Poliţiştii vor folosi echipamentele video de supraveghere a traficului rutier şi de măsurare a vitezei de deplasare a autovehiculelor instalate pe autospeciale şi cinemometrele portabile model TruCAM.
Pe lângă acestea, se vor utiliza şi aparatele etilotest, etilometru şi drugtest, pentru depistarea şi sancţionarea celor aflaţi sub influenţa băuturilor alcoolice sau a substanţelor psihoactive.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro
„Având în vedere gradul efectiv de realizare a veniturilor în primele 5 luni ale anului curent, când se constată o diminuare a veniturilor bugetului local, urmare a încasărilor din cotele defalcate din impozitul pe venit în scădere semnificativă faţă de aceeaşi perioadă a anului 2018 se constată necesitatea rectificării atât a unor venituri prognozate a fi încasate la bugetul Municipiului Bucureşti cât şi reducerea unor cheltuieli propuse a se realiza pe parcursul anului curent”, se arată în expunerea de motive a proiectului de rectificare bugetară aprobat, miercuri, în şedinţa CGMB.
Suma propusă pentru diminuare este, potrivit proiectului de hotărâre, de 608 milioane de lei, adică aproximativ 10% din bugetul total.
Principalele tăieri:
– 35 de milioane de la învăţământ,
– 11 milioane de la promovarea culturii tradiţionale,
– 33 de milioane de la întreţinere parcuri şi spaţii verzi,
– 53 de milioane de la Transporturi,
– 5 milioane de lei mai puţin la biserici,
– 10 milioane de lei mai puţin la Administraţia Străzilor,
– Centrul de creaţie artă şi tradiţie, minus 11 milioane,
– 3 milioane mai puţin la Poliţia Locală,
– Administraţia Monumentelor, tăiere de 14 milioane de lei.
Potrivit reprezentaţilor Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă (IGSU), ploile şi vijeliile din ultimele 24 de ore au provocat pagube în zece judeţe: Arad, Bihor, Constanţa, Galaţi, Harghita, Iaşi, Maramureş, Neamţ, Prahova şi Suceava.
Pompierii au intervenit cu motopompe pentru evacuarea apei din 17 locuinţe, 110 curţi şi beciuri, dar şi de pe 6 străzi. Totodată, salvatorii au asigurat înlăturarea a cinci copaci căzuţi pe carosabil şi autoturisme şi a acoperişului unei şcoli din judeţul Constanţa, desprins din cauza vântului puternic.
„În localitatea Tomeşti din judeţul Iaşi, un bărbat de 63 ani a fost lovit de trăsnet. La faţa locului s-a deplasat imediat un echipaj medical al Serviciului de Ambulanţă, care a reuşit resuscitarea, stabilizarea şi transportarea victimei la spital”, se mai arată în bilanţul IGSU.
Duminică dimineaţa nu erau în desfăşurare misiuni operative, însă în mai multe localităţi afectate de inundaţiile din această perioadă se desfăşoară evaluări ale pagubelor produse.
Mai multe localităţi din ţară s-au aflat ieri sub avertizări de Cod roşu şi portocaliu, emise de meteorologi şi hidrologi.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro.
”În sfârşit, pe străzile Capitalei vor circula autobuze noi şi moderne, care vor asigura bucureştenilor servicii de transport civilizate, la standarde europene. Primele 30 de autobuze Otokar, achiziţionate de Primăria Capitalei şi predate STB SA, vor ieşi în trasee începând cu data de 1 decembrie. Noile autobuze sunt dotate cu aer condiţionat, cu sistem de taxare inteligent, sunt accesibilizate pentru toate categoriile de pasageri şi beneficiază de supraveghere video atât în interior, cât şi în exterior”, a declarat primarul General, Gabriela Firea.
Republica Moldova pare un tărâm mic, a cărui hartă seamănă la prima vedere cu un strugure, după cum îţi arată localnicii. Iar de aici, gândul te duce direct la licoarea lui Bachus: de pe dealurile ţesute cu viţă de vie ale Moldovei, ajung astăzi sticle de vin în peste 60 de ţări, de la România şi până la Canada şi China.
