, executivii de la Sun s-au declarat încântaţi de Android, deşi acesta nu a cumpărat TCK şi nu s-a prezentat ca fiind Java.

    Primul telefon rulând Android a fost lansat în octombrie 2008, iar după 15 luni, Oracle a cumpărat Sun Microsystems şi, în scurt timp, a încercat să oblige pe Google să plătească pentru utilizarea platformei Java. Cum Google a refuzat, în 2010 Oracle a intentat un proces care se judecă acum. Procesul va consta în două faze, dintre care prima se referă la încălcarea drepturilor de autor, iar a doua se referă la patru brevete pe care Oracle le deţine. Specialiştii consideră că patentele sunt nesemnificative şi partea importantă este cea legată de copyright.

    Dacă Oracle va avea câştig de cauză, foarte probabil va urma o fază legată de despăgubiri. Larry Ellison a anunţat că va cere peste 6 miliarde de dolari şi, foarte probabil, o taxă pentru fiecare sistem Android activat. Deşi se consideră fără vină, Google s-a arătat dispusă să evite procesul, plătind lui Oracle 2,8 miliade şi 0,515% din încasările viitoare generate de Android. Motivaţia este uşor de intuit: în instanţă, Google va trebui să expună toate datele privind veniturile, ceea ce n-a făcut niciodată până acum.

    În opinia mea, acuzele aduse de Oracle sunt cel puţin inconsistente, dacă nu chiar absurde. De exemplu, faptul că Google a folosit specificaţiile interfeţelor de programare de la Sun – practic, o documentaţie – pentru a-şi implementa propriile API-uri (cam la fel a procedat şi împotriva lui SAP). Interesant este că tot zilele acestea, Curtea Europeană de Justiţie a dat verdictul într-un caz absolut similar, în care compania SAS a acuzat World Programming Ltd (WPL) că i-a încălcat drepturile, dezvoltând o implementare proprie a unui sistem realizat de SAS pe baza unui limbaj propriu. Decizia a fost că WPL nu are nici o vină, deoarece nu a folosit cod sursă de la SAS. Însă în procesul american vor decide juraţii: un profesor pensionar, un poştaş, o asistentă medicală, un fotograf… şi încă opt la fel de competenţi.

    Pentru mai multe comentarii ale lui Mircea Sârbu vizitaţi www.bmag.ro/opinii

  • All Inclusive: Google Drive

    Inevitabilul s-a produs: Google şi-a lansat zilele trecute serviciul de stocare on-line. Este probabil cea mai “întârziată” lansare din istoria modernă a informaticii dacă socotim că primele zvonuri legate de un astfel de serviciu au început să circule încă din 2006, când un document intern “scăpat” în zona publică oferea indicii că Google se gândeşte la o asemenea ofertă. Un alt val de speculaţii pe aceeaşi temă a traversat paginile de ştiri IT la începutul lui 2009, iar condiţiile păreau deja coapte din perspectiva infrastructurii. Oricum un cont Gmail oferea deja 7 GB (între timp s-a ajuns la 10 GB), spaţiu pe care diferite progrămele îl puteau transforma într-un fel de disc on-line. Şi totuşi, Google Drive a fost făcut public abia în aprilie 2012.

    La prima vedere s-ar părea că Google a pierdut trenul, pentru că mulţi alţii i-au luat-o înainte. Vedeta momentului este Dropbox, iar modul său de funcţionare este reprezentativ pentru ce înseamnă stocarea on-line: Dropbox oferă gratuit 2 GB spaţiu de stocare pe serverele sale şi o mică aplicaţie locală care sincronizează un folder de pe discul local al computerului cu spaţiul din web. Orice operaţie cu fişiere în folderul respectiv este automat replicată on-line, astfel încât totul este disponibil din orice browser web sau aplicaţie mobilă. La asta se adaugă posibilităţi de partajare (de exemplu anumite sub-foldere pot fi declarate publice sau accesibile doar unor anumite persoane, altele rămân private), iar spaţiul suplimentar (până la 100 GB) implică un abonament plătit, ceea ce asigură veniturile serviciului. Cam la fel funcţionează Amazon Cloud Drive, Microsoft SkyDrive, Apple iCloud, Box şi diverse alte servicii, aproape toate oferind şi facilităţi specifice, cum ar fi servicii de administrare sau aplicaţii de procesare.

