Universităţile particulare oferă taxe de şcolarizare ca la stat, în timp ce unele universităţi de stat, cum ar fi cele din Michigan, South Dakota sau Nebraska, îi îmbie pe potenţialii studenţi din alte state cu posibilitatea de a plăti taxe de şcolarizare la fel ca localnicii, adică de două sau chiar trei ori mai mici, scrie Wall Street Journal. Ţinta acestora o reprezintă, bineînţeles, elevii buni, universităţile încercând fie să-i convingă că nu sunt aşa de scumpe cum se credea, fie să obţină o creştere a calităţii studenţilor admişi şi, implicit, a prestigiului instituţiei.
Mihai ŞORA: „Lovitura de stat pe gânduri. (sau cum am bătut măr trei pruni).
Bună dimineaţa, copii!
Pe când şedeam eu, gânditor şi bătăuş, pe un scăunel, mi-am zis: cea mai mare victorie a unui hoţ este să te convingă să furi laolaltă cu el; a unui neom – să devii aprig la omenie; a unui smintit – să-ţi pierzi echilibrul, supleţea, discernământul.
Cea mai mare victorie a unui om fără Dumnezeu este să te facă să huleşti odată cu el.
P.S. A unui om fără umor – să te învârtoşezi când ar trebui să râzi cu gura până la urechi.
„FADERE (Federaţia asociaţiilor de români din Europa) a sesizat în cursul zilei de astăzi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în cazul preotului Ion Croitoru, care într-un discurs public, i-a numit pe românii din diaspora “pleavă”. Prezent la o întâlnire culturala în localitatea Corod, preotul a mai afirmat că plecarea românilor în afara ţării nu ar fi o mare pierdere pentru România pentru că cei din Diaspora ar fi oameni de proastă calitate. Este inacceptabil ca feţele bisericeşti, care ar trebui să propovăduiască pacea şi buna înţelegere între oameni, să incite în mod iresponsabil la ură şi la xenofobie. Credem că rolul preoţilor este mai degrabă de a păstorii cu blândeţe obştea, de a se îngriji de nevoile orfanilor şi ale văduvelor, decât a se transforma în agitatori politici”, au precizat reprezentanţii FADERE, printr-un comunicat de presă.
În sursa citată se mai precizează că FADERE solicită Patriarhiei Române să precizeze „de urgenţă dacă se delimitează de aceste declaraţii publice şi să comunice măsurile concrete pe care le va lua în acest caz”.
În ultimii ani, industria jurnalistică a fost lovită de multe falimente. Ziarele care încă funcţionează a trebuit să treacă prMai peste tot în lume ziarele dispar. Se vorbeşte de extincţia lor, deoarece exodul în masă spre Internet are un efect dramatic asupra tirajelor, care se prăbuşesc. Veniturile din reclame scad. Banii se duc la coloşii internetului Google şi Facebook, acum sursa preferată de ştiri, divertisment şi opinii. Ca să supravieţuiască, jurnalismul de calitate trebuie să se adapteze sau să se reinventeze.
in transformări uneori dramatice şi să facă disponibilizări, în special la birourile din străinătate. De astfel de transformări nu au fost ocolite nici agenţii de ştiri cu greutate, cum este Reuters.
În SUA, numărul jurnaliştilor angajaţi cu normă întreagă a scăzut cu 20% din 2001, după cum remarcă Shashi Tharoor, contributor la The Project Syndicate. Shashi Tharoor este fost subsecretar general al ONU, fost ministru de stat pentru resurse umane şi dezvoltare din India, iar acum parlamentar în cea mai mare democraţie a lumii. În India, ziarele sunt încă o afacere prosperă, spune el.