Prima interacţiune cu „oraşul din piatră albă”, după cum este supranumit Chişinăul datorită clădirilor deschise la culoare care îl împânzesc, te face să te simţi ca într-o capsulă în care prezentul este amestecat cu trecutul. Adevăratele comori ale Republicii Moldova – şi unul dintre principalele motoare ale economiei – se află însă la o distanţă de mai puţin de 20 km.
Un drum de circa o oră este astfel suficient ca să poţi uita de agitaţia din cel mai mare oraş al ţării. Bijuterii arhitecturale, galerii subterane, dealuri împânzite cu viţă de vie şi crame care produc de la câteva mii de sticle la câteva milioane – acestea sunt comorile Moldovei, cele care au reuşit să pună ţara pe harta mondială a vinului, o hartă unde trioul Spania, Italia şi Franţa conduce detaşat.
Republica Moldova se află pe locul 20 în lume şi pe 11 la nivel european în ceea ce priveşte cantitatea produsă de vin, cu un volum estimat pentru anul 2017 la 1,8 milioane de hectolitri, arată datele de la Organizaţia Internaţională a Vinului şi Viei (OIV). Comparativ, România se află pe locul 13 la nivel mondial şi şase în Uniunea Europeană, cu o cantitate de 4,3 miliarde de hectolitri, arată aceeaşi sursă. Însă, dacă ne uităm la suprafaţa cultivată cu viţă de vie, vedem că Republica Moldova este la un nivel similar cu România. Conform datelor OIV, ţara de peste Prut are 140.000 de hectare plantate cu viţă de vie (circa 110.000 conform celor mai recente date de la Biroul de Statistică), în timp ce România are peste 180.000 de hectare.
Industria vinului este foarte importantă pentru economia Republicii Moldova, reprezentând 7,5% din exporturile totale şi 3,2% din PIB-ul acesteia, conform celor mai recente date. Însă, dacă România este aproape invizibilă pe harta exporturilor, Republica Moldova exportă anual 85% din producţia totală de vin, ceea ce înseamnă peste 85 de milioane de dolari (73 mil. euro), potrivit datelor comunicate anterior de autorităţile de peste Prut. Astfel, vecinii de la est au exporturi de vin de aproape patru ori mai mari decât România. Iar vinurile moldoveneşti ajung în ţări precum China, România, Polonia, Cehia, Rusia sau Canada.
Practic, vinul reprezintă o adevărată industrie în Republica Moldova, iar acest lucru se vede cu ochiul liber în aproape fiecare colţ al ţării. Cea mai cunoscută cramă din Republica Moldova este Cricova, ale cărei galerii subterane pot fi asemănate cu ale unui oraş, cu străzi, bulevarde şi semne de circulaţie.
Cricova se află la circa 20 de kilometri de Chişinău, adică la aproximativ 30 de minute de mers cu maşina. Ajungând în faţa cramei, puţine lucruri îţi indică ce urmează să descoperi în interiorul oraşului subteran.
Un ghid bine îmbrăcat şi un mini-autobuz sunt primele indicii că o să ai parte de o călătorie într-un loc ce nu poate fi străbătut pe jos şi unde temperatura este mult mai mică decât cea de afară. Şi aşa şi este.
Străzile şi bulevardele cu o lungime totală de 120 km şi care poartă nume precum Cabernet, Fetească sau Bulevardul Şampaniei sunt parte a unui adevărat labirint cunoscut centimetru cu centimetru doar de cei care străbat zilnic aceste galerii. Temperatura din interior se situează între 12 şi 14 grade, iar cel mai adânc punct al galeriilor este la minus 100 de metri adâncime. În afară de străzile ale căror nume te duc imediat cu gândul la licoarea lui Bachus, la fiecare pas întâlneşti butoaie mai mici sau mai mari în care vinul stă la maturat, iar mai apoi urmează să fie turnat în sticle. Cele mai mari butoaie au chiar opt tone şi sunt atât de mari încât parcă mai au puţin şi ating tavanul galeriilor.
