BusinessMagazin

Tag: Un

  • Blog-ul ca un boutique

    Toata lumea este de parere ca un camin trebuie sa fie un spatiu confortabil, dar si sa defineasca persoana care locuieste in el. Asa ca m-am gandit sa caut lucruri functionale si moderne, care sa se potriveasca intre ele, dar si cu personalitatea mea. Convinsa fiind ca voi face fata acestei provocari de una singura, am refuzat initial sfatul unui specialist. Asta pana cand am dat peste un blog, design* sponge (www.designspongeonline.com), pe care gasesti toate lucrurile de care ai nevoie, dar si specialisti care te sfatuiesc oricand cum sa combini diferite produse, in functie de spatiul pe care il ai.
    Blogul a fost lansat in anul 2004, de Grace Bonney, o jurnalista din Brooklyn, care scrie pentru publicatii precum “House and Garden”, “New York Home” sau “Everyday with Rachel Ray”. Inca de la lansare, blogul lui Bonney a avut foarte mare succes printre pasionatii de design interior si nu numai. O arata faptul ca, in prezent, site-ul atrage in jur de 20 de mii de cititori zilnic, mai ales datorita faptului ca blogul este actualizat constant de-a lungul zilei, cu o medie de 6-10 post-uri pe zi.

    Mecca online
    Despre design*sponge se poate spune ca este unul din cele mai citite bloguri de design din lume, devenind un fel de mecca online pentru oamenii care cauta lucruri moderne si functionale cu care sa-si decoreze locuinta. Ce gasesti pe acest site? Tot ce inseamna produse de design interior, trenduri sau sfaturi practice. Apoi, exista o sectiune care prezinta designeri celebri sau mai putini celebri, Bonney promovand prin blog-ul sau si designeri necunoscuti.
    Dar cel mai important lucru este ca design*sponge este si un magazin online, multe produse putand fi achizitionate direct de pe site. “Pentru pasionatii de design interior, internetul poate fi un loc atat de fascinant”, sustine Bonney. “Imi place ca pot sa gasesc pe site-uri din Turcia, Suedia sau Singapore lucruri care inca nu au aparut in revistele de specialitate.” Pentru a fi la curent cu tendintele in design Bonney se uita constant pe Husmusen, un blog suedez orientat catre designul scandinav, dar si pe alte site-uri care prezinta tendintele in materie de design.

    Brooklyn, o masina incendiata si un blog
    design*sponge a aparut dintr-o idee simpla si ca un raspuns la intrebarea “de ce nu te gandesti sa-ti faci un blog despre design interior?”. Povestea lui Bonney incepe acum sase ani, cand pentru prima data vizita Brooklynul. Prima amintire despre Brooklyn este aceea a unei masini in flacari vazuta prin fereastra sparta a unui atelier al unui artist. “Eram in vizita la prietenul meu care studia aici si, in timp ce ne uitam pe fereastra, am vazut o masina abandonata in parcarea de peste drum, care aproape ca a explodat. Nu voi sti niciodata motivul pentru care masina era in flacari, dar stiu ca mi-am spus atunci: niciodata nu ma voi muta in Brooklyn.” Nu numai ca s-a mutat, dar Brooklynul a fost si sursa sa de inspiratie sau imboldul de care avea nevoie pentru blogul sau.
    In orasul “cu masini incendiate” s-a mutat dupa absolvirea colegiului William and Mary din Virginia, ca sa lucreze la o casa mica de inregistrari din Park Slope. In timp ce cara cutii cu CD-uri prin oras, pentru a inregistra diversi artisti amatori, Bonney se gandea la ce va face in viitor. “Tot timpul am fost interesata de arta si design, dar nu aveam nici cea mai mica idee daca sau ce loc imi voi gasi intr-una din aceste industrii.” Si ca orice “new kid on the block”, a inceput sa exploreze orasul. Un prieten de-al sau a observat ca vorbea tot timpul de design interior si i-a dat ideea de a face un blog despre acest domeniu.
    Acum, design*sponge, pe langa faptul ca este un forum pentru oamenii din intreaga lume care iubesc designul in toate formele lui, a devenit si modul ei de viata. Si chiar un job cu norma intreaga, pentru ca Grace Bonney este “logged on” (sau conectata, daca vreti) pe blog in fiecare zi de la 8 dimineata la 6 seara. “Pe langa faptul ca este un mod placut de a-mi petrece ziua, design*sponge este pentru mine si o platforma prin care discut cu artisti si magazine de profil din Brooklyn. Asa ca am devenit, fara sa vreau, un fel de ghid amator pentru fanii de design care viziteaza orasul pentru a achizitiona mese sau scaune pe care eu le prezint pe site.”

  • Crezi ca iti poti permite… vodca de un milion de dolari?