    În aceste condiţii, mai are vreo importanţă un serviciu în plus, chiar dacă vine de la Google? În opinia mea, Google Drive nu este “un serviciu în plus”, ci este cu totul altceva şi nici măcar nu concurează cu cele amintite mai sus. Prin faptul că reuneşte şi integrează sub aceeaşi pălărie diverse servicii în frunte cu Google Apps (documente, calcul tabelar, prezentări, desene etc.), peste care tronează mereu maşinăria de căutare, Drive devine o platformă computaţională “in the cloud”, un veritabil desktop on-line. Pe lângă funcţionalităţile uzuale din Apps, au apărut multe noutăţi. De exemplu, posibilitatea de a deschide direct din browser peste 30 de tipuri de fişiere (multe dintre ele editabile), inclusiv video HD sau ilustraţii realizate cu Adobe Illustrator sau Photoshop. Posibilităţile de partajare şi colaborare sunt impresionante: mai mulţi utilizatori pot lucra simultan pe acelaşi document (cu diferite drepturi), iar modificările apar “pe viu”.

    Se poate adnota orice şi chiar se poate purta o discuţie de gen chat într-un document. Recunoaştem aici multe dintre tehnologiile pe care Google le-a folosit în Wave (care a fost abandonat), printre care şi posibilitatea de a vedea diferitele revizii ale unui document sau “revenirea în timp”. În multe cazuri Drive suplineşte e-mail-ul: în loc să trimiţi un document mare, e suficient să trimiţi un link şi să partajezi documentul. Integrarea cu Gmail, cu Picasa şi cu Google Plus începe să se vadă şi sunt sigur că, în timp, va fi completă.

    Posibilităţile de căutare în Drive reprezintă, desigur, unul dintre punctele forte ale ofertei Google. Se pot regăsi documente (de orice fel) după etichete sau cuvinte cheie şi, mai mult chiar, tehnologia OCR integrată permite acest fel de căutări chiar şi în imaginile care conţin text (de pildă, în faxuri). Mai devreme sau mai târziu, căutarea prin imagini implementată în Google Gogglers va veni să completeze suita, mai ales în condiţiile în care Drive este disponibil în telefoane şi tablete Android (dar va fi în curând şi în iPhone). Şi este important că nu doar Google va contribui la expansiunea serviciului integrat Drive: interfeţele de programare au fost publicate, ceea ce permite dezvoltatorilor să ofere diverse extensii interesante (de exemplu, HelloFax sau editorul video colaborativ WeVideo). Însă extensiile sunt destinate mai ales browserului Chrome şi platformei Android, ceea ce va face şi mai atractive produsele Google.

    Mai puţin mă interesează acum facilităţile şi preţul spaţiului suplimentar (până la 16 TB). Mai important este că este prima dată când Google se adresează mai degrabă companiilor decât persoanelor şi, mai ales, faptul că Drive pare să fie exact baza potrivită pentru sistemul de operare Chrome OS. Google se vrea microsoftul web-ului.

  • Un miliard pentru Instagram

    Majoritatea achiziţiilor pe care le fac giganţii internetului nu sunt spectaculoase şi de cele mai multe ori trec neobservate, chiar dacă preţurile sunt semnificative. Însă târgul dintre Facebook şi Instagram merită ceva mai multă atenţie, pentru că pune în lumină câteva aspecte interesante ale industriei IT din zilele noastre. Despre multe dintre ele am scris adesea în această pagină, aşa că nu voi insista asupra migrării rapide de la PC-uri la terminale mai mobile şi mai “agile”. Despre tendinţa utilizatorilor de a utiliza camerele tot mai performante ale telefoanelor în detrimentul camerelor compacte am scris de curând, iar Instagram este tocmai ilustrarea acestei noi orientări. Despre importanţa paradigmei “cloud computing” în peisajul industriei IT am tot scris. În fine, despre noul model antreprenorial pe care startup-urile IT l-au adoptat în ultima vreme am amintit adesea, însă exemplu mai potrivit decât Instagram nu cred că există.

