BusinessMagazin

Tag: scena

  • Opera cea lungă

    Opera, după o idee a arhitectei Liz Diller, a cărei firmă, Diller Scofidio + Renfro, s-a ocupat de transformarea High Line, şi pe muzică de David Lang, se intitulează „The Mile-Long Opera: a biography of 7 o’clock” şi are în distribuţie 1.000 de cântăreţi aşezaţi pe toată lungimea parcului suspendat.

    Libretul operei, semnat de Anne Carson şi Claudia Rankine, are ca subiect viaţa newyorkezilor concentrată în două puncte: ora 7 seara şi mesele la care aceştia iau cina.

    Spre deosebire de un spectacol obişnuit de operă, la acesta spectatorii nu vor sta într-un loc anume, ci vor fi liberi să se plimbe de-a lungul fostei linii de tren în timp ce-i ascultă pe cântăreţi, biletele pentru cele câteva reprezentaţii fiind deja epuizate. 

  • Un politician a fost rupt cu bătaia într-o cafenea! Ministerul de Interne a început o anchetă pe numele atacatorilor. Scena a fost filmată de camerele de supraveghere

    Ministerul de Interne al Rusiei a deschis o anchetă după o altercaţie între un înalt oficial din guvernul Federaţiei Ruse şi doi fotbalişti ruşi, foşti componenţi ai naţionalei care ajungea în sferturi la Campionatul Mondial din 2018.

    Conform Le Figaro, Alexandr Kokorin şi Pavel Mamaev, acompaniaţi de un grup de prieteni, l-au atacat pe politicianul Denis Pak, luni, la o cafenea în jurul orei 9 dimineaţa, în momentul în care acesta din urmă s-a plâns de zgomotul făcut de cei doi fotbalişti.

    Cititi mai multe pe www.prosport.ro

  • Julian Balea, managing director pentru America de Nord În cadrul Stefano Ricci: „Dacă ar fi să mă întorc, ar trebui să am un motiv cu adevărat bun să o fac”

    Julian Balea
    Funcţie: managing director pentru America de Nord În cadrul Stefano Ricci
    Oraş de reşedinţă: Miami, SUA

    Cum arată o zi din viaţa dumneavoastră?
    Sunt la birou înainte de 9.00 şi încep cu o întâlnire cu echipa pentru a planifica ziua. Unele zile sunt mai aglomerate ca altele. Prioritatea numărul unu este să-mi verific e-mailurile care vin de la sediul central din Italia. Trebuie să rezolvăm orice problemă sau cerinţă înainte de ora 12.00 ora noastră, adică ora 18.00 a Italiei, când se termină acolo programul. Apoi ne concentrăm atenţia pe lucrurile care se îmtâmplă pe fusul nostru orar şi al celorlalte Americi. De cele mai multe ori trebuie să ne ocupăm de comenzile sezoniere sau nonsezoniere. Sunt în permanentă legătură cu managerii locali din punctele de vânzări pentru a rezolva eventuale probleme şi pentru a-i stimula să crească. Supraveghez zilnic şi activitatea departamentelor de contabilitate şi juridic, dar aprob şi noi spaţii, lucrez cu arhitecţii, pentru a mă asigura că totul merge bine pentru deschideri.

    Zece poveşti ale unor români care au reuşit. Cum au ajuns să lucreze pentru NASA, în laboratoarele de cercetare ale unor giganţi sau chiar să conducă companii de sute de milioane de dolari

    Spuneţi-mi trei lucruri care ar trebui îmbunătăţite în România
    În primul rând aş aminti infrastructura şi lipsa spaţiilor de parcare în oraşe. În zona de retail cred că mai e spaţiu de dezvoltare pentru a acoperi toate palierele de preţ. Totodată, cred că ar trebui adoptată moneda euro care oricum este moneda folosită pentru anumite hoteluri şi restaurante, la fel şi la companiile de rent-a-car.

    Cum e traficul în România faţă de unde locuiţi? Dar cafeaua şi scena culinară? 
    Din lipsa autostrăzilor, traficul din România are mult de suferit. Este dificil să conduci prin satele din România şi ar trebui să existe o variantă ocolitoare. Prin comparaţie, în Miami există blocaje fix pe autostrăzi, motiv pentru care eu le evit. La polul opus, am simţit o dezvoltare a scenei culinare din România. Spre exemplu, am descoperit şi în Braşov o cafenea Starbucks, brandul nostru de toate zilele în SUA. Mai mult, există o varietate mult mai mare de restaurante, atât în Bucureşti, dar şi în oraşe de provincie precum Braşovul. Se observă o îmbunătăţire majoră faţă de acum un deceniu.

    Visul american: Julian Balea locuieşte pe coasta de est a Statelor Unite, în însoritul Miami, de unde conduce, din poziţia de general manager, operaţiunile din America de Nord, Centrală şi Sud ale brandului italian de modă de lux Stefano Ricci. A plecat din ţară acum mai bine de două decenii şi a decis să îşi construiască o carieră dincolo de Atlantic.

