BusinessMagazin

Tag: redactie

  • Gadget Review: Xperia XA2, pasul în direcţia corectă pentru Sony – VIDEOREVIEW

    + AUTONOMIE BUNĂ

    + ECRAN FRUMOS

    + DESIGN ŞI CONSTRUCŢIE

    – CAMERA PUTEA FI MAI BUNĂ ŞI E CAM LENTĂ

    Xperia XA2 impresionează încă de la început prin design şi egonomie. Este un smartphone solid, frumos, plăcut de ţinut în mână şi uşor de folosit. Ecranul este întins în margini (pe lateral, nu şi în sus şi jos, unde încă mai sunt spaţii de un deget). Are o greutate plăcută şi îţi dă senzaţia unui produs premium. La fel ca şi în cazul XZ2, îmi dă impresia că este o bucată de aluminiu pe care a fost ataşat un ecran. Niciun alt smartphone nu mi-a creat această impresie şi îmi place asta. Pe lateral avem trei butoane, de pornire, de volum şi unul pentru cameră (nu ştiu de ce Sony insistă cu asta), iar pe spate avem un senzor de amprentă şi o cameră foto.

    Ecranul lui XA2 arată foarte bine, imaginile sunt saturate, iar culorile corect afişate. De menţionat este că telefonul mai are două opţiuni pentru display: standard mode (culorile primesc un grad de saturaţie în plus) şi super-vivid mode (culorile devin şi mai saturate). Ultimul mod mi se pare că arată foarte bine, deşi unora dintre voi s-ar putea să nu vă placă din cauza culorii prea aprinse. Totuşi, sunt sigur că gamerii vor aprecia această funcţie.

    Telefonul rulează Android 8.0 şi interfaţa suferă câteva modificări operate de producătorul japonez, însă acestea sunt minore şi nu deranjează în niciun fel. De exemplu, avem obişnuitul sertar de aplicaţii, dar în partea de sus există o funcţie de căutare folositoare pentru a găsi anumite aplicaţii din telefon, însă tot acolo sunt şi sugerate alte aplicaţii care pot fi instalate din Google App Store. Un alt lucru, care ar putea părea mărunt pentru unii, este că la apăsarea butonului din mijloc, cel de revenire la ecranul principal, apar patru biluţe colorate, iar dacă ţii mai mult apăsat, biluţele se aliniază şi telefonul deschide asistentul Google.

    La nivel de componente nu avem de-a face cu ceva extraordinar. Xperia XA2 are un procesor Snapdragon 630 cu opt nuclee, un procesor grafic Adreno 508, 32 GB spaţiu de stocare (extensibil cu un card microSD până la 256 GB) şi 3 GB memorie RAM. La fel ca şi în cazul recenziei anterioare (Samsung A8), deşi telefonul nu are componente de top, acesta se descurcă bine în utilizarea zilnică de mesaje, telefoane, navigare pe internet etc. De asemenea, joculeţele pe care le-am încercat nu mi-au pus probleme de funcţionare.

    Un alt punct pozitiv este viaţa bateriei telefonului. Autonomia este foarte bună, iar bateria de 3.300 mAh rezistă chiar şi două zile. |n ritmul meu de utilizare – moderat – telefonul a ţinut două zile de funcţionare (muzică în regim de live streaming, reţele de socializare, câteva telefoane pe zi şi mici sesiuni de gaming). Mai mult, telefonul are alte două moduri de prelungire a vieţii bateriei numite stamina mode şi ultra stamina mode. De mult nu am mai avut un telefon de a cărui baterie să fiu foarte mulţumit. Totuşi, un punct în minus este faptul că telefonul se încarcă destul de greu dacă foloseşti încărcătorul din cutie. Sony susţine că smartphone-ul beneficiază de QuickCharge, iar asta s-a dovedit a fi adevărat după ce am folosit un încărcător de tip Fast Charger.

    Şi acum să trecem la un punct cu care Sony încearcă să ne atragă – camera foto de 23 MP, cu o deschidere a diafragmei de f/2.0, capabilă să tragă 2.160 p la 30 de cadre pe secundă şi 1.080 p la 60 de cadre pe secundă. Camera frontală este de 8 MP (f/2.4), dar are şi ea ceva special – un unghi de captare larg de 120 de grade. Asta face mai uşoară surprinderea peisajului sau cuprinderea mai multor personaje în fotografiile selfie.

    Aplicaţia are un mod numit superior auto care în mod normal realizează fotografii bune atunci este lumină bună, dar şi atunci mi s-a părut a fi cam lentă. Noaptea rămâne la fel de lentă, dar fotografiile pierd mult din claritate şi din detalii. De asemenea, aplicaţia are un mod manual pentru cei care vor să se joace cu setările, dar şi un mod cu tot felul de efecte – realitate augumentată, fotografie cu sunet, panoramă, fotografiere în rafală şi multe altele.

    Cum era de aşteptat de la Sony, pentru partea video avem şi filmarea slow-motion la 120 de cadre pe secundă. Aşadar, camera putea fi mai bună şi este cam înceată în stadiul actual (poate va fi îmbunătăţită în viitor prin actualizări de software).
    Dacă într-o recenzie anterioară râdeam de faptul că Xperia XZ2 (2017) este un telefon bătrân care nu ar avea ce să caute în lumea modernă, XA2 are un aer cool, altfel, ce-l diferenţiază pe piaţa monotonă a telefoanelor mobile. Sony Xperia XA2 este un telefon frumos care ar fi putut fi mai mult de atât, însă are neajunsuri ce nu-l pot face un smartphone de top.

    CASETĂ TEHNICĂ

    DISPLAY 5,2 INCHI, 1.080 X 1.920 PIXELI (424 PPI)
    PROCESOR SNAPDRAGON 630, OCTA-CORE 2,2 GHZ
    PROCESOR GRAFIC ADRENO 508
    SPAŢIU DE STOCARE 32 GB + CARD MICROSD (256 GB)
    MEMORIE RAM 4 GB
    CAMERA FOTO 23 MP (F/2.0), 2.160P@30 FPS, 1.080P@30 FPS, HDR
    CAMERA FOTO FRONTALĂ 8MP (F/2.4)
    SISTEM DE OPERARE ANDROID 8
    BATERIE 3.300 MAH
    DIMENSIUNI 142 X 70 X 9,7 MM
    GREUTATE 171 G
    PREŢ: în jur de 2000 de lei

  • Antreprenorul care alături de “vecinii” săi au transformat o ruină într-unul dintre cele mai cool locuri din Bucureşti

    Deschisă în 1930, structura uşor ţuguiată a găzduit redacţia ziarului Universul, care în acea vreme apărea zilnic într-un tiraj de 50.000 de exemplare. Informaţiile disponibile vorbesc despre o forfotă extraordinară care însoţea acest loc, vânzătorii urlând titlurile senzaţionale către cei interesaţi de cancanul vremurilor. În loc de clicuri, se auzeau glasuri. După 1945, peste clădire se aşterne tăcerea, dar în ultimii ani ceva s-a schimbat, Alexandru Aron fiind unul dintre oamenii direct responsabili de trezirea la viaţă a palatului.

    “Da, pot să zic că am şi respins oameni, eu fiind filtrul pentru intrarea în acest spaţiu de co-working“, spune Alexandru Aron, ex-senior copywriter la McCann Erickson sau ex-creative director la Odyssey, acum unul dintre proprietarii proiectului Talent Garden Bucureşti, primul spaţiu de lucru în comun dedicat industriilor creative.

    Talent Garden Bucureşti (TAG Bucureşti) s-a deschis oficial în primăvara anului trecut, fiind una dintre micile afaceri care au readus viaţa în Palatul Universul.