    Mai întâi câte ceva despre târgul propriu-zis. De obicei, o tranzacţie de această dimensiune implică o agitaţie majoră, cu nesfârşite şedinţe ale consiliilor de administraţie, cu cohorte de avocaţi şi consultanţi, cu implicarea unor bănci sau firme de investiţii şi cu tot felul de alte complicaţii. În cazul acesta, totul s-a petrecut în doar trei zile de negocieri între doi oameni de douăzeci şi ceva de ani: Mark Zuckerberg şi Kevin Systrom, părintele serviciului Instagram. Discuţiile au avut loc acasă la şeful Facebook, iar prima sumă pusă în discuţie de Systrom a fost de două miliarde, din care la sfârşit a rămas doar unul. Consiliul de administraţie al Facebook n-a ştiut nimic şi a fost informat abia după ce Zuckerberg şi Systrom au bătut palma. De fapt, consiliul oricum n-ar fi avut multe de spus, având în vedere că Zuckerberg deţine 25% din Facebook şi controlează 57% din drepturile de vot.

    Întrebarea care se ridică imediat este dacă preţul se justifică sau se datorează doar unui capriciu al lui Zuckerberg (ceea ce ar transmite un semnal foarte îngrijorător potenţialilor investitori care aşteaptă listarea la bursă a acţiunilor Facebook). Instagram are doar 13 angajaţi, dintre care doar trei ingineri şi, de fapt, partea tehnică a fost făcută de doi oameni. Pe la noi, unei astfel de companii i se spune “firmă de apartament” şi probabil nu s-ar califica nici măcar pentru o licitaţie organizată de primăria unei comune mai răsărite. Însă Instagram a devenit fulgerător unul dintre cele mai populare servicii din internet pentru utilizatorii de iPhone, iar recenta lansare a versiunii pentru Android a adus un milion de noi utilizatori în doar 12 ore, care s-au adăugat celor peste 30 de milioane deja înscrişi.

    Un foarte interesant tabel întocmit de Andy Baio de la Wired ne poate lumina. Baio compară cele mai mari achiziţii din istoria internetului din perspectiva costului per utilizator şi al costului per angajat. Se vede clar că Facebook a plătit cam 77 milioane de dolari per angajat, adică de peste trei ori mai mult decât a plătit Google pentru fiecare angajat de la YouTube. În schimb, costul per utilizator este de doar 28,57 dolari (pentru comparaţie, Google a plătit 555 dolari pentru un utilizator Aardvark). Având în vedere că Zuckerberg a accentuat că Instagram va funcţiona în continuare independent de Facebook, iar serviciul de foto-sharing permite contacte cu orice alte reţele sociale, se poate înţelege că Zuckerberg a făcut o mişcare defensivă, achiziţionând ieftin o largă bază de utilizatori, care altfel ar fi fost în pericol să fie însuşită de un rival. Singurul, de altfel.

    Dar s-ar putea să existe şi o altă perspectivă, iar povestea firmei Instagram poate aduce unele indicii. Totul a pornit de la un proiect personal al lui Kevin Systrom, care a dezvoltat un prototip ce combina elemente din Foursquare şi alte servicii. A obţinut ceva finanţare şi s-a asociat cu Mike Krieger pentru a duce mai departe proiectul. Totul a durat câteva săptămâni, însă un rol important l-a avut serviciul de cloud Amazon EC2, care le-a permis să asambleze din produse open source (PostgreSQL, Django, Nginx etc.) un serviciu de hosting extrem de flexibil şi extensibil pe care altfel nu şi l-ar fi putut permite. Principiul “plăteşti cât consumi” a făcut dintr-un mic prototip un serviciu solid, care a avut un succes instantaneu şi a generat un trafic imens. Poate că expertiza în materie de scalabilitate a celor de la Instagram a cântărit mult în ochii hackerului Zuckerberg şi că preţul pe care l-a plătit nici măcar nu e mare.

