Tag: rezerve

Bernie Sanders, fost candidat la preşedinţia SUA, se autodescrie ca socialist democrat. Printre măsurile extreme propuse de el se numără taxarea celor mai bogaţi americani. Elizabeth Warren, de asemenea fostă candidată la preşedinţia SUA, a propus şi ea impozitarea capitalului miliardarilor, dar îmbrăţişează fără rezerve şi piaţa liberă. Jamie Dimon, executivul puternicei bănci americane JPMorgan Chase, a descris-o pe Warren ca fiind un politician care-i „denigrează pe oamenii de succes”.

Şi Sanders, şi Warren au renunţat în cele din urmă la candidatură în această primăvară, având rezultate prea slabe. Dar între timp s-a stârnit furtuna economică produsă de pandemia de COVID-19, s-a instalat o recesiune soră cu marea depresiune economică, milioane de americani au rămas în doar câteva săptămâni fără loc de muncă, acutizând o inegalitate a distribuirii avuţiei ţării care schimbase deja radical peisajul politic al Americii. Au venit apoi cele mai mari proteste sociale din ultimii 50 de ani, care s-au răspândit rapid în alte ţări, inclusiv din Europa.

Odată cu aceste probleme au revenit în forţă dezbaterile privind introducerea taxei pe averile celor mai bogaţi. Ar fi o soluţie pentru diminuarea inegalităţilor. Dar şi pentru susţinerea guvernului în faţa cheltuielilor uriaşe pe care le implică lupta contra şocurilor economice cauzate de pandemie. La fel de în forţă a revenit şi opoziţia. Pe Dimon îl cunoaşte toată lumea. Dar despre el cu greu se poate spune că este un „om de succes”. „În principiu, există doar cinci modalităţi de a acumula un miliard de dolari şi niciuna dintre ele nu are de-a face cu succesul pe o piaţă cu adevărat liberă”, după cum scrie în The Guardian Robert Reich, economist, profesor şi comentator american.

Prima modalitate este exploatarea unui monopol, spune el. Jamie Dimon are o avere de1,6 miliarde de dolari. Strânsă nu pentru că a reuşit sub capitalismul pieţei libere. În 2008, guvernul american a salvat JPMorgan şi alte patru bănci mari de pe Wall Street, considerându-le „prea mari pentru a putea fi lăsate să se prăbuşească”. Această salvare este în realitate o poliţă de asigurare ascunsă, încă în vigoare, cu o valoare pentru marile bănci estimată la 83 miliarde de dolari pe an. Dacă JP Morgan nu ar fi atât de mare şi, prin urmare, i s-ar permite să falimenteze, averea lui Dimon ar valora cu mult sub
1,6 miliarde de dolari.

Există însă prin opoziţia faţă de taxa pe avere şi nume care nu se învârt neapărat prin lumea miliardarilor. Emma Agyemang de la Financial Times, care a remarcat că puţine soluţii de înmulţire a veniturilor bugetare stârnesc mai multă agitaţie ca taxa pe avere, a încercat să-i scoată pe aceşti oameni la lumină. Când FT a organizat o sesiune de întrebări şi răspunsuri pentru cititori în privinţa taxei, aşteptările erau să apară sentimente puternice. N-a fost aşa, dar reacţia a fost totuşi surprinzătoare: au existat peste 300 de comentarii la întrebarea „Cum ar funcţiona o taxă pe avere?”. Acesta este cel mai mare număr de răspunsuri primit în oricare dintre sesiunile live interactive de întrebări şi răspunsuri organizate până atunci de FT. Munca a fost solicitantă pentru specialistul jurnalului, dar acesta a aflat multe din discuţii. În primul rând, majoritatea cititorilor FT nu sunt în favoarea impozitului pe avere.

Acest lucru este în contrast cu un sondaj recent realizat de YouGov, care a pus întrebări la 1.682 de adulţi din Marea Britanie şi a constatat că 61% dintre ei ar aproba o taxă pe avere pentru cei cu active mai mari de 750.000 lire sterline. Într-un sens, acest lucru nu este surprinzător, spune Agyemang. Majoritatea cititorilor FT sunt semnificativ mai bogaţi decât adultul mediu din Marea Britanie. Sau, după cum a spus un cititor cu sarcasm: 

„Majoritatea persoanelor care au spus că susţin un impozit pe avere nu ar fi cei care ar plăti din banii lor. Sunt întotdeauna mai uşor de folosit banii altor oameni.“
Să însemne acest lucru că sentimentul puternic antiimpozit exprimat în comentarii se reduce la interesul de a evita plata şi mai multor impozite? Categoric. Cu toate acestea, chiar şi atunci când această motivaţie a fost exprimată, ea a fost adesea însoţită de alte opinii. „Impozitul pe venit, NIC –„contribuţii de asigurări naţionale”, TVA, taxa pe combustibil, acciza pe bere, taxa de timbru, impozitul pe câştiguri de capital, lista poate continua. Toate aceste impozite există şi sunt plătite; de ce sunteţi atât de dornici să daţi şi mai mult din banii dumneavoastră Marii Britanii pentru salariile a 200.000 de funcţionari publici pentru gestionarea unor lanţuri de aprovizionare care nici măcar nu pot duce echipamentele medicale de protecţie dintr-un depozit la un spital?”, a întrebat un cititor. Câţiva comentatori au spus că ei cred că atât oamenii, cât şi guvernele au „responsabilitatea de a economisi pentru zile negre” şi că o taxă pe avere ar „pedepsi” persoanele care au economisit şi le-ar descuraja să facă rezerve pentru viitor. Este vorba despre oameni „care şi-au găsit un rost în viaţa şi care nu reprezintă o povară pentru public”, a spus o persoană.