    “O vodca martini sec, agitat nu amestecat.” Infamele cuvintele ale lui James Bond care nu numai ca au dat nastere unei noi mode in ceea ce priveste cocteilurile anilor ’60, insa au reusit sa stea la baza unei ascensiuni nebanuite a unei intregi industrii. Si, la fel ca intr-un basm, pornind de la o simpla replica, in doar doua decenii scurte, vodca s-a transformat dintr-o cenusareasa a pietei de bauturi alcoolice intr-o stapana incontestabila a acesteia, care detine mai bine de un sfert din volumul vanzarilor, depasind net alte bauturi populare ca whiskyul, ginul sau bourbonul. Spectaculoasa insa este mai ales cresterea vanzarilor pe segmentul vodcii premium, de departe cel mai profitabil din industrie. Daca in Rusia secolului 17, un butoi de vodca de 12 litri costa nici mai mult nici mai putin decat doua vaci potrivite, astazi pretul unei sticle de vodca premium incepe de la 30 de dolari pentru a atinge insa cote ametitoare la varful segmentului de lux. Asta deoarece celor carora le place sa isi bea vodca cu stil un pret care incepe de la 3.500 de dolari si ajunge pana la 1 milion de dolari pentru o singura sticla nu li se pare exagerat, daca vodca respectiva este frumos asezonata cu o selectie de pietre pretioase si diamante.
    In definitia generica data vodcii de institutiile abilitate ale guvernului american aceasta este numita “o bautura alcoolica spirtoasa neutra, fara un caracter distinctiv, lipsita de gust, aroma sau culoare”. De fapt, cea mai mare parte a popularitatii de care se bucura astazi aceasta bautura este datorata tocmai gustui sau neutru, care ii permite sa fie combinata la fel de bine atat cu apa tonica, cat si cu sucul de rosii; poate da nastere unei bauturi crisp si corporate precum vodca martiniul marca James Bond, dar si uneia la fel de frivole ca o surubelnita cu suc de fructe. Asa se face ca, cel putin in teorie, o marca de vodca nu ar trebui sa se deosebeasca prea mult de o alta, iar simplul termen de vodca premium sa nu reprezinte altceva decat un oximoron.
    Cu toate acestea cea mai mare concurenta intre producatorii de vodca se manifesta mai ales la nivelul premium al pietei, acolo unde de ani de zile marci ca Vox, Stolichnaya sau Jean-Marc XO se lupta pentru a convinge consumatorii sa plateasca intre 30 si 60 de dolari pentru o sticla de vodca ultra-pura. Insa aceste preturi sunt mai mult decat rezonabile in comparatie cu cele vehiculate pe segmentul super-premium, acolo unde etichetele de pret au intre sase si sapte cifre. In ultimii doi ani mai ales lupta pe acest palier se da intre Diva si Diaka, doua branduri care isi disputa numele de cea mai scumpa vodca din lume. Diva Premium Vodka este o vodca triplu distilata, produsa de Blackwood Distillers din Scotia. Unicitatea bauturii poate fi rezumata intr-un singur cuvant: diamante. Dupa ce a fost filtrata printr-un carbune obtinut dintr-o specie rara de mesteacan nordic, vodca este filtrata apoi printr-o pudra obtinuta prin sfaramarea diamantelor si a altor pietre pretioase precum rubinele si smaraldele, pentru a obtine o puritate deosebita inainte de imbuteliere. Insa diamantele pot fi regasite si intregi in vodca Diva, asta deoarece in mijlocul fiecarei sticle se gaseste un tub de sticla plin cu 48 de pietre pretioase sau semipretioase, printre care si diamante. Pretul unei sticle este intre 3.700 de dolari si 1 milion de dolari, in functie de selectia de pietre pretioase care se gaseste in sticla. Producatorii mai spun ca nu exista doua sticle de vodca Diva identice, deoarece fiecare coloana de sticla umpluta cu cristale sau pietre pretioase din centrul acesteia este realizata ca un unicat de catre un specialist Hatton Garden. In functie de pret, printre cele 48 de pietre din fiecare sticla se poate regasi zirconiu cubic, topaz scotian, turmaline roz, topaz azuriu, topaz albastru londonez, ametist. Cristalele din fiecare sticla sunt pregatite si aranjate manual, iar aranjamentele sunt unice. Producatorul, Blackwoods Distillers ofera de asemenea un serviciu disponibil la cerere, prin care clientul isi poate alege singur pietrele care intra in componenta coloanei de sticla, astfel incat acestea sa alcatuiasca un cadou unic. Pietrele ce pot fi alese sunt diamantele, rubinele, smaralde si topazele selectate de principalul expert al centrului londonez al diamantelor, Hatton Garden.
    Celalalt brand cu care Diva isi disputa titlul de cea mai scumpa vodca din lume este DIAKA, numele reprezentand un acronim pentru “diamante” si “vodca”. Desi a fost anuntata cu mare fast lansarea acestei marci de ultra-lux, pretul acesteia nu a fost inca dezvaluit. Diaka este importata din Polonia si este si ea filtrata cu ajutorul diamantelor. Rudy N. Vogel, CEO-ul TransBorder Selling Inc., compania care a creat acest brand, spune ca procesul special de filtrare al vodcii lor ii va determina pe consumatori sa incerce Diaka si apoi acestia se vor intoarce singuri, convinsi de superioritatea neta a produsului lor. Implicarea diamantelor in crearea vodcii Diaka se rezuma insa numai la procesul de filtrare patentat, care implica 100 de asemenea pietre pretioase, fiecare de o dimensiune de pana la 1 carat. Aceste diamante sunt apoi asezate intr-un dispozitiv special prin care este trecuta apoi vodca. Prin crearea unei miscari centrifuge, diamantele se invart in dispozitiv, taind astfel moleculele lichidului de nenumarate ori, afirmandu-se ca acest proces ajuta la purificarea lichidului, dupa care vodca este filtrata din nou prin fulgi mai mici de diamante. Acest proces in doua faze se presupune ca ajuta la obtinerea unei fineti si a unei puritati mai mari a bauturii, producatorii sustinand ca produsul lor este incomparabil cu orice altceva de pe piata.

    Istorie
    Desi are o istorie lunga de mai bine de 900 de ani, popularitatea fara precedent a vodcii si vocatia sa de trendsetter pe piata bauturilor alcoolice reprezinta un fenomen de natura recenta. O necunoscuta absoluta in afara Rusiei, Poloniei si Scandinaviei, tarile sale de origine, vodca a inceput sa cunoasca popularitatea in partea vestica a lumii atunci cand un refugiat rus cu numele Vladimir Smirnoff, a carui familie condusese decenii la rand distileria din Moscova care reprezenta furnizorul oficial al vodcii tarului rus, a vandut reteta familiei sale americanului Rudolph Kunnett, care la randul sau a vandut-o companiei Heublein Co. in 1939. Gustul strain al vodcii Smirnoff s-a dovedit a nu fi extrem de popular in randul americanilor, cel putin pana cand Heublein, deja parte integranta a companiei Diageo, a inceput sa o promoveze ca ingredientul de baza perfect pentru cocteiluri. In 1960 vodca primea un nou avant din partea unui oarecare Bond, care isi marturisea pe marele ecran preferinta pentru martini-ul pe baza de vodca si nu gin, iar astazi copiii generatiei baby boomer par a fi redescoperit cu entuziasm traditia cocteilurilor la sfarsitul unei zile de munca, astfel incat in toate cocktail bar-urile din Moscova pana in Manhattan tinerii sunt vazuti sorbind tot mai multe bauturi pretentioase pe baza de vodca. Asa se face ca astazi si-au facut loc pe piata zeci de branduri de vodca, distilate intr-o multime de tari precum Japonia, Franta, Estonia, Irlanda sau Rusia, altele noi aparand in fiecare an si incercandu-si norocul pe o piata care nu pare a se opri din crestere.

  • Un business ca pe roate

    Cele mai noi tendinte in office design propun depasirea oricaror limite, fie ele chiar si de viteza. Asta pentru ca biroul viitorului incalca regulile traditionale de design si se muta pe roti, putandu-se astfel “deplasa” singur de la o intalnire de business la alta.
    Ideea intalnirilor de afaceri in viteza i-a venit unui inginer britanic – Edd China, care, acum aproape un an, a intrat in Cartea Recordurilor prin intermediul acestei inventii de-a dreptul ingenioase si totodata utile. Dupa ce a devenit cunoscut aproape in toata lumea pentru canapelele sale mobile care pot “circula” cu o viteza ametitoare de aproape 150 de kilometri pe ora, China a conceput un birou mobil pe roti, desemnat ca fiind cel mai rapid din lume.