  • Realitatea îmbogăţită

    În urmă cu un an Larry Page a devenit director executiv (CEO) al Google, înlo-cuindu-l pe Eric Schmidt, omul care a condus compania vreme de zece ani. Mişcarea a fost comparată cu revenirea triumfătoare a lui Steve Jobs la conducerea Apple în 1997, însă analogia este forţată. Larry Page nu a părăsit niciodată compania pe care a fondat-o, iar prestaţiei lui Schmidt nu prea i se poate reproşa ceva. De altfel, Schmidt a rămas preşedinte executiv şi va fi în continuare vocea publică a companiei, având de gestionat chestiuni complicate legate de legislaţia anti-trust, de acuzele privind violarea intimităţii utilizatorilor şi de interminabilul război al brevetelor cu rivali precum Apple şi Microsoft.

    Însă investitorii nu prea agreează fondatori în postura de executivi ai corporaţiilor (îi consideră prea “implicaţi emoţional”) şi se simţeau mult mai bine în compania unui executiv “pur-sânge” precum Schmidt decât în compania unui tehnician precum Page. Cu toate acestea, se pare că Larry Page şi-a făcut bine treaba în anul care a trecut, renunţând la mai multe proiecte care nu s-au dovedit viabile (precum Buzz, Wave sau enciclopedia Knol) şi orientând eforturile spre o integrare a serviciilor în jurul câtorva puncte nodale. Dintre acestea se distinge reţeaua de socializare Google Plus, care a depăşit o sută de milioane de membri şi se îmbogăţeşte constant cu noi funcţionalităţi.

    Mult mai discretă este însă activitatea celuilalt fondator, Sergey Brin, care dirijează un misterios centru de cercetări numit Google X Labs, unde se lucrează la proiectele futuristice pe termen lung, dintre care puţine par realizabile în viitorul apropiat. Proiectul ascensorului spaţial destinat transportului de materiale în spaţiu sau pe orbita Pământului fără utilizarea unei rachete ar părea mai firesc la NASA decât la o companie. Şi totuşi rezultatele cercetărilor de aici încep să se vadă. Nu demult, o maşină echipată de Google capabilă să navigheze fără şofer a făcut vâlvă. Dacă însă în acest domeniu mai există cercetări şi experimente, unele dintre ele finanţate de DARPA (cum ar fi cele de la universităţile Stanford şi Carnegie Mellon), iar altele de marii producători, proiectul Google Glass are şanse să se concretizeze prin nişte ochelari care ne vor sta pe nas într-un viitor nu prea îndepărtat. Într-un articol din februarie, New York Times specula (pe baza unor surse neprecizate) că ochelarii vor fi puşi în vânzare până la sfârşitul anului la preţuri comparabile cu un smartphone de vârf, dar Google a dezminţit prompt informaţia. În schimb, Wired este de părere că, deşi există deja prototipuri, Google Glass este mai degrabă un concept decât un produs.

    De fapt, ceea ce a lansat Google zilele trecute este doar un video de două minute şi jumătate care ilustrează ce ar putea să însemne Project Glass (acesta este numele în postarea de pe Google Plus în care s-a făcut anunţul) şi solicită publicului păreri şi sugestii. În principiu, “ochelarii” sunt de fapt un telefon inteligent bazat pe Android, dar cu o interfaţă diferită. Pentru partea vizuală avem o lentilă plasată pe o ramă, care va furniza informaţii în partea de sus a câmpului vizual, în vreme ce comenzile sunt exclusiv vocale. Desigur, ansamblul dispune de conectivitate GSM şi WiFi, de sistem de geo-locaţie, cameră foto-video şi tot ce mai este necesar. Deşi poza lui Geordi La Forge din Star Trek ilustrează multe articole dedicate conceptului, Google Glass nu este desigur o proteză vizuală, ci mai degrabă un sistem total hand-free, capabil să ne furnizeze ceva ce proiectanţii numesc “realitate îmbogăţită” (augmented reality).

