BusinessMagazin

Tag: scena

  • Doctorul care a revoluţionat modul în care se oferă servicii medicale în Africa, cu „rucsacul conectat la cloud“, pe scena Microsoft Envision Forum

    Doctorul Raymond Campbell: Sistemul medical global se bazează pe medicina reactivă – vă simţiţi rău şi apoi mergeţi la medic. Dacă aveţi date despre persoane examinate, puteţi obţine un medicament preventiv în cazul în care ştim ce problemă aveţi, chiar înainte de a avea simptome.

    Colectarea de date şi stocarea lor în platforme de tip cloud, inclusiv din zone izolate, la care apoi pot avea acces mai mulţi actori din sistemul medical pot ajuta medicii să prevină boli sau să depisteze mai repede unele pro­bleme, afirmă doctorul Raymond Campbell, care a creat o soluţie mobilă de diagnosticare supranumită „rucsacul conec­tat la cloud“ prin care a revolu­ţio­nat sistemul medical din Africa de Sud.

    Campbell, care va fi prezent în data de 19 noiembrie la Bucureşti la cea de-a VII-a ediţie a evenimentului anual de business şi tehnologie al Microsoft Ro­mânia, a discutat cu ZF despre modul în care tehnologia poate ajuta medicii.

    „Sistemul medical global se bazează pe medicina reactivă – vă simţiţi rău şi apoi mergeţi la medic. Dacă aveţi date despre persoane examinate, puteţi obţine un medicament preventiv în cazul în care ştim ce problemă aveţi, chiar înainte de a avea simptome. Folosindu-ne de Microsoft Cloud, reuşim să practicăm mai multă medicină proactivă şi să perfecţionăm com­pe­tenţele personalului medical. Oamenii pot fi consultaţi şi acasă, pentru ca apoi să aibă acces la clinici, fiind prioritizaţi în funcţie de riscul alocat. Deciziile auto­mate pot fi luate de către persoane care, în mod normal, nu ar putea lua aceste decizii, ţinând seama de algoritmi calificaţi şi fluxuri de date foarte sigure“, a afirmat Campbell.

    Rucsacul care este conectat la plat­forma cloud a Microsoft conţine echi­pamente medicale care permit diagnos­ticarea unor boli precum tuberculoza sau HIV în câteva minute chiar şi în condiţiile dificile din Africa, reducând astfel timpul în care pacienţii pot primi tratament şi salvând astfel vieţi.

    Folosirea platformei cloud de la Microsoft permite accesul la date pentru persoane din întregul sistem creând premisele de îmbunătăţire a actului medical, spune fondatorul Phulukisa Health Solutions.

    „Procesul nostru medical de consultaţie este de fapt unul simplu. Analizăm un istoric, facem determinări şi uneori investigaţii speciale înainte de a ajunge la un diagnostic. Am luat cele mai mari probleme de sănătate publică şi am scris algoritmi adaptaţi la instrumentele disponibile pentru a căuta afecţiunile. Soluţia medicală inteligentă foloseşte tehnologia cloud Microsoft, pentru a minimiza timpul şi a reduce costurile necesare tratamentului, ajutând totodată guvernul în luarea de decizii mult mai bine informate. Aplicaţia stochează date importante în cloud-ul Microsoft pentru a permite un proces de continuitate între mai multe clinici. Aceasta le permite asistenţilor medicali să caute afecţiunea într-un mod previzibil, la scară largă. Problema cu industria sănătăţii este că adoptăm măsuri târziu şi nu suntem foarte deschişi la schimbări. Este cea mai mare provocare cu care ne confruntăm“.

    Platforma poate fi utilizată oriunde, inclusiv în clinicile medicale. „Cred că este important să realizăm că Phulukisa se referă la platformă şi nu la hardware, cum este rucsacul. Platforma poate fi folosită într-o clinică medicală, una mobilă sau într-un rucsac. Aşadar, pentru clienţii care se confruntă cu un decalaj digital, personalul medical şi clinica locală rămân încă modul în care pot accesa serviciul care le poate schimba viaţa. Statisticile arată că Africa de Sud are o rată de penetrare a telefonului mobil de 1,6 telefoane pentru fiecare individ. Există mai multe telefoane mobile decât oameni, ceea ce se aplică şi pentru restul Africii. Înţelegem, de asemenea, că zonele rurale sunt în dezavantaj, dar soluţia se adresează atât populaţiei urbane, cât şi celor rurale.“

    Cea de-a VII-a ediţie a evenimentului anual de business şi tehnologie al Microsoft România va avea loc pe 19 noiembrie, la Bucureşti. Acesta va reuni experţi şi lideri de success ai regiunii pentru o conversaţie despre transformarea digitală şi impactul pe care aceasta o are asupra pieţelor, organizaţiilor şi societăţii în general.

    Cunoscut publicului larg drept Microsoft Business Summit, anul acesta, evenimentul a preluat o identitate nouă, emblematică pentru companie, stabilită în urma eforturilor de aliniere la o strategie comună la nivel global.