Crama Cricova a fost construită pe locul unei fostei mine şi are o capacitate de 30 de milioane de litri. Astăzi, în interiorul cramei sunt circa zece milioane de litri de vin liniştit şi spumant. Cele mai valoroase vinuri sunt însă cele de colecţie, adică peste un milion de sticle. În vinoteca cramei Cricova se găsesc vinuri de peste 100 de ani, aşa cum este cazul vinului Evreiesc de Paşti din anul 1902. De asemenea, tot aici se găsesc vinuri din toate colţurile lumii şi de toate vârstele, vinuri Cricova care au câştigat medalii internaţionale sau ediţii limitate, dar şi colecţii ale unor actuali şefi de stat precum Vladimir Putin, Klaus Iohannis, cancelarul Angela Merkel sau fostul secretar de stat american John Kerry.
Cricova este şi unul dintre principalii exportatori de vin din Republica Moldova, din beciurile cramei ajungând vinuri în toată lumea.
O altă cramă care are galerii subterane este Mileştii-Mici, coridoarele de aici având o lungime de circa 200 de kilometri. Republica Moldova este cunoscută în România şi pentru vinurile unor crame precum Purcari sau Gitana, însă ţara vecină are mult mai multe crame, iar pe listă apar şi nume precum Asconi, Et Cetera sau Chateau Vartely.
Dar cramă în Republica Moldova nu înseamnă doar galerii subterane, ci şi castele cu poveşti care ar putea deveni uşor scenarii de film. Tot în apropiere de Chişinău, de data aceasta la aproape 40-50 de minute de mers cu maşina, se află Castel Mimi din localitatea Bulboaca, una din cramele cu istorie din Republica Moldova, dar care era cât pe ce să fie uitată. Din stradă se observă greu că în spatele unor garduri înalte se află un castel. Însă, odată intrat în curte, te afli în faţa unui castel care are o istorie de peste 100 de ani şi a unor grădini care te duc cu gândul la Franţa. De altfel, Constantin Mimi, ultimul guvernator al Basarabiei şi cel care a clădit acest castel, a absolvit Şcoala Agricolă Superioară din Montpellier, Franţa, unde timp de doi ani a însuşit arta cultivării viţei de vie şi metodele franceze de producere a vinului.
Castelul datează din 1901, iar 40 de ani mai târziu a intrat în proprietatea statului sovietic, fiind transformat la scurt timp în combinat de vin. Astăzi, castelul este deţinut de familia Trofim, care în 2010 a început un amplu proces de restaurare. În castel, antreprenorii au construit şi săli de degustare şi un restaurant, iar lângă, un mic resort.
Beciurile castelului sunt cele care te întorc cu zeci de ani în timp. Tancuri mari în care se păstrau vinurile, beciuri unde temperaturile coboară la sub 15 grade celsius şi sticle de vin vechi pe care s-a pus mucegaiul sunt lucruri care te duc cu gândul la vremurile trecute. Crama Mimi produce anual peste un milion de litri, dar are o capacitate de peste 20 de milioane de litri.
Lângă castel se află şi unitatea de producţie a vinului, iar în spatele clădirii construite de Mimi actualii proprietari au făcut un labirint „viu” şi o grădină cu legume. Dincolo de vinuri, poveşti despre galerii subterane şi castele vechi de secole, Republica Moldova reprezintă şi un adevărat paradis pentru gurmanzi. Aşa că bucatele făcute de bucătarii moldoveni nu trebuie să lipsească de lângă paharele pline cu licoarea lui Bachus.
Primarul Emil Boc a declarat, luni, la şedinţa Consiliului Local Cluj-Napoca, în care s-a aprobat proiectul de modernizare a străzii Molnar Piuariu, că artera este un model de structură urbană în România care va fi replicat şi în alte părţi ale oraşului.
„S-au aprobat documentaţia şi indicatorii tehnici pentru modernizarea străzii Molnar Piuariu, în vederea atragerii de fonduri europene nerambursabile. Este o premieră naţională, va fi prima stradă smart din România, o stradă inteligentă, cu toate facilităţile şi dotările tehnologice aferente unei astfel de artere. De asemenea, va avea mult spaţiu pietonal, un model de stradă inteligentă şi de realizare a unor structuri urbane din România, pe care îl vom replica şi în alte părţi ale oraşului”, a spus Boc.