O minoritate importantă s-a opus ideii. Ei au susţinut că averea nu este întotdeauna creată sau câştigată prin muncă şi economisire, ci uneori prin moştenire sau câştiguri neimpozitate. „Banii care creează active nu au fost neapărat impozitaţi ca venituri, dimpotrivă”, arată un cititor.
„Cea mai mare parte din avuţia din sud-est se datorează faptului că boomerii au cumpărat proprietăţi în urmă cu 20-30 de ani şi nu au făcut nimic de valoare economică pentru a crea acel activ valoros.” „Cei mai săraci sunt taxaţi în mod disproporţionat, taxele reprezintă cea mai mare parte din averea lor”, a scris o altă persoană. „În schimb, la cei mai bogaţi, în timp ce ca număr absolut contribuţia este mai mare, procentul din averea lor care se duce la guvern este mult mai mic. Prin urmare, impactul pe care impozitele îl au asupra celor bogaţi este mult mai mic. Acest lucru nu este nici corect, nici durabil.”
Aceşti cititori spun, în general, că ar fi dispuşi să plătească mai mult – fie ca impozit pe avere, fie prin creşterea ratelor la câştigurile de capital sau prin impozitul pe moştenire. Unii o văd ca pe un argument moral. „Impozitul este, de asemenea, o funcţie a unei societăţi morale, astfel încât cei care o duc mai bine oferă o plasă de siguranţă pentru cei ce nu se pot descurca în perioadele grele”, arată un răspuns. Această confruntare politică între cei care cred într-un stat mic, cu funcţii şi impozite limitate, şi cei care cred într-un stat intervenţionist care oferă o plasă de siguranţă cuprinzătoare este responsabilă pentru o mare parte din energia din discuţiile din jurul impozitelor pe avere. Un comentator a pus punctul pe i când a scris: „Există o întrebare culturală imensă la care trebuie găsit răspuns. Marea Britanie este cea mai de dreapta ţară din Europa din punct de vedere economic. Este puţin probabil să devenim Franţa”. Aceste valori culturale sau economice ar putea explica de ce ideea impozitului pe avere nu a avut niciodată multă tracţiune în Marea Britanie, deşi este colectat în patru ţări europene – Norvegia, Spania, Belgia şi Elveţia. Însă în Marea Britanie, ideea că valorile pot fi schimbate în favoarea impozitelor mai mari este responsabilă pentru o mare parte din frica evidentă în comentariile formulate în sesiunea de întrebări şi răspunsuri a FT. În faţa unui guvern conservator care a adoptat cel mai mare program de susţinere fiscală pe timp de pace şi a condus o extindere masivă a datoriei publice, oamenii înstăriţi sunt nesiguri de ceea ce înseamnă aceasta pentru viitorul ţării şi al activelor lor. Cititorii au mai spus că pandemia a pus accentul pe inegalitatea economică înfricoşătoare dintre tineri şi bătrâni – o problemă care nu mai poate fi ignorată. „Este despre faptul că pentru a proteja baby boomerii înstăriţi, care sunt deja ieşiţi la pensie, tinerii săraci în active a trebuit să sufere. O taxă pe averea celor care deţin proprietăţi scumpe ar fi o modalitate bună de a repara acest dezechilibru”, a spus un cititor. O temă înrudită din comentarii este despre cum un impozit pe avere ar putea fi conceput pentru a limita evaziunea, luându-i în considerare şi pe cei care deţin active valoroase, dar au bani puţini. Franţa lui Emmanuel Macron, considerat preşedintele bogaţilor, a eliminat parţial taxa pe avere în 2017 deoarece a generat venituri reduse. Acestea sunt doar câteva dintre problemele care ar trebui să fie rezolvate înainte de introducerea unui astfel de impozit. Este puţin probabil ca miniştrii să elaboreze planuri pentru acest lucru, deoarece acestea se vor încadra cu cerinţele zilnice ale unei crize economice şi de sănătate. În Marea Britanie, există un consens din ce în ce mai mare între politicieni, economişti şi experţi fiscali – precum şi printre cititorii FT – că şansele pe termen lung ca bogatului să i se ceară să plătească mai mult s-au redus dramatic. În Franţa, însă, Macron dă semne că ia în considerare reintroducerea impozitului pe avere.