BusinessMagazin

Tag: The Economist

  • Operatorul aerian care introduce o nouă clasă de zbor. ”Mai rău decât orice altă opţiune low-cost”

    În timp ce candidaţii pentru cursa prezidenţială se pregătesc de alegerile ce se apropie în Statele Unite ale Americii, operatorii liniilor aeriene tradiţionale sunt concentrate pe segmentarea clienţilor în mai multe clase de zbor. Dacă până recent, acestea erau împărţite între clasa economy (şi premium economy în cazul unor operatori aerieni), business şi first class, de la începutul anului, operatorul aerian Delta Airlines a introdus şi ”ultima clasă” sau ”basic economy”, potrivit The Economist.  

    Liniile aeriene s-au bucurat de-a lungul timpului de proftabilitate ridicată prin investiţii în clasele business şi întâi, în acelaşi timp în care au scăzut calitatea experienţei de zbor a pasagerilor de la clasele economy. Analiştii The Economist spun că, de puţin timp, au descoperit că şi clasa economy poate fi divizată, iar apoi divizată din nou.

    Mai întâi, operatorii aerieni din Statele Unite ale Americii au creat premium economy, care îi taxează suplimentar pe pasagerii ce îşi doresc spaţiu suficient pentru picioare, spre exemplu. The Economist descrie apariţia unei noi clase de zbor, aflată sub standardul economy. Se numeşte ”basic economy”  (cunoscută unora drept ”last class”, ultima clasă). Eliminarea upgrade-urilor pentru anumiţi pasageri reduce costurile administrative, iar forţarea unor pasageri să stea pe locurile pe care nu le vrea nimeneni ar putea să reducă riscul ca acestea să rămână neocupate. 

    Specialiştii internaţionali suspectează însă un alt motiv pentru lansarea acestei opţiuni de zbor: Delta şi rivalii companiei transformă basic economy într-un mod suficient de neplăcut de călătorie încât să îi determine pe pasageri să plătească suplimentar pentru a face un upgrade înspre standard economy.

    Noua clasă a fost discutată intens în publicaţiile americane. Time a numit-o ”mai rău decât orice altă opţiune low-cost a unui operator aerian”, Forbes a avertizat pasagerii că în curând ”vor plânce din cauza acestei situaţii”

    Specialiştii The Economist spun despre ”ultima clasă” că este varianta de zbor prin care se renunţă la ultimele puţine aspecte ce ţin de confortoul pasagerilor de la clasa economy. Cel mai mare sacrificiu este legat de pierderea abilităţii de a rezerva un loc la momentul achiziţionării unui bilet de avion – astfel că dacă pasagerii călătoresc cu prietenii sau familia, nu vor avea parte de ”luxul” de a călători împreună cu aceştia, la fel ca în cazul unor companii low-cost. Clienţii basic economy renunţă de asemenea la dreptul lor de a-şi face upgrade la locuri şi de a-şi schimba sau anula rezervările la mai mult de 24 de ore după booking.

    De ce operatorii aerieni cu tradiţie se mulează pe caracteristici ale operatorilor low-cost, care au cele mai mari rate de nesatisfacţie şi plângeri? Fiindcă acestor operatori aerieni le merge extrem de bine, potrivit The Economist. Pasagerii au arătat astfel că sunt dispuşi să suporte tot felul de neplăceri şi inconvenienţe de dragul unui preţ mai mic. Operatorii aerieni tradiţionali ai Statelor Unite ale Americii oferă astfel pasagerilor ceea ce îşi doresc, iar operatorii europeni par să urmeze şi ei aceste trenduri.

     

  • Şefa DNA, tratată ca un star rock la summitul anticorupţie de la Londra

     The Economist a publicat, în ediţia tipărită, un articol despre lupta anticorupţie din lume, pornind de la accidentul în care şi-a pierdut viaţa patronul Hexi Pharma, Dan Condrea. Scandalul Hexi Pharma reprezintă, potrivit The Economist, un exemplu al luptei anticorupţie din România. De asemenea, articolul atinge şi subiectul summit-ului anticorupţie de la Londra unde, scrie publicaţia, şefa DNA, Laura Codruţa Kovesi, a fost „tratată ca un star rock”.

    Accidentul în care a murit Dan Condrea, patronul Hexi Pharma, o companie cercetată pentru că ar fi diluat dezinfectanţii pe care ulteriori îi vindea spitalelor, a reprezentat pentru mulţi străini o confirmare că România este o „cleptocraţie, dominată de infracţiuni şi şpagă”, scrie The Economist.