    „Am plecat din ţară în 1995, când am primit o bursă (cu finanţare doar parţială – n.red.) pentru a studia la Universitatea Colorado. Eram atunci în anul III de liceu şi am decis să accept. Am văzut în această oportunitate şansa să descopăr mai multe despre ţara considerată a fi cel mai de succes exemplu de stat capitalist”, spune executivul.

    Recunoaşte că nu s-a gândit şi nu se gândeşte să se întoarcă în ţară, afirmând că atât el, cât şi familia sa sunt fericiţi cu viaţa pe care şi-au construit-o în SUA. Îi e dor totuşi de locurile unde a crescut, de lucrurile simple pe care nu le aprecia când era în ţară.

    „Mi-e dor să culeg cireşele din livada şi strugurii din vie. Şi cel mai dor îmi e de părinţii mei, care nu mai sunt.” Nu-i e dor însă de iernile dure din România, mai ales că locuieşte la Miami, unde este vară permanent.

    A fost acasă recent, în această vară, şi spune că observă o serie de schimbări în bine, de la customer service la faptul că oamenii sunt mai prietenoşi. Şi sunt şi mai puţine gropi în asfalt. Iar copiii au mai multe locuri unde îşi pot petrece timpul, parcuri şi zone de relaxare. „Dacă ar fi să mă întorc, ar trebui să am un motiv cu adevărat bun să o fac. Nu contează dacă ar fi pentru o poziţie de angajat sau pentru o oportunitate antreprenorială, dar ar trebui să fie ceva care să îmi permită să aplic tot ce am învăţat în aceşti ani cât am locuit peste hotare.”

    Şi totuşi, ce l-a convins pe Julian Balea să rămână în SUA timp de mai bine de două decenii? După absolvirea facultăţii a lucrat ca barman, apoi ca vânzător într-un magazin, iar astăzi este managing director pentru America de Nord, Centrală şi de Sud în cadrul Stefano Ricci, unul dintre cele mai scumpe branduri de lux din lume. Executivul de origine română lucrează astfel cu peste 100 de magazine multibrand, monobrand şi de tip department store, administrând un business de câteva zeci de milioane de dolari, conform celor mai recente date. S-a alăturat brandului italian la începutul anului 2010, iar la momentul acela se ocupa doar de vânzările în sistem angro către clientul Neiman Marcus (un lanţ de magazine de tip department store). În ianuarie 2014 i s-a oferit posibilitatea să preia rolul de manager de vânzări en gros pentru toată America de Nord. „Abia la momentul acesta ajunsesem să înţeleg cu adevărat potenţialul brandului Stefano Ricci pe scena globală a modei. Iar doi ani mai târziu am preluat chiar mai multe responsabilităţi, inclusiv poziţia de director de vânzări.”

    Astăzi este managing director pentru Americi, fiind responsabil pentru operaţiunile de tip angro dar şi pentru o parte din cele de tip retail.

    „Am implementat noi canale de distribuţie în Americi (America de Nord, Centrală şi de Sud – n. red.) folosind cele mai noi tehnologii disponibile. Mai mult, am dezvoltat segmentul de e-commerce în America de Nord.” Iar acum lucrează la noi proiecte pentru a creşte vizibilitatea brandului şi eficienţa businessului pe pieţele de care se ocupă.

    „Pe scurt, jobul meu presupune: majorarea vânzărilor, crearea de noi oportunităţi de business, deschiderea de noi pieţe.” Recunoaşte însă că are în jurul său o echipă eficientă care-l ajută să îşi îndeplinească targeturile.

  • Finalul nu e aproape

    E important să menţionez, în caz că mai există cineva pe faţa Pământului care nu ştia asta, că Tom Cruise realizează chiar el majoritatea cascadoriilor. Mi se pare de necrezut cât de mult poate asta să schimbe (în bine, evident) faţa francizei Mission: Impossible. Atunci când teama sau disperarea de pe faţa unui actor e reală, şi spectatorii o vor simţi; lipsa efectelor speciale generate pe calculator e un plus în ziua de azi, iar producătorii lui Mission: Impossible au ştiut să profite la maximum de asta.
    Chiar dacă scenariul are multe scăpări pe partea de logică, scenele de acţiune sunt atât de bine realizate încât firul narativ devine realmente secundar. Cei mai mulţi membri ai echipei se întorc pentru această nouă aventură: Ethan şi echipa trebuie să recupereze trei recipiente cu plutoniu înainte ca acestea să ajungă la un grup terorist numit Apostolii, ridicat pe bazele Sindicatului, grupul desfiinţat de Ethan în filmul anterior. Pare complicat? Acţiunea devine şi mai încurcată, dar recomandarea mea e să lăsaţi la o parte aspectele tehnice şi să vă concentraţi pe acţiune.
    Personajele nu sunt prezente în film pentru a atrage simpatia spectatorilor, singurul lor rol fiind de a participa la urmăriri, explozii şi alte secvenţe memorabile. Chiar şi atunci când Julia – fosta parteneră a lui Hunt – apare în peisaj, pentru a întări sentimentul de pericol care îl înconjoară, rezultatul nu e chiar cel scontat. Şi asta nu pentru că Michelle Monaghan nu e o actriţă convingătoare, ci pentru că miza e deja suficient de mare.
    Mission: Impossible – Fallout a avut un buget impresionant, de 178 de milioane de dolari; nu le plângeţi de milă producătorilor, pentru că filmul a generat din vânzarea de bilete 538 de milioane de dolari (la ora scrierii materialului, filmul rulase de 31 de zile în sălile de cinema). Chiar dacă rezultatele înregistrate până acum îl plasează pe locul 4 din 6 în cadrul francizei, e de aşteptat ca Fallout să mai aducă cel puţin 20-25 de milioane în conturile casei de producţie.
    O scenă din film îl prezintă pe Cruise faţă în faţă cu unul dintre personajele negative, acesta spunându-i: „Finalul de care te-ai temut întotdeauna e aproape“. Văzând reacţia publicului, dar şi a criticilor faţă de Fallout, aş spune că finalul e încă departe.

