BusinessMagazin

Tag: practica

  • Ministerul Sănătăţii vrea să legifereze practica ilegală a jucătorilor privaţi de a lua bani şi de la Casă, şi de la pacienţi pentru operaţii chirurgicale

    Dacă s-ar aproba, anchetele care au început deja la aceşti operatori privaţi s-ar opri, iar presiunea pe guvernul PSD din partea acestor operatori pentru modificarea legislaţiei este uriaşă. Spitalele private încasează aceşti bani în plus de la pacienţi menţionând în contract „îngrijiri speciale“. În contract nu se menţionează operaţia respectivă. Dacă spitalele private nu iau bani de la Casă, atunci menţionează în contract operaţia respectivă, fiind complet acoperite prin lege.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Turiştii care aleg să muncească în vacanţă

    Pe aceştia din urmă mizează o organizaţie italiană, Messors, care pune turiştii dornici de voluntariat la restaurat opere de artă, scrie Washington Post.

    Înfiinţată de un specialist în conservarea obiectelor de patrimoniu, Toni Creanza, şi soţia sa, Messors organizează sejururi în zona Apulia, turiştii participând la cursuri de istoria artei, iconografie şi analiză tehnică a lucrărilor ce au nevoie de restaurare, în special biserici rupestre din zonă, după care trec la partea practică, sub îndrumarea instructorilor. 

  • Povestea antreprenorului care a inventat produsele folosite astăzi de milioane de şoferi

    John Boyd Dunlop s-a născut pe 5 februarie 1840 în Scoţia, la o fermă din Dreghorn, North Ayrshire. În 1867 s-a mutat în Irlanda, pentru a studia medicina veterinară în cadrul Universităţii din Edinburgh, meserie pe care o practica deja de acasă de peste zece ani. În 1871 s-a căsătorit cu Margaret Stevenson şi au avut împreună un fiu şi o fiică. Pentru o perioadă, a condus o clinică veterinară în localitatea Downpatrick alături de fratele său, James Dunlop.

    În octombrie 1887, folosindu-şi cunoştinţele în lucrul cu cauciucul, John Dunlop a inventat în curtea casei o anvelopă pneumatică pentru tricicleta fiului, care a funcţionat mai bine decât se aşteptase. Ulterior, a îmbunătăţit calitatea acestora şi a fabricat o serie de anvelope mai mari, pentru biciclete. Pe 7 decembrie 1888 Dunlop a obţinut un brevet pentru invenţia sa. Nu ştia însă că un alt scoţian, Robert William Thomson, pantentase deja o anvelopă pneumatică în 1846. Ciclistul Willie Hume a fost primul client al antreprenorului şi cel care a demonstrat calităţile roţilor Dunlop în 1889, când a câştigat şapte curse de biciclete din Irlanda iar mai apoi în Anglia cu o bicicletă dotată cu noile anvelope. Printre cei învinşi în cursă se afla şi fiul preşedintelui Asociaţiei Cicliştilor Irlandezi, Harvey Du Cros, care a întrezărit oportunitatea de a porni un business de succes şi s-a asociat cu Dunlop, punând bazele companiei Pneumatic Tyre and Booth’s Cycle Agency.

    Antreprenorul a fost de acord să îi vândă drepturile asupra invenţiei sale lui Du Cros pentru o sumă de bani nu foarte importantă şi o mică parte din acţiuni.
    La doi ani distanţă însă, Dunlop a fost informat oficial că patentul era invalid deoarece William Thomson patentase deja anvelopa pneumatică în 1846 în Franţa, iar în 1847, în Statele Unite. În 1895 Dunlop s-a retras din companie.

    Un an mai târziu, Du Cros a vândut întregul business omului de afaceri britanic Terah Hooley pentru 3 milioane de lire sterline. Hooley a reorganizat compania şi a vândut-o pentru 5 milioane de lire sterline. Du Cros a rămas însă la conducerea acesteia până la moartea sa. Producţia de anvelope Dunlop pentru automobile a început abia după 1900, când inventatorul era deja retras, iar în 1910 au fost create primele anvelope pentru aeronave.