    Claxonul de langa monitor
    Si nu este vorba doar despre un simplu birou, ci despre un adevarat “office” de manager, comparabil cu cele ale directorilor de la ultimele etaje dintr-o cladire de birouri. In afara de mobila propriu-zisa, care consta in biroul in sine si un scaun din piele, au fost adaugate un computer si un telefon fix functionale, cateva plante in ghiveci si un water cooler, asa incat managerul care “sofeaza” biroul sa fie in permanenta hidratat. Si cu toate ca la o prima vedere aceste detalii compun o imagine spectaculoasa, piesa de rezistenta a biroului pe roti este de fapt alta: vine echipat cu o “sala de conferinte”, unde se pot intalni cel mult trei manageri pentru a discuta probleme importante de business.
    In ceea ce priveste elementul de mobilitate, partea surprinzatoare este tocmai modul prin care poate fi condus biroul lui China. Undeva langa monitorul cu cristale lichide al computerului se afla o servieta similara cu cele ale oamenilor de afaceri de unde se porneste motorul biroului pe roti si tot acolo troneaza claxonul in forma de mouse pad. Si, avand in vedere ca nu exista volan, asa cum se intampla in cazul automobilelor, manevrarea acestei inventii se face prin intermediul tastaturii.
    Cel mai rapid birou mobil din lume are un motor Rover 100 si costa 85.700 de dolari (putin peste 63.000 de euro). Lui Edd China i-a trebuit doua luni pentru a construi aceasta inventie, avand avantajul ca este absolvent al facultatii London South Bank University, cu specializare in design de produse. De altfel, canapeaua si biroul pe roti nu sunt singurele sale inventii. Se pare ca inginerul britanic s-a specializat inca din anii ’90 in creatiile sale constand in diferite obiecte de mobilier pe roti, de la paturi sau bai mobile si pana la carucioare de cumparaturi dotate cu motor. Si nu este prima oara cand intra in Cartea Recordurilor, anul 1998 marcand desemnarea canapelei ca fiind cea mai rapida din lume.
    “Sunt incantat ca aceste vehicule neobisnuite reusesc sa atraga atentia celor din jur. Cand parchez, multi oameni cred ca este vorba doar despre simple obiecte de mobilier si ca, probabil, cineva isi muta biroul in alta cladire”, spunea China pentru publicatia The Sun. “Dar atunci cand apar eu, ma asez pe scaun si incep sa conduc, toata lumea din jur ramane cu gura cascata.”

    Trageti pe dreapta!
    Probabil cea mai neobisnuita intamplare cu biroul pe roti ar fi, dupa spusele lui China, momentul in care a condus aceasta creatie pana la Cannes. Mai tot drumul, povesteste el, a fost oprit pe dreapta de politia franceza, iar un echipaj chiar i-a cerut sa mearga la sectie. “Cand am ajuns acolo, toti voiau de fapt sa faca poze cu ciudatul si excentricul britanic, care conduce un birou, si nu sa-mi dea vreo amenda”, isi aminteste el. Asta explica poate pasiunea sa pentru condus diferite obiecte de mobilier. Si se pare ca inginerul nu are de gand sa se opreasca aici. Deja si-a trasat in minte planul pentru urmatorul vehicul neobisnuit. Edd China vrea sa creeze o bucatarie complet functionala pe roti. Viitoarea inventie va avea frigider, aragaz si toate celelalte electrocasnice destinate bucatariei, plus ustensilele necesare gatitului. Asa incat, nu va mai ramane decat sa gaseasca si un bucatar dispus sa conduca bucataria in timp ce gateste cele mai delicioase mancaruri. Gura lumii spune insa ca poate ar fi mai simplu sa cumpere o masina de teren si sa-i umple portbagajul cu caviar, fructe de mare si filet mignon.

  • Sibiul atrage un proiect de 15 mil. euro

    Un ansamblu rezidential cu 150 de apartamente va fi ridicat in Sibiu de catre Tiriac Imobiliare si firma germana LBBW Immobilien, valoarea de piata a proiectului fiind estimata la 15 milioane de euro. Proiectul, amplasat la iesirea din Sibiu, cuprinde noua cladiri cu patru si cinci etaje, totalizand 150 de apartamente. Din punct de vedere al preturilor, apartamentele se adreseaza clientilor cu venituri medii. Cele doua firme vor finanta in mod egal proiectul. Capitala Culturala Europeana devine tot mai atragatoare pentru dezvoltatorii de complexuri rezidentiale. Recent, compania Imoinvest, membra a grupului Imofinance din Cluj-Napoca, a investit 12 milioane de euro intr-un asemenea proiect, denumit Dumbrava si situat pe Intrarea Siretului din Sibiu. Complexul Dumbrava cuprinde sapte imobile cu 160 de apartamente, cu suprafete cuprinse intre 58 si 82 mp, si pot fi achizitionate prin leasing sau credit ipotecar. Tiriac Imobiliare, parte a grupului de firme detinut de omul de afaceri Ion Tiriac, a anuntat la inceputul lunii iulie ca va incepe lucrarile la patru proiecte imobiliare, cu o valoare de piata estimata la peste 300 de mil. euro. Ion Tiriac a declarat, la sfarsitul anului trecut, ca proiectele imobiliare ale grupului vor atinge in 2007 un nivel de un miliard de euro.

  • Un hotel cu atitudine de 20 mil. euro

    Hotelurile de tip boutique, denumite si “hoteluri cu atitudine” impanzesc capitala. Lantul austriac K+K Hotels a anuntat ca va investi 20 de milioane de euro intr-un nou hotel boutique din Bucuresti, dupa ce grupul a mai deschis o locatie in zona Elisabeta, in 2006. Al doilea hotel K+K va fi amplasat in zona Pietei Universitatii si, pana la inchiderea editiei, austriecii nu hotarasera inca daca vor face o investitie greenfield sau vor renova o cladire deja existenta.
    Hotelul K+K Elisabeta dispune de 70 de camere, mai multe sali de conferinta, un business lounge si o baie turceasca. Hotelurile de tip boutique, sau hotelurile cu atitudine, incep sa devina foarte apreciate in peisajul hotelier din Romania, pentru ca ofera servicii personalizate clientilor.
    “Reprezentantii companiilor austriece care desfasoara operatiuni in Romania sunt principalii clienti ai hotelului K+K. Fiecare oaspete din hotel beneficiaza de tratament individualizat, ceea ce determina majoritatea clientilor sa devina ‘de-ai casei’ si sa se cazeze mereu la noi”, a declarat pentru TARGET Anamaria Dunca, Resident Manager al K+K Elisabeta.
    Grupul K+K este detinut de familia austriaca Koller si cuprinde 9 hoteluri boutique cu un total de 1.150 de camere si un restaurant, in Salzburg, orasul care gazduieste sediul companiei. Lantul austriac, care opereaza hoteluri in Budapesta, Praga, Londra, Paris, M?nchen si Viena a inregistrat anul trecut vanzari de 40 de milioane de euro. In Bucuresti opereaza hoteluri boutique precum Rembrandt din strada Smardan si Le Boutique Hotel Moxa, aproape de Calea Victoriei, care mizeaza pe servicii personalizate si high-end adresate clientelei de business.

  • Hai sa gasim un titlu impreuna

    Cand cel mai “varstnic” om din redactie are 25 de ani, iar cel mai tanar are 21 de ani, nu e de mirare ca esti cea mai galagioasa si mai incomoda redactie din cladire, fapt de care multi se plang in fiecare zi. Personal, am 23 de ani si, pentru ca am intrat acum trei ani in presa de business, ca redactor la Ziarul Financiar, sunt deja considerata una dintre “veterani”.

    Diminetile in redactie (musai de mentionat faptul ca este preponderent feminina) au inceput dintotdeauna cu o cafea, au urmat putinele clipe de liniste, cu casti indesate pe urechi ? chipurile fiecare se concentreaza la textul lui, in realitate fiecare concentrandu-se la videoclipul lui de pe YouTube – si bataia pe telefoane. TARGET inseamna de fapt un sir de 8 mese inghesuite intre Ziarul Financiar si Business Magazin (mai precis, intre Ziarul Financiar si Media & Advertising, supliment relansat recent de BM, a carui aparitie ne-a redus si mai tare spatiul real, fiindca asa se intampla mereu cand mai apare o publicatie noua).