    Nota: 8,5/10

  • Opinie Crenguţa Nicolae: Să mori tu, cu tot partidul tău şi cu toţi votanţii tăi

    „Pentru John nu poziţia politică era decisivă. Se putea să fie în dezacord cu tine în privinţa unui subiect, dar decisivă era atitudinea faţă de acele valori care l-au animat pe el în orice a făcut: se despărţea de tine dacă îţi lipseau valorile de bază legate de decenţă, respect, participarea la un proiect mai mare decât orgoliul tău personal.” Cam aceasta a fost esenţa elogiului făcut de Joe Biden şi interpretat într-un editorial CNN drept un elogiu la adresa artei aproape pierdute a politicilor bipartizane, a ideii că a intra în politică înseamnă a căuta să faci bine pentru ceilalţi şi că temeiul politicii este conştiinţa mereu reamintită a umanităţii noastre comune, a faptului că avem întotdeauna mult mai multe lucruri în comun decât lucruri care ne separă.

    Desigur că şi reflecţiile lui Biden, şi editorialul CNN ţinteau de fapt să-l acuze pe preşedintele Donald Trump, considerat de CNN drept etalonul stilului de politică puternic partizană, bazată pe demonizarea cu orice preţ a adversarilor şi găsirea de scuze cu orice preţ pentru aliaţi. Mai mult, însăşi ceremonia de comemorare, la care Trump n-a fost invitat, a căpătat până la urmă sensul de „cea mai mare reuniune Resist de până acum”, aşa cum a numit-o The New Yorker. Pe de altă parte, climatul de întărâtare continuă care domină de ani buni politica şi media din SUA face ca un discurs despre posibilitatea unei atitudini mai luminate în locul tribalismului furios să pară fals, mai ales când vine din partea unor oameni din politică sau media care au încurajat respectivul tribalism sau au profitat de pe urma lui.

    Ceea ce nu am văzut însă la americanii de pe Twitter a fost dezaprobarea ideii în sine de bipartizanat, a posibilităţii de cooperare între politicieni de culori diferite în numele unor valori comune. Scandalul continuu din politică a creat oboseală şi saturaţie în rândul unor oameni normali, care au înţeles că partizanatul înverşunat e distructiv pentru „valorile de bază legate de decenţă, respect, participarea la un proiect mai mare decât orgoliul tău personal”, cum zicea Biden. Ceea ce au avut de reproşat comentatorii a fost tocmai faptul că reflecţiile lui Biden şi ale editorialistului CNN nu sunt însoţite şi de punerea lor în practică; faptul că găsesc cu greu un canal tv sau un ziar care să relateze, de pildă, despre ceremonia de comemorare fără interpretare politică partizană; faptul că până şi moartea lui McCain e exploatată politic, din moment ce Biden abia a terminat de vorbit şi CNN deja specula despre o posibilă candidatură a lui pentru preşedinţie.

    La noi, în schimb, stilul de politică bazată pe partizanatul visceral e într-un stadiu încă primitiv: scandalul nu doar că n-a creat saturaţie, ci dimpotrivă, e în plină evoluţie de la faza de atacuri verbale spre cea cu săritul la bătaie, atât între politicieni, cât şi între susţinătorii lor. Desigur că şi la noi, în rarele ocazii când apar, apelurile la o politică bazată mai puţin pe scandal şi mai mult pe idei au un aer fals, fiindcă majoritatea figurilor din politică şi din media care incriminează „războiul româno-român” sunt ei înşişi militanţi activi în acest război. Ceea ce avem noi distinctiv este însă faptul că tot mai mulţi politicieni, influenceri din media şi votanţi par să se fi convins că politica înseamnă realmente scandal continuu, conflict pe viaţă şi pe moarte, pentru că au devenit dependenţi de emoţiile puternice stârnite de implicarea în politica înţeleasă aşa. Acest stil de politică limitată strict la sfera emoţională nu exista până acum câţiva ani, după cum nu exista comportamentul de bullying faţă de oricine îndrăzneşte să exprime o opinie uşor diferită într-un trib online oarecare.