     

    ZF este partenerul media al Microsoft Envision Summit

     

     

     

     

  • Martor la transformarea în cenuşă a opt secole de istorie

    Eram într-o deplasare de presă la Paris, iar pe 15 aprilie, la ora locală 19, aveam programată o vizită la centrul Pompidou, pentru a vedea atelierul lui Constantin Brâncuşi. Ajunsesem cu vreo 15 minute mai devreme, însă, centrul fiind închis pentru public după ora 18, am aşteptat puţin după ora 19 pentru ca echipa de pază să îmi permită accesul. În timp ce aşteptam, am văzut un fum gros, portocaliu, care acoperea cerul deasupra pieţei. „Notre Dame!”, s-a auzit de undeva.

    Următorul lucru pe care l-am auzit era rugămintea coordonatorului nostru de grup să nu mă îndrept spre zona din care venea fumul gros. Imediat ce am trecut de clădirea centrului Pompidou, am văzut cum flăcările cuprinseseră deja turla principală a catedralei. Mii de oameni de pe bulevard se îndreptau către direcţia focului, unii filmând, alţii cu mâinile la gură şi privirea supefiată, alţii plângând. 

    Până am ajuns la piciorul podului d’Arcole de peste Sena, deja se adunaseră numai în raza mea vizuală zeci de mii de oameni care priveau flăcările. Pe o parte a râului Sena era mistuit de flăcări un simbol al Parisului şi al creştinătăţii, pe cealaltă parte miile de oameni priveau încremeniţi, se luau în braţe sau plângeau, filmau şi transmiteau live pe reţelele de socializare. Sirenele se auzeau din toate direcţiile, în timp ce un elicopter survola zona, însă autorităţile păreau neputincioase în faţa flăcărilor care, cu fiecare minut ce trecea, erau înteţite de vântul care bătea.

    M-am aşezat pe marginea unei construcţii ce părea a fi o fântână arteziană şi am început să scriu un text pentru cititorii noştri, însă nu îmi găseam cuvintele ca să descriu ce se întâmplă în jurul meu. Încercam să transmit reportajul în redacţie (fără succes, din cauză că nu mai aveam semnal pe telefon în mulţimea de oameni), când un vuiet a străbătut piaţa, dublat de un vaiet general al mulţimii. Turla principală cedase sub flăcări şi se prăbuşea sub privirile întregii lumi.

    Flăcările şi-au continuat avântul şi nu s-au oprit până nu au decimat tot acoperişul catedralei. Am încercat să mă apropii mai mult, însă autorităţile franceze extindeau perimetrul de siguranţă – în curând au evacuat ambele poduri din proximitatea locului în care mă aflam.

    Înconjurat de mii de oameni, primesc un telefon de la coordonatorul de grup: „Răzvan, te rog frumos să vii chiar acum înapoi, CNN transmite că s-a confirmat că este vorba de un atac terorist!”. În momentul acela m-am uitat la miile de persoane în jur şi mi-am imaginat cum ar primi vestea dacă pericolul exista într-adevăr. Căutările de pe Google mi-au arătat că a existat un tweet de la o anumită persoană care susţinea aşa ceva: „CNN can now confirm that Notre Dame fire was caused by an act of terrorism” („CNN poate să confirme acum că focul de la Notre Dame a fost cauzat de un act de terorism”), dar nicio altă informaţie. O ştire care s-a dovedit a fi falsă, dar m-am îngrozit numai la gândul panicii care s-ar fi putut crea acolo. La insistenţele colegilor din presă, m-am îndreptat către grupul nostru, care finalizase vizita la atelierul lui Constantin Brâncuşi de la Pompidou.

    Pe drum, în apropierea centrului, 10-15 persoane erau adunate şi se uitau la un show de stradă, în cadrul căruia cinci bărbaţi dansau pe muzica unui sistem audio portabil. Privitorii păreau încântaţi şi total deconectaţi de incendiul care, la 500 de metri de ei, mistuia catedrala Notre Dame din Paris, iar fumul umplea orizontul de deasupra artiştilor stradali.

    Flăcările au fost stinse complet abia după aproape 14 ore. Pagubele şi costurile reconstrucţiei încă nu au fost evaluate, însă încă din primele ore donaţiile pentru refacerea catedralei au curs, în mai puţin de 24 de ore strângându-se aproape un miliard de euro.

    Cele 16 statui din cupru care decorau turla, reprezentând cei 12 apostoli şi patru evanghelişti, fuseseră îndepărtate pentru restaurare cu doar câteva zile înainte de incendiul devastator. Relicvele preţioase aflate în vârful turlei au fost însă distruse după ce aceasta s-a prăbuşit. Pe lângă daunele provocate de căldura excesivă, pompierii afirmând că temperaturile au ajuns la 800 de grade Celsius, experţii va trebui să evalueze daunele cauzate de cantităţile mari de apă pe care pompierii le-au turnat în clădire.

    Francois-Henri Pinault, preşedinte şi CEO al grupului Kering care deţine brandul Gucci, şi tatăl său, François Pinault, vor dona 100 de milioane de euro prin compania Artemis, potrivit unui anunţ lansat de familie.