Directorul Direcţiei Evenimente Publice şi Informare Cetăţeni din cadrul Primăriei Cluj-Napoca, Ovidiu Cîmpean, a declarat la rândul său că, până la sfârşitul anului, va fi depusă documentaţia în vederea obţinerii fondurilor europene, lucrările urmând să înceapă în vara anului viitor şi să dureze 9 luni.
Şi Vadim Minzuyk a fugit şi şi-a luat ideile de afaceri cu el. Acestui pionier, Cernobîl îi oferă şansa unui nou început şi, de ce nu, a succesului. Despre el scrie BBC într-un reportaj intitulat „Oamenii care s-au mutat la Cernobîl”.
În fiecare zi, Vadim Minzuyk îşi plimbă câinele de-a lungul gardului de sârmă înalt care marchează începutul zonei de excludere. Este locul lui preferat, unde se bucură de ciripitul păsărilor şi de liniştea pădurii.
„Este ca şi cum ai trăi în nordul Finlandei sau în Alaska“, spune Vadim. „Această zonă are cea mai mică densitate de populaţie de oriunde în Ucraina – doar două persoane pe kilometrul pătrat.“
În oraşul de unde a plecat, Horlivka, din estul Ucrainei, Vadim era un întreprinzător cu afaceri de un milion de dolari pe an. Însă după ce oraşul a ajuns pe prima linie a frontului, lovite de artilerie, fabricile şi depozitele sale odinioară înfloritoare au fost rase de pe faţa pământului – pe locul unora dintre ele sunt acum doar cratere. Horlivka este încă pe linia frontului.
Vadim îşi aminteşte că îi putea vedea prin fereastra din spatele casei pe rebeli ridicând o baricadă chiar din gardul său de la grădină. Uneori, cele două armate ajungeau la numai 100 de metri distanţă una de alta.
Timp de peste un an, familia sa trecea prin verificări zilnice de identitate la punctele de control militare din oraş. Au văzut cadavre lăsate pe marginea drumului. Au fost chiar martori la o crimă, când un om a fost scos din maşină în faţa lor de rebeli şi executat ziua în amiaza mare.
După ce şi-au scos copiii din oraş, Vadim şi soţia sa au plecat şi ei. Fugind cu maşina din Horlivka, au lăsat totul în spatele lor.
Oamenii au plecat de teama radiaţIilor sau goniţi de sărăcia care a urmat. Natura şi-a reintrat complet în drepturi, cucerind străzi, blocuri, case şi fabrici ruinate. Acum, un nou dezastru zdruncină liniştea ucrainenilor – războiul din est dintre armata guvernamentală şi separatiştii sprijiniţi de ruşi. Conflictul a alungat oamenii, iar câţiva dintre ei şi-au ales ca refugiu casele dărăpănate de la marginea zonei de alienaţie.
Timp de mai multe luni, trăind din economii, Vadim a călătorit prin Ucraina în căutarea unor şanse prin care familia să reînceapă o viaţă normală. Într-o zi, a primit un pont.
O rudă a auzit despre o proprietate ieftină de vânzare pe lângă Cernobîl. S-a dus să vadă un siloz de cereale abandonat în satul Ditiatki. Situată la marginea zonei de excludere, proprietatea era ieftină şi suficient de aproape de capitala Kiev (115 km) pentru a deveni o oportunitate de afaceri viabilă.
„Acoperişul curgea acolo unde localnicii scoseseră tot metalul. L-am întâlnit pe proprietar şi am ajuns la o înţelegere ieftină.“
A cumpărat depozitul cu 1.400 de dolari şi alte trei case pentru doar 240 dolari, le-a conectat pe toate la reţeaua de electricitate şi şi-a deschis un mic furnal de oţelărie.
„Strategia mea a fost să încep o afacere prin producerea unui produs făcut din deşeuri. Primul an a fost cel mai dificil, dar în ultimii doi ani a început să-mi meargă mult mai bine“.