    „Nu uit şi nu iert, iertarea e a lui Dumnezeu, de aceea e şi răzbunarea lui. Pentru acel moment, nu o să-l iert niciodată nici dincolo de mormântul meu sau al lui”, a zis Lucian Bolcaş (PSD), despre faptul că Traian Băsescu a refuzat cândva să fie de acord cu nominalizarea lui la CCR. Deşi Bolcaş crede că a pus problema în termeni morali, din moment ce are şi referinţe biblice, în realitate nu e aşa şi nici atitudinea lui nu poate fi abordată corect în termeni morali. N-avem de-a face cu nişte valori pe care Bolcaş le-ar apăra şi nici cu un individ capabil să-şi judece umorile în relaţie cu nişte valori. A nu putea ierta, a urî din rărunchi, a-ţi face un scop în viaţă din răzbunare, a-ţi demoniza adversarii şi a le dori moartea, aşa cum se întâmplă în triburile noastre politice, din media şi social media, nu denotă nici micime morală (după cum se vede din tabăra celor lezaţi de asemenea atitudini), nici măreţie morală (după cum se vede din tabăra celor care le susţin), ci strict incapacitate de autocontrol emoţional, lipsa oricărei educaţii în materie de gestionare a emoţiilor.

    Când Mirel Palada, susţinător PSD, a sărit să-l bată pe Mihai Goţiu de la USR, admiratorii lui Palada l-au scuzat imediat: era normal să reacţioneze aşa, din moment ce a fost provocat; să zică mersi Goţiu că n-a păţit mai rău; ce papagal Goţiu, haha, cum a încasat-o; Palada e adevărata victimă, fiindcă aşa nu se mai poate, să fim jigniţi şi să nu putem riposta în niciun fel! Aceeaşi atitudine tribală am văzut-o la protestatarii Rezist care au văzut cum foşti capi locali USR ca Ioan Năsui de la Arad sau Codruţ Bucur de la Braşov se comportă huliganic, primul filmându-se cu o chemare la incendierea jandarmilor şi atacarea sediului PSD, al doilea filmându-se cum îl huiduie pe un tip de la PSD. Şi festivalul continuă: primarul pesedist Emilian Ciolan din Dârmăneşti i-a luat la bătaie pe nişte membri USR care au venit să depună listele cu semnături pentru iniţiativa Fără penali, iar un protestatar s-a filmat hărţuind femeile din PSD cu insulte sexiste, fiindcă e convins, ca şi mulţi alţi oamenii neinformaţi, că a fi jurnalist înseamnă să hărţuieşti cu camera video pe oricine nu-ţi place şi să pretinzi că aşa faci revoluţie.

    În niciunul din cazurile de mai sus, agresorii nu exprimă nicio idee: tot ce fac e să urle, să huiduie sau să lovească. În deliciul galeriei de fani online şi offline, care nu încearcă sentimente civice, trăiri morale, ci doar sunt încântaţi că aşa pot să-şi excite şi să-şi descarce furia, ura, dispreţul, plăcerea de a-şi umili semenii, pofta de răfuială.

    Folosind întotdeauna foarte puţine cuvinte, rotite iar şi iar: aceleaşi înjurături, aceleaşi ameninţări, aceleaşi urări ca adversarii să moară, să se îmbolnăvească de cancer sau să fie violaţi, ei şi copiii şi toată familia şi tot partidul şi toţi votanţii, fiindcă nu merită să trăiască, nu sunt oameni. Iar ceea ce nu ştiu aceşti oameni cu spume la gură este că odată ce au lăsat ca asemenea emoţii să-i copleşească, devin dependenţi de ele: prin ei nu mai vorbeşte, decide şi acţionează o persoană raţională, ci hormonii, chimia internă care le va inventa constant pretexte de ieşit la bătaie şi îi va împiedica tot mai mult să se cunoască pe sine şi să se controleze, exact aşa cum se întâmplă cu foştii războinici care tânjesc mereu după o nouă luptă fiindcă pacea echivalează pentru ei cu sevrajul. Pentru oricine vrea să stârnească violenţa unui grup de oameni, în special de tineri, ăsta e ABC-ul meseriei.

    Un prim progres faţă de acest nivel primitiv de comportament ar fi capacitatea de recunoaştere cinstită a insuficientei capacităţi sau dorinţe de autocontrol. Jurnalistul Vlad Ursulean a fost printre puţinii care şi la violenţele de stradă din 2012, şi la cele din 10 august anul acesta au relatat corect că monopolul violenţei n-a aparţinut galeriilor de fotbal sau unor misterioşi provocatori năimiţi de misterioase forţe obscure, iar insistenţa unor oficiali de partide sau lideri ai protestelor că oamenii culţi, civilizaţi şi bine îmbrăcaţi nu susţin niciodată violenţa şi nu dau niciodată cu pietre e o minciună. De partea cealaltă, când Gabriela Firea, indiferent de motivele ei, a admis că jandarmii au agresat protestatari paşnici şi şi-a certat colegii de partid că au coordonat astfel de violenţe, n-a susţinut-o nimeni, ba chiar europarlamentarul Ioan Mircea Paşcu a urecheat-o că îndrăzneşte să pună la îndoială teza că PSD s-a apărat de o lovitură de stat.