Însă în Occident, mai multe nume mari şi-au încetat activitatea sau au migrat în online. La urma urmei, asupra spaţiului cibernetic sunt acum aţintite toate privirile. Astfel, alte nume mari, cum ar fi The New York Times, The Washington Post şi The Guardian, din Marea Britanie, şi-au construit o prezenţă masivă pe internet. Se pare că nu este suficient. În cazul The Guardian, site-ul primeşte numărul impresionant de 38 de milioane de vizitatori unici pe zi, în timp ce tirajul ziarului este de numai 200.000 de exemplare. Însă aceşti vizitatori virtuali citesc conţinutul gratuit; prin urmare, The Guardian pierde bani.
The New York Times oferă un număr limitat de accesări gratuite ale materialelor de pe site. The Washington Post face la fel. Mai nou, şi Bloomberg. Cine vrea mai mult trebuie să plătească. The Guardian cere timid contribuţii băneşti. Acestea sunt adaptări ale jurnalismului ca business la noua realitate.
Despre aceste adaptări şi despre viitorul jurnalismului vorbeşte, într-o opinie publicată sub titlul „Un rămas bun jurnalismului la liber” în The Washington Post, jurnalista Megan McArdle: „Bloomberg, fostul meu angajator, se pare că se îndreaptă spre un paywall. Dacă acest lucru se dovedeşte adevărat, nu pot spune că o să fiu surprinsă.
Când am anunţat că părăsesc Bloomberg View pentru secţiunea de opinii a Washington Post în februarie, mulţi dintre cititorii care mă urmăresc de mult timp mi-au reproşat cu blândeţe că mi-am mutat articolele în spatele unei platforme de plată prin abonament. Unii dintre ei nu au fost atât de blânzi. Cum să mă îndepărtez de cititori de genul acesta? Sunt oare atât de arogantă încât să cred că ei ar trebui să plătească pentru privilegiul de a mă citi?
Nu-i puteam învinovăţi că sunt scoşi din sărite; la urma urmei, unii dintre ei mi-au fost cititori fideli de când eram o bloggeriţă tânără. Internetul fără limite mi-a oferit literalmente cariera şi ani de zile am încercat să mă achit pentru acest cadou căutând angajatori care mi-au făcut scriitura gratuită pentru cititori. Chiar credeam în motto-ul că «informaţia vrea să fie liberă».
Dar, când The Washington Post m-a abordat, ajunsesem deja la concluzia că lupta pentru internetul deschis a fost pierdută. Mai devreme sau mai târziu, practic toată lumea din industria media îşi va pune conţinutul în spatele unei platforme de abonamente, al unui paywall. Şi, în general, ar trebui să pariaţi mai degrabă pe «mai devreme» decât pe «mai târziu». Vanity Fair a devenit cea mai recentă dintr-o lungă serie de publicaţii care spun: «Dacă doriţi să ne citiţi, va trebui să vă abonaţi».
După cum a remarcat Jay Rosen, profesor de jurnalism al Universităţii New York, Bloomberg are deja „unul dintre cele mai mari sisteme de plată pentru conţinut inventate vreodată”: terminalele pe care le vinde companiilor financiare la un cost de 20.000 de dolari pe utilizator pe an. Dacă ei mai doresc încă un paywall, ar trebui să fim pesimişti în ceea ce priveşte şansele ca oricine altcineva din afacerile cu ştiri să insiste pe un model cu «conţinut gratuit».
Deci, cum a făcut industria mea ca acest model să funcţioneze atât de mult timp? Răspunsul este că nu a reuşit, motiv pentru care atât de multe ziare şi reviste se luptă să rămână pe linia de plutire şi multe publicaţii web ard grămezi din banii investitorilor în timp ce vânează un model de afaceri viabil. O întrebare mai interesantă este de ce nu am reuşit să-l facem să funcţioneze. Iar răspunsul la această întrebare are de-a face cu structura afacerii media tradiţionale.
Criticii «mass-media mainstream» (sau, dacă preferaţi, ai «mass-media lamestream» – adică una al cărei scop nu este să impresioneze) sunt mulţumiţi să spună că vom fi puşi pe linie moartă de concurenţa din new media. Într-adevăr, în calitate de tânără bloggeriţă aş fi putut chiar eu face câteva astfel de declaraţii. Şi eu, şi acei critici am greşit. Mass-media tradiţională poate supravieţui foarte bine concurenţei pentru cititori. Competiţia pentru publicitate este cea care ne omoară.