    Încă din copilărie, Dunlop a aflat că se născuse prematur, cu două luni înainte de termen, aşa că s-a autosugestionat de-a lungul anilor că are o stare de sănătate precară şi a acţionat în consecinţă. Cu toate acestea, nu a avut nicio problemă de sănătate până la vârsta de 81 de ani, când a contactat o răceală şi a murit pe neaşteptate, în Dublin, pe 23 octombrie 1921. Un bulevard din oraşul Campinas din sudul Braziliei a fost numit după el; fabrica de anvelope Dunlop avusese acolo sediul în 1953. În 2005, antreprenorul a fost inclus în Automotive Hall of Fame.

    În 1985 compania a fost fragmentată, dar sub brandul Dunlop s-au produs în continuare anvelope şi alte piese pentru producţia auto, aerospaţială, industrială şi sportivă din întreaga lume. În prezent brandul Dunlop este deţinut majoritar de Goodyear, companie cu venituri anuale de peste 5,3 miliarde de dolari.

  • De ce să construieşti o grădiniţă în mijlocul pădurii?

    Ce rol are educaţia în mijlocul naturii în această ecuaţie a povestit în cadrul celei mai recente ediţii Smart Business Dan Prediger, unul dintre dezvoltatorii proiectului.

    Sediul grădiniţei, un fost conac, se află în pădurea Băneasa, astfel copiii înscrişi acolo îşi petrec toată ziua în natură. Un alt aspect care diferenţiază Karin’s Kids Academy de alte grădiniţe este, potrivit lui Dan Prediger, faptul că s-au concentrat pe un tip de învăţare practică în locul uneia teoretice, cât şi pe stimularea şi dezvoltarea tuturor tipurilor de inteligenţă prin programele lor educaţionale.

    Grădiniţa Karin’s Kids Academy Băneasa a fost deschisă în septembrie 2017, în urma unei investiţii de 4,8 milioane de euro, fiind singura din România cu sediul în pădure. Investiţia a fost făcută de trei oameni de afaceri români: alături de Dan Prediger, s-au aflat şi Florentin Oprea şi Andreea Dumitru, care şi-au propus să dezvolte un sistem educativ centrat pe stimularea şi dezvoltarea inteligenţelor multiple, prin educaţie outdoor.

    Capacitatea grădiniţei este de 125 de copii, iar la finalul anului trecut, numărul celor înscrişi ajunsese la 107. Pentru 2019, şi-au propus să deschidă încă patru clase şi să ajungă la 200 de copii înscrişi.În prezent au 32 de educatoare în grădiniţă; o grupă este construită din trei educatori şi o îngrijitoare, iar la fiecare nivel de vârstă există câte un coordonator. Grădiniţa are însă şi un psiholog, precum şi un director educaţional.

    Cum a ajuns Dan Prediger la acest business?
    Antreprenorul a povestit în cadrul Smart Business că i-a plăcut dintotdeauna să facă afaceri: „Când eram copil, mă duceam şi luam sticle din tot cartierul, le spălam şi le duceam la centrul de colectare a sticlelor şi făceam bani”. Îşi aminteşte că avea 14 ani când a picat regimul comunist în România şi de atunci a început să facă tot felul de lucruri ca să câştige bani: la 17 ani avea un aparat de floricele şi primul angajat, iar la 18 şi-a deschis un centru de pâine în care vindea produsele cumpărate de la o fabrică de pâine. „Întotdeauna mi-a plăcut să dezvolt un business de la început şi să îl văd cum creşte.”

    A studiat ulterior Dreptul, iar după absolvire s-a angajat ca avocat şi a lucrat pentru câteva multinaţionale timp de 10 ani. În 2009 a decis să ia o pauză de la avocatură şi s-a concentrat pe o afacere în Statele Unite, formată dintr-un lanţ de magazine care vindea servicii de telefonie, firma sa fiind un master dealer al primului operator telecom care a introdus internetul 4G acolo. S-a ocupat de acest business timp de cinci ani, până când ajunsese la 16 magazine, 170 de angajaţi, peste 1.200 de dealeri, cu venituri anuale de 6 milioane de dolari. „A fost un business foarte greu, în perioada respectivă dormeam trei ore pe noapte. Este greu să faci afaceri în America, fiindcă nu cunoşti mentalitatea lor, dar am învăţat mult şi am avut oportunitatea de a sta la masă cu oameni care conduceau corporaţii cu 6-7 miliarde de dolari cifră de afaceri anuală”, descrie el experienţa americană.