    ”Ne adresăm industriei creative: arhitecţi, designeri, oameni activi în zona de PR, jurnalişti. Apartenenţa la industria creativă este primul filtru pe care îl punem. Apoi vine vibe-ul personal al omului. Prin toate businessurile pe care le-am atras aici, noi am urmărit de fapt să punem bazele unei comunităţi. Am reuşit, alături de vecinii noştri, să facem din clădirea aceasta unul dintre cele mai cool locuri din Bucureşti, un loc pentru cei young and still young (tineri şi încă tineri – n.red.). Avem oameni din aceeaşi poveste.“

    Compania din România este deţinută în proporţie de 20% de Talent Garden Italia, restul acţiunilor fiind împărţite în mod egal între Alexandru Aron şi alţi doi parteneri.

    ”De ce este nevoie de astfel de spaţii? Ca freelancer, după un anumit interval, simţi nevoia de a te întoarce în comunitate. Nu mai poţi continua de acasă. Eu, după trei ani, am zis că mă urc pe pereţi. Nu mai suportam să fiu singur. Din această nevoie personală a venit ideea unui spaţiu de co-working nişat pe industriile de creaţie.“

    Primul an nu a fost deloc uşor, dar, cu un background de creativ, Alexandru Aron a reuşit să găsească nişte soluţii.

    ”La început am fost doar spaţiu de co-working, dar după trei luni aveam numai opt oameni aici. Au fost mai multe lucruri care nu au mers aşa cum trebuia, unul fiind chiar momentul lansării proiectului, la începutul lui 2017. Oamenii aveau altele pe cap atunci. Aveam nişte costuri lunare de circa 10.000 de euro, iar la momentul acela, alături de partenerii mei, am zis: Băi, trebuie să facem ceva!“

    Iniţial, TAG Bucureşti ocupa cam tot etajul 1 din Palatul Universul, circa 750 mp. Ulterior, a apărut un spaţiu de evenimente, Mezanin, la acelaşi etaj fiind deschise cafeneaua Beans & Dots şi magazinul concept al designerului vestimentar Adelina Ivan. Potrivit informaţiilor disponibile, în martie 2017 spaţiul de co-working avea circa 65 de locuri.

    ”Lucrurile nu mergeau. Nu primeam cereri pentru birouri, dar primeam cereri pentru evenimente. Aşa a apărut Mezanin. Pe hârtie, lucrările la acest spaţiu de evenimente nu trebuia să dureze mai mult de două săptămâni. Ca orice lucru românesc, au durat două luni. Am făcut însă totul pentru a fi gata pentru Romanian Design Week (eveniment care anul trecut a avut loc în perioada 20-28 mai şi care promovează designul românesc – n.red.). În buza evenimentului, am dat şi noi drumul la spaţiul de evenimente. S-a dovedit a fi o investiţie bună, o pivotare isteaţă care ne-a permis ca în opt luni de funcţionare să putem returna cam 15% din banii investiţi. Avem deja cereri pentru evenimente până în iunie.“

    |n total, investiţia în spaţiul de co-working şi în Mezanin, spaţiul de evenimente, s-a ridicat la circa 170.000 de euro, cea mai mare parte a banilor, 120.000 de euro, venind de la cei trei parteneri.

    Cafeneaua Beans & Dots şi magazinul concept sunt administrate de altă firmă, dar cumva cele două businessuri se potrivesc perfect cu spaţiul de co-working creativ, TAG Bucureşti, şi cu Mezaninul tot mai plin de evenimente. ”Nu trăieşti doar din zona de co-working decât dacă ai spaţiul tău. Un hub trăieşte mai degrabă din închirierea spaţiilor pentru evenimente. Noi la acest etaj avem circa 750 mp, dar am integrat aici partea de co-working, Mezanin, spaţiul dedicat evenimentelor, un designer shop şi cafeneaua Beans & Dots.“
    Alexandru Aron spune că în acest moment sunt 44 oameni în zona de co-working.

    ”Niciun hub din România nu este plin, iar un factor care contribuie la acest lucru este mentalitatea. Sunt mulţi care cred că pot folosi un spaţiu, cu tot ce vine el la pachet, fără a plăti. De exemplu, în cafenea am parolat netul. După o oră, primeşti o nouă parolă, dar trebuie să iei ceva. Oamenii încă nu înţeleg că internetul gratuit nu este un dat. Nu este mandatory. Este un add on drăguţ de care nu trebuie să abuzezi“.

    În rest, pentru cei care nu lucrează din cafenea şi aleg spaţiul de co-working, proprietarii TAG Bucureşti au pus la punct un sistem de abonamente foarte simplu.

    ”Paradoxal este că fix atunci când am făcut spaţiul de co-working mai mic, au început să vină şi cererile. Avem un sistem de abonamente simplu, 150 de euro pe lună pentru un spaţiu deschis şi 250 de euro pe lună pentru un spaţiu închis. Facem contracte pe un an, cu posibilitate de reziliere, dar cu un preaviz de 60 de zile.“

    La aproape un an de la deschiderea spaţiului de co-working, Alexandru Aron se arată optimist mai ales în ceea ce priveşte dezvoltarea (eco)sistemului din jurul TAG Bucureşti.

    ”Acum un an ziceam că închidem într-o lună. Acum spunem că va mai dura până vom recupera investiţia. Ne propunem anul acesta să găzduim mai multe evenimente şi ne pregătim pentru ale noastre. Suntem în discuţii, dar acum 60% din încasări vin din evenimente, aşa că este un segment pe care ne dorim să-l dezvoltăm.“

    Încăpăţânarea cu care TAG Bucureşti s-a implantat între betoanele palatului nu este singulară. Tot acolo sunt barul Apollo111 şi, alături de el, o sală de teatru cu o capacitate de 140 de locuri şi proiecţie profesională de cinema. Un etaj întreg, cu o suprafaţă de 850 mp, este dedicată spectacolelor şi diverstimentului, pentru că lumea se schimbă de la o stagiune la alta, după cum arată chiar sloganul Apollo111.
    Ceva mai sus este FIX Me a Drink Botanical Bar, un spaţiu minimalist, fară a fi rece, în care proprietarii au decis să pună în centrul atenţiei plantele şi ingredientele de sezon pentru realizarea fiecărui cocktail. Este un spaţiu cu o identitate aparte, aşa cum au de fapt toţi chiriaşii din palat.

    ”Din 2014 am avut ideea de a face un hub, dar abia în 2016 am găsit spaţiul pe care ni-l doream. |n această clădire s-a creat o comunitate foarte mişto pentru că sunt multe businessuri simbiotice. Toată lumea se cunoaşte cu toată lumea. Am reuşit să facem multe lucruri împreună. Avem un ecosistem cu un vibe cu totul aparte. Acum avem un parteneriat pe orizontală, noi cu cafeneaua şi magazinul de designer. Dar nu ar fi o idee rea să începem să dezvoltăm aceste parteneriate şi pe verticală, cu vecinii noştri“, mai spune Alexandru Aron.
    |n timpul conversaţiei, în incinta spaţiului a dat ”check-in“ echipa Decât o Revistă, iar o masă întreagă din cafeaneaua Beans & Dots era ocupată de zece tineri din cadrul unei companii de consultanţă care se agitau în faţa unor laptopuri subţirele.

    Cu o zi înainte, tot acolo, la o masă statea tânăra echipă EFdeN, un nume sub care stau adunaţi circa 40 de studenţi care cred cu tărie că a lor casă solară la un moment dat nu va mai fi excepţia, ci regula. Toate acestea se petreceau în jurul prânzului, când alte zeci de mii de angajaţi stateau la aceleaşi birouri, în imensele open-space‑uri depersonalizate care au devenit identitatea vizuală a corporatismului românesc.

