Tag: semnaturi

Tot ce se întâmplă zilele astea sfidează lucrurile fundamentele ce stau la baza unui stat. Mai înţelege cineva în România conceptul de separare a puterilor în stat? Sau, mai bine spus, mai vrea cineva în România să înţeleagă conceptul ăsta? Mi-e greu să înţeleg ce-ar trebui să se mai întâmple ca oamenii să se trezească din somnul greu care i-a cuprins de o bună perioadă de timp.

Reprezentanţi ai partidului aflat la putere tot explică celor din presă că legile nu se fac pentru un singur om şi că modificările aduse codurilor penale sunt bune pentru toţi românii. De-acord, nu sunt pentru un om, dar sunt însă pe placul unuia; iar asta e ceva fundamental greşit. Legile trebuie să fie corecte şi atât. Nu prea aspre sau prea permisive, ci doar corecte. Legile justiţiei nu trebuie să îl avantajeze pe unul sau pe altul, ci să descurajeze hoţia, minciuna şi răutatea.

Ne place să zicem că suntem o ţară de oameni corecţi, dar lăsăm o mână de politicieni să pună cruce justiţiei. Ne place să ne arătăm interesaţi de viitorul nostru, dar dăm dreptul la vot pe un drum la cafenea şi doi hamburgeri. Declarativ, cei mai mulţi îi iubim pe occidentali şi sperăm ca Uniunea Europeană să ne ţină în continuare în braţe. Practic, habar n-avem cine conduce Uniunea şi cu ce se mănâncă statutul de stat membru. Ne place să ne dăm europeni atât timp cât nu trebuie să facem nimic european, singura excepţie fiind probabil entuziasmul cu care folosim buletinul în loc de paşaport. Ne place să vorbim de politică şi să-i înjurăm pe unii sau pe alţii, dar schimbăm postul de televiziune când se difuzează o dezbatere mai lungă de 5 minute. Ne place democraţia, dar vrem să o schimbăm atunci când ”majoritate“ înseamnă 18% sau 25%. Ne place să ne dăm în spectacol şi să pichetăm ministere, guverne sau ambasade, dar rămânem fără timp de fiecare dată când se anunţă o dezbatere publică.

Ieşim din letargie doar când îi vedem pe alţii că se mobilizează şi doar pentru că ni se pare cool ideea de anti-sistem; ar trebui mai întâi să înţelegem ce înseamnă sistemul şi cum a ajuns acolo.

Şi în asta stă, de fapt, întreaga problemă: nu suntem informaţi. Preluăm idei trunchiate, scoase din context sau pur şi simplu false. Ne lăsăm influenţaţi de mesaje care au ca singur scop manipularea. Uităm să verificăm şi cealaltă versiune a poveştii, care de multe ori nu are nicio legătură cu prima. Luăm de bună judecata unora, fără a ne întreba dacă s-au luat în calcul toate variabilele.

Ajungem astfel şi la rolul nostru, al celor din presă, care e unul cât se poate de simplu: de a educa. Noi nu ar trebui să tragem concluzii, deşi o facem mult prea des; rolul jurnalistului este de a prezenta problema, cu toate aspectele ei, şi de a-l lăsa pe votant să tragă concluziile. ”Cu toate aspectele ei“ e însă sintagma în care cei mai mulţi dintre noi se încurcă. Am făcut-o poate şi eu, prin rândurile de mai sus.

România va merge înainte, aşa cum a făcut-o şi până acum, indiferent de regretele sau bucuriile unora dintre noi. Un stat poate funcţiona o bună perioadă de timp din inerţie, indiferent de cei care îl conduc.

Dar nu va funcţiona la nesfârşit. Dacă nu înţelegem ideea că doar implicându-ne vom schimba ceva, va trebui să ne împăcăm cu ideea că totul va rămâne la fel. Dacă nu înţelegem că fiecare are sarcina sa şi că aceasta nu poate fi ignorată la nesfârşit, atunci vom avea aceleaşi discuţii şi peste cinci ani. Asta în cazul în care ”discuţia“ nu va fi ceva prea învechit.

Rândurile de început îi aparţin lui George Orwell şi sunt luate din cartea sa „1984“. El îşi imagina o lume în care îndrăzneala de a gândi era aspru pedepsită şi în care libertatea însemna, simplu, dreptul de a spune că 2 plus 2 fac 4.

Coaliţia pentru Familie a intrat mai serios în atenţia publicului cu propunerea de modificare a articolului 48, alineatul 1, din Constituţie pentru definirea căsătoriei ca uniune liber consimţită între un bărbat şi o femeie. Mai departe, instituţia – în frunte cu Mihai Gheorghiu – a prezentat o listă numită ”Măsuri pentru politici publice privind familia – 50 de propuneri“.