    Al doilea progres ar fi ca pornirile violente să nu mai fie raţionalizate şi scuzate prin acţiunile adversarilor politici, fiindcă o astfel de scuză ajunge întotdeauna şi foarte repede să justifice nu doar huiduirea sau lovirea unor oameni, ci şi nimicirea lor fizică. Primarul bătăuş din Dârmăneşti n-a fost nici măcar mustrat de partid, ci dimpotrivă, capii PSD au continuat să se victimizeze, pe motiv că din moment ce deviza protestatarilor e o înjurătură, riposta cu bătaia e perfect îndreptăţită. De partea cealaltă, Lucian Mîndruţă a fost printre puţinii influenceri online care au dezavuat constant orice justificare a intenţiilor de a introduce agresiunile fizice la proteste pe motiv că „dar nu vezi ce ne fac ăştia?”; alţi formatori de opinie nu condamnă însă niciodată chemările la violenţă de pe paginile lor. Probabil fiindcă se tem că dacă ar face-o, nu doar că şi-ar pierde like-urile şi uneori aura de eroi, ci ar deveni la rândul lor ţinte pentru bullying.

  • Opinie Crenguţa Nicolae: Să mori tu, cu tot partidul tău şi cu toţi votanţii tăi

    „Pentru John nu poziţia politică era decisivă. Se putea să fie în dezacord cu tine în privinţa unui subiect, dar decisivă era atitudinea faţă de acele valori care l-au animat pe el în orice a făcut: se despărţea de tine dacă îţi lipseau valorile de bază legate de decenţă, respect, participarea la un proiect mai mare decât orgoliul tău personal.” Cam aceasta a fost esenţa elogiului făcut de Joe Biden şi interpretat într-un editorial CNN drept un elogiu la adresa artei aproape pierdute a politicilor bipartizane, a ideii că a intra în politică înseamnă a căuta să faci bine pentru ceilalţi şi că temeiul politicii este conştiinţa mereu reamintită a umanităţii noastre comune, a faptului că avem întotdeauna mult mai multe lucruri în comun decât lucruri care ne separă.

    Desigur că şi reflecţiile lui Biden, şi editorialul CNN ţinteau de fapt să-l acuze pe preşedintele Donald Trump, considerat de CNN drept etalonul stilului de politică puternic partizană, bazată pe demonizarea cu orice preţ a adversarilor şi găsirea de scuze cu orice preţ pentru aliaţi. Mai mult, însăşi ceremonia de comemorare, la care Trump n-a fost invitat, a căpătat până la urmă sensul de „cea mai mare reuniune Resist de până acum”, aşa cum a numit-o The New Yorker. Pe de altă parte, climatul de întărâtare continuă care domină de ani buni politica şi media din SUA face ca un discurs despre posibilitatea unei atitudini mai luminate în locul tribalismului furios să pară fals, mai ales când vine din partea unor oameni din politică sau media care au încurajat respectivul tribalism sau au profitat de pe urma lui.

    Ceea ce nu am văzut însă la americanii de pe Twitter a fost dezaprobarea ideii în sine de bipartizanat, a posibilităţii de cooperare între politicieni de culori diferite în numele unor valori comune. Scandalul continuu din politică a creat oboseală şi saturaţie în rândul unor oameni normali, care au înţeles că partizanatul înverşunat e distructiv pentru „valorile de bază legate de decenţă, respect, participarea la un proiect mai mare decât orgoliul tău personal”, cum zicea Biden. Ceea ce au avut de reproşat comentatorii a fost tocmai faptul că reflecţiile lui Biden şi ale editorialistului CNN nu sunt însoţite şi de punerea lor în practică; faptul că găsesc cu greu un canal tv sau un ziar care să relateze, de pildă, despre ceremonia de comemorare fără interpretare politică partizană; faptul că până şi moartea lui McCain e exploatată politic, din moment ce Biden abia a terminat de vorbit şi CNN deja specula despre o posibilă candidatură a lui pentru preşedinţie.

    La noi, în schimb, stilul de politică bazată pe partizanatul visceral e într-un stadiu încă primitiv: scandalul nu doar că n-a creat saturaţie, ci dimpotrivă, e în plină evoluţie de la faza de atacuri verbale spre cea cu săritul la bătaie, atât între politicieni, cât şi între susţinătorii lor. Desigur că şi la noi, în rarele ocazii când apar, apelurile la o politică bazată mai puţin pe scandal şi mai mult pe idei au un aer fals, fiindcă majoritatea figurilor din politică şi din media care incriminează „războiul româno-român” sunt ei înşişi militanţi activi în acest război. Ceea ce avem noi distinctiv este însă faptul că tot mai mulţi politicieni, influenceri din media şi votanţi par să se fi convins că politica înseamnă realmente scandal continuu, conflict pe viaţă şi pe moarte, pentru că au devenit dependenţi de emoţiile puternice stârnite de implicarea în politica înţeleasă aşa. Acest stil de politică limitată strict la sfera emoţională nu exista până acum câţiva ani, după cum nu exista comportamentul de bullying faţă de oricine îndrăzneşte să exprime o opinie uşor diferită într-un trib online oarecare.