    Dupa-amiezile au aratat si ele intotdeauna la fel. In jur de 7-8 cate un redactor mai ramanea stingher, in fata calculatorului. Se mai converseaza cu un om de business, mai cauta o cifra de afaceri pe “mfinante.ro”, si omoara si cele doua ore de dinaintea concertului din Music Club, care se afla, printr-o preafericita intamplare, la subsol.
    Una peste alta, personajele sunt cam aceleasi, inca de acum un an, cand eram in stadiul de proiect si nu ne numeam TARGET, ci “lunarul de business”.
    In dimineata aceasta, in care aveam cu totii deadline, povestea se repeta. Am reluat discutiile despre moda, despre pozele din calatorii ale unui manager care ne-au facut pofta sa o luam la picior prin lumea intreaga si, bineinteles, despre cafea. Am discutat din nou in contradictoriu despre “de ce Mamaia” si “de ce Vama Veche?” si am sfarsit, ca si alte dati, prin a ni se face un incredibil dor de mare. Episodul s-a incheiat tot cu castile pe urechi, fiindca fiecare mai avea de finisat o explicatie foto sau un citat. Sau, dupa caz, de terminat de vizionat un videoclip.

    Pentru numarul acesta, a scris fiecare cate semne a putut. Unii au mai cerut spatiu pentru poze, in timp ce altii au taiat sau le-am taiat din text, dupa doza de sange rece. Sabrina a mai descoperit un trend in real estate si a scris despre cum se leagana pe valuri casele iaht, in timp ce Cristina a luat la rand restaurantele romanesti devenite embleme pentru Bucuresti si a rasturnat in cateva pagini toate aromele intalnite prin terasele insorite.
    Coverstory-ul, in intregime despre expati si cum s-au adaptat ei la viata in Romania, l-a determinat pe Andrei sa scrie un chapeau cuceritor, poate tocmai pentru ca aduce a poveste cu insule, corabii si conchistadori. Dani a intalnit un mare designer si a aflat cum este sa te razboiesti tocmai cu soarele ca sa construiesti un brand foarte solid.

    Viki si Anca au rascolit birourile managerilor in cautarea laptopului de un milion de dolari, l-au gasit si l-au infatisat in sectiunea de new-media. Dar Ioana unde e? Ah, mi-am amintit… Ioana cutreiera Londra la ora aceasta, in excursie de subiecte zic eu, de relaxare zice ea. Sper sa se intoarca cu story-uri cel putin la fel de interesante ca data trecuta, cand ne-a scris despre cum alerga Kelly Osbourne in rochite involanate prin cluburile din underground-ul londonez sau cand am luat-o inaintea Financial Times cu povestea designerului de interior Sera of London, spre bucuria Ralucai, care editeaza sectiunea de lifestyle.
    In concluzie, noi suntem cei care am intalnit, de-a lungul timpului, si cei mai cosmopoliti oameni de business din Romania, pe care ii vom si premia ca atare si pe care ii trecem in revista in 4 pagini cu fotografii care sa va aminteasca de povestile lor de succes, care i-au transformat in lideri veritabili. Mai mult decat atat, TARGET continua sa aduca imagini in fata cititorilor. Un nou DVD, disponibil impreuna cu revista, spune povestea fondatorului Microsoft, Bill Gates.

    Multe ar mai fi de spus, dar iarasi ? ma strange colonajul la acest editorial si trebuie sa ma opresc. In plus, ma apasa si timpul, pentru ca acum urmeaza ora in care ma cert cu Eduard, art directorul, pentru poza de editorial, si iar o sa imi aleg una pe care nu o sa o publice. Va invit, asadar, sa ne mai cititi inca un an si promit ca la sfarsit va mai impartasesc din noutati.

  • Un nume, un business

    Atunci cand un nou produs patrunde pe o piata nternationala sau globala, are nevoie de o marca foarte inspirata si, obligatoriu, originala. Insa astazi, cand valoarea de brand a ajuns atat de importanta, este foarte dificil sa gasesti un nume potrivit si inca disponibil pentru o companie, un produs, o noua colectie vestimentara sau chiar o noua linie de lipstick.

    Un cuvant transformat in marca
    “Sa gasesti un nume nou astazi este o adevarata bataie de cap”, spune Bernard Fornas, presedintele si CEO-ul Cartier, celebrul retailer de produse de lux. “De fiecare data cand crezi ca ai gasit un nume interesant, descoperi ca el a fost deja inregistrat de altcineva”, adauga el.
    “Pana la urma este un joc al legislatiei”, spune Joseph Gubernick, directorul de marketing al Est?e Lauder, care a fost implicat in companie de peste 30 de ani si isi aminteste ca procesul de “naming” era mult mai usor inainte.
    Ce s-a schimbat intre timp? Specialistii sustin ca mai important decat epuizarea numelor odata cu trecerea anilor, lucru cat se poate de normal, principala schimbare a intervenit in politica companiilor, a caror distributie a devenit, in mare masura, globala. Acum, numele unei noi companii trebuie inregistrat in tara de unde aceasta provine si securizat in alte cateva state unde firma isi va desfasura activitatea.
    Multe produse, in principal cele de lux sau din industria de fashion, trebuie sa transmita un sentiment sau o emotie care trebuie sa vorbeasca cat mai multor oameni, pe limba lor, si sa se potriveasca cat mai multor culturi.
    Jasmine Montgomery, directorul adjunct al FutureBrand, companie de branding londoneza, ofera un exemplu fericit: “numele Viagra nu are niciun inteles”, spune ea. Dar Viagra si alte branduri inventate capata sens si inteles numai dupa ce sunt sustinute de o campanie buna de marketing sau advertising. “Daca, insa, lansez o noua creatie de moda, cererile sunt mult mai mari, pentru ca numele gasit trebuie sa comunice stilul de viata promovat de casa respectiva sau motivul colectiei in particular. In moda sau in industria de frumusete sunt necesare mult mai multe emotii decat in oricare alt domeniu, lucru care iti face sarcina si mai dificila”, spune Montgomery.
    De exemplu, pentru un brand global ca Est?e Lauder, un numar de aproximativ 40 de noi produse isi cauta propriul nume in fiecare an, in ultimii 35 de ani. Numarul nu include sutele de colectii noi sau culori pentru noile colectii pe care le lanseaza si inregistreaza Lauder anual.