    Este de remarcat că Google îşi foloseşte în acest proiect anii de cercetări în domeniul recunoaşterii vocale şi integrează multe elemente de inteligenţă artificială, rivalizând cu ceea ce încearcă Apple cu sistemul Siri. O altă caracteristică interesantă este faptul că întregul ansamblu este clar orientat spre social networking şi multe dintre funcţionalităţi converg spre Google Plus. De exemplu, o poză (realizată printr-o simplă comandă de gen “take a shot”) poate fi imediat postată printr-o comandă “share”. De asemenea, prietenii din reţea pot fi localizaţi dacă sunt în apropiere. Diverse alte servicii Google (de exemplu, hărţile sau partea de shopping) conlucrează pentru a ne “îmbogăţi realitatea” cu informaţii relevante.

    Rămâne să ne gândim dacă suntem pregătiţi să acceptăm la modul cel mai concret că tehnologia devine o extensie a corpului nostru. Se pare că vom deveni cyborgi mai repede decât credeam.

  • Hârtia în faţa digitalului

    Îmi plac cărţile. Am crescut într-o casă cu o bibliotecă destul de bine garnisită, căreia i-am simţit lipsa după ce am plecat. Am petrecut apoi mult timp în bibliotecile universitare şi, cu timpul, mi-am dat seama că nu-i destul să citesc o carte. Vreau să fie a mea, să o iau din raft oricând vreau să o răsfoiesc din nou. N-aş putea zice că sunt un colecţionar, dar în vremurile când editurile scoteau mai puţine titluri interesante decât puteam eu să citesc, am bătut îndelung anticariatele şi talciocurile, iar cărţile pe care le-am cumpărat de-acolo le îndrăgesc cel mai mult, pentru că au în spate câte o mică poveste.Am urmărit de multă vreme ascensiunea cărţilor digitale şi mereu am fost convins că la un moment dat se vor impune.

    Acum se pare că momentul acela este aproape. Un recent studiu realizat de Pew Research Center’s Internet & American Life Project oferă o serie de date interesante. În anul care a trecut, unul din cinci americani a citit cel puţin o carte digitală, fie pe un cititor specializat, fie pe o tabletă, iar industria cărţilor în format digital a raportat o cifră de afaceri de 1,7 miliarde de dolari (probabil cifra reală e mult mai mare), ceea ce-i conferă deja un statut semnificativ în peisajul editorial. Mai interesant este însă faptul că cei ce citesc cărţi digitale au citit semnificativ mai multe cărţi decât cei care citesc în modul tradiţional (în medie 24 de titluri faţă de 15 în 2011).

    Desigur, se poate specula că însuşi faptul că şi-au cumpărat un e-book reader dovedeşte un interes crescut faţă de lectură, însă 41% dintre posesorii de tablete şi 35% dintre cei de cititoare specializate afirmă că citesc mai mult decât înainte de a avea aparatele. Faptul că 29% dintre americani citesc cărţi pe smartphone nu este relevant, însă poate fi interesant de aflat că, cititorii de cărţi digitale n-au renunţat la lectura cărţilor imprimate. Analiştii sunt de părere că, indiferent cât vor câştiga în popularitate cărţile digitale, cărţile pe hârtie vor avea public şi, cu timpul, se va stabili un echilibru. Acest echilibru merită o mică discuţie.