    ”Sunt şi abonamente de o zi, dar nu le-am comunicat pe toate pentru că nu vrem să complicăm lucrurile“, mai spune Alexandru Aron, care se declară pasionat de Thailanda şi de cappuccino. Şanse sunt pentru toţi, dar în timp ce Thailanda e departe, cafeaua bună este chiar acolo, în primul spaţiu de co-working pentru industriile creative din România, unul dintre factorii care au readus după mai bine de 70 de ani forfota în Palatul Universul.

    Huburile, aşa cum este şi cel găzduit de Palatul Universul, ar putea reprezenta 2-3% din totalul stocului de birouri în următorii doi ani. |n prezent, aceste spaţii de co-working reprezintă 1% din cele 3,3 mil. mp de birouri din România, potrivit ZF.

    Astfel, aproximativ 30.000 de metri pătraţi de spaţii de birouri funcţionează în Bucureşti ca huburi, adică zone de co-working, în care se lucrează în spaţiu deschis, create ca alternativă la birourile tradiţionale.

    Tendinţa este vizibilă şi la nivel naţional, în marile oraşe din afara Capitalei existând deja centre de acest tip, atractive mai ales pentru antreprenorii start-up-urilor, care nu au nevoie de birouri în fiecare zi, ci doar pentru şedinţe sau anumite întâlniri periodice.
    |n România, de exemplu, sunt peste 1,6 milioane de freelanceri, dintre care 230.000 sunt specialişti IT, iar aproape 50% dintre aceştia au mai puţin de 35 de ani, potrivit datelor disponibile.

    Companiile active în sectoare culturale şi creative sunt, de pildă, cele care se ocupă cu activităţi de editare, activităţi de producţie cinematografică, video şi de programe de televiziune; înregistrări audio şi activităţi de editare muzicală; activităţi de servicii în tehnologia informaţiei; activităţi de servicii informatice; activităţi de arhitectură şi inginerie; activităţi de testări şi analiză tehnică, potrivit unor informaţii publicate de Agerpres.

    Valoarea Adăugată Brută (VAB) realizată de sectoarele culturale şi creative (SCC) din România a avut în perioada 2009-2014, un trend pozitiv, cu o creştere majoră a contribuţiei în produsul intern brut (PIB), de la 2% în 2009 la un nivel considerabil de 7% în 2014 surclasând, în premieră, domeniul agriculturii. La nivelul anului 2020, contribuţia industriilor creative în formarea PIB-ului ar trebui să ajungă la circa 10%. La cel moment, iniţative precum TAG Bucureşti nu ar mai trebui să fie nici singulare şi nici n-ar trebui să întâmpine dificultăţi de a-şi găsi chiriaşii cu vibe-ul bun.

  • GADGET REVIEW: Cum ar trebui auzite jocurile video – VIDEOREVIEW

    +SUNET FOARTE BUN

    + UŞOARE

    + DOUĂ PERECHI DE CĂŞTI

    + CONEXIUNE USB ŞI JACK 3,5 MM

    – NU POŢI CONTROLA VOLUMUL DE PE CĂŞTI

    Sunt un gamer cu vechime şi mereu am căutat în fiecare joc o experienţă completă, nu doar grafică impresionantă, dar poate că partea cel mai puţin investigată de mine a rămas sunetul. Partea audio a fost pentru mine o componentă necesară fiecărui joc, dar nu suficientă în sine pentru ca un joc să câştige sau să piardă puncte importante. RIG500e mi-au arătat ce am pierdut.

    Căştile Plantronics RIG500e sunt modulare: în cutie avem două perechi de căşti (izolatoare şi ventilate), microfon, bandă de plastic şi două tipuri de cabluri – USB şi jack de 3,5 mm. Asta înseamnă că dacă ţi se strică microfonul poţi să comanzi unul separat. Cele două tipuri de căşti îţi oferă flexibilitate: când e cald le porţi pe cele cu aerisire şi când vrei să nu auzi absolut nimic din jur, pe cele izolatoare.
    Căştile vin peste ureche, sunt uşoare şi confortabile. Le-am utilizat ore în şir şi nu am simţit nevoia să le dau jos. Dacă vrei să schimbi cupele, o poţi face foarte uşor şi rapid.

    Diferenţa dintre cele două cupe la nivel audio nu este mare, sau cel puţin eu nu am sesizat-o. Cele izolatoare nu sunt extrem de izolatoare, adică fără sunet poţi auzi ce se întâmplă în jurul tău, iar cele din material textil izolează cam la fel de mult. La nivel de utilizare, cele ventilatoare nu vin la fel de strâns pe ureche şi lasă pielea să respire mai bine, ceea ce le face perfecte pentru sesiunile de gaming prelungite.

    Căştile oferă o calitate bună a sunetului prin intermediul difuzoarelor dinamice de 40 mm şi beneficiază de tehnologia Dolby Atmos dacă sunt conectate prin USB. Astfel, la o apăsare de buton căştile simulează un sunet surround 7.1. Experienţa este una interesantă. Pentru muzică am observat că sunetul este mai plin, iar vocea cântăreţului capătă un ecou. Este simulată destul de bine experienţa de concert. La capitolul filme sau jocuri simţi cum sunetul te înconjoară şi asta am observat cel mai bine în cadrul jocului The Witcher 3, într-o scenă în care bătea vântul. Fără Dolby, simţeam că vântul bate dinspre stânga spre dreapta, iar la apăsarea de buton simţeam vântul pretutindeni.

    Cu ajutorul acestor căşti am început să descopăr farmecul şi frumuseţea pe care o componentă atât de fragilă precum sunetul le poate adăuga unui joc video: clinchetul unor ornamete de fier ataşate pe rucsac, conversaţia unor personaje în proximitate, elemente ce nu schimbă gameplay-ul unui joc, dar care îi conferă o robusteţe şi o vitalitate autentică, ce dezvăluie o lume vie, o lume ce te invită să o explorezi.

    |n ce priveşte partea de sunet ce afectează gameplay-ul, ajutorul pe care îl oferă aceste căşti este de mare impact. Poţi auzi cu mare acuitate detalii ce oferă informaţii despre poziţia sau starea adversarului, lucru ce se poate dovedi vital în e-sports, în jocuri precum CS-Go sau Dota 2. Am descoperit cu ajutorul acestor căşti că pot auzi când un inamic este în apropiere chiar dacă nu se află în raza mea vizuală.
    Din nefericire, nu există niciun controller de volum, ceea ce poate fi frustrant, deoarece trebuie să umbli de fiecare dată la volum în funcţie de activitate. Pe controller există doar opţiunea de activare a sistemului Dolby.

    O funcţie utilă pentru gameri este funcţia de flip-to-mute a microfonului, ceea ce îi permite utilizatorului să oprească microfonul cu o simplă mişcare. Cât despre calitatea audio a microfonului, pot să spun că este bună, vocea sună bine, plină.

    La fel cum un film horror nu este de speriat fără sunet, în urma acestei experienţe mi-am dat seama cât de mult contează sunetul într-un joc video şi ce înseamnă să ai un dispozitiv capabil să-l redea la o calitate bună. Ca să mă întorc la ceea ce spuneam la început, aceşte căşti nu se adresează doar gamerilor, ci şi oamenilor care apreciază un sunet de calitate şi vor o pereche de căşti confortabile.

    Per total, Plantronics RIG500e reprezintă o pereche de căşti cu sunet de calitate, foarte confortabile, modulare şi nici nu au un preţ care să te sperie. Pe mine m-au convins!