    15 milioane de dolari pentru traducerea unui brand
    Naming-ul este oricum dificil, dar Internetul ingreuneaza mai mult lucrurile. Asta spun specialistii din industrie. Cresterea numarului brandurilor si a adreselor web sau site-urilor este exponentiala, spune Delphine Parlier, fondator al Quensis, companie pariziana care integreaza procesele creative necesare pentru alegerea unui nume nou. “Astazi sunt 64 de milioane de domenii pe Internet, fata de 45 de milioane in august 2005”, spune ea. “Procesul de naming nu este dificil pentru o companie mica cu o distributie locala, dar este o mare problema pentru marcile globale. Daca inainte parea la fel de dificil ca urcarea unui deal, astazi as compara procesul cu escaladarea pe Himalaya. Este foarte dificil”, concluzioneaza Parlier.
    In ultimii ani, oamenii au inregistrat toate numele dot. com posibile, in speranta ca intr-o zi cineva va fi dispus sa plateasca pentru ideile lor.
    La jumatatea lui ianuarie anul curent, Louis Vuitton a intampinat o astfel de problema in China, tara unde piata de lux este in continua crestere, iar cea de bunuri contrafacute devine falimentara. Potrivit cotidianului The Changjiang Times, Wang Jun, un om de afaceri din Wuhan, a inregistrat traducerea numelui Vuitton in litere romane sau caractere chinezesti si
    s-a aratat dispus sa cedeze noile marci catre Vuitton pentru aproape 15 milioane de dolari. Dar compania a declarat luna trecuta ca nu intentioneaza sa cumpere marcile si ca omul de afaceri chinez nu are drepturi pentru niciun logo sau semn al celebrului brand frantuzesc.
    Oricum ar fi, este inca o dovada ca industria nu mai are mult loc pentru dezvoltare si gasirea unui nume potrivit pe care nimeni nu l-a inregistrat inca ca marca proprie, va deveni si mai dificila.
    Pe o astfel de piata mizeaza si firmele care cauta numele potrivit in locul companiilor. Onorariul perceput pentru o noua marca variaza de la cateva mii de dolari, pentru o piata locala, pana la mai bine de 70. 000 de dolari pentru un nume global cu propriul domeniu dot-com. In plus, exista si costurile legale pentru inregistrarea numelui ca marca.

    Ultimele idei
    “Este un adevarat puzzle sau sah”, spune Fornas, presedintele Cartier. “Investitia poate sa fie importanta sau sa nu coste aproape nimic. Este decizia companiilor – ele trebuie sa hotarasca cat de important este produsul si cat de mult merita sa investeasca in viitoarea marca.
    Dar, in ciuda dificultatilor, exista si povesti de succes. In 1998, aceiasi francezi de la Cartier au lansat un nou parfum unisex. “Declaration” a fost solutia gasita pentru nume. Echipa de creatie a propus numele, dar nu se astepta nimeni ca el sa fie disponibil. “Cand am aflat ca numele este original, ni s-a parut incredibil. Ne intrebam cum este posibil”, isi aminteste Fornas.
    O alta solutie de succes este ca managerii sa gaseasca nume foarte greu de copiat, chiar obscure. “La Dona”, numele dat ceasului lansat de Cartier in memoria actritei mexicane Maria Felix, a fost disponibil si, de data aceasta, nimeni de la compania franceza nu s-a mai mirat.
    Dar alegerea numelui potrivit poate ajuta si procesul de creatie, nu numai succesul vanzarilor, lucru sustinut si de Jim Nevins, directorul creativ de la Clinique. In 1997, acesta s-a gandit la numele “Happy” pentru un parfum. “Ma uitam la biografia lui Judy Garland cand a inceput melodia ‘Come on Get Happy’ si m-am gandit imediat: ‘cine nu viseaza la fericire’”, isi aminteste Nevins. El sustine ca numele gasit a ajutat in mod direct la finalizarea productiei parfumului. A fost adaugata o aroma de portocale si tot portocaliu a devenit si ambalajul parfumului, pentru ca, sustine Navins, mai multe studii indicau faptul ca mirosul si culoarea portocalei evoca fericirea.
    Pana la urma parfumul nu a putut fi inregistrat sub numele simplu, “Happy”. Compania s-a temut ca denumirea este prea generica si, cand a vrut sa inregistreze numele, a aflat ca o mica companie o facuse deja, chiar daca pentru un produs dintr-o alta categorie. In concluzie, parfumul se cheama acum “Clinique Happy”, o combinatie intre brand-ul propriu-zis si numele produsului, pe care industria de “naming” o numeste “lock up”. Consumatorii tin minte si folosesc numele simplu – “Happy”.
    Dar “fericirea” din aceasta industrie este din ce in ce mai greu de obtinut si viitorul este mai degraba “unhappy” pentru creativii companiilor. Insa firmele care fac din “naming” un business sunt pe trend.

    2007 New York Times News Service – Traducere si adaptare de Andrei Nastase

  • Regatul meu pentru un cal

    Cu 100 de ani in urma, Jockey Club-ul sau hipodromul din Baneasa erau locurile in care voiai sa fii vazut daca voiai sa fii inclus in elita afacerilor bucurestene. Sa pierzi sume fabuloase pe un cal alaturi de industriasii celebri ai vremii ca Max Auschnit sau Nicolae Malaxa era unul dintre cele mai mari privilegii pe atunci. Caii de curse nu inseamna insa doar pariuri sau noroc, ci si un tip aparte de investitie, ce implica o doza considerabila de pasiune.

    Totul incepe intr-o liniste inghetata, cu o prezenta aproape fizica in aerul incarcat de electricitate din staluri. Apoi, pe masura ce ropotul copitelor se apropie de sosire, un zumzet tot mai puternic se contureaza pana cand explozia de urale si aplauze elibereaza adrenalina multimii din tribune. Nimic altceva decat o zi obisnuita la curse, intr-o lume in care riscul este moneda curenta. Cursele hipice au o lunga traditie, legata cel mai adesea de nobilul spirit britanic, si incepand din 1780, atunci cand Edward Smith-Stanley, cel de-al 12-lea conte de Derby, a inaugurat prima cursa britanica in Epsom, au fost intotdeauna un sport al oportunitatii, dar si un tip aparte de afacere. In lumea investitiilor, cursele de cai sunt asemenea unui inorog: o specie mitica, renegata de cei mai multi si totusi cu o noblete unica, de neegalat. Chiar daca, atunci cand vine vorba despre cai, nimic nu este sigur, iar banii vin si pleaca, cei care aleg sa cumpere un cal pursange mai degraba decat actiuni stiu ca in business exista plasamente si plasamente. Unele sunt sigure si monotone, altele extrem de riscante si pline de adrenalina, iar altele, pur si simplu de viitor. Ceea ce trebuie sa stie cel care vrea sa cumpere un cal de curse este ca odata cu el cumpara si risc in cel mai inalt grad, emotii tumultuoase si recompense nebanuite.