Să o luăm cu începutul: cine este, de fapt, Coaliţia pentru Familie? Organizaţia nu are personalitate juridică, ”fiind o alianţă formală, laică, alcătuită din organizaţii ale societăţii civile“. Printre membrii listaţi apar organizaţii precum Provita, care îşi declară misiunea de a veni în întâmpinarea femeilor care au făcut un avort, ce ”se află sub greutatea unei vini care le macină sufletul şi le pune la îndoială demnitatea“. Mai dăm şi peste Asociaţia Familiilor Numeroase (ASFANU), entitate ce promite că va oferi, în viitorul apropiat, Cardul Familie 3+; pe scurt, dacă ai cel puţin trei copii, poţi beneficia de o grămadă de reduceri. Asta după ce trimiţi 5 euro în contul ASFANU, evident.

Dar haideţi să luăm, pe rând, propunerile Coaliţiei pentru Familie. |n primul rând, ei propun crearea ”Secretariatului de Stat pentru Familii (SSpF) în cadrul Ministerului Muncii“, adică o altă instituţie bugetară care va angaja directori, directori adjuncţi şi viitori directori. Cred că există suficienţi oameni în minister care să poată ”colabora“ cu asociaţiile de familii sau cultele religioase. Dar ce e un secretariat fără un institut? Coaliţia propune şi crearea ”unui Institut de Studii pentru Familie, prin colaborarea între instituţiile de stat şi structurile nonguvernamentale“. Alţi directori, aceeaşi poveste.

La capitolul Cultura Familiei, Coaliţia vine cu propunerea de anulare a subvenţiilor publice pentru avort electiv şi mijloace contraceptive. Evident, reprezentanţii instituţiei insistă că nu sunt împotriva avortului.

Cele mai ”solide“ propuneri vin însă la capitolul V, ”Armonizarea vieţii de familie cu cariera“; acestea sunt atât de absurde, încât o să mă rezum doar la a le enumera: încurajarea contractelor de muncă cu timp flexibil şi a tele-muncii; asigurarea la locul de muncă a unui mediu propice şi pentru familiile angajaţilor; stimularea angajării părinţilor din familii numeroase, prin asigurarea de subvenţii.

Am totuşi o întrebare: cu ce bani, domnilor?

Cum veţi convinge multinaţionalele, care reprezintă principalul factor de creştere economică, să modifice tiparul de lucru pentru a fi în concordanţă cu planurile dvs. de a face România bine?

Chiar dacă cele 50 de propuneri ale Coaliţiei pentru Familie nu fac momentan obiectul unui referendum, cea de redefinire a familiei a trecut deja de Camera Deputaţilor. Politicienii noştri, care uită în mod constant că trebuie să respecte interesele tuturor votanţilor, se fac că plouă; puţini s-au arătat contra demersului, la fel cum doar câţiva au declarat în mod răspicat că îl susţin.

Dar norocul cu Florin Iordache, care a simţit nevoia să intre în discuţie, cam ca musca-n ciorbă. Ieşit de câteva săptămâni din atenţia publicului, fostul ministru al justiţiei dădea luna trecută asigurări că PSD va face tot posibilul pentru ca modificarea art. 48 să devină realitate.

O reacţie cel puţin ciudată a avut şi Nicuşor Dan, preşedintele unui partid ce se vrea reformator, care a evitat să se pronunţe pe tema referendumului în cauză. Şeful USR a şi demisionat din partidul pe care l-a fondat, condamnându-şi colegii pentru opoziţia faţă de modificarea constituţiei. Nicuşor Dan, care promite la fiecare postare pe Facebook că va schimba faţa politicii din România, nu e în stare să spună clar şi răspicat că redefinirea familiei e o temă stupidă. O numeşte o temă falsă, încercând să fenteze astfel atât întrebările presei, cât şi cele venite din partea propriilor săi colegi. Nicuşor Dan greşeşte: redefinirea familiei nu este o temă falsă, ci una, repet, cel puţin stupidă.

La final, doar câteva remarce legate de căsătoria între persoane de acelaşi sex: nu oamenii trebuie să o accepte, ci statul. Statul e cel care trasează limita între legal şi ilegal, iar oamenii trebuie să se supună acelei limite. Că îţi place sau nu, asta e alegerea fiecăruia. Şi violenţa domestică poate fi acceptată de o parte a oamenilor, mai ales de cei care o aplică; asta nu înseamnă că există vreo urmă de legalitate acolo. Hai să o luăm pe urma ruşilor, care au votat în ianuarie că o bătaie pe an e permisă, atât timp cât există motive întemeiate; dacă a uitat să ducă gunoiul, e firesc să existe represalii, nu?