    „Nu uit şi nu iert, iertarea e a lui Dumnezeu, de aceea e şi răzbunarea lui. Pentru acel moment, nu o să-l iert niciodată nici dincolo de mormântul meu sau al lui”, a zis Lucian Bolcaş (PSD), despre faptul că Traian Băsescu a refuzat cândva să fie de acord cu nominalizarea lui la CCR. Deşi Bolcaş crede că a pus problema în termeni morali, din moment ce are şi referinţe biblice, în realitate nu e aşa şi nici atitudinea lui nu poate fi abordată corect în termeni morali. N-avem de-a face cu nişte valori pe care Bolcaş le-ar apăra şi nici cu un individ capabil să-şi judece umorile în relaţie cu nişte valori. A nu putea ierta, a urî din rărunchi, a-ţi face un scop în viaţă din răzbunare, a-ţi demoniza adversarii şi a le dori moartea, aşa cum se întâmplă în triburile noastre politice, din media şi social media, nu denotă nici micime morală (după cum se vede din tabăra celor lezaţi de asemenea atitudini), nici măreţie morală (după cum se vede din tabăra celor care le susţin), ci strict incapacitate de autocontrol emoţional, lipsa oricărei educaţii în materie de gestionare a emoţiilor.

    Când Mirel Palada, susţinător PSD, a sărit să-l bată pe Mihai Goţiu de la USR, admiratorii lui Palada l-au scuzat imediat: era normal să reacţioneze aşa, din moment ce a fost provocat; să zică mersi Goţiu că n-a păţit mai rău; ce papagal Goţiu, haha, cum a încasat-o; Palada e adevărata victimă, fiindcă aşa nu se mai poate, să fim jigniţi şi să nu putem riposta în niciun fel! Aceeaşi atitudine tribală am văzut-o la protestatarii Rezist care au văzut cum foşti capi locali USR ca Ioan Năsui de la Arad sau Codruţ Bucur de la Braşov se comportă huliganic, primul filmându-se cu o chemare la incendierea jandarmilor şi atacarea sediului PSD, al doilea filmându-se cum îl huiduie pe un tip de la PSD. Şi festivalul continuă: primarul pesedist Emilian Ciolan din Dârmăneşti i-a luat la bătaie pe nişte membri USR care au venit să depună listele cu semnături pentru iniţiativa Fără penali, iar un protestatar s-a filmat hărţuind femeile din PSD cu insulte sexiste, fiindcă e convins, ca şi mulţi alţi oamenii neinformaţi, că a fi jurnalist înseamnă să hărţuieşti cu camera video pe oricine nu-ţi place şi să pretinzi că aşa faci revoluţie.

    În niciunul din cazurile de mai sus, agresorii nu exprimă nicio idee: tot ce fac e să urle, să huiduie sau să lovească. În deliciul galeriei de fani online şi offline, care nu încearcă sentimente civice, trăiri morale, ci doar sunt încântaţi că aşa pot să-şi excite şi să-şi descarce furia, ura, dispreţul, plăcerea de a-şi umili semenii, pofta de răfuială.

    Folosind întotdeauna foarte puţine cuvinte, rotite iar şi iar: aceleaşi înjurături, aceleaşi ameninţări, aceleaşi urări ca adversarii să moară, să se îmbolnăvească de cancer sau să fie violaţi, ei şi copiii şi toată familia şi tot partidul şi toţi votanţii, fiindcă nu merită să trăiască, nu sunt oameni. Iar ceea ce nu ştiu aceşti oameni cu spume la gură este că odată ce au lăsat ca asemenea emoţii să-i copleşească, devin dependenţi de ele: prin ei nu mai vorbeşte, decide şi acţionează o persoană raţională, ci hormonii, chimia internă care le va inventa constant pretexte de ieşit la bătaie şi îi va împiedica tot mai mult să se cunoască pe sine şi să se controleze, exact aşa cum se întâmplă cu foştii războinici care tânjesc mereu după o nouă luptă fiindcă pacea echivalează pentru ei cu sevrajul. Pentru oricine vrea să stârnească violenţa unui grup de oameni, în special de tineri, ăsta e ABC-ul meseriei.