    Hipism de Romania
    In anul 1905 arhitectul Ion Berindey construia in Bucuresti, in zona pietei Presei Libere, o copie a celebrului hipodrom parizian Longchamp, unde timp de cateva decenii crema societatii bucurestene s-a delectat cu spectaculoase intreceri hipice. Nu mai putin de sapte ministri au fost membri ai elitistului Jockey Club, iar printre crescatorii de cai pursange s-au numarat personalitati ca generalul Gheorghe Moruzi, Constantin Blaremberg, Gheorghe Negroponte sau Barbu Catargiu. Dupa 1960 hipodromul din Bucuresti, locul unde banii isi schimbau proprietarii mai rapid ca la bursa, a fost inchis si odata cu el cursele hipice au intrat intr-un con de umbra. Astazi curse de trap, galop si atelaj se mai desfasoara doar pe hipodromurile din Mangalia si Ploiesti, insa fara gloria si fastul celor de odinioara. Ceea ce nu s-a pierdut insa este linia pura a cailor de curse din Romania. Renumele acestora si in special a cailor purs?nge arab de la Herghelia Mangalia a depasit de multa vreme granitele tarii. Renumele pedigriurilor, dar mai ales al preturilor. Asta deoarece caii de performanta se vand mult mai ieftin la noi decat pe piata europeana, astfel incat cea mai mare parte a cumparatorilor de la licitatiile organizate la Mangalia sunt strainii. Pretul de pornire al fiecarui cal este stabilit prin adaugarea la valoarea de baza a calului, in functie de rasa si suma investita in el de crescatori, a unei sume care corespunde calitatilor deosebite ale exemplarului. “Caii, in general, au o valoare greu de estimat in bani. Valoarea unui cal creste pe masura ce investesti in el deopotriva bani, timp si rabdare, pe masura ce este vazut la concursuri internationale si se intoarce cu premii sau chiar titluri de campion. Astfel, un singur cal reuseste sa ridice intreaga ‘linie’ viitoare de manji, devenind o mina de aur pentru proprietarul sau.”
    Conform Regiei Nationale a Padurilor, preturile de pornire sunt situate intre 1.800 si 2.000 de euro, iar pentru rasele “pretioase”, cum sunt rasele arab si purs?nge arab, licitatiile pornesc de la sume mai mari. Daca exemplarul scos la v?nzare are si performante la concursurile hipice, pretul de pornire se poate dubla. Cel mai mare pret de pornire de pana acum al unui cal de la aceasta herghelie a fost fixat la 4.200 de euro. In conditiile in care un cal comparabil ca pedigri si performante are in celelalte tari europene cu traditie hipica un pret de pornire de 8.000 de euro, este mult mai convenabil pentru straini sa cumpere exemplare de rasa cu performante din Rom?nia. “Vin straini din Italia, Austria, Spania, Franta doar pentru a cumpara cai de la herghelia noastra. La noi, un cal purs?nge arab costa in jur de 3.000 de euro, in timp ce in tarile Uniunii Europene pretul minim este de 5.000 de euro. Partea mai dificila vine la transport si carantina impusa, insa chiar si asa diferenta de pret este considerabila”, explica Constantin Ancuta, directorul Hergheliei Mangalia. Cursele de cai i-au atras si pe o parte din rom?ni, astfel incat cei care isi permit isi cumpara exemplare valoroase. Intretinerea acestora nu este deloc ieftina, pensiunea completa a unui cal la Herghelia Mangalia costand de exemplu 240 de euro pe luna, iar antrenamentul acestuia incepe de la 150 de euro pe luna. Pasionatii de echitatie isi asuma cheltuiala, cu atat mai mult cu cat in alte tari aceasta poate ajunge la 1.000 de euro in Franta sau 1.500 de euro in Marea Britanie.

    Investind in galop
    Au fost odata ca niciodata patru prieteni care au strans 10.000 de dolari cu care voiau sa-si cumpere un cal de curse. In 1992, la o licitatie in Doncaster, Marea Britanie, au cumparat un armasar numit Earth Summit, platind putin peste suma pe care isi propusesera sa o cheltuiasca. Din acel moment si pana la retragerea sa la varsta de 12 ani, calul a adunat premii in valoare de peste 675.000 de dolari si titluri de campion in turnee prestigioase ca turneul american Grand National, in 1998. Morala acestei povesti este ca inorogul numit investitii in hipism exista, chiar daca in marea majoritate a cazurilor nu se lasa vazut. Realitatea industriei hipice este ca mii de invinsi sustin o mana de invingatori. Cu toate acestea emotia cursei aduce in fiecare an sute de investitori in joc. In functie de cum aleg sa-si joace cartile – si bugetul pe care il aloca acestui sport -, o treime pana chiar la o jumatate dintre acestia isi vor amortiza investitia sau chiar vor scoate profit din acest sport aristocratic. “Nu este o investitie potrivita pentru cineva care nu apreciaza intensitatea curselor”, spune Eric Wing, director pentru relatii media al Asociatiei Americane a Curselor Hipice. “Insa adevarul este ca aceasta este cel mai probabil cea mai incitanta investitie pe care o poti face.”
    Cum se intampla adesea in viata, investitiile in cai sunt cu atat mai usoare si mai profitabile cu cat ai mai multi bani de cheltuit. Insa este posibil sa intri in joc si la o scara mai mica. Chiar daca un cal care te costa pana la 5.000 de dolari probabil nu te va duce atat de departe cat sa concurezi impotriva lui Mohammed ibn Rashid al Maktoum, printul Dubaiului si cel mai mare proprietar de cai de curse, cu siguranta iti va aduce macar cateva zile norocoase la hipodrom. Secretul succesului in afacerile hipice este alegerea celui mai bun loc in care sa conduci acest business. Costurile achizitionarii si intretinerii unui cal variaza sensibil de la o tara la alta. Daca la noi in tara un cal pursange cu pedigri impecabil si performante notabile costa pana la 8.000 de dolari, in Noua Zeelanda, considerata una dintre cele mai prietenoase tari pentru pasionatii acestui sport, acesta ar costa in jur de 10.000 de dolari, iar in Statele Unite, la licitatiile Keeneland din Kentucky acelasi cal poate aduna pana la 100.000 de dolari. De aceea, chiar daca orice proprietar pasionat prefera sa-si aiba caii cat mai aproape, in termeni de business aceasta nu este intotdeauna decizia cea mai inspirata. Daca Romania este un adevarat paradis din punctul de vedere al preturilor de achizitie a cailor pursange, nu acelasi lucru se poate spune despre organizarea de curse, cele 20 de curse organizate in fiecare an fiind mai mult demonstrative, iar pariurile si implicit castigurile, modice. Proprietarii de cai pursange din Romania se orienteaza astfel spre monta pentru castig. Inca o data integrarea in Uniunea Europeana se dovedeste a fi salvatoare, aducand pasionatilor de cai si curse o usurare considerabila a posibilitatii de a concura in tarile cu traditie hipica de pe continent.