    „Cazul Hexi Pharma este un exemplu al luptei anticorupţie din România. Scandalul a fost dezvăluit de jurnalişti de investigaţie şi autorităţile statului au reacţionat rapid şi au început anchetele. Sistemul judiciar din România a devenit din ce în ce mai independent de când a intrat în Uniunea Europeană în 2007. Noul procuror general, numit în aprilie de un preşedinte care a fost ales pentru că a susţinut lupta anticorupţie, instrumentează cazul Hexi Pharma cu zel.

    Laura Codruţa Kovesi, şefa neobosită a Direcţiei Anticorupţie din România, spune că şi agenţia pe care o conduce investighează cazul. Anul trecut a trimis în judecată peste 1.250 de oficiali şi a ajutat la înlăturarea premierului de la putere. La summitul anticorupţie din Londra de luna trecută, Laura Codruţa Kovesi a fost tratată ca şi cum ar fi un star rock”, a scris The Economist.

     

    Cititi mai multe pe wwwdigi24.ro

  • The Economist: Şefa DNA, tratată ca un star rock la summitul anticorupţie de la Londra

     The Economist a publicat, în ediţia tipărită, un articol despre lupta anticorupţie din lume, pornind de la accidentul în care şi-a pierdut viaţa patronul Hexi Pharma, Dan Condrea. Scandalul Hexi Pharma reprezintă, potrivit The Economist, un exemplu al luptei anticorupţie din România. De asemenea, articolul atinge şi subiectul summit-ului anticorupţie de la Londra unde, scrie publicaţia, şefa DNA, Laura Codruţa Kovesi, a fost „tratată ca un star rock”.

    Accidentul în care a murit Dan Condrea, patronul Hexi Pharma, o companie cercetată pentru că ar fi diluat dezinfectanţii pe care ulteriori îi vindea spitalelor, a reprezentat pentru mulţi străini o confirmare că România este o „cleptocraţie, dominată de infracţiuni şi şpagă”, scrie The Economist.

    „Cazul Hexi Pharma este un exemplu al luptei anticorupţie din România. Scandalul a fost dezvăluit de jurnalişti de investigaţie şi autorităţile statului au reacţionat rapid şi au început anchetele. Sistemul judiciar din România a devenit din ce în ce mai independent de când a intrat în Uniunea Europeană în 2007. Noul procuror general, numit în aprilie de un preşedinte care a fost ales pentru că a susţinut lupta anticorupţie, instrumentează cazul Hexi Pharma cu zel.

    Laura Codruţa Kovesi, şefa neobosită a Direcţiei Anticorupţie din România, spune că şi agenţia pe care o conduce investighează cazul. Anul trecut a trimis în judecată peste 1.250 de oficiali şi a ajutat la înlăturarea premierului de la putere. La summitul anticorupţie din Londra de luna trecută, Laura Codruţa Kovesi a fost tratată ca şi cum ar fi un star rock”, a scris The Economist.

     

    Cititi mai multe pe wwwdigi24.ro

  • Omul care nu vrea niciun ban, deşi a creat cea mai puternică monedă virtuală

    A doua şansă nu va mai exista pentru că, odată acordate aceste interviuri, Dr. Wright nu va mai reveni niciodată în faţa camerelor de luat vederi. A oferit apoi o serie de date criptografice pentru a dovedi că este într-adevăr cine pretinde că este.

    Cele trei publicaţii au fost puse să semneze un contract prin care s-au obligat să nu publice nimic până când dr. Wright nu îşi dezvăluie singur identitatea. În articolul publicat pe blogul personal pe data de 2 mai 2016, dr. Wright face referire la gestul din 1964 al lui Jean-Paul Sartre de a refuza Premiul Nobel pentru Literatură: „Nu e acelaşi lucru dacă mă semnez Jean-Paul Sartre sau dacă mă semnez Jean-Paul Sartre, laureat al Premiului Nobel“. „Nu e acelaşi lucru dacă semnez Craig Wright sau dacă semnez Craig Wright, Satoshi.“

    „Un scriitor nu ar trebui îşi să permită să fie transformat într-o instituţie“, era justificarea lui Sartre în 1964. „Vreau doar să fiu lăsat în pace, să cercetez şi să lucrez“, spune Craig Wright, alias Satoshi Nakamoto. „Nu vreau bani. Nu vreau faimă. Nu vreau să fiu adorat. Dacă sunt propus pentru vreun premiu, nu voi accepta niciodată nici măcar un cent. Dacă mă propuneţi pentru vreun premiu Nobel, dacă mă propuneţi pentru vreo Medalie Turing (a Asociaţiei pentru Maşini de Calcul, n.m.), dacă mă propuneţi pentru orice onoare, nu voi accepta nici măcar un cent de la niciunul din voi, pentru nimic.“

    Funcţionează această justificare, oare, şi în cazul lui Satoshi Nakamoto? Opera lui Nakamoto nu este un joc pur intelectual (o spun fără a minimaliza opera lui Sartre). Opera lui Nakamoto este un sistem de plăţi electronice, global, distribuit şi aflat dincolo de controlul oricărei bănci centrale. Un sistem de plăţi electronice care are potenţialul, dacă suficienţi oameni cred în el şi îl folosesc, să devină o alternativă la sistemul financiar global, la bănci şi la sistemele de plăţi electronice actuale.