    CASETĂ TEHNICĂ

    TEHNOLOGIE WIRED
    SUNET 7.1 SURROUND
    MICROFON DA
    DIAMETRU DIFUZOARE 40 MM
    FRECVENŢĂ RĂSPUNS 20-20.000 HZ
    FRECVENŢĂ RĂSPUNS MICROFON 100-10.000 HZ
    TEHNOLOGIE NOISE-CANCELLING MICROFON DA
    PREŢ RECOMANDAT 500 DE LEI
    CONECTIVITATE: USB ŞI JACK 3,5 MM

  • Cum încearcă primarul din Arad să intimideze întreaga redacţie a unui ziar

    Face exact cum a procedat primarul Aradului, Gheorghe Falcă, poate cel mai important politician pe care l-a avut acest judeţ după Revoluţia din 1989. A chemat un avocat (sau a mers avocatul la el… nu ştim sigur) şi l-a pus să încropească o „plângere”, din ce elemente găseşte el, să o depună la Judecătorie, şi să ceară bani (mulţi!… de speriat pentru orice om obişnuit) pentru că a fost, chipurile, calomniat, iar imaginea sa, „superbună şi excepţională” în România, a avut de suferit.
     
    Aşa a făcut (şi) primarul Falcă. Ne-a dat în judecată pentru informaţiile apărute în investigaţia publicată de Special Arad în 30 octombrie 2017, cu titlul Slugile abuzive din Poliţia lui Falcă – o investigaţie Special Arad care aminteşte de prim-secretarii PCR şi ne cere o „căruţă de bani”… Bani pe care oricum nu-i avem şi pe care suntem convinşi că nici nu trebuie să-i dăm, considerând că nu ne-am făcut decât datoria de jurnalişti, informând publicul larg cu privire la diferite aspecte din viaţa „Cetăţii” şi a conducătorilor politici ai acesteia.
     

  • Cele mai bune gadgeturi testate de Business Magazin în 2017 – VIDEO

    SAMSUNG S8

    Primul lucru pe care-l observi la Samsung S8 şi primul lucru menţionat de toată lumea este designul. Pe bună dreptate. Este o operă de artă la acest aspect. Telefonul este îmbrăcat în metal şi sticlă, are colţurile rotunjite, trei butoane pe laterale şi chiar un jack de 3,5 mm pentru căşti. Telefonul este realizat din materiale bune, conferind senzaţia de dispozitiv premium de fiecare dată când este utilizat.

    Displayul telefonului este absolut impresionant şi este o plăcere să te uiţi la filme sau să te joci. Ecranul are rezoluţie nativă Quad HD (2.960 x 1.440 pixeli), este luminos (Samsung susţine o luminozitate de 1.000 niţi) şi poate fi folosit cu uşurinţă în orice situaţie, fie la interior, fie direct în razele soarelui, imaginile rămânând clare şi luminoase.

    S8 face fotografii foarte bune, oferindu-ne imagini clare, cu culori aprinse, poate puţin cam saturate, iar cele realizate în lumină bună arată foarte bine. Pe timp de noapte, imaginile sunt bune şi au puţin zgomot. Focalizarea este aproape instantă şi de cele mai multe ori corectă, însă fotografiile făcute în grabă pot ieşi mişcate sau neclare, chiar şi în lumină naturală.
    Mi-a fost greu să-i găsesc telefonului puncte în minus, singurele inconveniente fiind senzorul de amprentă şi autonomia bateriei, care ar putea fi mai bună.

    CANON EOS M5

    Un mirrorless ce păstrează designul camerelor retro, este mic, încape confortabil în mână şi nu este atât de uşor pe cât te-ai aştepta. Calitatea materialelor de construcţie, deşi nu cea mai înaltă, este una bună şi aparatul nu se simte ieftin. Pe spatele camerei se află un ecran tactil de 8 cm a cărui rezoluţie este una bună, imaginile arătate sunt clare şi saturate şi mai este şi util, atât în timpul fotografierii, cât şi după.

    Fotografiile obţinute au detalii bogate datorită senzorului excelent, imaginile JPG, procesate de software, au culori frumoase, nu prea saturate, iar expunerea automată, de cele mai multe ori, se descurcă bine în a deosebi scenele.

    Ceea ce mi-a plăcut la M5 este faptul că poţi trage de focus unde vrei. Poţi schimba focusul de pe faţa unui subiect pe fundal doar trăgând cu degetul pe ecran. Pentru un efect cinematic reuşit trebuie ca tranziţia de la un plan în ceaţă la unul clar să fie deopotrivă rapidă şi lină.

    În schimb, Canon EOS M5 dezamăgeşte când vine vorba de autonomia bateriei şi este greu de crezut că te poate ţine o zi întreagă atunci când eşti plecat în vacanţă cu aparatul foto de gât.

    Canon EOS M5 este un mirrorless bun pentru pasionaţii de fotografie, însă nu neapărat şi pentru cei interesaţi doar de video; aparatul realizează fotografii foarte bune, dar nu foarte multe, din cauza bateriei ce se consumă la fel de repede ca o bere pe timp de vară.

    E-TWOW BOOSTER PLUS

    Este o trotinetă electrică realizată de un inginer din Craiova şi reprezintă o alternativă viabilă la transportul în comun. Designul este clasic şi e-twow chiar seamănă cu o trotinetă „cu propulsie manuală“, numai că este rapidă foc şi destul de uşoară.

    Booster Plus are o viteză maximă de 30 de kilometri pe oră şi pot să spun clar că este o plăcere absolută să mergi pe Calea Victoriei sau pe bulevardul Kiseleff la asfinţit, cu acceleraţia apăsată la maximum, într-o zi de vară. Viteza este completată de o acceleraţie destul de puternică. De asemenea, cu această trotinetă nu trebuie să-ţi iei avânt înainte pentru a porni motorul, ci este suficient să apeşi pe acceleraţie.

    Un drum de 9 kilometri din Bucureşti pe care l-ai parcurge cu maşina în vreo 25 de minute (fără trafic) şi în cam 45 de minute cu transportul în comun l-am parcurs în 40 de minute cu trotineta, consumându-se cam 30% din baterie.

    Vorbind de baterie, autonomia trotinetei, potrivit producătorului, este de 30 km. Eu am reuşit să parcurg într-o zi 22 km, potrivit Google Maps. Când ajungi acasă sau la birou, o poţi conecta la orice priză şi se încarcă complet în cam două ore. Totuşi, dacă cumva rămâi fără energie, trotineta poate fi folosită în modul clasic şi se poate plia pentru a putea fi transportată astfel.

    SONY XE93

    Un televizor premium ce are un procesor foarte puternic, capabil să redea imagini 4K HDR excelente la o diagonală de 138 cm. Vizionarea unui film sau documentar, filmat în 4K, este o experienţă cinematică: imaginile sunt extrem de clare şi detaliate, culorile vii şi vibrante, iar contrastul bogat.

    Pentru a putea reda imaginile cu fidelitate, televizorul este dotat cu procesorul 4K HDR X1 Extreme, care oferă o experienţă de vizionare 4K HDR bună datorită a trei noi tehnologii: remasterizare HDR bazată pe obiect, super bit mapping 4K HDR şi procesare dublă de baze de date. De asemenea, TV-ul are încorporată tehnologia X-tended Dynamic Range PRO ce îmbunătăţeşte conţinutul HDR şi non-HDR prin amplificare şi reglarea precisă a nivelurilor de iluminare din spate pentru fiecare zonă a ecranului cu un algoritm special.

    Designul este unul slim, iar grosimea ramei este cât două telefoane iPhone puse unul peste celălalt.

    Sony X93E este un TV pe care-l recomand tuturor care vor să se bucure de conţinut 4K. Doar să aibă şi loc adecvat ca să-l monteze.

    IPHONE X

    Apple a venit după mulţi ani cu un nou design pentru telefoanele sale şi astfel compania americană s-a alăturat modei smartphone-urilor cu ecranele întinse până în margini. Noul ecran Retina HD este impresionant, plăcut de privit, culorile sunt redate corect, destul de luminos pentru a putea fi folosit fără probleme în orice situaţie.

    Telefonul arată premium, se simte premium, mai puţin ieşirea din relief a camerei de pe spate. Nu este o alegere foarte inspirată, mie unul nu-mi place, şi nici practică, deoarece dacă foloseşti telefonul în timp ce se află pe masă, se va clătina puţin din cauza camerei.