    Tara cailor de curse
    Un factor important in alegerea tarii in care sa-ti antrenezi si inscrii calul il reprezinta cuantumul premiilor si al celorlalte stimulente materiale. Cele mai atractive tari pentru investitorii mici si medii sunt Australia si Franta. Franta ofera cele mai mari premii din afara Asiei si atrage investitorii cu un stimulent in plus: proprietarii unui cal de provenienta frantuzeasca primesc o prima care se poate ridica pana la 70% din castiguri. Initiativa s-a dovedit una de succes: 80 la suta din caii de curse inregistrati in Franta sunt nativi. In Australia, premiile in bani sunt cele mai mari raportate la costurile intretinerii si antrenarii, care aici sunt cele mai mici din tarile care organizeaza turnee mari. Pana si factorii intangibili ca atmosfera din tribune pot face diferenta, mai ales atunci cand proprietarul calului se da in vant dupa o zi pasionanta la curse. In Anglia, de exemplu, hipodromurile sunt ticsite si zgomotoase, iar aerul este incarcat de entuziasm. In Japonia, tara in care se pariaza cel mai mult din lume, atmosfera este de-a dreptul electrizanta. Insa in Franta, acolo unde pariurile se inregistreaza de obicei in afara hipodromurilor, doar o mana de oameni sunt in tribune la o cursa din timpul saptamanii. “Englezii sunt extraordinar de entuziasti cand vine vorba despre curse”, spune Andrew Mead, un broker in vanzarile de cai pursange din cadrul agentiei engleze Mead Goodbody si, totodata, secretar al Federatiei Britanice a Brokerilor in vanzarile de cai. “Francezii au premii mai consistente, insa adevarul este ca ei nu se dau prea tare in vant dupa intreaga experienta a curselor.”
    Cea mai mare parte din Asia este o piata inchisa ermetic in afara cazului in care esti mandrul proprietar al unui campion al unui turneu prestigios. In acest caz, cele mai mari turnee asiatice nu numai ca vor scoate covorul rosu, insa te vor si plati doar ca sa pasesti pe el. In Hong Kong, de exemplu, caii care participa la Cupa Hong Kong sunt adusi impreuna cu proprietarii, antrenorii si intregul “entourage” via avion privat pe cheltuiala autoritatilor locale implicate in turneu.

    MIC INDREPTAR DE ACHIZITII

    Cu toate acestea intrebarea cheie ramane: sunt investitiile in cai o idee buna, cu atat mai mult cu cat pe piata internationala preturile cailor intre unu si doi ani cresc constant in fiecare an, in ritmul bursei de valori? Parerea generala este ca da insa numai daca stii foarte bine ce faci. A investi corect in cai inseamna sa-ti faci temele mai bine ca la scoala, construind un business plan realist si un grup de profesionisti care sa te poata sfatui. Caii se vand la licitatii, insa asta nu inseamna ca pentru a face o achizitie valoroasa este suficient sa ridici mana si sa plusezi mai mult decat concurenta. Procesul este mult mai complicat si incepe cu o documentare serioasa cu macar cateva saptamani inainte de licitatie. Primul pas implica examinarea atenta a cataloagelor de licitatie si pregatirea a doua liste, una cu favoriti si una de rezerva, in functie de pedigriurile cailor si a reputatiei lor. Echipa de consultanti ar trebui sa includa un veterinar, un antrenor si un expert in pedigri iar inainte de licitatia propriu-zisa caii vizati trebuie examinati fizic de catre veterinarul propriu.

    Investitii temperamentale
    Ultimul lucru pe care un proprietar de cai trebuie sa il stie foarte bine este ca nimic nu garanteaza succesul in acest sport. Nici macar pedigriul sau banii investiti intr-un cal nu promit victorii pe pista. In 1985, calul Seattle Dancer a fost vandut la un pret record de 13,1 milioane de dolari la licitatiile anuale Keeneland din Kentucky, insa calul-vedeta nu a avut niciodata performante notabile in curse. De aceea, primul lucru pe care trebuie sa il accepte un crescator este ca ei, caii, nu sunt masini, nu pot fi programati si nu pot avea performante la comanda. Cel mai adesea sunt temperamentali si chiar imprevizibili. La fel ca un copil, un cal nu reuseste intotdeauna sa se ridice la inaltimea asteptarilor. Insa la fel cum parintii buni sunt pregatiti sa ia in piept urcusurile si coborasurile precum si factorii emotionali si financiari ai meseriei de parinte, la fel trebuie sa faca si un proprietar de cai care sa treaca primul linia de sosire in acest business.

  • Ce poti cumpara cu un premiu?

    Intre inovatie si tentatia unui premiu consistent pare sa existe o relatie aproape pavloviana. Si cum astazi mai mult ca oricand ideile fac businessul, tot mai multi executivi s-au hotarat sa ofere recompense substantiale gasitorilor unei idei valoroase.

    In afara de faptul ca amandoua sunt considerate filme de anvergura, despre “Vrajitorul din Oz” si “Tacerea mieilor” nu se poate spune ca ar avea foarte multe in comun. Primul spune povestea unei fetite din Kansas care este transportata intr-un mod magic pe un taram fermecat unde animalele canta si danseaza, iar in al doilea este vorba despre un criminal in serie. Asa ca nu te-ai astepta ca publicul sa aiba reactii similare vizavi de cele doua filme.
    Insa se pare ca, dintr-un motiv sau altul, asa se intampla. Cei care apreciaza unul dintre cele doua filme au tendinta de a-l aprecia si pe celalalt, iar cei care cred ca unul este supra-apreciat, au tendinta sa-l puna si pe al doilea in aceeasi categorie. Acest exemplu este insa numai unul dintre cele cuprinse in enorma baza de date de evaluari ale filmelor construita de Netflix, unul dintre cele mai mari magazine de inchirieri de filme online. Pe website-ul companiei clientii pot acorda note oricarui film, iar compania foloseste aceste evaluari – 1,6 miliarde – pentru a gasi legaturi intre filme si felul in care oamenii relationeaza cu ele.
    Sistemul elaborat de Netflix se numeste Cinematch, si le permite celor din companie sa recomande utilizatorilor alte filme care le-ar putea placea la fel de mult ca cele carora le-au acordat nota maxima. Executivii Netflix isi pun toate sperantele in Cinematch si avansul pe care acest serviciu l-ar aduce companiei in fata competitiei, in conditiile in care prin download-urile digitale alte companii pot deja sa vanda filme pe Internet.
    Asa se face ca, in luna martie a anului trecut, Reed Hastings, CEO-ul Netflix, i-a convocat pe ceilalti trei executivi ai companiei intr-o sedinta extraordinara pentru a descoperi noi modalitati de a imbunatati sistemul Cinematch. In acel moment compania tocmai incheiase cu un esec discutiile purtate cu un programator vedeta de la Stanford, adjudecat mai apoi de Google, dar Hastings avea o idee.
    “Ar trebui sa oferim un premiu”, a spus el atunci. “Ar trebui sa lansam o competitie a carei miza sa fie imbunatatirea serviciului Cinematch.” Cand unul dintre ceilalti executivi s-a intrebat ce suma ar fi potrivita pentru un asemenea premiu, Hastings a exclamat “Un milion de dolari!”