    Nu e un joc fără mize, totuşi. Să inventezi aşa ceva, apoi să pretinzi să fii lăsat pur şi simplu în pace, iată ceva greu de înghiţit.

    Bitcoin a apărut în 2009, după ce praful iscat de prăbuşirea economiei mondiale s-a mai aşezat, şi a apărut ca o modalitate deşteaptă de a transfera valoare fără implicarea băncilor, văzute ca fiind principalul vinovat pentru Marea Criză. Bitcoin nu este un fenomen cu totul străin de Occupy Wall Street, reprezintă un fel de reacţie a oamenilor simpli („we, the people“) de a-şi recupera puterea ce le-a fost „luată captivă“ de marele capital. Pentru ce fiecare tranzacţie de plată trebuie comisionată de o bancă? Unde e beneficiul, atunci când băncile, mandatate cu încrederea de a gestiona economiile publicului, au abuzat de această încredere, încurajând consumul fără acoperire şi creând active toxice? Nu e de mirare că Bitcoin s-a născut din mijlocul comunităţii de haiduci virtuali cunoscuţi sub numele de Cypherpunks, o comunitate cunoscută pentru crearea de sisteme de anonimizare a e-mailurilor, pentru browserele TOR ce nu lasă urme, pentru WikiLeaks – Julian Assange îşi are originea în această comunitate – şi pentru alte iniţiative (unele mai puţin respectabile).

    Actul de naştere al Bitcoin a fost lucrarea publicată de un anume Satoshi Nakamoto pe data de 31 octombrie 2008, cu titlul „Bitcoin: A Peer-to-Peer Electronic Cash System“. Este o lucrare de nouă pagini scrisă într-un stil academic sec şi precis, care are ca subiect descrierea unui sistem de plăţi electronice care asigură anonimatul total al părţilor implicate într-o tranzacţie.

    Există câteva inovaţii importante în lucrarea lui Nakamoto.

    În primul rând, sistemul descris de el nu presupune existenţa unei bănci, a unui terţ investit cu încredere, pentru validarea unei tranzacţii. De fapt, spre deosebire de sistemul bancar, Bitcoin nu e bazat deloc pe încredere. Toate tranzacţiile sunt vizibile simultan tuturor participanţilor (părţile sunt anonime, desigur). Toate tranzacţiile efectuate vreodată sunt vizibile oricărui participant la reţea, în orice moment. Orice nouă tranzacţie este validată de fiecare nod în parte prin verificarea tranzacţiilor trecute şi a soldului persoanei plătitoare. Pentru evitarea cheltuirii de două ori a aceleiaşi sume de bani, majoritatea participanţilor la reţea (în fapt un fel de bancă descentralizată) decid care tranzacţii sunt valide şi care nu şi stabilesc ordinea unică a efectuării lor.

    În al doilea rând, există un sistem de premiere al celor care decid să investească propriile resurse – putere de calcul şi electricitate – pentru susţinerea şi operarea reţelei. De fiecare dată când un nod al reţelei validează cu succes un lanţ de tranzacţii, prin rezolvarea unei probleme matematice complexe (proces ce se numeşte „mining“, prin analogia cu săpăturile după aur), este premiat prin emiterea de noi monezi virtuale. Astfel, sistemul rezolvă problema emiterii iniţiale de monedă şi se asigură că reţeaua este autosustenabilă.

    Satoshi Nakamoto a publicat lucrarea care descrie sistemul de plăţi şi a scris primele versiunii ale softului care rulează reţeaua. Softul este open source şi oricine îl poate citi, valida, modifica. Tot el a pornit prima versiune a softului pe calculatorul personal, cândva în zilele timpurii ale lui 2009, şi a realizat primul transfer de bani (50 de Bitcoin) către al doilea membru al reţelei, Hal Finney, un entuziast al criptografiei, apropiat de tradiţia Cypherpunks.

    Reţeaua a progresat încet. În vremurile timpurii, reţeaua era folosită doar de entuziaşti, tocilari, ciudaţi, anarhişti sau naivi. De ce să îţi pierzi timpul şi să consumi electricitate săpând după nişte monede virtuale fără valoare? Alta ar fi socoteala dacă monedele ar fi acceptate pentru cumpărarea de bunuri în lumea reală.