    Apple a eliminat butonul de home şi astfel te obligă să înveţi gesturi noi de navigare, însă sunt destul de intuitive şi nu cred că vor da bătăi de cap utilizatorilor.

    Telefonul face fotografii bune, iar modul portret realizează imagini foarte bune, fundalul este frumos înceţoşat, iar de cele mai multe ori subiectul este bine delimitat de fundal. Efectele de iluminare din modul portret câteodată aduc îmbunătăţiri semnificative fotografiei, alteori o strică. Depinde mult de lumina în care a fost pozat subiectul şi gustul în materie de imagine al utilizatorului.

    De exemplu, eu am găsit că doar modul de „studio light“ este util, cel de „contour light“ mi se pare că doar înnegreşte subiectul, iar acelora de „stage light“ nu le văd rostul. Probabil că Apple va face îmbunătăţiri legate de acest aspect în viitor.

     

  • 13 ani de Business Magazin: Povestea primilor zece ani ai Business Magazin. Poze şi poveşti cu suflet din redacţie

    (FOTO: o parte a redacţiei Business Magazin din anul 2005)

    Avea un teanc de reviste străine din care fluturau o sumedenie de etichete colorate şi se îngropa în calculator; pentru moment n-am dat importanţă prea mare, pentru că trăiam vremuri interesante la ziar – erau privatizări, se întâmplau lucruri, se mişcau oameni şi companii, chiar dacă cifrele oficiale erau cam mici. Numitorul comun al acelor vremuri era speranţa, venea integrarea în Uniunea Europeană, iar lucrurile părea a se aşeza pe un drum câştigător pentru România.

    Pe urmă a fost, într-o după-amiază, o şedinţă la care am fost întrebat ce cred despre şansele unei noi reviste de business. Am răspuns, superinteligent, „depinde“. Alţii au fost mai îndrăzneţi decât mine şi undeva prin septembrie m-am trezit într-o nouă redacţie, la ultimul etaj al unei clădiri de birouri din Arghezi, în spatele Teatrului Naţional; şef era Laurenţiu Ispir, era şi tipa subţire, o cheamă Mona Dîrţu şi venea de la Iaşi. Cu totul o echipă de circa 15 oameni, care au învăţat, singuri, să croiască o revistă de business altfel decât cele deja existente pe piaţă; curioşii sau cei nostalgici pot vedea câteva documente din acea perioadă: primul flat-plan, o prezentare a retoricii şi conţinutului revistei, o organigramă – un simplu act birocratic, pentru că presa funcţiona pe cu totul alte coordonate în acea vreme, precum şi o programare pentru predarea textelor, un alt exerciţiu oarecum birocratic.

    Acum vine o perioadă blanc, pentru că vreo lună de zile am adunat cât n-am adunat în ultimele trei existenţe, cele 11.734 de pagini care sintetizau declaraţia de avere a statului român. Este vorba de primul subiect de copertă al revistei – „Cât costă România“ – un articol care analiza situaţia domeniului public al statului. Documentele erau în format pdf şi nu am putut găsi nicio soluţie de convertire a lor, aşa că am adunat de mână, împreună cu o colegă, mii şi mii de pagini înţesate cu clădiri, barăci metalice, simple obiecte sau parcuri turistice, de la fructierele şi tablourile din casele de protocol la valorile de inventar ale Casei Poporului (zero lei!), trecând prin estimările peşterii Scărişoara, ale Vulcanilor Noroioşi sau ale Cheilor Bicazului (fiecare câte un leu).

    Cu totul am obţinut în jur de 20 de miliarde de dolari, sumă care pare mare pentru orice pământean obişnuit, dar care nu era decât o ilustrare a modului în care statul îşi privea şi priveşte şi acum averea – pur şi simplu un instrument, ceva de muls. O curiozitate pe care o ţin minte bine: cabina portarului era preţuită în scripte mai mult decât întreg turnul Televiziunii Naţionale; diferenţa are logica ei, pentru că respectiva cabină a fost construită în vremuri inflaţioniste, spre deosebire de clădirea mare, ridicată în perioada comunistă. Şi mai curios este faptul că în prezent un astfel de experiment nu ar mai fi posibil, pentru că respectivele documente au dispărut de pe site-ul Ministerului Finanţelor şi se ascund sub faimoasa informare „pagina in lucru“ de câţiva ani buni. 

    A urmat o perioadă magică; după ani buni de rigoare la agenţia Mediafax şi la Ziarul Financiar, descopeream plăcerea subiectului, a frazei sau a ilustraţiei. În privinţa redacţiei, o să reproduc aici un text pe care l-am scris la sfârşitul anului 2004, care se cheamă „Poză cu suflet“ şi care este ceea ce spune: un instantaneu cu redacţia revistei la finele primului an de existenţă:

    „Lumea mea, o mare parte a timpului, începe cu ecranul monitorului. Pe el curg ştiri, materiale, idei mai bune sau mai rele, scrise, desigur, ceva filmuleţe din acelea haioase primite pe mail, mailuri în sine şi toate trăsnăile care alcătuiesc totul muncii de la revistă.

    Privind pe lângă monitor, primul lucru pe care îl vezi e dezordinea de pe birou, ţigări, monede, hârtiile acelea pe care notezi totdeauna ceva important şi pe care nu le mai citeşti niciodată; e un fel de marcă, sau poate o fi şi zodia de vină. Privind peste monitor ca de după un gard, dau cu ochii de Liviu. Dacă îmi prinde privirea, face un soi de salut al lui, ridică sprâncenele cu un fel de grimasă simpatică; altfel e concentrat. De obicei scrie, şi cred că odată şi odată o să-i spun să nu mai lovească tastele aşa de tare, nu prea cadrează cu firea lui de poet. Lângă el, în stânga, e Vali. El e marţial şi de când i-am dat nişte mp3-uri ascultă muzică şi dă încetişor din cap, în ritm de rock. Lângă Vali, e Ispir. Şi el tot cu căştile, când stă, pentru că e mult mai activ, deh, funcţia. Tot lângă Liviu, dar în dreapta, e prima din cele două Adriane. Despre ea pot să spun că are simţul umorului, zâmbeşte cam la toate bancurile şi mai are în faţă cam toate revistele străine posibile, cele de business. Şi mai la dreapta e Mona; nu o văd direct, dar ştiu că e acolo, pentru că acolo stă cam şase zile pe săptămână. La ea caracteristică e ordinea – hârtii aranjate frumos, dacă vrei să afli în ce stadiu e revista sau unde îţi intră materialul, vezi din prima, şi frumos colorat. Ba mai are şi un soi de planşă cu tot felul de informaţii utile.

    În spatele lor e al doilea rând de calculatoare. Primul de lângă perete e Alex, e grafician, taciturn şi talentat. Cam în spatele lui Liviu stă a doua Adriană, ea scrie bine din prima şi mai e şi tânără speranţă a muzicii, pe bune. A doua Adriană e încadrată de cele două Ioane. Ioana Mihai are pe birou o inimioară roşie pe care scrie ceva, dar nu văd ce, iar Ioana Ursu mă rupe cu mausul ei mişto. Lângă ele e Bogdan, el e una din principalele surse ale noastre de mailuri haioase.

    Chiar lângă mine, în stânga, e Florenţa. Şi ea are simţul umorului şi scrie al naibii de mult. Pe urmă e Raluca, regizor în devenire, care are talentul de a se ocupa de mai multe chestii deodată. Şi în capăt de tot e Călin, care tot face şi desface guverne şi alianţe politice. În dreapta mea, e Adrian, dtp-istul; cred că e pasionat de maşini, sau poate vrea să îşi cumpere. Mai apoi, Crenguţa, cu care am lucrat, într-un fel sau altul, în ultimii zece ani; aşa că acum, câteodată, nici nu mai trebuie să spunem ceva, pentru că deja ştim ce gândeşte celălalt. Şi în capăt de tot e Olga, care poate să mă surprindă mereu cu câte o găselniţă grafică faină.