Vadim a recrutat şapte dintre foştii săi lucrători din Donbas, oferindu-le cazare. Pentru aceasta a transformat una dintre casele sale în cămin.
„Pot să-mi câştig traiul prin muncă şi să-i ajut pe muncitorii mei să facă şi ei bani. Eu sunt cel mai mare contribuabil aici în sat. Până la urmă sunt ucrainean şi vreau să-mi ajut ţara.“
Vadim spune că se gândeşte uneori la radiaţii. Chiar şi-a cumpărat un detector Geiger de mână pentru a măsura intensitatea acestora.
Însă nu este îngrijorat. E convins că nivelul radiaţiilor atmosferice este suficient de scăzut pentru a nu-i afecta sănătatea.
„După câte am văzut în război, radiaţia nu este nimic. A fost un miracol că am supravieţuit.“ El se bucură de viaţa de aici. Nu este vorba doar absenţa războiului, ci şi de o linişte specială.
Pe 26 aprilie 1986, la Cernobîl s-a produs cel mai grav dezastru nuclear din istoria omenirii.
Un experiment conceput pentru a testa siguranţa centralei electrice a eşuat şi a provocat un incendiu care a generat radiaţii timp de 10 zile. Norii care transportau particule radioactive s-au deplasat la mii de kilometri faţă de epicentrul catastrofei, provocând o ploaie toxică peste tot în Europa.
Cei care trăiau aproape de Cernobîl – aproximativ 116.000 de oameni – au fost evacuaţi imediat. O zonă de excludere de 30 km a fost impusă în jurul reactorului distrus. Aceasta a fost ulterior extinsă pentru a acoperi mai multe zone afectate.
În următoarele câteva luni, încă 234.000 de persoane au fost mutate. Aproape toţi au plecat în grabă. Unii au primit doar câteva ore să-şi împacheteze toate bunurile. Alţii au crezut că vor fi plecaţi doar câteva zile, dar nu au fost lăsaţi să se întoarcă niciodată. Mulţi dintre evacuaţi, care practicau agricultura de subzistenţă, au fost mutaţi în blocuri-turn de beton.
Însă unii oameni nu au plecat niciodată.
Astăzi este încă ilegal să locuieşti în interiorul zonei de excludere. Cu toate acestea, aproximativ 130-150 de persoane o fac. Multe sunt femei, bătrâne, care încă trăiesc din ce le dă pământul pe care-l au din moşi-strămoşi.
Vadim şi ai săi vorbesc despre plăcerea lor de a face plimbări lungi şi liniştite în pădure. Traiul este destul de primitiv, însă familia nu vrea să se mute într-un oraş mai mare, chiar dacă ar însemna mai mulţi prieteni sau oportunităţi. Nevoia lor de linişte după ce au fugit din haosul războiului îi aduce cu picioarele pe pământ.
Vadim spune că soţia sa, Olena, uneori face comparaţii între ruinele din zona de excludere şi fostul lor oraş distrus de război.
Însă există o distincţie clară – aici, la marginea zonei de excludere, Olena crede că familia lor are un viitor.
„Am simţit ca şi cum am pierdut totul“, spune Vadim. „Dar acum, trăind aici, lucrurile se îmbunătăţesc.“
Marina Kovalenko n-are spirit de întreprinzător. Însă are curaj. În această zi caldă de vară, se joacă fotbal în curte cu cele două fete ale sale. Irina şi Olena, la vârsta adolescenţei, râd de cum câinele de familie încearcă să prindă mingea, împrăştiind puii de găină uimiţi. Însă dincolo de gardul curţii din spatele casei, totul este tăcut şi nemişcat.
Numeroase case, un magazin şi o bibliotecă stau pustii în satul Steşcina din nordul Ucrainei. Numai pădurea câştigă teren, pe măsură ce plantele târâtoare cuceresc crăpăturile din acest sat abandonat. Familia are câţiva vecini, dar aproape toţi sunt trecuţi de 70 de ani.
În pofida lipsei de facilităţi sau de oportunităţi, în urmă cu patru ani, Marina şi fiicele ei au împachetat tot ceea ce puteau lua cu ele şi au străbătut sute de kilometri pentru a veni să locuiască aici – la doar 30 km de zona de alienaţie de la Cernobîl.