    Un pas important a fost când o sumă de Bitcoin a fost prima oară acceptată contra unei sume de bani „reali“, dolari americani. De fapt, acceptarea a fost intermediată. Un membru al reţelei a oferit într-un forum de bitcoineri zece mii de monede pentru o pizza, un alt membru al comunităţii a acceptat provocarea, plătind cu bani reali pizza primului şi acceptând moneda virtuală în schimb. Şi astfel, moneda virtuală a părăsit tărâmul virtual şi a început să prindă rădăcini în lumea reală. La scurt timp au apărut burse online, case de schimb şi afaceri bănoase.

    La început, natura anonimă a tranzacţiilor Bitcoin i-a atras mai ales pe cei care doreau să profite de anonimatul oferit de reţea, pentru scopuri nu tocmai curate. Site-ul Silk Road, în fapt un marketplace pentru trafic de droguri, prostituţie şi chiar asasinate plătite, a fost una dintre primele aplicaţii care au acceptat plăţile cu Bitcoin. Site-ul a fost repede blocat de autorităţi, însă viabilitatea monedei virtuale a devenit şi a rămas vizibilă. Prima bursă online de Bitcoins Mt.Gox, care oferea celor interesaţi posibilitatea să cumpere şi să vândă Bitcoin contra bani reali, a apărut în 2010 şi a ajuns să gestioneze la mijlocul lui 2011 aproape 80% din toate tranzacţiile de vânzare-cumpărare cu moneda virtuală. Problemele de securitate au dus la căderea acestei burse în 2013, însă în acel moment „economia Bitcoin“ era deja mult mai solidă şi atrăsese atenţia multor profesionişti ai lumii financiare.

    Criza euro a avut şi ea un cuvânt de spus în evoluţia Bitcoin. Când Ciprul a anunţat, în martie 2013, îngheţarea depozitelor (de teama unei panici bancare) şi confiscarea a zece procente din valoarea lor, mulţi deponenţi au văzut Bitcoin, o monedă necontrolată de nicio bancă centrală, drept soluţia pentru evitarea a astfel de abuzuri. Bitcoin a crescut ameţitor în valoare, depăşind la momentul de vârf valoarea de 1.100 dolari per unitate. O monedă desigur prea volatilă pentru a fi monedă de refugiu. Însă o monedă ce a depăşit stadiul de loc de joacă al anarhiştilor şi tocilarilor, transformându-se în ceva mult mai serios.

    Satoshi Nakamoto s-a implicat activ în dezvoltarea softului şi în creşterea reţelei până spre începutul lui 2011, moment în care a predat fără prea multă pompă frâiele comunităţii altor dezvoltatori şi s-a retras pentru a se ocupa de alte idei „mai complexe“. Nimeni nu i-a cunoscut identitatea reală; toată lumea, inclusiv colaboratorii cei mai apropiaţi, au venit în contact cu el doar prin intermediul scrierilor sale, al codului aplicaţiei şi al forumului pe care l-a moderat până la sfârşitul lui 2010. Dispariţia sa subită şi definitivă a fost şi a rămas unul dintre marile mituri fondatoare ale reţelei Bitcoin. Mitul Genezei, în variantă criptografică.

    De fapt, atât de bine a fost păstrat secretul identităţii reale a lui Nakamoto, încât nu se ştie nici măcar dacă Satoshi Nakamoto a fost într‑adevăr un individ sau un nume generic pentru un grup de persoane.

    Asta nu înseamnă că nu s-a încercat descifrarea acestui mister. S-au făcut analize lingvistice pe textele publicate de el. Au fost analizate datele şi orele la care şi-a făcut de obicei intervenţiile pe forum, pentru a-l plasa într-un fus orar sau în altul. Au fost suspectaţi, pe rând, diverşi membri mai cunoscuţi ai comunităţii Cypherpunks sau ai comunităţii de experţi în criptografie. Au fost bănuiţi de a fi creat moneda virtuală, pe rând, un student irlandez, un IT-ist finlandez, un inginer rus emigrat în Statele Unite sau doi ingineri germani ce au creat brevete în criptografie în perioada din jurul creării Bitcoin. Cel mai spectaculos eşec al căutărilor a fost cazul lui Dorian Satoshi Nakamoto, un inginer de origine japoneză, rezident în Los Angeles, relativ modest, care, în afară de asemănarea de nume, a dovedit că nu are nimic în comun cu creatorul Bitcoin.

    Toate aceste căutări jurnalistice au adâncit misterul şi au fost nefructuoase. Până pe 2 mai 2016, când dr. Craig Wright şi-a făcut anunţul cu iz existenţialist (şi uşor mizantrop) pe BBC, The Economist şi GQ Magazine: „Nu vreau bani. Nu vreau faimă. Nu vreau să fiu adorat. Dacă sunt propus pentru vreun premiu, nu voi accepta niciodată nici măcar un cent. Dacă mă propuneţi pentru vreun Premiu Nobel, dacă mă propuneţi pentru vreo medalie Turing, dacă mă propuneţi pentru orice onoare, nu voi accepta nici măcar un cent de la niciunul din voi, pentru nimic“.