Timp de mai bine de un secol, revistele şi ziarele au fost cunoscute sub numele de «piaţă cu două părţi»: v-am vândut abonamente vouă, cititorilor noştri, iar odată ce v-aţi abonat, v-am vândut ochii celor care-şi fac reclamă la noi.
Acest lucru a fost necesar pentru că, fără ca voi să ştiţi, banii obţinuţi de la voi prin abonamente adesea nici măcar nu acoperă costul tipăririi şi livrării ziarelor fizice, din hârtie. Acestea acoperă foarte rar costul ieşirii pe teren şi al scrierii poveştilor tipărite pe acele pagini. Şi probabil aţi fi uimiţi de cât de scump este de pus în ziar o poveste relativ simplă.
Însă şi aşa era bine, deoarece controlam o conductă valoroasă către ochii cititorilor – o conductă prin care cei care doreau să-şi facă publicitate puteau transmite informaţii despre produsele lor. Cititorii primeau jurnalism la preţuri mici, iar clienţii de publicitate aveau ocazia să le spună despre pachetul fantastic de stimulente disponibil cumpărătorilor potriviţi pentru nou-nouţul model Chevy Impala din 1985.
Apoi a venit internetul şi, brusc, noi nu mai aveam monopolul asupra conductei. Oricine poate arunca pe internet o pagină web. Şi în ultimii 20 de ani au apărut atât de multe platforme media online, încât a fost depăşită cererea pentru publicitate.
Companiile care au câştigat această grămadă ca de rugby nu au fost vechile nume cu experienţă îndelungată în a alătura anunţuri cu conţinuturi media atrăgătoare. Nu au câştigat nici măcar noile companii de presă cu brigăzile lor frenetice de tineri angajaţi care produc materiale provocatoare. Companiile care câştigă – mai ales Google şi Facebook – obţin conţinut gratuit de la utilizatorii lor sau de la alte persoane de pe internet. Inclusiv de la noi.
Aducerea coardei cu care altcineva te spânzură nu este, evident, un model de afacere foarte bun. Şi, după cum spune economistul Herb Stein, „Dacă ceva nu poate continua pentru totdeauna, se va opri”. Fie că vom găsi pe altcineva care să plătească pentru ştirile şi opiniile şi caricaturile pe care le consumaţi, fie vom ieşi din afaceri.
Acel cineva nu trebuie să fie cititorul. O parte a jurnalismului poate funcţiona ca un fel de produs de sacrificiu pentru o afacere mai cuprinzătoare sau pentru un alt produs asociat, cum ar fi cărţi sau excursii.
Unele articole de opinie pot fi livrate de oameni care le folosesc ca produse de sacrificiu personale pentru brandurile lor de «lider de opinie» sau de «intelectual public» – sau pur şi simplu să le producă din hobby, pentru a le livra altora. În afara modelului cu «produs de sacrificiu» mai există alte câteva opţiuni: unele articole pot fi finanţate de donatori ca un proiect filantropic; un anumit jurnalism de promovare a produselor de consum poate fi sprijinit prin programe afiliate care oferă recompense pentru vânzarea produselor; iar unele articole pot fi susţinute de «publicitatea nativă» presărată din loc în loc. Este greu să diferenţiezi între aceste soluţii. Toate aceste modele de afaceri pot produce jurnalism bun.
Însă toate aceste strategii au şi defecte. Pentru ca strategia «produsului de sacrificiu» să funcţioneze, este nevoie de un brand prestigios şi cu mare priză la public. Iar în timp ce articolele în genul opiniilor sunt foarte importante, aceasta nu este singurul tip de muncă pe care-l fac jurnaliştii.