    Prin tot spaţiul acesta se mai plimbă Laci, fotograful, pe care l-am făcut «paparazzo de dolari» şi care are puterea de a convinge mari business-mani să stea aşa cum vrea el“.

    Un an mai târziu, din echipa de mai sus plecaseră cam jumătate din oameni, şi trebuie să spun că şi în anii următori redacţia a fost suficient de primenită încât să primească periodic un suflu proaspăt, tineresc, dar şi îndeajuns de statornică încât să aibă o continuitate în formă, fond şi abordări. Să traduc: am spus pretenţios că au plecat oameni formidabili şi că au venit oameni la fel de formidabili, în timp ce unii am tot rămas, într-o statornicie nu atât formidabilă, cât durabilă, şi de aici a ieşit spiritul propriu, unic, al revistei.

  • Digital Citizen: ESET Smart Security Premium a fost desemnat “Cel mai bun produs de securitate al anului”

    „Premiile Digital Citizen au fost concepute pentru a ajuta consumatorii să identifice cele mai bune produse antivirus conform nevoilor lor“, a declarat Ciprian Adrian Rusen, Digital Citizen. „ESET Smart Security Premium s-a evidenţiat în faţa concurenţilor săi datorită motorului său antivirus extrem de eficient, datorită impactului său redus asupra sistemului şi protecţiei de top oferite reţelei. Noi credem că asigură cea mai bună experienţă pentru utilizatorii Windows.”

    Motivele pentru care ESET Smart Security Premium a primit premiul Digital Citizen „Cel mai bun produs de securitate al anului“:

    Motor antivirus rapid şi eficient ce oferă protecţie împotriva tuturor tipurilor de malware; lipsesc, aproape în totalitate, efectele negative asupra vitezei şi performanţei computerului; include un modul firewall puternic, care protejează computerul şi dispozitivele împotriva tuturor tipurilor de ameninţări de reţea; interfaţă uşor de utilizat atât de începători, cât şi de către utilizatorii experimentaţi; include instrumente suplimentare utile: control parental, un utilitar pentru criptarea fişierelor şi a unităţilor de stocare externe, un manager de parole care utilizează criptarea AES-256, scut ransomware, protecţie pentru camera web, precum şi protecţie pentru internet banking şi plăţi online.

  • Cum m-am îndrăgostit de o pereche de căşti – VIDEO REVIEW

    Agitaţia din redacţie şi toate vocile s-au topit. De „vină” era tehnologia noise-canceling a căştilor Sony MDR-1000x. Îmi place muzica (cui nu-i place?) şi sunt dependent de căşti pentru naveta zilnică, dar niciodată nu am căutat să investesc prea mult în echipament pentru muzică, însă MDR-1000x m-a făcut să-mi urăsc căştile actuale.

    Sony MDR-1000x este un produs premium cu care japonezii vor să atace segmentul de căşti high-end wireless şi implicit produsele Bose, concurentul numărul unu. Căştile wireless nu mai sunt doar un moft, având în vedere faptul că Apple, unul dintre cei mai mari producători de produse tech, renunţă la portul audio de 3,5 mm în favoarea unor căşti wireless. Pe casca din stânga se află trei butoane şi jackul pentru cablu, iar în dreapta un port pentru încărcare. Glisarea degetelor pe casca din dreapta, în sus sau în jos, este suficientă pentru controlul volumului, iar pentru a pune melodia pe pauză trebuie apăsat de două ori. Controlul este intuitiv, dar necesită puţin exerciţiu.

    MDR-1000x oferă posibilitatea de a controla muzica sau volumul melodiei prin intermediul unor atingeri pe casca din dreapta. Faptul că nu este nevoie de fir şi, în plus, că poţi controla melodiile fără să scoţi din buzunar smartphone-ul îţi dă un sentiment de libertate extraordinar. Sentiment de care te poţi bucura o perioadă îndelungată (producătorul susţine peste 20 de ore de funcţionare). Eu le-am putut folosi o săptămână fără încărcare.

    Nici după ce bateria „moare”, căştile nu devin inutile deoarece pot fi utilizate prin conectarea cablului (dacă nu cumva ai iPhone 7).
    Marele atu al MDR-1000x este tehnologia de anulare a zgomotului ambiental. Chiar şi fără muzică, căştile „îneacă” zgomotele destul de bine, iar odată ce ai şi pornit melodia, sunetele din jur dispar şi mai poţi auzi doar muzica aleasă. Totuşi, dacă nu doreşti o asemenea izolare, există alternative ce permit pătrunderea sunetelor ambientale.

    Pe oriunde am purtat căştile, nu am avut probleme cu zgomotul din jur şi în nicio situaţie nu mi-a fost întreruptă imersiunea în lumea muzicii (indiferent că a fost la metrou, în Piaţa Unirii sau la Universitate). Trebuie menţionat că atunci când MDR-1000X sunt legate prin cablu, anularea zgomotului de fundal nu este la fel de bună.

    O altă caracteristică impresionantă este Personal NC Optimizer, adică un mod prin care căştile calibrează sunetul în funcţie de purtător şi, potrivit Sony, ar lua în considerare forma capului, dacă porţi ochelari (se măreşte spaţiu dintre ureche şi cască) sau dacă ai părul mare. Apeşi pe buton, apoi se aud nişte sunete prin care căştile analizează datele şi ajustează sunetul în mod corespunzător.

    După cum spuneam, controlul prin intermediul gesturilor este binevenit, mai ales faptul că poţi atinge casca cu două degete, apoi muzica este estompată şi poţi vorbi cu cel de lângă tine fără să fii nevoit să-ţi dai jos căştile. Desprinzi mâna de pe cască şi muzica revine. Tot cu ajutorul gesturilor poţi răspunde la telefon, deoarece MDR-1000x are microfoane încorporate atât la interiror, cât şi la exterior. Conversaţiile sunt clare, iar microfonul detectează cu uşurinţă vocea. În general, experienţa utilizării căştilor prin intermediul gesturilor este una satisfăcătoare, având în vedere că uneori produsul interpretează greşit mişcările.

    După cum era de aşteptat, Sony a lucrat din greu la redarea sunetului şi a făcut o treabă excelentă: basul este destul de puternic, dar nu înăbuşă linia melodică. Calitatea sunetului este superbă, sunetul fiind precis, agil şi foarte detaliat, iar atunci când am ascultat melodia „Fantasy” de la The XX cu aceste căşti pe urechi am avut impresia că basul a pătruns în tot corpul, de la degetele de la picioare până-n creştetul capului.

    Designul este premium şi cupele sunt învelite cu o piele sintetică fină ce învăluie urechile. Le-am purtat ore în şir, atât în interior, cât şi afară, şi nu am simţit niciun disconfort. Deşi în construcţia produsului se află în principal plasticul, căştile nu se simt ieftine.

    Acest produs este perfect pentru cei care fac naveta des sau poate călătoresc mult cu avionul şi nu vor să fie deranjaţi. Ce-i drept, căştile nu sunt ieftine, însă dacă aş găsi 400 de dolari uitaţi în buzunarul unor pantaloni mai vechi, m-aş gândi serios la Sony MDR-1000x.