Casa femeii şi a fiicelor sale are nevoie urgentă de reparaţii. Podelele putrezesc, iar caloriferele metalice sunt crăpate – o problemă majoră într-un loc unde temperaturile pot scădea şi sub -20C în timpul iernii.
Au facilităţi de bază – gaze la butelie, electricitate şi semnal de telefonie mobilă, ceea ce înseamnă că au acces la internet. Însă pentru a merge la toaletă trebuie să iasă în curte. Apa este o problemă – singura lor sursă este un puţ poluat care se conectează la casă printr-o singură conductă. Apa trebuie fiartă înainte de a fi folosită.
O casă în stare bună în sat ar putea costa 3.500 de dolari, dar astfel de proprietăţi sunt rare. Cele mai multe dintre casele pustii – multe din lemn – sunt vândute de foştii locatari pentru cel mult câteva sute de dolari.
Marina era prea săracă pentru a cumpăra chiar şi una dintre acestea când a sosit. De aceea, consiliul de conducere a oferit familiei o soluţie de cazare neobişnuită. În schimbul dreptului de a locui acolo, familia trebuia să aibă grijă de un bărbat în vârstă în fazele terminale ale demenţei. Când acesta a murit în urmă cu doi ani, familia a moştenit casa.
În curte, Irina şi Olena sunt mândre să-i prezinte pe ceilalţi membri ai familiei – câteva găini, iepuri, capre, chiar şi câţiva porcuşori de Guineea. Când nu sunt la şcoală – aflată la 5 km de mers pe jos – fetele îşi petrec mult timp ajutându-şi mama în grădină, cultivând legume şi îngrijind animalele.
Singura sursă de venit a familiei sunt ajutoarele de la stat – 183 dolari pe lună (5.135 grivne ucrainene). Cultivarea hranei şi îngrijirea animalelor pentru lapte şi carne sunt esenţiale pentru bugetul lor.
Marina şi fiicele ei au fugit din Toşkivka, un oraş industrial mare din regiunea Donbas din estul Ucrainei. În patru ani de conflict în estul ţării, aproximativ 10.000 de persoane au fost ucise şi aproximativ 2 milioane au ajuns pe drumuri. Conflictul a început în 2014. După anexarea Peninsulei Crimeea la Rusia, separatiştii înarmaţi care pretind că acţionează în numele localnicilor vorbitori de rusă din estul Ucrainei au decis să treacă la acţiune. Luptătorii au declarat două enclave separatiste în jurul oraşelor Doneţk şi Lugansk din Donbas, inima industriei cărbunelui din Ucraina.
Când separatiştii proruşi au început să cucerească satele şi să-i scoată pe militarii ucraineni din oraşele şi localităţile din regiune, casa Marinei şi a fiicelor acesteia a ajuns sub ploaia de obuze.
Cu excepţia câtorva ore în fiecare dimineaţă, bombardamentul era neobosit. În timpul acestor armistiţii temporare, toată lumea încerca să recapete un sentiment de normalitate. Irina şi Olena se duceau la şcoală, în timp ce Marina se ducea la piaţă. Dar la prânz focul era deja în toi. Cele mai multe nopţi au fost petrecute în pivniţă. Venind de la şcoală într-una din aceste pauze, Irina şi Olena au fost prinse neaşteptat sub foc încrucişat. Cu grenadele de mortar picând ca ploaia, Marina nu putea ajunge la ele. Fetele au supravieţuit datorită unui negustor, care le-a târât de pe stradă în siguranţă în pivniţa sa.
Pentru Marina, acela a fost semnul că trebuie să plece. Există cel puţin zece alte familii din regiunea Donbas care au făcut aceeaşi călătorie lungă în satele abandonate din apropierea zonei de excludere.
La fel ca Marina, cei mai mulţi dintre ei au venit la recomandarea unor vechi prieteni sau vecini. O femeie chiar spune că pur şi simplu a căutat pe Google „cel mai ieftin loc de trăi din Ucraina“. Rezultatul – aproape de Cernobîl.