    În primul rând, este Craig Wright adevăratul Satoshi Nakamoto? Formaţia sa academică pare să îi susţină pretenţia: cu un master în drept, unul în statistică, unul în informatică, un doctorat în teologie şi unul în programare, Craig Wright este fie o minte strălucită, fie un impostor de mare clasă. Membrii comunităţii Bitcoin par să fie convinşi că este cine pretinde, BBC şi The Economist spun că dovezile prezentate sunt parţiale şi nu îl leagă în mod indubitabil de evenimentele de la începuturile Bitcoin.

    În al doilea rând, de ce conteză acest anunţ? Aşa cum lui Craig Wright nu îi pasă dacă este crezut, ar trebui să ne pese cine a creat Bitcoin? De ce să nu îi fie respectat dreptul la intimitate, dacă ţine aşa de mult la el?

    Dacă dr. Craig Wright este cine pretinde că este, transparenţa va ajuta la evoluţia monedei criptografice, care se va debarasa astfel de originile obscure. Nu lipsesc scenariile care văd în Bitcoin o creaţie a CIA, a FMI sau a altor grupări cu intenţii opace. Cu o origine clară şi o evoluţie explicabilă, legitimitatea Bitcoin va creşte, iar întrebările despre evoluţia ei viitoare îşi vor găsi poate o cale mai uşoară spre un dialog mai structurat şi mai academic.

    Satoshi Nakamoto este presupusul posesor al unui sold de un milion de Bitcoin, ceea ce reprezintă cam 6% din totalul de masă monetară existentă în piaţă în acest moment. O sumă suficient de mare pentru a exercita o influenţă semnificativă asupra valorii ei, la un moment dat.

    Mai puţină impredictibilitate în evoluţia monedei poate ajuta la adoptarea ei pe scară largă. Oricum ar fi, publicitatea va creşte notorietatea fenomenului Bitcoin, moneda va evolua şi se va maturiza şi vor apărea şi alte aplicaţii ale tehnologiei Blockchain.

    Istoria Bitcoin se construieşte chiar în aceste zile, suntem departe de sfârşitul poveştii. Finalul acestei aventuri poate însemna crearea un sistem de plăţi mai ieftin, mai rapid şi mai accesibil. De existenţa unui astfel de sistem de plăţi poate depinde bunăstarea unei mari părţi a populaţiei globului, acea populaţie tradiţional ignorată de băncile tradiţionale.

    Să ne bucurăm, aşadar, pentru orice efort care ne aduce mai aproape de acest obiectiv.

  • Omul care a “inventat” o nouă slujbă: i-a venit ideea când stătea la coadă pentru a-şi plăti o factură

    Giovanni Cafaro a “inventat” o nouă slujbă, statul la coadă pentru alţii. I-a venit ideea când într-o zi când stătea la coadă pentru a-şi plăti o factură, informează The Economist.

    “M-am gândit că aş putea să fac asta şi pentru alţii”, a spus el. Cafaro tocmai îşi pierduse slujba aşa că a început noul job cu mult entuziasm. A împărţit pliante şi în curând a găsit mai mulţi clienţi gata să-l plătească pentru a sta la coadă pentru ei. Astfel a a apărut o nouă slujbă intitulată “codista”. Mulţi dintre clienţii italianului sunt companii care preferă ca acesta să stea la cozi, iar angajaţii lor să-şi petreacă timpul mai productiv.

    Giovanni Cafaro are un contract standardizat, un salariu minim (10 euro pe oră înainte de deduceri), asigurare dată de stat (în caz în care cad pe scări, explică el). De asemenea, Cafaro predă un curs de cinci ore pe Skype în care explică de ce documente este nevoie pentru un anumit lucru, semnături, taxe etc.

    Potrivit Codacons, italienii petrec în medie 400 de ore pe an stând la o coadă, ceea ce înseamnă că sunt risipiţi 40 miliarde de euro, potrivit estimărilor.

    Este ironic, dar iniţiativa lui Cafaro a dus la încă un nivel de birocraţie. Cei care vor să-l angajeze trebuie să plătească contribuţiile sociale şi să se ocupe de hârţogăraie, chiar dacă ei îl angajează doar pentru o oră. 