    Avantajele cărţilor digitale au fost deseori enumerate, începând cu portabilitatea, trecând prin costuri şi modalităţi de distribuţie şi terminând cu salvarea pădurilor (deşi, în materie de ecologie, încă se discută). Dar sunt şi altele, mai puţin evidente. De exemplu, pentru cei cu probleme de vedere, posibilitatea de a mări corpul de literă fără a pierde înca-drarea este de nepreţuit. Deşi se consideră că ergonomia vizuală a tipăriturii e încă superioară, nu e întotdeauna aşa – de exemplu, cărţile tipărite la noi înainte de 1990 sunt acum aproape ilizibile, din cauza calităţii execrabile a hârtiei şi tiparului. Însă cartea tipărită are atuurile ei, începând cu senzaţia obiectului (mirosul, textura, chiar greutatea) şi un fel special de ataşament, în care se încadrează şi mica poveste (când şi cum am cumpărat-o sau am primit-o). Important este şi faptul că poţi să răsfoieşti o carte pe care n-o cunoşti, ceea ce poate să-ţi dea indicii mai bune decât primul capitol pe care-l oferă de obicei librăriile digitale.

    Apoi sunt şi aspecte strict practice: cărţile tehnice sau cele de artă – cu multe tabele, ilustraţii sau casete de text – se pretează mai bine la dimensiuni mari, greu accesibile aparatelor actuale. Apoi sunt lucruri care ţin de “personalizare”, unde pornim de la sublinieri şi note (mai comode decât pe digital) şi ajungem la dedicaţii, autografe sau ex-libris-uri. Încă nu m-am obişnuit cu ideea că aş putea oferi drept cadou o carte digitală.

    Însă un argument mai puternic pare să se contureze: mai mulţi cititori (susţinuţi şi de un studiu realizat de Jakob Nielsen) constată din experienţă că pot citi mai repede textul tipărit (Nielsen a estimat sporul de viteză la 6,2%). Se poate argumenta că e o chestiune de obişnuinţă, însă un alt aspect este că oamenii susţin că reţin mai puţin din ce-au citit pe digital decât pe hârtie. Se pare că e vorba de tehnici mnemonice implicite pe care le-am deprins în lunga noastră experienţă cu obiectele şi care se bazează pe informaţii vizuale. De exemplu, numărul paginii sau poziţia în pagină sunt uneori indicii, dar în e-books depind de mărimea corpului de text.

    Cred însă că este vorba de acomodare şi, poate, de o oarecare reţinere în faţa unei tehnologii interpuse între cititor şi text. Deşi la Kindle şi la telecomanda televizorului am rareori acces, am citit suficient ca să constat că experienţa nu diferă de cea a lecturii tipăriturii. Singurul lucru care-mi lipseşte este coperta.

  • Camera foto sau telefonul?

    La vremea când mi-am cumpărat prima cameră foto, oferta consta în trei modele: Smena 8 era un aparat compact, ieftin, complet manual, Zenit era un aparat cu vizare prin obiectiv (cu pentaprismă, adică ceea ce azi se cheamă SLR) şi exponometru încorporat, iar Seagull era un aparat TLR (twin-lens reflex) cu film de 6 x 6 cm. Primele două erau de producţie sovietică, iar ultimul era chinezesc şi mult mai târziu am aflat că toate trei s-au vândut cu oarecare succes şi pe pieţele occidentale, ca modele entry-level pentru clasele pe care le reprezentau. Am ales Zenit şi am fost fericit cu el: era o cameră cinstită, puţin cam zgomotoasă, cu optică bunicică şi obiective interşanjabile. Am făcut o mulţime de diapozitive frumoase cu el, pe care acum va trebui să le digitizez pentru că nu mai am cum să le privesc. Epoca aparatelor cu film a trecut.