Deşi formatorii de opinie sunt cei care se remarcă cel mai repede. Oamenii din mediul academic şi executivii nu se vor da în vânt după reportajele specializate, necesare, dar deloc strălucitoare. Jurnalismul filantropic poate aduce un pic de avânt, dar va fi limitat într-un alt mod: jurnalismul finanţat de donatori tinde să fie în mare parte ideologic, donatorii căutând poveşti care le măgulesc opiniile şi produc un impact politic măsurabil, pe lângă faptul că ţin cititorii informaţii.
O bună parte din acest jurnalism este foarte valoros – dar nu este tot ce ne trebuie. Şi, în ceea ce priveşte ultimele două modele, probabil că nu trebuie să explic ce stimulente periculoase conţin.
Dar dacă nu îţi plac aceste opţiuni, atunci, dragă cititorule, va trebui să oferi mai mult. Din păcate, mulţi dintre voi v-aţi obişnuit cu ideea că ştirile ar trebui să fie gratuite şi vă enervaţi când vi se cere să plătiţi pentru ele.
În momentul de faţă, ca o concesie pentru sentimentele dumneavoastră faţă de acest subiect, majoritatea paywallurilor au şi găuri. Şi da, ştim despre trucurile pe care le folosiţi pentru a trece pe sub aceste platforme de plată. Dar, pe măsură ce tot mai multe publicaţii adoptă accesul la articole contra plată, ar trebui probabil să vă aşteptaţi ca lucrurile să se schimbe. Cu cât va trebui să ne îngrijorăm mai puţin de concurenţa site-urilor gratuite, cu atât va fi mai strict accesul la materialele jurnalistice. (Pentru a lămuri situaţia, acest lucru reflectă opinia mea bazată pe analiza economiei la nivel de industrie şi nu ceva ce-aş putea şti despre strategia de afaceri a angajatorului, actual sau fost.)
Şi acesta va fi un lucru trist, pentru că vechiul internet deschis a fost un dar minunat pentru cititori, o vastă abundenţă de jurnalism măreţ din care ne-am ospătat în ultimele două decenii. Dar există o limită în ceea ce priveşte cât de mult timp putem continua să oferim daruri fără nicio reciprocitate. La sfârşitul zilei, oricât de multă informaţie ar vrea să fie liberă, jurnaliştii va trebui să fie plătiţi.“
În ultimii ani, industria jurnalistică a fost lovită de multe falimente. Ziarele care încă funcţionează a trebuit să treacă prin transformări uneori dramatice şi să facă disponibilizări, în special la birourile din străinătate. De astfel de transformări nu au fost ocolite nici agenţii de ştiri cu greutate, cum este Reuters.
În SUA, numărul jurnaliştilor angajaţi cu normă întreagă a scăzut cu 20% din 2001, după cum remarcă Shashi Tharoor, contributor la The Project Syndicate. Shashi Tharoor este fost subsecretar general al ONU, fost ministru de stat pentru resurse umane şi dezvoltare din India, iar acum parlamentar în cea mai mare democraţie a lumii. În India, ziarele sunt încă o afacere prosperă, spune el.
Însă în Occident, mai multe nume mari şi-au încetat activitatea sau au migrat în online. La urma urmei, asupra spaţiului cibernetic sunt acum aţintite toate privirile. Astfel, alte nume mari, cum ar fi The New York Times, The Washington Post şi The Guardian, din Marea Britanie, şi-au construit o prezenţă masivă pe internet. Se pare că nu este suficient. În cazul The Guardian, site-ul primeşte numărul impresionant de 38 de milioane de vizitatori unici pe zi, în timp ce tirajul ziarului este de numai 200.000 de exemplare. Însă aceşti vizitatori virtuali citesc conţinutul gratuit; prin urmare, The Guardian pierde bani.
The New York Times oferă un număr limitat de accesări gratuite ale materialelor de pe site. The Washington Post face la fel. Mai nou, şi Bloomberg. Cine vrea mai mult trebuie să plătească. The Guardian cere timid contribuţii băneşti. Acestea sunt adaptări ale jurnalismului ca business la noua realitate.