    Crede că aceasta l-a ajutat să vină cu gândirea de business modelată acolo, iar principala lecţie, dar şi cea mai dureroasă pentru el, a fost că este greşit să porneşti cu o expansiune foarte mare, în contextul în care în Statele Unite pornise cu 10 magazine odată. „Nu ai timp să îţi aduci oameni în companie, pe care să îi pregăteşti şi care să facă lucrurile foarte bine.” De altfel, consideră că şi acum cea mai mare greşeală pe care ar face-o ar fi dacă ar deschide încă două-trei sedii de grădiniţă: Nu ai suficienţi angajaţi buni, iar calitatea scade.
    La afacerea cu grădiniţe a ajuns în urma ideii care s-a născut încă din copilărie pentru el şi sora sa. Mama celor doi, de origine germană, preda această limbă, iar ei au crescut înconjuraţi de copii. Astfel, au decis împreună ca la maturitate să construiască o grădiniţă care să poarte numele mamei – Karin.

    Spune că nu şi-au făcut calcule exacte referitoare la recuperarea investiţiei, dar şi-au fixat un obiectiv de extindere. „Ne-am calculat ce putem face astfel ca în trei ani să avem curajul să mai facem încă un sediu. Deocamdată noi suntem puţin mai sus decât ne-am proiectat, în sensul că avem o notorietate mult mai mare decât ne-am proiectat-o la început datorită faptului că suntem singura grădiniţă din pădure; foarte multă lume a început să vorbească despre noi şi asta ne-a ajutat.”

    În următorii 15 ani şi-au propus să deschidă încă 5 sau 6 sedii de grădiniţă, iar după acest orizont de timp îşi doresc să convingă ministerul şi inspectoratul înspre orientarea către un tip de educaţie bazat pe practică. Din punctul de vedere al antreprenorului, problema principală cu care se confruntă astăzi sistemul educaţional din România se leagă de dublarea volumului de informaţii, iar estimările sunt ca peste ani ritmul dublării informaţiilor să fie mult mai rapid. „Concentrarea de a asimila informaţia nu va avea viitor – trebuie să ne concentrăm pe cât de rapid vor reuşi copiii să facă legături între informaţii; cât de repede se vor adapta la schimbări”, crede Prediger.

    De altfel, Dan Prediger observă cum chiar şi părinţii încearcă să găsească tot felul de activităţi pentru copii, fie din comoditate, fie fiindcă vor ca ei să facă foarte multe lucruri: „Îi duc la trei tipuri de sporturi, apoi o să vadă când ajung la 10 ani că nu mai vor să facă niciun tip de sport şi vor avea o viaţă cât mai sedentară. Din păcate exagerăm foarte mult cu copiii şi încercăm să le oferim prea multe lucruri, când de fapt la vârsta asta au nevoie de joacă şi de dragoste.” Timpul petrecut cu ei trebuie să fie de calitate: „Dacă stai trei ore cu el, dar stai cu ochii în telefon şi el se mişcă în jurul tău, nu este suficient”.  

    Taxele de şcolarizare la Karin’s Kids Academy variază între 700 de euro pentru programul scurt, de până la ora 15, 800 de euro până la ora 17 şi 900 de euro până la ora 18. Taxele includ şi masa, şi taxele administrative, şi toate opţionalele. Spre exemplu, la grupa mare, la programul cel mai lung, sunt 14 cluburi incluse – dans, karate, artă teatrală etc. Profilul părinţilor este al celor cu venituri peste medie.
    Cum se face că taxa e mai mare, pe o lună, la grădiniţă decât taxa pe un an întreg la facultate? „Într-adevăr, taxele la facultate în România sunt ridicol de mici. La grădiniţă sunt destul de mari – chiar şi cea mai ieftină taxă; dacă aduni cât plăteşti într-un an de zile, o să vezi că plăteşti mai mult decât plăteşti la facultate.