    Acum, ca şi atunci, piaţa este dominată de camerele compacte (digitale acum) şi doar cei pretenţioşi îşi mai doresc aparate SLR, care sunt substanţial mai scumpe şi mai greu de folosit. La orice petrecere sau la orice obiectiv turistic vedem o mulţime de fotografi amatori care n-au nicio problemă să mânuiască o cameră cu zoom şi autofocus, nu degeaba sunt numite “point and shot”. Nu doar calitatea senzorilor a crescut, ci şi numărul megapixelilor, aşa că obişnuitele poze “de amintire” ies întotdeauna mulţumitor, iar dacă subiectul e interesant şi condiţiile sunt prielnice, oricine poate reuşi o poză foarte frumoasă. La urma urmei, majoritatea oamenilor n-au niciun chef să jongleze cu focalizare manuală sau cu expuneri sofisticate, aşa că aparatele compacte oferă un raport calitate – preţ care pare fără concurenţă.

    Însă apare, totuşi, un concurent: camera încorporată în telefonul mobil. De cinci ani încoace nici nu prea mai poţi găsi un telefon fără cameră foto, dar experienţele mele trecute au fost absolut dezamăgitoare. Singura utilitate practică pe care am găsit-o camerei din telefon a fost să pozez orarul de funcţionare a unui birou sau magazin. Însă tehnologia n-a stat pe loc, iar inginerii au reuşit performanţe destul de bune cu senzorii de mici dimensiuni. Desigur, cele mai multe camere compacte trec de 10 megapixeli, în vreme ce la telefoane norma este cam de 5 megapixeli şi doar modelele de vârf merg pe 8, însă numărul pixelilor nu este singurul criteriu (de fapt, dincolo de o anumită limită, optica este cea care face diferenţa). Mi-am încercat zilele trecute camera din telefon (uitasem că există), am trimis o poză pe Picasa şi am constatat că e cel puţin onorabilă.

    Statisticile de la Flickr spun că vara trecută iPhone 4 a devenit cel mai popular aparat de pe care sunt încărcate pozele: mai mult de 5.000 de utilizatori încarcă circa 73.000 de fotografii în fiecare zi. Dacă adăugăm şi telefoanele cu Android sau Windows Phone cu camere bune, avansul ar fi mult mai mare. Alte statistici spun că în 2011 vânzările de camere point-and-shot au scăzut cu 30% din punct de vedere valoric, ceea ce poate însemna că s-au ieftinit, dar vânzările masive de telefoane deştepte sunt cu siguranţă un factor important. Deocamdată, camerele compacte au avantajul calităţii fotografiilor (şi probabil îl vor păstra, măcar datorită zoom-ului optic), dar pentru utilizatorul obişnuit nu acesta este singurul criteriu care contează. Altul este portabilitatea, iar aici avantajul este al telefoanelor. Eu îmi iau aparatul de fotografiat doar când vreau să fac poze, dar telefonul îl am tot timpul la mine. De ce să porţi două aparate cu tine când unul ţi-ar putea fi suficient? Iar telefoanele inteligente mai au un avantaj: poţi transfera foarte uşor pozele într-un serviciu de partajare, le poţi publica instantaneu în Facebook sau Google Plus şi le poţi trimite prin e-mail.

    Nu cred totuşi că aparatele de fotografiat compacte vor dispărea, deşi este sigur că smartphone-urile le vor eroda considerabil cota de piaţă. Nu doar pentru că imaginile vor fi mereu mai bune… E şi ceva care se leagă de ideea de vacanţă, de timp liber. Poate ţinem la imaginea noastră de turişti, cu camera la gât. Pe de altă parte, nici fabricanţii nu vor depune armele cu una, cu două. De pildă, Samsung experimentează o idee interesantă: camere echipate cu Android. Nu doar că pozele ar putea fi transferate ca de pe un smartphone, dar ar exista avantajul de a folosi diverse aplicaţii direct de pe cameră (de exemplu programe de retuş) sau posibilitatea de a vedea şi de a comenta pozele prietenilor.

    De fapt, de ce nu s-ar putea vorbi şi la telefon cu aparatul foto? La serviciu vom lua telefonul, în vacanţă vom lua camera.