    +noise-canceling excelent
    +calitate foarte bună a sunetului
    +autonomie îndelungată a bateriei
    +design premium; confortabile la purtat

    – controlul prin intermediul gesturilor nu este foarte precis

    CARACTERISTICI:

    Wireless
    Autonomie 20 de ore (NC activat) şi 22 de ore (NC dezactivat)
    Contact cu urechea – over ear
    Impedanţă nominală – 46 ohmi (1kHz) (când se conectează prin cablul pentru căşti cu unitatea pornită), 16 ohmi (1 kHz) (c`nd se conectează prin cablul pentru căşti cu unitatea oprită)
    Lungime cablu – 1,5 m
    Răspuns În frecvenţă – 4 şi 40.000 Hz
    Sensibilitate – 103 dB/mW  (1 kHz) (când se conectează prin cablul pentru căşti cu unitatea pornită), 98 dB/mW (1 kHz) (când se conectează prin cablul pentru căşti cu unitatea oprită)
    Greutate – 275 g (fără cablu)

  • Cele mai bune cărţi de afaceri din 2016

    Vă prezentăm rezumatele celor mai bune cărţi de afaceri publicate în anul 2016, dintre cele recenzate în redacţie.

    Teoria ghionturilor

    Iată o carte care face parte din ceea ce aş numi volume recuperate, asta pentru că „Nudge“ a apărut în urmă cu opt ani, generând – este adevărat, nu singură – chiar o teorie a ghionturilor, valabilă în stiinţele comportamentale, în politică şi în economie. Principalul driver al teoriei a fost British Behaviourial Insights Team, sau Nudge Unit, organizaţie care a avut misiunea de a aplica teoria ghionurilor în politicile guvernamentale şi în servicii, dar şi să reducă cheltuielile bugetare din Marea Britanie. „Nudge“ a generat şi un blog, activ între 2008 şi 2011, şi, cel mai important, a pus umărul la apariţia economiei comportamentale. Cartea este scrisă de Richard Thaler, economist şi profesor de ştiinţe comportamentale în Chicago, şi de Cass Sunstein, profesor de jurisprudenţă la Universitatea din Chicago (ultimul a făcut parte şi din cabinetul preşedintelui Obama). Singura recomandare pe care o pot face este să citiţi cartea, chiar dacă între data scrierii şi cea a apariţiei în limba română lumea a primit câteva ghionturi serioase din partea crizei economice (care, de altfel, sunt analizate într-o oarecare măsură în carte, cel puţin criza imobiliară din 2007 – 2008).

    În esenţă, „Nudge“ dărâmă mitul lui homo economicus, care ia mereu cele mai bune decizii; homo sapiens, insul obişnuit, comite erori pentru că face tot felul de asocieri şi este influenţat şi de contextul social. Sau, altfel spus, oamenii sunt neinformaţi, lipsiţi de voinţă, inconsistenţi şi leneşi, incapabili să reziste în faţa tentaţiilor de astăzi chiar dacă mâine ar fi recompensaţi. Şi reacţionează cumva aiurea: exemplul clasic, folosit în „Nudge“, este cel al muştelor pictate în centrul pisoarelor aflate în aeroportul din Amterdam, care au îmbunătăţit considerabil precizia utilizatorilor, dar şi condiţiile de igienă.

    O istorioară care poate părea uşor trivială, dar care păstrează şi ilustrează cât se poate de bine modul în care trebuie administrate ghionturile: păstrând libertatea alegerii, dar intervenind destul de ferm în actul alegerii, o formă de paternalism soft şi destul de neintruziv. „Lăcomia şi corupţia au contribuit la declanşarea crizei, dar simpla slăbiciune a naturii umane a jucat şi ea un rol esenţial. Nu vom putea să ne apărăm de crize viitoare dacă spumegăm împotriva lăcomiei, a corupţiei şi fărădelegii fără a ne uita în oglindă şi fără a înţelege efectele potenţial devastatoare ale raţionalităţii limitate, ale problemelor de autocontrol şi ale influenţelor sociale“, ne avertizează Thaler şi Sunstein, oamenii care vor să ne aducă aminte că suntem oameni şi ne învaţă să trăim şi să acceptăm asta.

    Romanul finanţelor şi al contabilităţii

    Contabilitatea poate fi pentru muritorii de rând mai înspăimântătoare decât algebra, aşa că în momentul în care cineva vine şi explică, dintr-o perspectivă pragmatică, cu răbdare şi talent, cum trebuie să citeşti un bilanţ sau să interpretezi rapoartele financiare anuale, la ce date trebuie să fii atent şi care este semnificaţia acestora, nu poţi decât să saluţi acest demers.

    Să o salutăm dară pe Tina Celnicu, fost CFO, financiar controller şi treasury manager în multinaţionale şi în companii antreprenoriale, de genul Fiberxnylon, Holcim, Interhome, Diamedix, dar şi consultant de business. Dacă veţi căuta pe internet, veţi găsi recomandări de genul „se citeşte ca o carte poliţistă”, pentru că lucrarea Tinei Celnicu combină seriozitatea expertului cu talentul povestitorului, iar aventura lui Martin, eroul volumului de contabilitate aplicată, în lumea antreprenoriatului are ceva din munca unui detectiv, dar un detectiv căzut pe mâna unui senior înţelept, care îl călăuzeşte în aventura sa. Martin porneşte o mică afacere şi descoperă modul în care trebuie să se ocupe şi să citească cifrele din rapoartele financiare.

    Care este treaba cu pantofii?, veţi întreba. Un pantof este contabilitatea afacerii, iar celălalt este partea de finanţe. „Sunt pantofii aceia pe care ne putem baza, potriviţi pentru şoselele multinaţionalelor, dar şi pentru uliţele neasfaltate ale start-up-urilor. Purtând aceşti pantofi, Martin şi Ariadna, secondaţi de Lucia şi Andrei, au reuşit să călătorască prin lumea afacerilor cu mult mai multă naturaleţe. Ei sunt acum mai dispuşi să pună întrebări despre cifre, mai puţin stânjeniţi de tabele şi formule, mai capabili să vadă businessul pe de-a întregul”, explică Tina la finalul volumului. Tina Celnicu vine cu un demers unic şi special pe piaţa românească, o carte care explică mult mai bine decât un manual tocmai domeniile care par cel mai puţin accesibile din administrarea unei afaceri.

  • 12 ani de afaceri în Business Magazin

    Pe 5 octombrie revista a împlinit 12 ani. În redacţie am primit tort şi mâ gândeam zile trecute ce drum lung am parcurs de la începuturi, când cei pe care îi sunam la telefon ne întrebau: „De la ce magazin aţi spus că sunteţi?“

    Pentru mine, aventura Business Magazin a început în vara lui 2004, cu un telefon de la Laurenţiu Ispir, care a fost primul redactor-şef al revistei şi acum este manager de investiţii la Oresa Ventures. Ne-am întâlnit la Cafeneaua Actorilor, de lângă TNB, am povestit – el ce vrea să facă, eu – ce pot să fac; am fost unul dintre cei 15 oameni care au participat la inventarea revistei, iar apoi la creşterea ei.

    Ziariştii de business au o fixaţie: să afle cifre de la cei cu care vorbesc. Iată câteva despre noi. Lucrăm acum la numărul 584; de tot atâtea ori am reuşit să alcătuim un sumar cu poveşti, ştiri, uneori exclusivităţi, idei mai bune sau mai puţin bune, alteori de-a dreptul extraordinare. Am răsfoit arhiva în decursul anilor de mai multe ori, cel mai recent zilele acestea. Fără excepţie, de fiecare dată mi-am spus: „Ce revistă mişto!“.

    Tot în categoria cifrelor se înscrie şi dimensiunea teancului de reviste în print. Dorin Oancea, care este acum director editorial al Mediafax şi până în această vară a fost, vreme de aproape şapte ani, redactor-şef, al patrulea în linie după Laurenţiu Ispir, Mona Dârţu şi Ionuţ Bonoiu, scria în urmă cu doi ani: „Business Magazin împlineşte 10 ani. Cu acest număr teancul de reviste va ajunge la o înălţime de 196 de centimetri, iar peste alte zece numere, când vom ajunge la numărul 500, vom face fix doi metri, înălţime de baschetbalist. «zece ani?», întreb oarecum mirat, pentru că am amintiri limpezi, clare, despre cum a început şi despre cum a continuat totul“. (Dacă facem regula de trei simplă, pesemne înălţimea teancului se apropie acum
    de 2,5 m.)