    Ilustraţie: David Parkins

  • The Economist clasează preşedinţia Trump în topul riscurilor globale

    Câştigarea preşedinţiei americane de către Donald Trump este cotată printre primii 10 factori de risc la nivel mondial. Un eveniment care ar perturba economia mondială, care ar putea duce la un haos politic în SUA, potrivit Economist Intelligence Unit (EIU), informează Politico

    Alegerea lui Trump ar putea declanşa un război comercial cu China, comerţul cu Mexic ar avea de suferit şi ar fi o mână cerească pentru recrutorii terorişti din Orientul Mijlociu, potrivit previziunilor EIU.

    Alte riscuri alese de EIU ar fi încetinirea accentuată a economiei chineze, o fracturare a zonei euro şi posibilitatea unui Brexit. Intrarea în recesiune a Chinei şi intervenţiile militare ale Rusiei în Ucraina şi Siria care ar putea preceda un nou ‘război rece’ sunt, în opinia analiştilor EIU, evenimentele potenţiale cu cel mai mare grad de periculozitate la nivel mondial.

    Remarcile controversate ale lui Trump la adresa musulmanilor ar fi un cadou pentru “potenţiali recrutori care de mult încearcă să clasificie SUA ca fiind anti-musulmani. Discursul lui Trump i-ar ajuta pe recrutori”, spune Robert Powell, manager global risk EIU.
    Înainte de Trump, niciun candidat la preşedinţie nu a fost considerat un risc geopolitic pentru SUA sau pentru lume. Compania nu intenţionează să includă pe listă pe Hillary Clinton, Ted Cruz sau John Kasich.

    Powell a remarcat şi apelurile lui Trump pentru o campanie agresivă împotriva ISIS. “Dacă Trump va hotărâ să invadeze Siria pentru a distruge ISIS, Statele Unite vor trebui să cheltuiască aproximativ 25 miliarde de dolari pe campania militară. De asemenea, Trump a spus că ar lua din mâinile teroriştilor terenurile şi rafinăriile de petrol şi ar vinde petrolul pentru a plăti campania militară. Dacă acest lucru se întâmplă, la preţul curent, SUA ar câştiga doar în jur de 500 milioane de dolari”, este de părere Powell.

  • Pearson a vândut revista The Economist. Cine a devenit acţionar principal al publicaţiei

    Pearson a renunţat astfel la participaţia de 50% pe care a deţinut-o la publicaţia The Economist în ultimii 58 de ani. Tranzacţia privind vânzarea participaţiei sale la The Economist Group vine la mai puţin de trei săptămâni după ce acest grup britanic a cedat ziarul de business Financial Times, pentru 844 de milioane de lire sterline (1,19 miliarde de euro), celei mai mari companii de media din Japonia, Nikkei.

    Tranzacţia dintre Pearson şi Nikkei a vizat versiunea tipărită a Financial Times, site-ul FT.com şi titluri precum The Banker şi Investors Chronicle, dar nu a inclus sediul central al Financial Times Group din Londra şi nici participaţia deţinută de Financial Times Group (50%) în The Economist Group, editorul revistei The Economist.

    Pearson a confirmat însă, pe 25 iulie, că este în căutarea unui cumpărător şi pentru participaţia sa la revista The Economist.

    Potrivit theguardian.com, unii dintre acţionarii minoritari ai The Economist au cumpărat acţiunile pe care le deţinea grupul britanic Pearson în această publicaţie. În urma acestei tranzacţii, Pearson a primit 469 de milioane de lire sterline în numerar.

    Astfel, compania italiană de investiţii Exor – care este controlată de omul de afaceri în vârstă de 39 de ani John Elkann, moştenitorul imperiului automobilistic Fiat – a devenit cel mai mare acţionar al The Economist, crescându-şi participaţia la The Economist Group la 43,4% de la 4,7%, cât avea înaintea tranzacţiei cu Pearson.

    Pentru a deveni asociatul majoritar al The Economist Group, compania Exor – care este acţionar în cadrul The Economist de şase ani – a plătit grupului Pearson o sumă de 287 de milioane de lire sterline.

    În urma acestei tranzacţii, omul de afaceri John Elkann, care făcea şi până în prezent parte din board-ul The Economist Group, va avea dreptul să desemneze şase din cei 13 membri ai acestui consiliu de conducere al companiei care editează revista The Economist.

    Totuşi, un purtător de cuvânt al companiei a declarat că nu sunt prevăzute modificări în perioada următoare a componenţei acestui board.

    “Prin creşterea investiţiilor în The Economist, suntem încântaţi să ne afirmăm rolul ca unul dintre acţionarii care au susţinut pe termen lung această companie, alături de familiile Cadbury, Layton, Rothschild şi Schroder şi de alţi investitori individuali stabili”, a declarat John Elkann.