De la dezastru, oamenii de ştiinţă au monitorizat încontinuu nivelurile de radiaţii din sol, de pe copaci, plante şi animale din jurul Cernobîlului, chiar şi în zonele din afara zonei de excludere.
Nu mai există riscul de emisii de radiaţii în atmosferă, spune Valery Kasparov, de la Institutul de Radiologie Agricolă din Ucraina. Însă în unele zone contaminarea solului ar putea reprezenta o ameninţare pentru sănătatea oamenilor.
Kasparov şi echipa sa au descoperit recent niveluri potenţial periculoase de cesiu-137 radioactiv în laptele de vacă produs în unele zone din afara zonei de excludere. Particulele de cesiu, absorbite de rădăcinile de iarbă, au fost transmise bovinelor.
În cantităţi mari, ingerarea poate afecta celulele umane şi în unele cazuri poate duce la boli grave, cum ar fi cancerul tiroidian.
Dar aceste riscuri, spune Kasparov, sunt limitate la zone specifice. Timp de peste 30 de ani, echipa sa a lucrat pentru a cartografia aceste zone fierbinţi, astfel încât să poată estima riscul potenţial pentru persoanele care locuiesc şi lucrează în jurul zonei de excludere.
Pe o hartă care prezintă dispersia de cesiu-137 de la reactorul nuclear de la Cernobîl, Kasparov se uită la satul Steşcina unde locuiesc Marina şi fiicele ei. El spune că riscul de a consuma legume sau lapte de capră produse într-un loc precum Steşcina este foarte scăzut. Însă zona este în curs de investigare pentru riscul de radiaţii în produsele alimentare sălbatice, cum ar fi ciupercile de pădure sau fructele de pădure.
Marina spune că s-a gândit la posibilele riscuri generate de radiaţii. Însă se gândeşte şi la faptul că familia ei fugea de ceva mult mai periculos – ameninţarea războiului.
„Radiaţia ne poate ucide încet, dar nu ne împuşcă şi nu ne bombardează“, spune Marina. „Este mai bine să trăieşti cu radiaţii decât cu războaie. Nu-mi pasă de radiaţii. Îmi pasă doar că nu mai există obuze care să zboare peste copiii mei, este linişte aici, dormim bine şi nu mai trebuie să ne ascundem.“
Municipiul Câmpia Turzii a intrat în atenţia poliţiştilor şi procurorilor, dar şi a Avocatului Poporului, după apariţia unor filmuleţe cu tineri care ar fi consumat drogul K2/Zombie. În timp ce autorităţile locale susţin că problema nu mai există în urma arestării a doi dealeri, reprezentanţii instituţiilor de învăţământ rămân vigilenţi.
Mai multe filmuleţe au surprins tineri zăcând pe scaune în zona Gării ori pe băncile din parcuri, inerţi şi albi la faţă ca nişte saci cu făină, sau care se mişcau de parcă tocmai şi-ar fi băgat degetele în priză. Alţii, care stăteau aplecaţi, fără reacţie, sau mergeau cu spatele şi păreau gata să cadă, de parcă abia şi-ar ţine echilibrul pe o sârmă ancorată la mare înălţime. Sau unii care aveau mişcări incontrolabile, convulsive, ca şi când ar da o probă într-un film horror despre Apocalipsă.
Societatea de Transport Bucureşti (STB) a scos, miercuri, pe traseu, pentru teste, trei dintre cele 400 de autobuze cumpărate de Primăria Capitalei de la Otokar.
Surse din cadrul Municipalităţii au precizat, pentru MEDIAFAX, că cele trei autobuze au fost scoase pe traseu pentru instruirea şoferilor. Practic, şoferii care au fost instruiţi de către angajaţii constructorului turc vor instrui şi ei, la rândul lor, şoferii STB care vor circula cu aceste autobuze.
Primul traseu pentru teste al autobuzelor este următorul: vor pleca din Piaţa Rosetti de dimineaţă, vor circula pe Regina Elisabeta, apoi se vor întoarce pe Calea Plevnei, intrând din nou pe Regina Elisabeta şi se vor întoarce la Piaţa Rosetti.