    Întotdeauna părintele o să investească foarte mult în copii”, răspunde Prediger. Subliniază însă şi că la o facultate există sute de studenţi care plătesc taxa, în timp ce în grădiniţă este un număr limitat de copii care generează un venit ce trebuie să acopere toate cheltuielile cu personalul. „Într-o facultate sunt sute de studenţi care acoperă salariile pentru 50, 100 de profesori, la noi în grădiniţă sunt 40 de angajaţi la 107 copii, practic avem aproape trei copii per angajat care trebuie să acopere cheltuielile. Sunt grădiniţe care au mers pe ideea de a avea un singur educator la grupă, noi avem trei şi o îngrijitoare şi de aici vine toată diferenţa asta de cheltuială.”

    În ceea ce priveşte faptul că taxele pentru studiile universitare sunt la noi printre cele mai mici din Europa, spune: „Eu cred că mărirea taxei la facultate ar trebui să fie direct proporţională cu mărirea calităţii: dacă la facultăţile din România se va merge pe o învăţare pur teoretică, nu justifici de ce ai încasa mai mulţi bani. În momentul în care programele tale educaţionale se bazează foarte mult pe latură practică, atunci clar şi cheltuielile sunt mai mari şi trebuie să măreşti taxele”. Are şi un exemplu relevant în acest sens: nepotul său, student, îi povesteşte că lucrurile se întâmplă la fel ca în perioada propriilor studii: „Se duc în bancă, notează ce dictează profesorul, trebuie să înveţe, să meargă la cursuri, să ia examenele; atunci când termini facultatea ar trebui să ştii ceva, la noi, când termini facultatea, începi să înveţi să îţi faci meseria, ceea ce nu este OK”.

    În încheierea emisiunii, Prediger răspunde fără ezitare întrebat de deciziile pe care le-ar lua dacă ar fi ministrul educaţiei: „Prima măsură pe care aş lua-o ar fi să înjumătăţim volumul de informaţii transmise în şcoli şi aş face mai multe proiecte practice. Nu este adult performant cel care ştie foarte multă teorie, adultul performant este cel care ştie să lucreze cu oamenii”. 

    Educaţie de inspiraţie americană

    Fondatorii Karin’s Kids Academy au lansat acest proiect şi programele educaţionale ale grădiniţei pornind de la ideea adultului performant. Ce înseamnă un adult performant şi ce a avut adultul performant în copilărie astfel încât să devină performant? „Nu este un adult performant cel care a învăţat 20 de poezii în copilărie şi cel care ştia la vârsta de 4 ani toate animalele de pe planetă; cei care au devenit performanţi au fost cei cărora în copilărie li s-a permis să facă diferite lucruri, să îşi descopere limitele şi să aibă curajul să se implice în anumite proiecte, să nu mai aibă teamă de eşec”, potrivit  lui Dan Prediger. Or asta şi-au propus ei să facă prin programele lor educaţionale – să îi încurajeze pe fiecare dintre copii să facă anumite lucruri, potrivit antreprenorului.
    Acesta a avut anterior o afacere în Statele Unite, astfel copiii săi au petrecut mai mult timp acolo, iar el a observat anumite diferenţe între copiii din România şi cei din America şi nu se referă la gradul de inteligenţă, ci la latura emoţională. „Copiii din America sunt extrem de dezinvolţi, nu au niciun fel de barieră emoţională atunci când discută cu un adult.” Spune că sunt mai mulţi factori care au influenţat acel comportament: faptul că în America un adult se comportă cu copilul cu acelaşi respect cu care s-ar comporta cu un adult, iar în România adulţii au tendinţa să aibă „glumiţe” cu copiii pe care doar adulţii le înţeleg şi pe care copiii le-ar putea interpreta drept jigniri. Apoi, stând de vorbă cu copiii, şi-a dat seama că ei au o gândire extrem de practică: „Ei aveau în minte proiectat ceva real în viaţa reală în legătură cu toate discuţiile pe care le aveai cu ei”. Discutând apoi cu profesorii din America şi-a dat seama că se axează pe educaţia practică şi mai puţin pe educaţia teoretică, pe care sistemul educaţional din România este în continuare orientat. „Ai învăţat ceva, scopul tău este să memorezi ca a doua zi la examen să poţi să scrii tot ce ai memorat.” Prediger a studiat modelul americanilor de predare, ajungând la acest concept de stimulare şi dezvoltare a tuturor tipurilor de inteligenţă.