    Pe de altă parte, grupul britanic Pearson a vândut şi în mod direct o parte din acţiunile pe care le deţinea la The Economist Group – 5,04 milioane de acţiuni ordinare -, pentru 182 de milioane de lire sterline. Prin această tranzacţie, ceilalţi acţionari ai The Economist şi-au crescut participaţia la cunoscuta publicaţie cu 25%.

    În urma acestei tranzacţii, Rothschild, una dintre cele mai bogate familii britanice şi care deţine un imperiu financiar-bancar, a devenit al doilea cel mai important acţionar al The Economist, participaţia sa crescând de la 21% la 25%.

    Pe de altă parte, potrivit unei clauze contractuale, deşi este acţionarul principal (43,4%), influenţa pe care o poate exercita compania italiană Exor în cadrul consiliului de conducere al The Economist poate reprezenta maximum 20% din voturile cu care este luată o decizie finală. Această prevedere este gândită pentru a proteja independenţa The Economist Group şi pentru a asigura independenţa editorială a revistei The Economist.

    “Am fost binecuvântaţi timp de mulţi ani să avem în Financial Times şi ulterior în Pearson un acţionar care a înţeles şi a susţinut spiritul grupului (The Economist, n.r.)”, a declarat Rupert Pennant-Rea, preşedintele The Economist Group.

    Potrivit acestuia, ca urmare a acestei tranzacţii, prioritatea board-ului a fost de a asigura independenţa în privinţa proprietarilor grupului şi de a menţine independenţa editorială a The Economist.

    Rupert Pennant-Rea a mai spus că tranzacţia va fi susţinută şi din vânzarea complexului imobiliar al The Economist, ce include trei clădiri situate pe strada St. James din Londra şi care sunt estimate la peste 150 de milioane de lire sterline. Operaţiunile editoriale ale The Economist ar urma să fie mutate în noi spaţii redacţionale, adaptate “la ambiţiile digitale ale grupului şi la nevoile unei companii media din secolul al 21-lea”.

    În schimb, operaţiunile comerciale ale The Economist Group vor continua să se desfăşoare în sediul din districtul londonez Canary Wharf, neexinstând planuri pentru relocarea în aceste spaţii şi a operaţiunilor editoriale.

    Pe de altă parte, omul de afaceri John Elkann – care face parte şi din board-ul companiei media News Corporation, deţinută de magnatul Rupert Murdoch – a precizat că va susţine aceeaşi echipă care a condus şi până în prezent The Economist, respectiv pe redactorul-şef Zanny Minton Beddoes şi pe directorul executiv Chris Stibbs.

    John Elkann este nepotul industriaşului italian Gianni Agnelli, care a fost principalul acţionar al Fiat. În prezent, John Elkann coordonează operaţiunile imperiului deţinut de familia sa, care include grupul Fiat Chrysler, clubul de fotbal Juventus şi companiile de media care editează publicaţiile Corriere della Sera şi La Stampa.

    The Economist este o prestigioasă revistă de business din Marea Britanie. Revista a fost înfiinţată în anul 1843, de James Wilson, un pălărier din oraşul Hawick din Scoţia. James Wilson credea cu tărie în comerţ liber, internaţionalism şi interferenţă minimă din partea guvernului în ceea ce priveşte afacerile. În prezent, tirajul revistei este de peste 1,5 milioane de exemplare.

    Grupul britanic Pearson a cumpărat participaţia de 50% în The Economist în 1957, ca parte a tranzacţiei prin care a achiziţionat Financial Times. Orice vânzare de acţiuni în cazul The Economist Group trebuie aprobată de administratorii companiei. Totodată, prin modul său de funcţionare, The Economist Group nu poate fi deţinut în majoritate de o persoană sau de o companie.

    The Economist Group include revista The Economist, compania de cercetare The Economist Intelligence Unit şi furnizorul de informaţii legislative din SUA CQ Roll Call.

    Grupul britanic Pearson, care este liderul mondial în domeniul business-ului educaţional, deţinând printre altele editura Penguin, a decis în ultimii ani să renunţe la multe dintre activele sale media, între care şi grupul francez Les Echos.

  • Pearson, în discuţii pentru a vinde şi revista The Economist, după ce a renunţat la Financial Times

    Tranzacţia dintre Pearson şi Nikkei a vizat versiunea tipărită a Financial Times, site-ul FT.com şi titluri precum The Banker şi Investors Chronicle, dar nu a inclus sediul central al Financial Times Group din Londra şi nici participaţia deţinută de Financial Times Group (50%) în The Economist Group, editorul revistei The Economist.

    Astfel, grupul britanic Pearson a confirmat, sâmbătă, că este în căutarea unui cumpărător pentru participaţia sa la revista The Economist. Totuşi, potrivit reprezentanţilor companiei Pearson, o eventuală vânzare a The Economist va avea loc numai “pentru preţul corect”.