Despre aceste adaptări şi despre viitorul jurnalismului vorbeşte, într-o opinie publicată sub titlul „Un rămas bun jurnalismului la liber” în The Washington Post, jurnalista Megan McArdle: „Bloomberg, fostul meu angajator, se pare că se îndreaptă spre un paywall. Dacă acest lucru se dovedeşte adevărat, nu pot spune că o să fiu surprinsă.
Când am anunţat că părăsesc Bloomberg View pentru secţiunea de opinii a Washington Post în februarie, mulţi dintre cititorii care mă urmăresc de mult timp mi-au reproşat cu blândeţe că mi-am mutat articolele în spatele unei platforme de plată prin abonament. Unii dintre ei nu au fost atât de blânzi. Cum să mă îndepărtez de cititori de genul acesta? Sunt oare atât de arogantă încât să cred că ei ar trebui să plătească pentru privilegiul de a mă citi?
Nu-i puteam învinovăţi că sunt scoşi din sărite; la urma urmei, unii dintre ei mi-au fost cititori fideli de când eram o bloggeriţă tânără. Internetul fără limite mi-a oferit literalmente cariera şi ani de zile am încercat să mă achit pentru acest cadou căutând angajatori care mi-au făcut scriitura gratuită pentru cititori. Chiar credeam în motto-ul că «informaţia vrea să fie liberă».
Dar, când The Washington Post m-a abordat, ajunsesem deja la concluzia că lupta pentru internetul deschis a fost pierdută. Mai devreme sau mai târziu, practic toată lumea din industria media îşi va pune conţinutul în spatele unei platforme de abonamente, al unui paywall. Şi, în general, ar trebui să pariaţi mai degrabă pe «mai devreme» decât pe «mai târziu». Vanity Fair a devenit cea mai recentă dintr-o lungă serie de publicaţii care spun: «Dacă doriţi să ne citiţi, va trebui să vă abonaţi».
După cum a remarcat Jay Rosen, profesor de jurnalism al Universităţii New York, Bloomberg are deja „unul dintre cele mai mari sisteme de plată pentru conţinut inventate vreodată”: terminalele pe care le vinde companiilor financiare la un cost de 20.000 de dolari pe utilizator pe an. Dacă ei mai doresc încă un paywall, ar trebui să fim pesimişti în ceea ce priveşte şansele ca oricine altcineva din afacerile cu ştiri să insiste pe un model cu «conţinut gratuit».
Deci, cum a făcut industria mea ca acest model să funcţioneze atât de mult timp? Răspunsul este că nu a reuşit, motiv pentru care atât de multe ziare şi reviste se luptă să rămână pe linia de plutire şi multe publicaţii web ard grămezi din banii investitorilor în timp ce vânează un model de afaceri viabil. O întrebare mai interesantă este de ce nu am reuşit să-l facem să funcţioneze. Iar răspunsul la această întrebare are de-a face cu structura afacerii media tradiţionale.
Criticii «mass-media mainstream» (sau, dacă preferaţi, ai «mass-media lamestream» – adică una al cărei scop nu este să impresioneze) sunt mulţumiţi să spună că vom fi puşi pe linie moartă de concurenţa din new media. Într-adevăr, în calitate de tânără bloggeriţă aş fi putut chiar eu face câteva astfel de declaraţii. Şi eu, şi acei critici am greşit. Mass-media tradiţională poate supravieţui foarte bine concurenţei pentru cititori. Competiţia pentru publicitate este cea care ne omoară.
Timp de mai bine de un secol, revistele şi ziarele au fost cunoscute sub numele de «piaţă cu două părţi»: v-am vândut abonamente vouă, cititorilor noştri, iar odată ce v-aţi abonat, v-am vândut ochii celor care-şi fac reclamă la noi.