  • Soluţia celui mai mare lanţ românesc de restaurante pentru găsirea de angajaţi. Investesc în aceasta 350.000 de euro

    City Grill a implementat un sistem pentru a susţine specializarea angajaţilor pe posturi de bucătari sau ospătari.

    Elementul de noutate:

    Academia City Grill îmbină practica directă, în faţa clientului, cu teoria şi practica exersate în clasă şi asigură un program de formare complet.

    Descrierea inovaţiei:

    Grupul City Grill a lansat anul trecut Academia City Grill în scopul pregătirii actualilor şi viitorilor angajaţi ai restaurantelor. Academia City Grill este o instituţie acreditată pentru oferirea cursurilor de ospătar şi bucătar, cu recunoaştere internaţională, dublată de practică. Cursanţii din academie fac practică în restaurantele grupului, dublând astfel valoarea cunoştinţelor acumulate în cursurile teoretice. În cadrul academiei se lucrează în serii de câte 10-20 de oameni. Cursurile se desfăşoară pe o perioadă de patru luni, atât în cazul ospătarilor, cât şi al bucătarilor. Academia City Grill funcţionează ca o şcoală profesională. Ospătarii au cursuri o dată pe săptămână, iar practică în bucătarie de două ori pe săptămână. Investiţia totală pentru cei trei ani de studiu din program se ridică la peste 250.000 euro. Investiţia necesară dezvoltării facilităţilor pentru Academia City Grill ajunge la 100.000 euro.

    Efectele inovaţiei:

    În cadrul Academiei City Grill au suţinut examene deja 100 de persoane care au obtinut diploma de calificare în meseriile de ospătar şi bucătar. De asemenea, un program de învăţământ dual funcţionează din acest an şcolar (septembrie 2018) la Liceul Mihai Bravu din Bucureşti şi implică 54 elevi, a căror şcolarizare este susţinută financiar de Grupul City Grill.
     

    Academia City Grill este unul dintre proiectele incluse în ediţia specială a Business MAGAZIN – CELE MAI INOVATOARE COMPANII DIN ROMÂNIA.

  • Şerban Patriciu, avocat asociat, Patriciu SCA: „Există standarde de piaţă la închirierea spaţiilor de birouri din România?“

    Din păcate, piaţa închirierii de birouri din România nu a atins încă un grad suficient de maturizare pentru a putea vorbi de adevărate standarde de piaţă conturate în mod neechivoc şi acceptate ca atare de către jucătorii de pe piaţă. Piaţa este într-o zonă gri, între începutul preluat ca atare din ţările civilizate, la pachet cu modelele de contracte de sute de pagini, specifice dreptului anglo-saxon, şi perioada de aşezare pe o linie proprie.
    Existenţa unor standarde de piaţă acceptate general ar facilita acest business şi ar aduce beneficii atât proprietarilor de clădiri de birouri cât şi chiriaşilor acestora, multe deal-uri fiind ratate din cauza unor aşteptări nerezonabile ale părţilor.
    Până atunci însă, vă prezint câteva dintre reperele ce pot fi luate în calcul de proprietarii sau potenţialii chiriaşi ai spaţiilor de birouri ce par să se fi cristalizat pe piaţă până în acest moment:

    Acordul
    Ca procedură, prima etapă după contactul iniţial cu reprezentanţii proprietarului clădirii de birouri este semnarea unui acord preliminar neangajant prin care se agreează principalii termeni comerciali (suprafaţă, chirie, durată, facilitaţi etc.). După această etapă, chiriaşii mai sofisticaţi analizează titlul de proprietate asupra imobilului, existenţa certificatului de performanţă energetică şi a autorizaţiilor necesare conform legii (securitate la incendiu, protecţie civilă, funcţionare – după caz şi ISCIR pentru lifturi şi cazane).

