9 noiembrie, 2 dimineaţa ora României. La americani au început să se închidă secţiile de votare, iar postul de ştiri CNN transmite primele exit polluri. Nimic ieşit din comun: Trump câştigă în sud statele tradiţional republicane, iar clinton îşi adjudecă voturile electorale din Vermont, teritoriu din nord. Mai trece o oră, apar noi rezultate: Clinton câştigă New York şi New Jersey, state cu majoritatea populaţiei în zone urbane, iar Trump câştigă statele pe care trebuia neapărat să le câştige, precum Nebraska sau Kansas. Carolina de nord, stat pentru care ambii se luptă, pare a merge către democrată.
Vine însă ora 4: Trump preia conducerea în Carolina de nord şi în Ohio; jumătate de oră mai târziu, el conduce în majoritatea statelor în care e prea devreme pentru a se face o predicţie. Bursele încep să cadă: Jake Tapper, jurnalist emblematic al postului CNN, se întreabă dacă nu am putea cumva asista la o surpriză. Şi ce surpriză!
Sondajele de opinie s-au înşelat. Jurnaliştii s-au înşelat. Analişti din lumea întreagă s-au înşelat. Donald Trump este cel de al 45-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii.
Un singur om a prezis că Trump va ieşi preşedinte: profesorul Allan Lichtman a reuşit să prezică cine va câştiga alegerile din ultimii 32 de ani, folosind un mecanism care nu este bazat pe sondaje, opinii, popularitatea candidatului, ci foloseşte un sistem de adevărat sau fals pe care l-a denumit „Chei către Casa Albă“. Profesorul s-a bazat pe faptul că prin aceste alegeri este judecată în primul rând performanţa partidului care are deja preşedinte la Casa Albă.
Predicţia sa şi rezolvarea algoritmului l-au indicat pe Donald Trump ca fiind câştigător. „Nu am văzut niciodată un candidat care să‑şi fi petrecut viaţa îmbogăţindu-se pe spatele altora. Este primul candidat din istoria noastră care minte în serie, mascând lucrurile. Niciodată nu am mai avut un candidat care nu numai o dată, ci de două ori, într-un mod insidios, a incitat la violenţă împotriva unui contracandidat. N-am mai avut un candidat care să invite o putere străină ostilă să se amestece în alegerile americane. N-am mai avut vreun candidat care să ameninţe că va începe un război aruncând în aer navele din Golful Persic dacă se apropie prea mult de cele americane. N-am avut niciodată un candidat care să îşi ia drept model un dictator străin. Date fiind toate aceste excepţii, este posibil ca Donald Trump să zdruncine un model care a ţinut peste 150 de ani în istoria noastră şi să piardă aceste alegeri, chiar dacă circumstanţele istorice îi sunt favorabile“, a declarat profesorul Allan Lichtman cu două săptămâni înaintea alegerilor. Nu a fost să fie: Donald Trump i-a confirmat sistemul.
Este un exemplu, sigur, şi probabil că mai sunt şi alţii care l-au văzut pe Trump câştigător; dar cel mai convins susţinător al lui Trump a fost el însuşi. Candidatul republican a repetat, aproape obsesiv, că toate sondajele de opinie sunt greşite, că el va redesena harta prezentată de majoritatea instituţiilor media din America şi nu numai. Nimeni nu l-a crezut. Dar în noaptea de 8 spre 9 noiembrie, lumea întreagă a urmărit, aproape fără reacţie, cum un miliardar din New York fără niciun fel de experienţă politică a învins dinastia Clinton.
Cum a câştigat însă Trump? Candidatul republican a făcut exact ceea ce a spus că va face: a întors rezultatul. Şi a reuşit asta într-un mod spectaculos, câştigând state precum Michigan, Pennsylvania sau Wisconsin. Cel din urmă, spre exemplu, nu mai fusese câştigat de republicani de pe vremea lui Ronald Reagan, în 1984; Michigan şi Pennsylvania erau „albastre“ încă din 1988. Iar în 2016, aceste teritorii care formează aşa-numita „centură de rugină“ (nume dat ca urmare a dispariţiei treptate a zonelor industriale) erau considerate un pariu sigur pentru Hillary Clinton şi Partidul Democrat.
Trump avea nevoie să câştige un singur stat dintre cele trei pentru a „sparge“ defensiva democraţilor. Le-a câştigat însă pe toate trei.
Candidatul republican a profitat, într-un fel, de îngâmfarea echipei lui Clinton, care a văzut statele din „centura de rugină“ ca fiind unele gata câştigate; democraţii au investit mai puţini bani şi mult prea puţin timp în zonă, trezindu-se parcă în ultimele zile, atunci când au organizat mai multe mitinguri electorale. Trump, în schimb, a ignorat glumele pe seama campaniei sale şi a atacat statele albastre de-a lungul coastei de nord-est. Şi-a trimis acolo soţia – care a devenit doar a doua „primă doamnă“ născută în afara Statelor Unite, după nevasta lui John Adams la finele secolului XIX –, şi-a trimis copiii, a investit bani în reclame TV şi a făcut numeroase opriri chiar el. Iar atenţia acordată oamenilor s-a transformat în voturi.
Dar Trump nu a câştigat alegerile doar cu Michigan, Pennsylvania şi Wisconsin. El a câştigat 31 de state faţă de cele 19 din dreptul lui Clinton.
Arkansas, spre exemplu, este statul din care şi-a lansat cariera politică Bill Clinton, fostul preşedinte american şi soţul lui Hillary Clinton: Trump l-a câştigat cu peste 60% din voturi.
În săptămânile premergătoare alegerilor, majoritatea eram de acord că cea mai importantă luptă se va da în Florida; vă aduceţi aminte, probabil, alegerile din anul 2000, atunci când George W. Bush a câştigat preşedinţia obţinând cele 25 de voturi electorale din Florida la o diferenţă de 537 de voturi. 537 de voturi dintr-un total de 6 milioane de voturi exprimate. În 2012, Barack Obama a câştigat voturile din „The Sunshine State“ cu 0,9%. Florida, aşadar, e un stat cunoscut pentru raportul extrem de strâns dintre democraţi şi republicani, dar sondajele din apărute în ultimele trei-patru săptămâni o dădeau favorită pe Hillary Clinton.
Din nou, n-a fost să fie. Trump a câştigat Florida cu peste 100.000 de voturi şi s-a detaşat în cursa spre 270 de voturi electori (numărul minim de care un candidat are nevoie pentru a deveni preşedinte, conform sistemului electoral din Statele Unite – n.red.).