    Un prim progres faţă de acest nivel primitiv de comportament ar fi capacitatea de recunoaştere cinstită a insuficientei capacităţi sau dorinţe de autocontrol. Jurnalistul Vlad Ursulean a fost printre puţinii care şi la violenţele de stradă din 2012, şi la cele din 10 august anul acesta au relatat corect că monopolul violenţei n-a aparţinut galeriilor de fotbal sau unor misterioşi provocatori năimiţi de misterioase forţe obscure, iar insistenţa unor oficiali de partide sau lideri ai protestelor că oamenii culţi, civilizaţi şi bine îmbrăcaţi nu susţin niciodată violenţa şi nu dau niciodată cu pietre e o minciună. De partea cealaltă, când Gabriela Firea, indiferent de motivele ei, a admis că jandarmii au agresat protestatari paşnici şi şi-a certat colegii de partid că au coordonat astfel de violenţe, n-a susţinut-o nimeni, ba chiar europarlamentarul Ioan Mircea Paşcu a urecheat-o că îndrăzneşte să pună la îndoială teza că PSD s-a apărat de o lovitură de stat.

    Al doilea progres ar fi ca pornirile violente să nu mai fie raţionalizate şi scuzate prin acţiunile adversarilor politici, fiindcă o astfel de scuză ajunge întotdeauna şi foarte repede să justifice nu doar huiduirea sau lovirea unor oameni, ci şi nimicirea lor fizică. Primarul bătăuş din Dârmăneşti n-a fost nici măcar mustrat de partid, ci dimpotrivă, capii PSD au continuat să se victimizeze, pe motiv că din moment ce deviza protestatarilor e o înjurătură, riposta cu bătaia e perfect îndreptăţită. De partea cealaltă, Lucian Mîndruţă a fost printre puţinii influenceri online care au dezavuat constant orice justificare a intenţiilor de a introduce agresiunile fizice la proteste pe motiv că „dar nu vezi ce ne fac ăştia?”; alţi formatori de opinie nu condamnă însă niciodată chemările la violenţă de pe paginile lor. Probabil fiindcă se tem că dacă ar face-o, nu doar că şi-ar pierde like-urile şi uneori aura de eroi, ci ar deveni la rândul lor ţinte pentru bullying.

  • Cronică: Un alt fel de film despre mafie – VIDEO

    Pentru cel de-al doilea lungmetraj al său, regizorul Thierry de Peretti a ales ca temă violenţele din Corsica de la începutul anilor ’90. E un proiect ambiţios, care urmăreşte creşterea şi în cele din urmă decăderea unui tânăr  o desfăşurare similară cu cea din Naşul, dacă vreţi, deşi asemănările se opresc aici.

    Principala diferenţă faţă de filmele clasice cu mafioţi vine din felul în care Peretti şi echipa prezintă scenele: cadrele sunt mai lungi, invitând mai degrabă la distanţarea faţă de personaje. Cadrele nu mai sunt intime, aşa cum se întâmplă de obicei în filmele semnate de Coppola sau Scorsese.

    În ciuda unei poveşti extrem de ofertante, mai ales în condiţiile în care întâmplările din Corsica nu au ajuns prea des pe marele ecran, Une vie violente nu reuşeşte să îşi atingă potenţialul. Firul narativ se încurcă parcă în prea multe detalii şi devine greu de urmărit, iar personajul principal pare de multe ori că nu ştie exact ce anume trebuie să facă. Revin la comparaţia cu Naşul: şi în filmul lui Francis Ford Coppola personajele ajung în stări conflictuale, dar dilemele lor sunt de cele mai multe ori de natură morală. Aici, Stephane (un militant de 20 de ani) pare să se întrebe de multe ori dacă trebuie să continue lupta, nu dacă lupta e una corectă.

    Aş spune că este o problemă a echipei tehnice, pentru că actorul Jean Michelangeli (Stephane) semnează un rol excelent; şi restul distribuţiei, formată din actori relativ necunoscuţi, se achită bine de sarcinile primite.

    Aflăm încă de la început că Frontul Naţional de Eliberare a Insulei Corsica (FLNC) a luptat încă din anii ’70 pentru a obţine independenţa faţă de Franţa, apogeul acestui conflict fiind atins două decenii mai târziu. Acţiunea filmului începe însă în 2001, iar primele scene sunt elocvente pentru modul în care Peretti tratează subiectul: doi tineri sunt executaţi de mafie la Paris, cadrul fiind unul lung, filmat de departe.

    Cinematografia semnată de Claire Mathon este excelentă şi prezintă contrastul dintre Parisul cenuşiu şi culorile vii ale insulei.

    Cea mai bună parte a filmului Une vie violente este felul în care Peretti descrie climatul cultural şi social al insulei Corsica, un loc unic împărţit cumva între Franţa şi Italia.

    În concluzie, Une vie violente merită din plin laudele pe care le-a primit în timpul proiecţiei de la Cannes. Nu este un thriller, aşa cum poate şi-ar fi dorit producătorii, dar evocă într-un mod excepţional o perioadă mai puţin cunoscută din istoria Europei.