    Contractul
    Urmează negocierea şi semnarea contractului de închiriere. Chiriaşul notează apoi contractul de închiriere în cartea funciară a imobilului, se fac măsurarea şi predarea spaţiului închiriat, chiriaşul elaborează planurile de arhitectură şi instalaţii pentru amenajarea spaţiului închiriat şi obţine, după caz, autorizaţia de construire pentru partiţionările interioare, precum şi autorizaţia de securitate la incendiu, dacă este necesar.
    Reperele comerciale şi legale ale unui asemenea contract de închiriere sunt următoarele:
    • Spaţiul: spaţiul închiriabil este format din spaţiul net de birouri la care se adaugă o cotă din spaţiile comune ale clădirii. Această cotă, denumită add-on factor, este calculată ca raport între spaţiile comune ale clădirii şi spaţiul total al clădirii şi variază, de obicei, între 5 si 25%. Se închiriază complementar spaţii de parcare şi spaţii de depozitare.
    • Chiria: este exprimată în mod normal în euro (de regulă între 5 şi 25 euro pe metru pătrat de spaţiu închiriabil), plata fiind făcută lunar, în avans, la cursul de schimb comunicat de către Banca Naţională a României pentru data plăţii. În plus faţă de chirie, se datorează o taxă pe servicii, exprimată de asemenea în euro (între 3 şi 5) pe metru pătrat de spaţiu închiriabil, taxă care cuprinde toate cheltuielile comune ale clădirii (inclusiv asigurarea şi taxele locale aferente clădirii), împărţite pro-rata între chiriaşi şi plătibile la fel şi odată cu chiria. Taxa pe servicii se regularizează anual pe baza cheltuielilor efective, chiriaşii având dreptul să verifice anual calculele proprietarului (sistem open book). De asemenea, chiriaşul va suporta costul utilităţilor consumate în spaţiu care sunt contorizate individual (de obicei electricitate şi apă).
    • Garanţia: chiriaşul constituie o garanţie în favoarea proprietarului, sub forma unei scrisori de garanţie bancară sau a unui depozit, valoarea garanţiei fiind în mod uzual la nivelul a trei luni de chirie şi taxă de servicii.
    • Facilităţi: chiriaşul beneficiază în mod normal de două tipuri de facilităţi din partea proprietarului: o contribuţie pentru lucrările de amenajare (exprimată în euro pe metru pătrat de spaţiu închiriabil, de obicei între 50 şi 150) şi o perioadă de scutire de la plata chiriei (de obicei între 3 şi 9 luni, împărţite pe perioada contractuală).
    • Termen: termenul închirierii este de obicei un termen ferm de minimum 5 ani, chiriaşul având uneori posibilitatea de a denunţa contractul (break option) la/după o anumită perioadă (de obicei minimum 3 ani). Predarea spaţiului către chiriaş se face cu o perioadă (de obicei minimum o lună) înainte de data începerii termenului pentru a permite chiriaşului să amenajeze spaţiul închiriat. Pentru această perioadă nu se datorează chirie, dar se plătesc taxa pe servicii şi utilităţile consumate în spaţiu.
    • Penalităţi: termenul ferm se traduce prin existenţa unor penalităţi datorate proprietarului de către chiriaş în cazul încetării contractului anterior împlinirii termenului (exceptând încetarea din culpa proprietarului), respectiv chiria şi taxa de servicii pe întreg termenul rămas (sau până la prima dată la care chiriaşul putea denunţa contractul). Chiriaşul poate rezilia contractul doar în situaţii strict limitate (de exemplu în cazul în care utilităţile sunt întrerupte pentru mai mult de două săptămâni sau spaţiul este neutilizabil într-un procent de minimum 50% pentru mai mult de o lună).
    • Extindere: uneori, chiriaşul beneficiază de un drept de preferinţă la închirierea spaţiilor adiacente,
    dar acesta se exercită ţinând seama de alte drepturi similare prealabile acordate altor chiriaşi (care au prioritate).
    • Prelungire: prelungirea termenului de închiriere iniţial se face, de obicei, în condiţiile de piaţă de la momentul respectiv şi nu în aceiaşi termeni comerciali.
    • Restituire: restituirea spaţiului închiriat către proprietar se face în mod uzual după înlăturarea amenajării chiriaşului şi curăţarea/repararea spaţiului, proprietarul urmând să predea spaţiul open space noului chiriaş. Costul demolării amenajării chiriaşului şi al efectuării curăţeniei şi a reparaţiilor necesare se ridică în mod normal la jumătate din costul realizării acelor amenajări. Noul chiriaş poate prelua amenajările chiriaşului anterior (de obicei fără vreun cost), preluând în acest mod şi obligaţia de a aduce spaţiul la starea iniţială (open space) la sfârşitul termenului închirierii.
    Piaţa închirierii spaţiilor de birouri se maturizează într-un ritm accelerat, cele de mai sus fiind deja cunoscute şi acceptate de către jucătorii din domeniu. Alte aspecte generează încă discuţii aprinse, dar tendinţa este una pozitivă, piaţa devenind din ce în ce mai matură.

