Primarul New Yorkului, Michael Bloomberg, a avertizat zilele trecute că dacă administraţia Obama şi Congresul nu se pun de acord asupra unui program de creare de locuri de muncă, revoltele din Cairo sau Madrid ale tinerilor şomeri s-ar putea repeta şi în SUA. “Răul făcut de criză unei generaţii care nu-şi poate găsi de lucru va continua încă mulţi, mulţi ani”, a spus Bloomberg, pledând pentru aprobarea în Congres a planului lui Barack Obama de a pune la bătaie aproape 450 mil. dolari pentru susţinerea investiţiilor în educaţie şi crearea de locuri de muncă. “Măcar el are nişte idei de pus pe masă, fie că vă plac sau nu”, a insistat primarul.
Comparaţia cu revoltele din Egipt şi Spania era, evident, motivată electoral, ca şi programul anunţat de Obama, însă problema e reală: rata şomajului în SUA a ajuns în august la 9,1% de la circa 5% în 2008, ceea ce înseamnă circa 14 milioane de oameni, dintre care 6 milioane nu şi-au găsit de lucru de mai mult de 27 de săptămâni (şomaj pe termen lung), peste 4 milioane sunt tineri, iar numărul americanilor care au de muncă doar part-time a crescut în numai trei luni, din aprilie până în iulie, de la 8,1 la 8,4 milioane. Cu alte cifre, astfel de tendinţe se manifestă aproape peste tot, din Marea Britanie până în Orientul Mijlociu şi din zona euro până în zonele sărace ale Asiei. Prima instituţie care a atras atenţia asupra fenomenului a fost FMI prin intermediul ex-directorului Dominique Strauss-Kahn, ce vorbea toamna trecută de cele 210 milioane de şomeri existenţi la scară globală – cel mai mare număr din istorie – şi de consecinţele ei: “o generaţie pierdută”, cea a tinerilor aflaţi în imposibilitatea de a-şi găsi de lucru, scăderea calităţii vieţii şi lipsa de bani a acestora pentru educaţia urmaşilor lor.
Între timp, Strauss-Kahn a dispărut de la FMI, însă Christine Lagarde, succesoarea lui, spune cu alte cuvinte acelaşi lucru atunci când îi îndeamnă acum pe politicieni, în special pe cei din SUA şi Europa, să ia “măsuri active pentru a asigura creşterea economică”. Limbaj de lemn? Da, pentru că diplomaţia FMI o împiedică să îndemne direct guvernele să aloce bani ca să stimuleze angajările, după cum o împiedică şi să explice la ce creştere economică se referă, atâta vreme cât bruma de creştere din ultimii ani n-a generat suficiente locuri de muncă încât să reducă durabil şomajul (de unde şi termenul de “jobless recovery”). Unii comentatori de stânga s-au grăbit să conchidă că guvernele şi FMI se tem de o revoluţie mondială a “indignaţilor” pauperizaţi şi demoralizaţi de efectele crizei (cu un vârf de lance în “primăvara arabă” şi în Spania), iar unii comentatori de dreapta s-au grăbit să acuze FMI de socialism fiindcă susţine intervenţia statului în economie. Dar chestiunea nu se reduce nici la frica statelor de răzmeriţe, nici la şansele electorale ale unui guvern sau ale altuia, ci la perspectiva pe termen lung a societăţii şi a economiei.