    Notă: 8,5/10

    Une vie violente
    Regia: Thierry de Peretti
    Distribuţie: Jean Michelangeli, Henri-Noel Tabary, Cedric Appietto, Marie-Pierre Nouveau, Delia Sepulcre-Nativi
    Durată: 1 oră 47 minute
    Data lansării: 10 august

  • Snoop Dogg debutează pe scena de teatru, într-un spectacol despre el

    Spectacolul, în care va mai juca sora cântăreţei Toni Braxton, Tamar Braxton, este scris, regizat şi produs de Je’Caryous Johnson şi îl prezintă pe Snoop în timp ce se chinuie să-şi păstreze moştenirea artistică, dar şi cu pierderea iubirii vieţii sale.

    Cel mai recent album gospel al său, “Bible of Love”, precum şi alte piese, vor servi drept coloană sonoră.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Prima zi de Untold 2018: Un incendiu pe scenă, mai multe dosare penale şi persoane ajunse la spital

    Rerezentanţi ai forţelor de ordine au declarat, vineri, corespondentului MEDIAFAX, că 270 de persoane au primit îngrijri medicale la punctele de prim ajutor instalate în perimetrul festivalului Untold.

    „După prima zi a festivalului Untold, poliţiştii şi jandarmii au aplicat 26 de sancţiuni contravenţionale, în valoare de 9.550 lei şi au fost înregistrate nouă sesizări privind săvârşirea unor fapte penale. A fost vorba de înşelăciuni cu bilete Untold şi o lovire în urma unei altercaţii, în toate cazurile cercetările fiind făcute sub coordonarea unităţilor de Parchet competente. De asemenea, 270 de persoane au primit îngrijiri punctele de prim-ajutor şi prin intermediul echipelor mobile de pompieri şi paramedici, ce patrulează permanent în perimetrul festivalului, iar în cinci cazuri s-a impus transportul persoanelor la spital, cu fracturi, luxaţii, diverse traumatisme şi stări de rău. În general, afecţiunile înregistrate au fost remediate pe loc”, au spus sursele citate.

    Pompierii clujeni au subliniat că joi noapte s-a produs o ardere necontrolată la scena de pe Cluj Arena, fiind vorba de diverse materialele decorative din apropierea unui dispozitiv de producere a efectelor speciale.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Cum a ajuns o tânără de pe bancheta din spate a maşinii, pe scenă alături de Snoop Dogg

    La doar 17 ani, Kali Uchis a fost dată afară din casa părinţilor, deoarece lipsea frecvent de la şcoală pentru a-şi urma pasiunile, muzica şi filmul. A reuşit să îşi găsească un job într-un aprozar, pentru a-şi putea cumpăra mâncare, însă noaptea dormea pe bancheta din spate a maşinii, un Subaru vechi, singurul bun care îi rămăsese. Greutăţile nu începuseră însă acum, ci cu mult timp în urmă.

    Crescută în Columbia, Uchis, pe numele său real Karly-Marina Loaiza s-a mutat cu părinţii săi în Alexandria, Virginia, în anii 2000. Viaţa de acasă era haotică, o mulţime de rude venind în mod repetat să locuiască în casa familiei sale până îşi găseau de muncă. Încă de la o vârstă fragedă, tatăl său şi-a pus copiii să muncească în locuinţele pe care le administra. Cu toate acestea, artista spune că nu o deranja să muncească din greu pentru a-şi ajuta familia.

    Uchis şi-a descoperit pasiunea pentru muzică în copilărie, când tatăl său, care se ocupa cu administrarea complexelor de apartamente, îi aducea uneori acasă CD-uri cu muzică lăsate în locuinţe de unii chiriaşi. În liceu, a învăţat să cânte la pian şi la saxofon şi a performat într-o trupă de jazz. În acea perioadă, părinţii au alungat-o de acasă, ca urmare a absenţelor dese de la şcoală.

    În cele din urmă, tânăra s-a împăcat cu părinţii săi şi, după ce s-a întors acasă, s-a dedicat din ce în ce mai mult muzicii, ajungând să compună chiar şi 17 cântece într-o noapte.

    Un album improvizat, realizat la calitate redusă, a câştigat totuşi atenţia unor artişti renumiţi, precum rapperii Snoop Dogg şi Tyler. Ei au   au invitat-o să cânte alături de ei; astfel tânăra a ajuns să îi acompanieze în câteva dintre melodiile de pe albumele lor.

    Devenind astfel populară, următoarele ei albume,  Ridin’ Round şi Know What I Want, au ajuns la 10 milioane de vizualizări pe YouTube; cifre care o motivează să muncească în continuare pentru a ajunge la rezultatele unor artişti de talier internaţională.

    ”Numerele mint. Câteva dintre vedetele care au lansat hituri plătesc sute de mii de dolari ca să fie auzite la radio la fiecare 5 minute – dar nu au parte de concerte precum ale mele. Fanii mei vor fi alături de mine nu doar fiindcă am lansat un hit.”, declară ea.
    Aceşti fani au susţinut-o în cei trei ani în care a lucrat la lansarea albumului ei de debut.

    ”Acum pot să investesc în mine însămi, să mă pregătesc pentru a fi un artist mai bun”, descrie ea momentul în care se află acum, precizând că nu crede că există vreo perioadă în viaţă în care cineva să fie sigur de succesul său.