    Rivalii lor, familia Arnault, au ieşit doar la câteva minute distanţă şi au anunţat că vor da 200 de milioane de euro şi vor pune la dispoziţie expertiza şi resursele arhitecturale şi de design pe care le au prin intermediul grupului de lux LVMH, care cuprinde branduri precum Louis Vuitton şi Moët.

    De asemenea, şi companiile româneşti au anunţat donaţii, prima fiind UiPath, prima companie românească din tech evaluată la un miliard de dolari, care a promis un milion de euro.

    Catedrala Notre Dame din Paris, un monument ridicat în cinstea Fecioarei Maria, a fost construită între secolele XII şi XIV, arhitectura de stil gotic fiind considerată una reprezentativă pentru arhitectura franceză. A avut o înălţime maximă de 69 de metri. Localizată în centrul capitalei Franţei, este şi sediul Arhiepiscopiei Parisului. A avut o capacitate de circa 10.000 de persoane, iar aici a avut loc ceremonia de încoronare a lui Napoleon.

    Catedrala a avut o istorie tumultuoasă, care a culminat cu incendiul de anul acesta. În 1790, în timpul Revoluţiei Franceze, catedrala a fost profanată. Este considerată cel mai vizitat loc din Europa, cu circa 13 milioane de turişti anual.

  • Un exerciţiu sinistru de imaginaţie – VIDEO

    Peele nu este doar regizorul acestui nou horror, ci are şi rolurile de scenarist şi producător. După succesul neaşteptat înregistrat de „Get Out“, Peele reuşeşte să revină cu un film de o calitate similară, performanţă cu care nu mulţi cineaşti se pot lăuda.

    Acţiunea din „Us“ începe în 1986 şi prezintă un copil plimbându-se alături de părinţi prin orăşelul american Santa Cruz. Scăpată din ochi de adulţi, fetiţa ajunge pe o plajă pustie şi pătrunde într-o încăpere acoperită de oglinzi; câteva secunde mai târziu, ea descoperă în faţa uneia dintre oglinzi dublura sa.

    Filmul sare apoi în zilele noastre, locul fetiţei fiind luat de o femeie căsătorită (Lupita Nyong’o) şi mamă a doi copii. Alături de soţul ei (Winston Duke), ea ajunge din nou pe plaja care încă îi dă coşmaruri.

    De aici, aşa cum se întâmplă de obicei în filmele lui Peele, lucrurile iau o întorsătură care va tulbura orice spectator. Este lăudabil modul în care cei doi actori principali trec de la o stare la alta şi imprimă celui din faţa ecranului o profundă stare de nelinişte. Nyong’o, deţinătoare a unui premiu Oscar pentru rolul din „12 ani de sclavie“, semnează cea mai bună performanţă a ei din ultimii doi-trei ani.

    Aşa cum a procedat şi în „Get Out“, Jordan Peele aduce un omagiu perioadei cinematografice care i-a indus pasiunea pentru film, mai precis anii ’70-’80. Acest lucru este evident încă din primele scene şi reapare de-a lungul celor aproape două ore de film. Elementele sunt diverse – reclame vechi, melodii, postere sau graffitiuri –, dar toate au rolul de a evoca acei ani şi atmosfera din acea perioadă.

    Trebuie spus, fără ocolişuri, că „Us“ e un film bizar, care se aseamănă din acest punct de vedere unor capodopere ale cinematografiei mondiale precum „The Shining“ sau „A Clockwork Orange“, ambele semnate de Stanley Kubrick. Elementele cinematografice se îmbină astfel încât să permită o reinterpretare generală a evenimentelor la fiecare vizionare. Este o tehnică, aş spune, pe care doar marii regizori o posedă.

    Închei prin a remarca şi curajul celor de Universal Pictures, care şi-au asumat lansarea unui film cu buget mic (20 milioane dolari) într-o perioadă a anului dominată, tradiţional, de producţiile celor de la Marvel. Mai mult, „Us“ a trebuit să concureze şi cu „Pet Sematary“, cea mai nouă interpretare a poveştii de groază semnate de Stephen King. Pariul a fost unul câştigător: lansat pe 22 martie, filmul a generat deja peste 215 milioane de dolari din vânzările de bilete.

    Notă: 8,5/10

  • Ce schemă a folosit un bancher pentru a FURA 100 DE MILIOANE de dolari de la clienţi

    Fabien Gaglio a mărturisit că a derulat o schemă Ponzi de 100 de milioane de dolari, povestesc jurnaliştii de la Bloomberg într-un articol. Într-o zi de miercuri, la ora 9 dimineaţa, în Paris, îmbrăcat într-un pulover elegant şi o cămaşă albă, bancherul de 39 de ani de pe Riviera Franceză a intrat într-o secţie de poliţie şi a luat un loc într-o cameră de interogatoriu, înarmat cu un dosar de notiţe, descriu scena jurnaliştii Bloomberg.
     
    “Ca să sumarizez faptele, misiunea mea era să  înmulţesc banii clienţilor”, a declarat el. Gaglio era unul dintre cei doi manageri ai unui fond de administrare de averi elveţian denumit Hottinger & Partners. Clienţii lui erau din toată lumea: oameni de afaceri din Singapore, artişti din Italia, antreprenori în tehnologie din Statele Unite, toţi atraşi de promisiunea taxelor reduse, a profiturilor mari şi a discreţiei elveţiene. Când câteva dintre investiţii au mers prost, Gaglio a început să ia bani de la unii dintre clienţi pentru a-i plăti pe ceilalţi. În curând a ajuns să falsifice declaraţii şi semnături.

    A ţinut-o aşa timp de 15 ani, iar acum „Nu mi-a mai rămas nimic”, spune el în articolul Bloomberg. 

    Investigatorul francez nu a înţeles de ce Gaglio i-a mărturisit toate aceste lucruri. Niciuna dintre victimele înşelăciunii lui Gaglio nu era de origine franceză. „De ce ai mărturisit totul în Franţa când compania este înregistrată în Elveţia, iar tu trăieşti în Spania?” întreba Rocket. Gaglio a răspuns că unele dintre infracţiuni s-au derulat în Franţa. Niciunul dintre cei doi nu a menţionat faptul că Franţa permite foarte rar extrădarea cetăţenilor. La 4.20 PM, Gaglio a semnat o declaraţie şi s-a întors pe străzile Parisului. Data era 23 ianuarie 2013. În zilele care au urmat, partenerul lui Gaglio, un conte francez numit Jean-François de Clermont-Tonnerre, a început să dea veştile clienţilor. Instituţia mamă din care s-a desprins Hottinger & Partnners – banca franceză Hottinger & Cie, cu rădăcini care se întindeau până în secolul XVIII, a suferit pierderi care au împins-o la faliment. Victimele şi investigatorii din mai multe jurisdicţii au aflat ce s-a întâmplat, iar procurorii din Luxemburg au acţionat cel mai rapid şi l-au acuzat în primăvara aceea pe Gaglio de fals şi uz de fals, fraudă şi spălarea de fonduri furate.

    Gaglio a pledat vinovat. „După ce am trăit în minciună atât de mult timp, acum răspund la întrebări cu cea mai mare transparenţă. Nu am nimic de ascuns”. A reiterat faptul că banii clienţilor lui, precum şi ai săi, au dispărut. „Am fost prins într-o nebunie greu de explicat”, spunea el, explicând că a cheltuit totul pe călătorii extravagante, tablouri de Andy Warhol şi Keith Haring şi avioane private. Un coleg i-a descris purtarea drept „faraonică”.

    Curtea a decis ca Gaglio să plătească 150.000 de dolari, sumă pe care au considerat că şi-o permite şi l-a condamnat la cinci ani de închisoare pentru infracţiunile comise în Luxemburg. A făcut apel şi, după ce a petrecut un an într-o închisoare luxemburgheză, a fost eliberat temporar, iar sentinţa i-a fost redusă la patru ani. În Luxemburg se obişnuieşte să duci la capăt jumătate din sentinţă şi apoi să fii eliberat condiţionat, iar acest lucru înseamnă că Gaglio mai trebuie să stea 12 luni la închisoare când se întoarce. Apoi, este liber să se alăture familiei lui într-o comunitate exclusivistă în apropiere de Cannes, unde au închiriat o vilă, deşi el susţine că nu are bani.

    Totuşi, este posibil să nu scape chiar atât de uşor. Procurori din Geneva, unde Hottinger & Partners era înregistrată, au lansat propria investigaţie în 2013; aceasta este încă în curs, potrivit unui purtător de cuvânt citat de Bloomberg. Autorităţile elveţiene nu au depus niciun fel de plângere şi nu există semne că cele din Statele Unite ar fi făcut asta. Victimele se tem că motivaţia de a urmări cazul s-a diminuat, după ce Gaglio a fost la închisoare, iar Hottinger a dat faliment.Este greu de imaginat cum ar fi putut ieşi mai bine evenimentele pentru Gaglio – de altfel, câţiva dintre clienţii lui se tem că a planificat totul.

    „Fabien Gaglio a minţit în fiecare zi timp de 15 ani”, spune Diana Benedek, o femeie de afaceri din California care spune că Hottinger & Partners i-a furat ei şi soţului ei 20 de milioane de dolari. „De ce l-ar crede cineva acum?”

    Fabien Nicholas Gaglio s-a născut pe Coasta de Azur, în 1973. S-a mutat în Londra după studii pentru a lucra în domeniul finanţelor, dar a fost prins în 200 pentru că folosea calificări false în banking pentru a aplica la Merril Lunch. A primit o sentinţă suspendată în Nisa şi, mai târziu în cursul aceluiaşi an, a reuşit să se angajeze la elitista bancă privată Rothschild din Londra. Gaglio a început să îşi facă un nume sfătuind familii europene legat de transmiterea averilor din generaţie în generaţie, iar în 2005 a fost recrutat de Hottinger & Cie. La cinci ani după mărturisirea lui Gaglio, victimele lui continuă o campanie prin care să forţeze autorităţile din mai multe jurisdicţii europene să ia măsuri; acţiunile lor nu par însă să îl afecteze pe Gaglio.

    După ce a închiriat o proprietate modestă în perioada procesului său din Luxemburg şi după ce a pretins că a supravieţuit că a pretins datorită părinţilor săi, dovezile arată că şi-a mutat familia într-o vilă al cărei cost de închiriere este de 10.000 de dolari/lună în apropiere de Beaulieu-sur-Mer, pe Riviera Franceză. În 2015, una dintre operele de artă despre care spune că a fost furată înainte de mărturia lui – o sculptură de Yves Klein – a fost vândută cu 200.000 de dolari la o licitaţie din New York, iar identitatea celui care a vândut-o nu a fost dezvăluită.

     

  • Cum a ajuns o ţară care era de 12 ori mai bogată decât China să fie MĂCINATĂ de SĂRĂCIE şi CONFLICTE

    Istoria unei prăbuşiri

    Imediat după descoperirea petrolului la începutul secolului al XX-lea, naţiunea din America de Sud şi-a construit întreaga economie pe seama aurului negru. Chiar şi astăzi Venezuela conduce în topul rezervelor de petrol, cu 300 de miliarde de barili. În 1950, când majoritatea ţărilor de pe glob se zbăteau să-şi revină după cel de-al doilea război mondial, Venezuela era extrem de bogată, având al patrulea PIB per capita din lume. Astfel, ţara era de două ori mai bogată decât Chile, de patru ori mai prosperă decât Japonia şi de 12 ori mai bogată decât China. În perioada 1950-1980, economia venezueleană a crescut constant, iar în 1982 era cea mai prosperă economie din America Latină. Din păcate pentru Venezuela, această situaţie nu avea să continue foarte mult.

    Autorităţile s-au folosit de resurse vaste de petrol pentru a plăti diferite programe sociale, în sănătate, educaţie, transport sau alimentaţie. La mijlocul anilor ’80, preţul petrolului s-a prăbuşit şi a decimat economia venezueleană. Astăzi, Venezuela este una dintre cele mai sărace economii din regiune şi lucrurile se vor înrăutăţi dacă criza actuală va continua, potrivit Fondului Monetar Internaţional. Venezuela se sprijină în continuare foarte mult pe petrol (95% din exporturile ţării sunt reprezentate de această resursă), ceea ce înseamnă că orice fluctuaţie a preţului petrolului face diferenţa dintre bogăţie şi sărăcie. După scăderea semnificativă a preţului petrolului în anii ’80, inflaţia a crescut ajungând în 1989 la 84,5%, iar în 1996 la 99,9%.

    În 1998, Hugo Chávez a fost ales preşedinte şi a promis că va reduce sărăcia, iar standardul de viaţă va creşte. Revenirea preţului petrolului a făcut ca acest lucru să se întâmple în anii 2000. Anul 2004 a fost unul critic pentru Chávez din cauza creşterii fulminante a preţului barilului de petrol. Economia a mers din ce în ce mai bine, iar preşedintele s-a ţinut de promisiune şi a cheltuit banii pentru a îmbunătăţi viaţa celor mai săraci; astfel procentul sărăciei s-a înjumătăţit până în 2010. Acest lucru a dus la creşterea deficitului ţării, context în care menţinerea programelor de bunăstare socială devenea imposibilă dacă preţul petrolului scădea. Lucru care s-a întâmplat de altfel când Maduro a preluat conducerea.

    Chávez a murit în 2013 şi Nicolas Maduro a preluat şefia statului. Preţul petrolului s-a prăbuşit din nou şi era clar că Venezuela urma să aibă o bătălie intensă cu inflaţia, iar bancnota naţională urma să se devalorizeze foarte mult. Acum ţara duce o lipsă masivă de alimente, medicamente şi alte bunuri esenţiale, iar violenţa şi protestele cresc în Caracas.

    “Este datoria noastră să găsim o modalitate prin care să oferim oamenilor viaţa de care au nevoie” spune o inscripţie aflată lângă un portret al fostului preşedinte venezuelean Hugo Chávez, aflată într-un punct care oferă o vedere panoramică asupra oraşului Caracas. Portretul, murdărit acum cu vopsea de vandali, este folosit de către jurnaliştii de la The Guardian pentru a descrie imaginea dezolantă din prezent a capitalei venezuelene.

    „Un oraş fantomă. Mă doare să văd cum a ajuns Caracasul”, spune Omar Lugo, directorul platformei de ştiri El Estímulo, intervievat de jurnaliştii britanici. Ei observă cum, în urmă cu o generaţie, capitala Venezuelei era unul dintre cele mai înfloritoare oraşe din America Latină. Strălucirea acestuia era alimentată de industria petrolieră, precum şi de turismul generat de cultura efervescentă a oraşului – o „Mecca” pentru gurmanzi, viaţă de noapte şi iubitorii de artă.

    “Este datoria noastră să găsim o modalitate prin care să oferim oamenilor viaţa de care au nevoie” spune o inscripţie aflată lângă un portret al fostului preşedinte venezuelean Hugo Chávez, aflată într-un punct care oferă o vedere panoramică asupra oraşului Caracas. Portretul, murdărit acum cu vopsea de vandali, este folosit de către jurnaliştii de la The Guardian pentru a descrie imaginea dezolantă din prezent a capitalei venezuelene.

    „Un oraş fantomă. Mă doare să văd cum a ajuns Caracasul”, spune Omar Lugo, directorul platformei de ştiri El Estímulo, intervievat de jurnaliştii britanici. Ei observă cum, în urmă cu o generaţie, capitala Venezuelei era unul dintre cele mai înfloritoare oraşe din America Latină. Strălucirea acestuia era alimentată de industria petrolieră, precum şi de turismul generat de cultura efervescentă a oraşului – o „Mecca” pentru gurmanzi, viaţă de noapte şi iubitorii de artă.

    Metroul, construit de francezi, un proiect de miliarde de dolari, dar şi restaurantele, galeriile de artă şi muzeele au stârnit odinioară invidia întregii lumi.
    „Caracas era un oraş vibrant… Chiar te simţeai – aşa cum spunem noi aici – în lumea întâi”, spune Ana Terese Torres, o scriitoare din Caraqueña, care a surprins în una dintre cărţile sale decăderea Caracasului.

    Cititi aici articolul integral

  • BREAKING! La un pas de un nou război. Declaraţii CUTREMURĂTOARE din vârful scenei politice americane

    Senatorul Lindsey Graham a redat, potrivit site-ului de ştiri Axios.com, o conversaţie pe care a avut-o cu preşedintele Donald Trump în urmă cu câteva săptămâni despre criza din Venezuela, subliniiind că au discutat despre posibilitatea unei intervenţii militare.

    Donald Trump “a spus: «ce credeţi despre folosirea forţei militare?». Iar eu am răspuns: «Trebuie să vă gândiţi mult la acest lucru, ar putea fi problematic». Iar preşedintele a continuat: «Ei bine, sunt surprins, vă gândiţi doar să invadaţi pe toată lumea». Iar eu spus: «Nu vreau să invadez pe nimeni. Vreau doar să folosesc armata când ne sunt ameninţate interesele de securitate»”, a afirmat Lindsey Graham.
     
    Referindu-se la criza din Venezuela într-o conferinţă de presă organizată săptămâna trecută, Donald Trump a declarat că sunt menţinute “toate opţiunile”.
     

  • Caracas, fantoma unei bijuterii globale

    “Este datoria noastră să găsim o modalitate prin care să oferim oamenilor viaţa de care au nevoie” spune o inscripţie aflată lângă un portret al fostului preşedinte venezuelean Hugo Chávez, aflată într-un punct care oferă o vedere panoramică asupra oraşului Caracas. Portretul, murdărit acum cu vopsea de vandali, este folosit de către jurnaliştii de la The Guardian pentru a descrie imaginea dezolantă din prezent a capitalei venezuelene.

    „Un oraş fantomă. Mă doare să văd cum a ajuns Caracasul”, spune Omar Lugo, directorul platformei de ştiri El Estímulo, intervievat de jurnaliştii britanici. Ei observă cum, în urmă cu o generaţie, capitala Venezuelei era unul dintre cele mai înfloritoare oraşe din America Latină. Strălucirea acestuia era alimentată de industria petrolieră, precum şi de turismul generat de cultura efervescentă a oraşului – o „Mecca” pentru gurmanzi, viaţă de noapte şi iubitorii de artă.

     

    Metroul, construit de francezi, un proiect de miliarde de dolari, dar şi restaurantele, galeriile de artă şi muzeele au stârnit odinioară invidia întregii lumi.
    „Caracas era un oraş vibrant… Chiar te simţeai – aşa cum spunem noi aici – în lumea întâi”, spune Ana Terese Torres, o scriitoare din Caraqueña, care a surprins în una dintre cărţile sale decăderea Caracasului.

    În 1998, odată cu celebrarea reuşitei la alegerile din perioada respectivă, Chávez a ales balconul centrului cultural Teresa Carreño. Construit în perioada boomului din industria petrolieră din anii ’70, a găzduit vedete precum cântăreţii Dizzy Gillespie, George Benson, Ray Charles şi Luciano Pavarotti, trasând noua ambiţie a ţării: „Venezuela a renăscut”, a declarat atunci Chavez.

    La două decenii după, un cataclism economic pe care experţii îl atribuie unor politici sociale prost concepute, corupţiei şi scăderii preţului petrolului după 2014 dă acum Caracasului aerul unei epave. Serviciile publice se prăbuşesc, afacerile se închid, iar locuitorii sunt evacuaţi în autobuze către un număr redus de avioane care mai conectează capitala venezueleană de restul lumii.

    „Este un sentiment de frustrare economică”, spune Lugo jurnaliştilor de la The Guardian oftând, pe măsură ce se plimbă pe străzile goale, numărând apartamentele care au încă luminile aprinse. „O ţară care a fost rezultatul unui miracol inversat.”

    Luis Saavedra, un fost consultant din industria petrolieră, spune că blocul de apartamente în care locuieşte, care are 13 etaje, şi-a pierdut jumătate din rezidenţi ca urmare a faptului că Venezuela a intrat într-un picaj economic după ce Nicolás Maduro a preluat preşedinţia, la moartea lui Chávez, în 2013. 14 din cele 26 de apartamente ale clădirii sunt acum goale, iar proprietarii lor sunt exilaţi în Spania, Portugalia, Germania, Argentina şi Statele Unite. Preţul unei locuinţe de 180 de metri pătraţi a scăzut de la 320.000 de dolari la 100.000 de dolari, dar cumpărătorii sunt greu de găsit. În noiembrie, clădirea a rămas fără curent electric timp de 16 zile. „Acest populism – aşa-numitul socialism – ne-a terminat ţara. Nu este pe punctul de a pune capătul acestei ţări, ci chiar l-a pus”, spune Saavedra, care are 65 de ani.

    „Nu au putut să-şi continue viaţa aici. Sunt în Porto. Ce păcat”, a oftat Saavedra, în timp ce prezenta jurnaliştilor britanici casele rămase goale.

    Organizaţia Naţiunilor Unite spune că exodul din ultimii ani a înghiţit 3 milioane de persoane, reprezentând aproape 10% din populaţia Venezuelei. Creşterea ratei criminalităţii şi decăderea oraşului fac ca după 6 seara maşinile să dispară de pe străzile Caracasului, iar după 8, întreg oraşul să fie pustiu.

    Când a preluat puterea, în 1998, Chávez a declarat război „sărăciei imense” care umbrise oraşul, în ciuda averii vaste construite din petrol. Între timp, locuitorii mahalalelor au luat şi ei drumul mărilor, forţaţi de lipsa hranei, medicamentelor şi a locurilor de muncă, precum şi a sistemului public de transport aflat în prăbuşire şi hiperinflaţia despre care Fondul Monetar Internaţional se teme că va ajunge la 10.000.000% în 2019.

    Criza prin care trece ţara nu i-a ocolit pe vârstnici: „Îmi pare foarte rău să văd prin ce trece ţara, fiindcă am trăit vremurile bune din Venezuela… Banii veneau de peste tot”, a spus Rosemarie Newton, o pensionară în vârstă de 73 de ani, întâlnită de jurnaliştii britanici când îşi lua singura masă zilnică la o bancă de alimente.

    Grădina botanică a oraşului este un alt exemplu al decăderii acestuia: palmieri uscaţi şi o lagună secată se află chiar la intrare, potrivit unui articol publicat de Reuters anul trecut. Un fost sit al Rezervaţiei Naturale UNESCO şi cândva una dintre cele mai frumoase atracţii turistice ale oraşului, se afla anul trecut pe punctul de a fi abandonată.

    Agenţia  culturală a Naţiunilor Unite a denumit-o în anul 2000 „o minune a planificărilor urbanistice”. „Până şi cactuşii au nevoie de apă, chiar dacă oamenii nu cred acest lucru”, spunea Jan Tillett, unul dintre cei care au îngrijit grădina timp de 15 ani, în interviul acordat Reuters.

    Lipsa investiţiilor a lovit rezervele de apă ale Venezuelei timp de mai mulţi ani; însă mai multe perioade de secetă de anul trecut au exacerbat situaţia. În Caracas, localnicii stăteau în aceste perioade la coadă pentru a umple sticle, iar pacienţii din spitale trebuia să îşi aducă propria apă.

    Grădina botanică ar trebui să beneficieze de un buget anual de 200 de milioane de bolivari, adică aproximativ 66 de dolari, spun angajaţii citaţi de Reuters.
    Chiar şi Teresa Carreño, teatrul cândva strălucitor unde Chávez şi-a lansat revoluţia bolivariană, şi-a oprit activitatea. Fostul director al teatrului, Eva Ivanyi, îşi aminteşte că acesta a fost construit în anii ‘70 ca răspunsul Americii de Sud la Scala din Milano. „Simboliza viitorul. Simboliza civilizaţia. Simboliza Europa. Simboliza succesul. Era ca o scară către modernitate – viitorul la care aspira ţara”, spune Ivanyi în interviul acordat The Guardian.

    În prezent, edificiul cultural este lăsat în paragină şi e folosit doar pentru gale politice dedicate laudelor partidului socialist sub ochii căruia Venezuela s-a prăbuşit.

    Într-o clădire înghesuită aflată în apropierea teatrului, care a fost cândva sediul central al operatorului de zbor venezuelean de stat Viasa, forţele de ordine au împuşcat opt oameni.

    „Sunt câteva lucruri pe care nu le poţi distruge”, spune Ivanyi, care crede totuşi că vremurile bune se vor întoarce cândva.

    Istoria unei prăbuşiri

    Imediat după descoperirea petrolului la începutul secolului al XX-lea, naţiunea din America de Sud şi-a construit întreaga economie pe seama aurului negru. Chiar şi astăzi Venezuela conduce în topul rezervelor de petrol, cu 300 de miliarde de barili. În 1950, când majoritatea ţărilor de pe glob se zbăteau să-şi revină după cel de-al doilea război mondial, Venezuela era extrem de bogată, având al patrulea PIB per capita din lume. Astfel, ţara era de două ori mai bogată decât Chile, de patru ori mai prosperă decât Japonia şi de 12 ori mai bogată decât China. În perioada 1950-1980, economia venezueleană a crescut constant, iar în 1982 era cea mai prosperă economie din America Latină. Din păcate pentru Venezuela, această situaţie nu avea să continue foarte mult.

    Autorităţile s-au folosit de resurse vaste de petrol pentru a plăti diferite programe sociale, în sănătate, educaţie, transport sau alimentaţie. La mijlocul anilor ’80, preţul petrolului s-a prăbuşit şi a decimat economia venezueleană. Astăzi, Venezuela este una dintre cele mai sărace economii din regiune şi lucrurile se vor înrăutăţi dacă criza actuală va continua, potrivit Fondului Monetar Internaţional. Venezuela se sprijină în continuare foarte mult pe petrol (95% din exporturile ţării sunt reprezentate de această resursă), ceea ce înseamnă că orice fluctuaţie a preţului petrolului face diferenţa dintre bogăţie şi sărăcie. După scăderea semnificativă a preţului petrolului în anii ’80, inflaţia a crescut ajungând în 1989 la 84,5%, iar în 1996 la 99,9%.

    În 1998, Hugo Chávez a fost ales preşedinte şi a promis că va reduce sărăcia, iar standardul de viaţă va creşte. Revenirea preţului petrolului a făcut ca acest lucru să se întâmple în anii 2000. Anul 2004 a fost unul critic pentru Chávez din cauza creşterii fulminante a preţului barilului de petrol. Economia a mers din ce în ce mai bine, iar preşedintele s-a ţinut de promisiune şi a cheltuit banii pentru a îmbunătăţi viaţa celor mai săraci; astfel procentul sărăciei s-a înjumătăţit până în 2010. Acest lucru a dus la creşterea deficitului ţării, context în care menţinerea programelor de bunăstare socială devenea imposibilă dacă preţul petrolului scădea. Lucru care s-a întâmplat de altfel când Maduro a preluat conducerea.

    Chávez a murit în 2013 şi Nicolas Maduro a preluat şefia statului. Preţul petrolului s-a prăbuşit din nou şi era clar că Venezuela urma să aibă o bătălie intensă cu inflaţia, iar bancnota naţională urma să se devalorizeze foarte mult. Acum ţara duce o lipsă masivă de alimente, medicamente şi alte bunuri esenţiale, iar violenţa şi protestele cresc în Caracas.

  • Camelia Ene, country chairman & CEO / MOL România: “Suntem actori direcţi pe scena culturii organizaţionale, simboluri ale acesteia în faţa angajaţilor, dar şi în relaţiile externe de business”

    Carte de vizită
    ¶ Este licenţiată în economie în cadrul Universităţii Româno-Americane din Bucureşti şi a studiat la Thunderbird School of Global Management (Glendale, SUA)
    ¶ A fost responsabilă de coordonarea activităţii reţelei de peste 200 de benzinării a MOL România
    ¶ Spune că managementul, în zilele noastre, include o componentă puternică de comunicare, de interrelaţionare şi de promovare activă a businessului şi a oamenilor din companie

  • Opera cea lungă

    Opera, după o idee a arhitectei Liz Diller, a cărei firmă, Diller Scofidio + Renfro, s-a ocupat de transformarea High Line, şi pe muzică de David Lang, se intitulează „The Mile-Long Opera: a biography of 7 o’clock” şi are în distribuţie 1.000 de cântăreţi aşezaţi pe toată lungimea parcului suspendat.

    Libretul operei, semnat de Anne Carson şi Claudia Rankine, are ca subiect viaţa newyorkezilor concentrată în două puncte: ora 7 seara şi mesele la care aceştia iau cina.

    Spre deosebire de un spectacol obişnuit de operă, la acesta spectatorii nu vor sta într-un loc anume, ci vor fi liberi să se plimbe de-a lungul fostei linii de tren în timp ce-i ascultă pe cântăreţi, biletele pentru cele câteva reprezentaţii fiind deja epuizate. 

  • Un politician a fost rupt cu bătaia într-o cafenea! Ministerul de Interne a început o anchetă pe numele atacatorilor. Scena a fost filmată de camerele de supraveghere

    Ministerul de Interne al Rusiei a deschis o anchetă după o altercaţie între un înalt oficial din guvernul Federaţiei Ruse şi doi fotbalişti ruşi, foşti componenţi ai naţionalei care ajungea în sferturi la Campionatul Mondial din 2018.

    Conform Le Figaro, Alexandr Kokorin şi Pavel Mamaev, acompaniaţi de un grup de prieteni, l-au atacat pe politicianul Denis Pak, luni, la o cafenea în jurul orei 9 dimineaţa, în momentul în care acesta din urmă s-a plâns de zgomotul făcut de cei doi fotbalişti.

    Cititi mai multe pe www.prosport.ro