    Premii istorice
    Asa a pasit Netflix pe un drum insuficient batut astazi: cel al recompensarii ideilor ingenioase.
    Cu cateva secole in urma, in jurul anului 1700, in plina epoca a rationalismului, premiile erau un lucru obisnuit, un mod frecvent de a recompensa inovatia. Cel mai ravnit premiu din acea perioada a fost cel promis de Parlamentul Britanic, in valoare de 20.000 de lire, pentru cel care reusea sa gaseasca o modalitate de a localiza un anume punct situat in mijlocul marii. Povestea competitiei ce a urmat acestei provocari a facut din cartea lui Dava Sobel publicata in 1995 un bestseller. Unul cu care Hastings era foarte familiarizat atunci cand a venit cu ideea premiului de un milion de dolari. Cu toate acestea, in timp, in locul premiilor au inceput sa fie preferate bursele. Bineinteles ca au existat motive intemeiate pentru aceasta schimbare. Pe masura ce stiinta a devenit din ce in ce mai complexa si mai avansata, cercetatorii au inceput sa depinda tot mai mult de bani pentru a-si procura echipamentul costisitor si pentru a angaja personal competent inainte de a putea pune bazele unei descoperiri revolutionare. Insa bursele au devenit din ce in ce mai populare si dintr-un motiv mult mai obscur: acestea faceau viata mult mai usoara atat pentru birocrati dar si pentru oamenii de stiinta. Robin Hanson, economist la Universitatea George Mason din Statele Unite, a studiat istoria premiilor si spune ca acestea dau nastere unei mari doze de incertitudine: nimeni nu poate spune cine va primi banii sau cand va trebui platit acest premiu. Pe de alta parte sistemul burselor ii permite celui care sponsorizeaza concursul sa aleaga persoana care va primi banii.
    “Birocratii apreciaza fluxul continuu de bani si dispretuiesc profund incertitudinea”, explica Hanson, care a lucrat ca fizician la NASA inainte sa se specializeze in economie. “Insa in cele mai multe cazuri premiile sunt mult mai eficiente daca cel vizat este progresul stiintific.”

    Lupta pentru 10%
    In octombrie, cand Netflix a anuntat lansarea competitiei si premiul pe care il oferea, Hastings recunostea ca nu se asteapta ca cei inscrisi in concurs sa inregistreze un progres considerabil in viitorul foarte apropiat. Specialistii din domeniul IT spun ca Cinematch era deja in momentul lansarii competitiei, alaturi de Amazon, unul dintre cele mai sofisticate sisteme de recomandari din intreg World Wide Web-ul. “Pe atunci credeam ca am construit cel mai bun lucru cu putinta”, a spus Hastings. Insa CEO-ul Netflix subestima puterea unei competitii deschise. In decursul catorva zile, cea mai mare parte a specialistilor de top din domeniul inteligentei artificiale descarcau cele 100 de milioane de rating-uri ale filmelor pe care Netflix le-a facut publice cu aceasta ocazie. Iar de atunci s-au inclestat intr-o competitie darwiniana in incercarea de a construi un Cinematch mai bun, pe masura ce rezultatele interimare sunt postate periodic pe site-ul Netflix.
    Pentru a obtine premiul de un milion de dolari de la Netflix echipa castigatoare trebuie sa construiasca un sistem care sa imbunatateasca cu cel putin 10% performantele sistemului actual al Cinematch si sa reuseasca sa prezica cu o mai mare exactitate ce nota va da un anumit utilizator unui anumit film. De exemplu, exista un numar ceva mai mic de persoane care au indragit foarte mult “Vrajitorul din Oz”, insa nu au putut suporta “Tacerea mieilor”. Noul sistem al Cinematch ar trebui sa ii poata identifica pe acestia pe baza atitudinii lor fata de alte filme-etalon, insa numai un algoritm statistic avansat ar putea gasi un asemenea sablon comportamental.
    Desi concursul ramane deschis pentru inca patru ani si jumatate, modelul echipei ungare, care ocupa in prezent primul loc in competitie, este deja cu 6,75% mai bun decat versiunea actuala a Cinematch. Iar Netflix nu a trebuit sa plateasca pana acum nici macar un minut din timpul lor. De fapt compania “a recrutat cea mai mare parte a comunitatii stiintifice din domeniul inteligentei artificiale fara a cheltui vreun ban”, dupa cum bine observa Geoffrey Hinton, profesor de IT la Universitatea din Toronto. Acestea sunt avantajele care fac ca acordarea de premii sa fie cea mai buna solutie pentru companiile care pleaca in cautarea noului. Ele nu trebuie sa plateasca decat pura performanta, iar pastrarea competitiei deschisa pentru toata lumea este o modalitate in plus de a asigura ca oricine are o idee buna, nu doar expertii in domeniu, are o sansa de a descalci problema. La fel cum, spre oroarea marilor astrologi din epoca, un ceasornicar de rand
    si-a adjudecat in secolul XVIII premiul pentru descoperirea longitudinii.
    Bursele raman in continuare de o importanta cruciala in cercetarea stiintifica. La urma urmei cineva trebuie sa ii plateasca pe specialistii in IT care incearca sa castige premiul Netflix. Insa din acest exemplu reiese suficient de clar ca in domeniul cercetarii rezultatele deosebite nu sunt rasplatite suficient de des. Cel mai concludent exemplu este felul in care guvernele mai multor tari au incercat sa gaseasca o solutie la problema incalzirii globale. Au oferit burse si subventii pentru gasirea de noi surse de energie alternativa, cum ar fi etanolul, chiar daca pana acum nimeni nu stie care va fi resursa viitorului. O solutie mult mai buna ar fi fost sa mandateze ca economia globala sa foloseasca mai putin carbon. Acest obiectiv catalizat de un premiu in valoare de cateva miliarde de dolari pentru compania care ar reusi sa descopere o sursa eficienta de energie alternativa ar fi avut mai multe sanse de reusita si ar fi generat un interes mult mai mare in intreaga lume stiintifica.
    Vestea buna este ca premiul Netflix este doar ultimul venit dintr-o serie de premii foarte consistente si foarte populare care au fost anuntate in ultimii ani. Cel mai cunoscut este Premiul X, anuntat in 1996, ca o recompensa in valoare de 10 milioane de dolari pentru primul zbor privat care va atinge bariera spatiului cosmic. Acesta a fost acordat doar cu 8 ani mai tarziu, dovedind inca odata ca premiile in bani au un mod aparte de a stimula concentrarea si de a genera solutii sclipitoare.

    New York Times News Service – tradus si adaptat de Sabrina Raileanu

  • Rupert Murdoch lanseaza un canal de business

    La 20 de ani dupa debutul sau in televiziunea americana cu Fox si dupa 10 ani in care Fox News, acum principalul canal de stiri prin cablu, a fost concurentul principal al CNN pe sectorul stirilor permanente, actionarul majoritar al grupului media News Corp pregateste lansarea unui canal de televiziune specializat in informatii financiare. Postul TV, denumit Fox Business Chanel (FBC), va fi difuzat de principalii operatori de cablu incepand din acest an.Pentru a se asigura ca FBC va beneficia de toate conditiile pentru a cuceri audiente, miliardarul Rupert Murdoch (foto) a obtinut anul trecut acordul celui mai mare operator de pe piata americana, Comcast, o retea cu 24 de milioane de abonati. De asemenea, DirecTv, compania de difuzare prin satelit cu 15 milioane de abonati pe care News Corp. este in curs de a o vinde catre Liberty Media, va difuza cu siguranta canalul FBC.Singurul operator ramas de convins, Time Warner Cable (TWC), a finalizat un contract multianual cu News Corp. in ultimele zile ale lui 2006, care ii va permite grupului media sa lanseze canalul de informatii financiare la care lucreaza inca din 2004. Cu 13 milioane de clienti, TWC este a doua companie americana de televiziune prin cablu si principalul difuzor din zona-target a New Yorkului, unde se concentreaza profesionistii financiari si de publicitate.