    “Pearson confirmă că este în discuţii cu boardul şi administratorii The Economist Group în privinţa unei potenţiale vânzări a celor 50% din acţiunile pe care le deţine în companie. Nu există nicio certitudine că acest proces va duce la o tranzacţie”, a declarat un purtător de cuvânt al Pearson.

    Anunţul a venit după ce, vineri, au apărut mai multe speculaţii privind intenţia Pearson de a vinde acţiunile deţinute în The Economist Group, care are drept coproprietari o serie de familii înstărite şi actuali şi foşti angajaţi ai prestigioasei reviste.

    Dacă va fi finalizată această tranzacţie, Pearson va rămâne un grup dedicat doar business-ului educaţional.

    Două surse apropiate negocierilor au declarat pentru Financial Times că acţiunile deţinute de Pearson în The Economist Group au o valoare care se ridică la aproximativ 400 de milioane de lire sterline (565,5 milioane de euro).

    Printre potenţialii cumpărători ai acestor acţiuni se numără familii înstărite precum Cadbury, Schroder şi Rothschild. Companiile Bloomberg, Thomson Reuters şi Axel Springer au fost de asemenea abordate în această chestiune, însă au refuzat oportunitatea de a deveni acţionari la The Economist, au mai spus sursele citate de Financial Times.

    The Economist este o prestigioasă revistă de business din Marea Britanie. Revista a fost înfiinţată în anul 1843 de James Wilson, un pălărier din oraşul Hawick din Scoţia. James Wilson credea cu tărie în comerţ liber, internaţionalism şi interferenţă minimă din partea guvernului în ceea ce priveşte afacerile. În prezent, tirajul revistei este de peste 1,5 milioane de exemplare.

    Pearson a cumpărat participaţia de 50% în The Economist în 1957, ca parte a tranzacţie prin care a achiziţionat Financial Times. Orice vânzare de acţiuni în cazul The Economist Group trebuie aprobată de administratorii companiei. Totodată, prin modul său de funcţionare, The Economist Group nu poate fi deţinut în majoritate de o persoană sau de o companie.

    The Economist Group include revista The Economist, compania de cercetare The Economist Intelligence Unit şi furnizorul de informaţii legislative din SUA CQ Roll Call.

    Grupul britanic Pearson, care este liderul mondial în domeniul business-ului educaţional, deţinând printre altele editura Penguin, a decis în ultmii ani să renunţe la multe dintre activele sale media, între care şi grupul francez Les Echos.

    Totodată, joi, ziarul de business Financial Times a fost vândut de grupul britanic Pearson, care a deţinut această publicaţie prestigioasă timp de aproape 60 de ani, celei mai mari companii de media din Japonia, Nikkei, pentru 844 de milioane de lire sterline (1,19 miliarde de euro).

  • În timpul pierdut cu vizionarea clipului Gangnam Style se puteau construi 19 clădiri de mărimea Empire State Building

    Clipul “Gangnam Style” al cântăreţului Psy a trecut de două miliarde de vizionări pe Youtube, fiind cel mai urmărit videoclip din istoria portalului. Acest număr este echivalent cu 140 de milioane de ore sau 16.000 de ani. Ce alte lucuri se puteau face în acest timp?

    O variantă ar fi fost construirea altor patru piramide similare cu cea din Giza. S-ar fi putut realiza, printre alte, o nouă Wikipedia. Timpul ar fi fost suficient şi pentru a construi şase clădiri precum Burj Khalifa sau două parcuri olimpice identice cu cel de la Londra.

    Cei de la The Economist au prezentat un grafic cu unele dintre construcţiile ce ar fi putut fi încheiate, pornind de la calculele de mai sus.

  • The Economist le urează românilor şi bulgarilor “Bun venit” în Marea Britanie, într-o scrisoare deschisă

     În această scrisoare, The Economist le aminteşte totodată liderilor britanici, “care par că au uitat acest lucru”, că Londra a exercitat presiuni ca Romania să adere la UE, “ştiind că într-o zi veţi ajunge în pragul uşii noastre”.

    “Ziarele din Marea Britanie sunt pline de materiale despre sărăcia, infracţionalitatea şi foamea voastră de ajutoare sociale. Politicienii ei denunţă regulile libertăţii de circulaţie care vă vor permite să veniţi aici şi se grăbesc să vă înăsprească accesul la ajutoare. Populaţia sa vă este mai ostilă decât germanilor sau francezilor: aproape jumătate din britanici cred că Guvernul lor ar trebui să vă interzică accesul în ţară, chiar dacă este împotriva legii să facă acest lucru”, scrie pestigioasa publicaţie britanică, adăugând “s-ar putea, după toate aceste lucruri, să vă fi făcut impresia că nu sunteţi bineveniţi”.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro