Sărbătoarea Paştelui, celebrată în acest an de ortodocşi pe 5 mai, marchează miracolul Învierii Domnului, iar actele de purificare din Săptămâna Luminată readuc echilibrul şi armonia creştinilor.
Paştele este cea mai veche şi cea mai importantă sărbătoare creştină, fiind celebrată încă din epoca apostolică.
Sfântul Apostol Pavel a fost primul care a raportat sărbătoarea Pessah, a evreilor, la Iisus Hristos şi i-a îndemnat pe creştini să-l omagieze pe Mântuitor: „Iată Hristos, Paştile nostru, S-a jertfit pentru noi; să prăznuim, deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci cu azimile curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni V, 7-8).
Denumirea de Paşte a fost aplicată la comemorarea Cinei celei de Taină
Denumirea de Paşte a fost iniţial aplicată de primii creştini la comemorarea anuală a Cinei celei de Taină, care avea loc în seara de 13 Nisan (ziua a 13-a a lunii Nisan din calendarul evreiesc – prima lună din an, conform Torah) şi consta dintr-o masă rituală. Această celebrare se substituia vechii mese pascale evreieşti, care marca sărbătoarea azimilor (pâiniţe din făină şi apă, care se mănâncă numai la sărbători).
În primele veacuri ale Creştinătăţii, sărbătoarea s-a numit Paştele Crucii şi Paştele Învierii. Cu timpul, însă, înţelesul cuvântului Paşte s-a restrâns numai la sărbătoarea Învierii.
Celebrarea începea după prima lună plină ce urma Echinocţiului de primăvară (21 martie). Acest sistem s-a păstrat până în zilele noastre.
Indiferent când este sărbătorit, Paştele este o zi în care creştinii merg la biserică şi respectă tradiţia. În creştinismul timpuriu, cei ce se botezau în timpul slujbei de Paşti erau îmbrăcaţi în alb. Ei purtau aceste veşminte întreaga săptămână, ca pe un simbol al noii lor vieţi. Cei care fuseseră deja botezaţi nu purtau haine albe, ci numai noi, pentru a arăta că împărtăşesc noua viaţă a lui Hristos. În acest fel, obiceiul de a purta haine noi a devenit o tradiţie de Paşti.
În timpul Evului Mediu, în Europa, cei care participau la liturghia de Paşte, făceau apoi o lungă procesiune. Acesta era condusă de un preot care ducea un crucifix sau o lumânare. Din acest obicei a evoluat tradiţia Paradelor de Paşte, existentă în Occident.
Serbarea Paştelui se prelungeşte aproape o săptămână, în lăcaşurile de cult având loc zilnic Sfânta Liturghie. De la Paşte şi până la Rusalii erau interzise mătăniile în biserici şi posturile, ajunările. Ortodoxia a păstrat importanţa teologică a misterului pascal din vechea biserică creştină. Sărbătoarea Paştelui rămâne centrul cultului ortodox, fiind urmată de cea a naşterii Domnului. Naşterea cu trup şi Învierea ca Dumnezeu a lui Iisus Hristos reprezintă cei doi poli ai dragostei divine faţă de oameni.
Paştele se încadrează în modelul preistoric de renaştere simbolică a timpului şi spaţiului prin jertfa divinităţii adorate, substituită de o efigie, un om, un animal, o pasăre sau un ou de pasăre.
Deosebirea fundamentală între creştinism şi alte dogme religioase constă în faptul că jertfa prin substituţie a zeului precreştin a fost înlocuită cu jertfa lui Iisus, săvârşită o singură dată, pe Golgota, în numele tuturor oamenilor şi reactualizată ritual în fiecare an de credincioşi.
Mielul este simbolul lui Iisus în întreaga tradiţie creştină. Rugăciunile pentru binecuvântarea mieilor datează din secolul VII, iar din secolul IX, pe masa de Paşti a Papei mielul fript a devenit un fel principal. În Europa sunt foarte populari şi mieii din unt, paste sau zahăr.
În Egiptul antic şi în Persia, prietenii făceau schimb de ouă colorate în ziua echinoxului de primăvară, începutul noului an. Ouăle au fost întotdeauna un simbol al creaţiei, fertilităţii şi vieţii noi. Creştinii din Orientul apropiat au adoptat acest obicei şi oul de Paşte a devenit simbol religios, reprezentând momentul din care a înviat Iisus. Ouăle sunt de obicei colorate în roşu, ca simbol al sângelui tuturor oamenilor. În perioada medievală, ouăle colorate erau oferite tuturor servitorilor şi copiilor, alături de alte daruri. Ouăle de Paşti sunt un simbol universal.
Paştele, cea mai mare sărbătoare creştină, a fost prăznuit întotdeauna ca o zi de bucurie, aceea a Învierii Domnului. Noaptea Învierii este petrecută în biserici, în priveghere şi rugăciune, cântări de bucurie şi cu lumini multe, semne ale Mântuirii. Din această noapte şi până la Înălţare, creştinii se salută cu „Hristos a înviat!” şi-şi răspund cu „Adevărat a înviat!”. În trecut, pentru a celebra Mântuirea Domnului, autorităţile graţiau prizonierii, eliberau sclavii, reduceau dările, făceau în general acte de mărinimie. La biserici se duceau ofrande: pâine dulce (pască), brânză, carne, mai ales de miel (reminiscenţă a mielului pascal al evreilor) şi ouă roşii, care aminteau de sângele lui Iisus. Toate acestea erau binecuvântate şi apoi împărţite săracilor, obicei păstrat până în contemporaneitate.
Pentru că ouăle nu puteau fi consumate în timpul postului, ele au ajuns la loc de cinste pe masă, după Înviere. În tradiţia creştină, oul, colorat şi împodobit, este simbolul Mântuitorului, care părăseşte mormântul şi se întoarce la viaţă, precum puiul de găină ieşit din găoace.