Acest lucru a fost necesar pentru că, fără ca voi să ştiţi, banii obţinuţi de la voi prin abonamente adesea nici măcar nu acoperă costul tipăririi şi livrării ziarelor fizice, din hârtie. Acestea acoperă foarte rar costul ieşirii pe teren şi al scrierii poveştilor tipărite pe acele pagini. Şi probabil aţi fi uimiţi de cât de scump este de pus în ziar o poveste relativ simplă.
Însă şi aşa era bine, deoarece controlam o conductă valoroasă către ochii cititorilor – o conductă prin care cei care doreau să-şi facă publicitate puteau transmite informaţii despre produsele lor. Cititorii primeau jurnalism la preţuri mici, iar clienţii de publicitate aveau ocazia să le spună despre pachetul fantastic de stimulente disponibil cumpărătorilor potriviţi pentru nou-nouţul model Chevy Impala din 1985.
Apoi a venit internetul şi, brusc, noi nu mai aveam monopolul asupra conductei. Oricine poate arunca pe internet o pagină web. Şi în ultimii 20 de ani au apărut atât de multe platforme media online, încât a fost depăşită cererea pentru publicitate.
Companiile care au câştigat această grămadă ca de rugby nu au fost vechile nume cu experienţă îndelungată în a alătura anunţuri cu conţinuturi media atrăgătoare. Nu au câştigat nici măcar noile companii de presă cu brigăzile lor frenetice de tineri angajaţi care produc materiale provocatoare. Companiile care câştigă – mai ales Google şi Facebook – obţin conţinut gratuit de la utilizatorii lor sau de la alte persoane de pe internet. Inclusiv de la noi.
Aducerea coardei cu care altcineva te spânzură nu este, evident, un model de afacere foarte bun. Şi, după cum spune economistul Herb Stein, „Dacă ceva nu poate continua pentru totdeauna, se va opri”. Fie că vom găsi pe altcineva care să plătească pentru ştirile şi opiniile şi caricaturile pe care le consumaţi, fie vom ieşi din afaceri.
Acel cineva nu trebuie să fie cititorul. O parte a jurnalismului poate funcţiona ca un fel de produs de sacrificiu pentru o afacere mai cuprinzătoare sau pentru un alt produs asociat, cum ar fi cărţi sau excursii.
Unele articole de opinie pot fi livrate de oameni care le folosesc ca produse de sacrificiu personale pentru brandurile lor de «lider de opinie» sau de «intelectual public» – sau pur şi simplu să le producă din hobby, pentru a le livra altora. În afara modelului cu «produs de sacrificiu» mai există alte câteva opţiuni: unele articole pot fi finanţate de donatori ca un proiect filantropic; un anumit jurnalism de promovare a produselor de consum poate fi sprijinit prin programe afiliate care oferă recompense pentru vânzarea produselor; iar unele articole pot fi susţinute de «publicitatea nativă» presărată din loc în loc. Este greu să diferenţiezi între aceste soluţii. Toate aceste modele de afaceri pot produce jurnalism bun.
Însă toate aceste strategii au şi defecte. Pentru ca strategia «produsului de sacrificiu» să funcţioneze, este nevoie de un brand prestigios şi cu mare priză la public. Iar în timp ce articolele în genul opiniilor sunt foarte importante, aceasta nu este singurul tip de muncă pe care-l fac jurnaliştii.
Deşi formatorii de opinie sunt cei care se remarcă cel mai repede. Oamenii din mediul academic şi executivii nu se vor da în vânt după reportajele specializate, necesare, dar deloc strălucitoare. Jurnalismul filantropic poate aduce un pic de avânt, dar va fi limitat într-un alt mod: jurnalismul finanţat de donatori tinde să fie în mare parte ideologic, donatorii căutând poveşti care le măgulesc opiniile şi produc un impact politic măsurabil, pe lângă faptul că ţin cititorii informaţii.
O bună parte din acest jurnalism este foarte valoros – dar nu este tot ce ne trebuie. Şi, în ceea ce priveşte ultimele două modele, probabil că nu trebuie să explic ce stimulente periculoase conţin.