    Şi eu am amintiri la fel de clare. Chiar şi despre discuţii purtate de-a lungul anilor, despre interviuri, despre şedinţele la care trebuia să-mi susţin ideile – la fel şi ceilalţi – pentru a ajunge în revistă. Şi despre cei care au fost inima revistei, de-a lungul anilor. Zeci de oameni, pentru a da (nu-i aşa?) un reper în cifre. În caseta redacţională a primului număr erau nu mai puţin de 15 oameni.

    În numai un an aproape jumătate dintre ei plecaseră, iar de-a lungul anilor am avut, apoape mereu, colegi noi, la construcţia revistei au participat redactorii-şefi, de care am amintit deja, dar şi redactorii-şefi adjuncţi Crenguţa Nicolae şi Iuliana Roibu; editorii şi redactorii Răzvan Mureşan, Ioana Ursu, Ionuţ Ancuţescu, Mihai Muşătoiu, Larisa Ghiţulescu, Bogdan Neagu, Florenţa Ghiţă, Cătălin Ştefancu, Ana Răduţă, Anca Arsene-Bărbulescu, Andrei Năstase, Mihai Mitrică, Raluca Badea, Diana Sava, Vali Bârzoi, Liviu Iancu, Aurel Drăgan, Bogdan Pencea, Adriana Todoran, Ileana Ilie, Călin Hera, Adriana Roşoga, Romulus Deac, Alin Fumurescu, Costi Rogozanu, Daniela Penescu, Andreea Ciucă, Roxana Cristea, Laura Culiţă, Dana Bondrescu, Luminiţa Niţoiu, Dan Dragomir şi Adriana Moscu. În egală măsură, art directorul Olga Petroff alături de colegii Gabriela Caletzeanu, Sebastian Nicolae, Cătălin Chirilă şi Alexandru Ciubotaru, care s-au ocupat de imagini şi paginare, au făcut ca Business Magazin să arate aşa cum trebuie să arate o revistă modernă.

    Şi chiar dacă le puteţi vedea numele în caseta redacţională, o să înşir şi aici numele colegilor de acum. Stăm la două rânduri de mese şi îi pot cuprinde dintr-o privire. Georgiana Călin stă în stânga mea, apoi urmează calculatoarele Ioanei Matei, ale Veronicăi Popescu, Roxanei Cârcior, Cameliei Iliescu; în faţa Cameliei stă Bogdan Angheluţă, lângă el Florin Caşotă, iar „cercul“ este închis de George Toader; fac o treabă minunată. Aceştia sunt oamenii.

    Aş mai putea să dau şi alte cifre. De 11 ani publicăm catalogul 100 Tineri manageri de top, produs care este cel mai optimist produs media; de şapte ani, în fiecare toamnă prezentăm 100 Cei mai admiraţi CEO din România, despre care am spus de la bun început că este cel mai subiectiv produs editorial, fiind măsura admiraţiei; de cinci ani publicăm catalogul 200 Cele mai puternice femei din business. Anul acesta ajungem la a treia ediţie a proiectului Cele mai inovatoare companii din România şi la a doua ediţie a proiectului Cele mai promiţătoare start-up-uri. Din 2010 a pornit seria evenimentelor Meet the CEO, ajuns la 54 ediţie, care l-a prezentat în această vară pe Yves Caracatzanis, noul şef al operaţiunilor locale ale Dacia Renault. Merită amintite şi Business Club-urile pe care le organizăm de 12 ani şi galele în cadrul cărora lansăm cataloagele.

    Despre mai multe cifre poate da detalii Cristian Hostiuc, directorul editorial al BM şi ZF, care spunea în cel mai recent editorial: „Având în vedere că durata medie de viaţă a unei firme antreprenoriale din România este de şapte ani, conform datelor BNR, Business Magazin a trecut primul test al timpului, al pieţei, dar în primul rând al cititorilor.

    Revista este un business ca oricare altul, are un buget, un cont de profit şi pierderi, are o organigramă, venituri, cheltuieli, linii de business, are «indirecte», un gross profit şi EBITDA“.

    Din miile de articole pe care le-a prezentat de-a lungul anilor, veţi regăsi în paginile următoare câteva dintre ideile, oamenii, declaraţiile marcante şi fenomenele surprinse de-a lungul anilor. „Cât costă România“, „Generaţia Multitasking“, „România non-stop“, „România fără capete“, „Up-grade de viaţă“, „Primul miliardar român“, „Mai are România clasă de mijloc?“ sunt doar câteva dintre materialele care au apărut pe coperta revistei de-a lungul anilor.

    Am scris despre criză atunci când guvernanţii şi companiile spuneau că România nu va fi afectată de valul de scăderi din toate domeniile. Iar apoi, când pieţele s-au prăbuşit, am ales să scriem despre cei care reuşeau. Pentru a arăta că se poate, pentru a inspira.

    De-a lungul timpului, Business Magazin a spus povestea companiilor şi oamenilor care au influenţat mediul de afaceri din România şi care au păşit peste hotare – fie manageri care au preluat funcţii de management (aşa cum este Călin Drăgan, care conduce Coca-Cola în Japonia), fie a celor care cu produsele şi serviciile lor au plecat să cucerească lumea (aşa cum a făcut Bitdefender).

    Business Magazin a fost şi este un produs ce cultivă normalitatea. Business Magazin a pus în discuţie temele actualităţii şi a găzduit opiniile comunităţii de afaceri. A încercat mereu să aducă politicul cu picioarele pe pământ, a fost o sursă de inspiraţie pentru cei ce vor să realizeze ceva şi să se realizeze. A scris despre tineri antreprenori care au pornit afaceri şi au câştigat bani buni. A scris despre români care conduc afaceri din străinătate şi a scris despre lideri din provincie. A emis previziuni despre cursul leului şi am scris despre bani şi stăpânii acestora.

    Cei 12 ani pe care i-am petrecut în redacţia Business Magazin au reprezentat o perioadă formidabilă şi m-am gândit adeseori că am o slujbă grozavă. Am cunoscut oameni extraordinari – antreprenori sau angajaţi în multinaţionale, care sunt în stare să mute munţii din loc. Am văzut cum economia duduia, cum companiile se întreceau în investiţii, am constatat apoi cum aproape toate multinaţioanele au intrat în silenzio stampa. Când aveau de comunicat creşteri de vânzări, de cifre de afaceri, primeam răspunsurile rapid sau chiar pe loc; criza a schimbat nu numai comportamente de consum, ci şi felul de comunicare. Cel mai adesea companiile au preferat să nu mai vorbească. Deloc. Au trecut ani până când limbile au început să se dezlege iar, şi nici acum apetitul de discuţii nu este la cote similare cu perioada de dinainte de căderea Lehman Brothers.

    12 ani într-o viaţă de om se pot măsura în multe feluri. Un copil născut în 2004 este acum în clasa a patra. Mie mi se pare că revista a depăşit demult şcoala primară, iar faptul că revista Business Magazin există încă în print, după vremuri tumultuoase pentru piaţa media, este o dovadă în acest sens.

    Sunt companii care aniversează 50 sau 100 de ani; pe lângă ele, cei 12 ani de Business Magazin pot părea puţini. Pentru un produs media, mai cu seamă pe piaţa locală, este o validare, o dată în plus, că cititorii şi interlocutorii noştri au nevoie de un astfel de produs.

    12 ani cu Business Magazin. Oamenii pe care am mizat

    Evoluţia economiei în 12 ani de Business Magazin

    Industriile cu cea mai spectaculoasă evoluţie în ultimii 12 ani