Parlamentul a aprobat, de asemenea, numirea ca ministru de interne a lui Arsen Avakov, membru al partidului lui Timoşenko, Batkivşcina (Patria), după ce fostul ministru Vitali Zaharcenko, acuzat de orchestrarea reprimării sângeroase a manifestaţiilor de pe Euromaidan, şi-a dat demisia.
Oleksander Turcinov, un alt aliat al Iuliei Timoşenko, a fost votat ca preşedinte al parlamentului, în locul lui Volodimir Ribak, un alt membru-cheie al regimului Ianukovici, care şi-a dat demisia invocând motive de sănătate. Înaintea lui Ribak şi-au dat demisia deja alte zeci de deputaţi din Partidul Regiunilor, formaţiunea condusă de (încă) preşedintele Viktor Ianukovici.
În ceea ce îl priveşte pe Ianukovici, el a plecat de la Kiev cu destinaţia Harkov, o zonă din est cu populaţie ostilă manifestanţilor de pe Euromaidan. Vitali Kliciko, ex-boxerul devenit unul dintre liderii opoziţiei, a cerut în faţa parlamentului ca Ianukovici să-şi dea demisia şi să fie organizate noi alegeri până la 25 mai.
Sâmbătă după-amiază, postul de televiziune UBR a difuzat însă un interviu unde Ianukovici declară că ultimele evenimente reprezintă o lovitură de stat orchestrată de “bandiţi” şi că deciziile parlamentului sunt ilegale. El a spus că va rămâne pe teritorul Ucrainei şi că va face tot posibilul pentru a împiedica ruperea (între Est şi vest) a teritoriului ţării sale.
Ianukovici i-a acuzat pe manifestanţi că au tras vineri cu arme de foc în maşina lui în timp ce se îndrepta spre aeroport ca să plece la Harkov, că l-au bătut pe Volodimir Ribak şi că deputaţii din Partidul Regiunilor au defectat din cauza ameninţărilor la care au fost supuşi, ei şi familiile lor, din partea protestatarilor. “Deputaţii sunt aşteptaţi la ieşirea din sediul Radei (parlamentul, n.red.) şi sunt asaltaţi cu pietre”, a spus Ianukovici.
El a comparat situaţia de acum din Ucraina cu cea a Germaniei anilor ’30, când a venit la putere Hitler.
Vineri, parlamentul a decis şi să repună în vigoare constituţia din 2004, care limita puterile prezidenţiale (una dintre cauzele reizbucnirii protestelor în această săptămână a fost refuzul de către parlament, la 18 februarie, al cererii opoziţiei de a se reveni la vechea constituţie).
Nu mai departe de luna noiembrie 2013, acelaşi parlament respinsese proiectele de lege care ar fi permis transferul în străinătate al Iuliei Timoşenko pentru îngrijiri medicale. La acea vreme, aprobarea transferului ei fusese o condiţie pusă de Bruxelles regimului Ianukovici pentru semnarea acordului de asociere UE-Ucraina.
Fostul premier Timoşenko, venită la putere împreună cu fostul preşedinte Viktor Iuşcenko pe valul “revoluţiei portocalii” din 2004, a fost condamnată la 7 ani de închisoare în 2011 pentru abuz de putere, după ce a semnat acorduri cu Rusia în domeniul gazelor care s-au dovedit dezavantajoase pentru statul ucrainean. Din primăvara lui 2012 a fost spitalizată pentru hernia de disc de care suferă.
Deciziile parlamentului de la Kiev intervin după ce regimul Ianukovici a ajuns la un acord cu mediatorii din partea UE şi a Rusiei pentru formarea unui guvern interimar în următoarele zile. Capitularea lui Ianukovici a intervenit abia după ce bilanţul violenţelor de stradă din această săptămână s-a ridicat, chiar potrivit estimărilor conservatoare ale puterii, la 80 de morţi şi peste 600 de răniţi.
Cum era de aşteptat, conflictul a căpătat din nou un aer de tablă de şah unde ucrainenii nu figurau decât ca pioni de sacrificiu: de partea occidentalilor, cel mai remarcat detaliu a fost promisiunea ministrului rus al finanţelor privind o nouă tranşă din creditul de 15 mld. dolari pentru Ucraina, ca spre a sfida direct UE care deocamdată n-a oferit nimic Kievului, în timp ce de partea rusească au găsit ecou acuzaţiile preşedintelui Viktor Ianukovici despre gherile înarmate care încearcă să dea o lovitură de stat, cu sprijin american, după cum n-a trecut neobservat faptul că escaladarea violenţelor a reuşit să eclipseze JO de la Soci.
Pe teren, situaţia rămâne însă complicată de factori care nu susţin ideea unei noi revoluţii portocalii ori vreo împărţire sumară între băieţii buni şi cei răi: lipsa de anvergură şi de coerenţă a reprezentanţilor opoziţiei (care nu au nimic din carisma de pe vremuri a Iuliei Timoşenko în tandem cu Viktor Iuşcenko) şi interesele radicalilor grupaţi în jurul partidului ultranaţionalist Svoboda (Libertatea) şi al grupării de extremă dreapta Pravîi Sektor (Sectorul Drept), care sunt atât contra Rusiei, cât şi contra UE şi SUA şi n-au ascuns că nu încurajează deloc ideea de “protest civic paşnic” invocată de SUA atunci când se referea la evenimentele de pe Euromaidan.
Cum ideea de extremă dreaptă, antisemitismul, pofta de violenţă şi simpatiile pronaziste afişate de aceşti naţionalişti au capacitatea să sperie rapid Europa, nu e de mirare că astfel de aspecte au fost foarte bine mediatizate în ultimele zile de oricine a vrut să discrediteze protestele anti-Ianukovici. Svoboda însă, ca unul dintre cele trei partide care reprezintă opoziţia la nivel politic (celelalte fiind Batkivşcina şi partidul UDAR condus de Kliciko), va avea un cuvânt greu de spus la formarea noului guvern, mai ales că dispune în stradă de suficientă susţinere spre a-şi impune punctul de vedere.