Dar dacă nu îţi plac aceste opţiuni, atunci, dragă cititorule, va trebui să oferi mai mult. Din păcate, mulţi dintre voi v-aţi obişnuit cu ideea că ştirile ar trebui să fie gratuite şi vă enervaţi când vi se cere să plătiţi pentru ele.
În momentul de faţă, ca o concesie pentru sentimentele dumneavoastră faţă de acest subiect, majoritatea paywallurilor au şi găuri. Şi da, ştim despre trucurile pe care le folosiţi pentru a trece pe sub aceste platforme de plată. Dar, pe măsură ce tot mai multe publicaţii adoptă accesul la articole contra plată, ar trebui probabil să vă aşteptaţi ca lucrurile să se schimbe. Cu cât va trebui să ne îngrijorăm mai puţin de concurenţa site-urilor gratuite, cu atât va fi mai strict accesul la materialele jurnalistice. (Pentru a lămuri situaţia, acest lucru reflectă opinia mea bazată pe analiza economiei la nivel de industrie şi nu ceva ce-aş putea şti despre strategia de afaceri a angajatorului, actual sau fost.)
Şi acesta va fi un lucru trist, pentru că vechiul internet deschis a fost un dar minunat pentru cititori, o vastă abundenţă de jurnalism măreţ din care ne-am ospătat în ultimele două decenii. Dar există o limită în ceea ce priveşte cât de mult timp putem continua să oferim daruri fără nicio reciprocitate. La sfârşitul zilei, oricât de multă informaţie ar vrea să fie liberă, jurnaliştii va trebui să fie plătiţi.“
Reprezentanţii Youtube vor să crească numărul de reclame în serviciul gratuit, pentru a convinge cât mai mulţi consumatori să plătească pentru un abonament de muzică.
„YouTube va oferi o contragreutate necesară influenţei crescânde a Spotify şi a Apple, care deţin cele mai importante servicii muzicale online şi generează venituri semnificative pentru industrie”, a spus directorul companiei globale de muzică Lyor Cohen, citat de Bloomberg.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro
Duminică, Raed Arafat şi-a manifestat nemulţumirea faţă de reclama agresivă la ţigările electronice, într-o postare pe Facebook:
„Văzând poza recentă a unei staţii de metrou din capitală, împânzită cu reclame care promovează fumatul, nu pot să nu subliniez următoarele aspecte:
În ultimii ani, pe plan mondial, s-a câştigat teren faţă de ofensiva fabricanţilor şi a comercianţilor de tutun. Am reuşit să interzicem reclamă la produsele de tutun şi promovarea acestora în spaţiul public, protejând în mod deosebit copiii şi generaţiile tinere; am reuşit să interzicem fumatul în spaţiile publice, iar directivele Europene continua să apară cu măsuri din ce în ce mai consistente împotriva acestui pericol public.
Reclame agresive pentru „fumatul fără fum”
Din păcate nu putem să nu observăm în ultimele luni revenirea ofensivei mediatice a comercianţilor de tutun prin reclame agresive pentru “fumatul fără fum” folosind sisteme de încălzire a ţigărilor care conţin tutun.
Studiile despre efectele acestui mod de fumat încă sunt la începutul lor iar comercianţii de tutun pretind că acest mod ar fi mai “sănătos” decât fumatul clasic. Chiar dacă ar fi aşa, revenirea la promovarea agresivă a tutunului sub nouă formă de fumat nu va avea impact doar asupra fumătorilor clasici. Promovarea atinge şi copiii şi tinerii care încă nu au început să fumeze iar fumatul, indiferent sub ce formă, este un pericol pentru sănătatea publică şi este pericol pentru orice persoană care îl practică precum şi pentru persoanele din jurul ei. Cu alte cuvinte, asistăm neputincioşi la revenire la o ofensivă similară cu cea din anii 90, înaintea interzicerii promovării tutunului, când promovarea avea ca ţinta tinerii şi copiii care reprezintau viitoarea clinetela a comercianţilor de tutun.