  • Soluţia găsită de români pentru a-şi construi o casă rapid şi cu puţini bani. ”Mi se pare mult mai practică”

    Varianta este aleasă de cei care vor să construiască repede şi cu buget redus.

    Folosite iniţial pe şantier, la câmp sau în zonele calamitate pentru cazarea temporară a sinistraţilor, casele construite din containere s-au înmulţit. Unii îşi amenajează o reşedinţă de vacanţă, alţii se mută permanent în ele, pentru că, spun ei, le oferă tot confortul.

    “Living, un dormitor, o baie şi o bucătărie deschisă în living. Aici este baia: gresie, faianţă, obiecte sanitare, boiler pentru încălzirea apei”, îşi prezintă casa un bărbat care a adoptat această metodă.

    “Mi se pare mult mai practică şi mult mai eficientă, spre deosebire de construcţiile din BCA care pleacă de jos construite, sunt mai grele, trebuie să obţii un proiect, aşa, cele din containere modulare e o cale mai uşoară şi bănuiesc că-s şi mai rezistente la cutremure”, este de părere un alt client.

    Spre deosebire de casele construite din cărămidă şi beton, cele făcute din containere sunt mai ieftine.

    Cele cu suprafaţa de 30 de metri pătraţi, de pildă, costă, în medie, 9000 de euro, în timp ce unele mai mari, care au dormitor, living, bucarie şi baie, ajung la 18000 de euro.

    Containerele sunt folosite şi pentru birouri. În localitatea Dumbrăviţa din Timiş, Poliţia Locală îşi are sediul într-un astfel de imobil.

    “Avem un spaţiu mult mai mare decât biroul obişnuit din cadrul primăriei. Se încălzeşte repede, se răceşte repede, avem toate utilităţile”, explică Claudiu Sperlea, poliţia locală Dumbrăviţa, scrie stirileprotv.ro

  • „Dacă aveam bani, relaţii şi oameni, şi eu făceam afacerea aia“

    Nici nu ştim să punem bine zerourile

    Este a doua companie americană, după Apple, care atinge această capitalizare pe o piaţă bursieră unde încrederea investitorilor în viitor este destul de mare.
    Un trilion de dolari nu este o cifră mare, ci este foarte mare. Amazon a avut în 2017 venituri de 177 de miliarde de dolari, cu un profit brut de 65 de miliarde de dolari şi un profit net de 3 miliarde de dolari.
    În 2004 Amazon a avut vânzări de 6,92 miliarde de dolari, dar la începutul anilor ’90, când a apărut, nimeni nu-şi mai aminteşte ce încasări anuale avea. Amazon s-a listat la bursă în 1997. Ca o comparaţie – disproporţionată –, valoarea de piaţă a celei mai mari companii din România – Petrom – este de 4,7 miliarde de dolari, la venituri anuale de 4,9 miliarde de dolari şi la un profit de 600 de milioane de dolari.
    Jeff Bezos, cel care a creat Amazon, a pornit de la o librărie online şi construit un monstru care înghite totul în jur.
    În România, Amazon are de peste zece ani un centru IT la Iaşi, iar acum deschide un centru în Bucureşti. Încă nu şi-a exprimat interesul pentru piaţa de retail din România, unde eMAG, deţinut de fondul de investiţii sud-african Naspers şi de antreprenorul român Iulian Stanciu, este lider, cu peste 1 miliard de dolari vânzări anuale.
    Până la urmă, Jeff Bezos nici nu a avut o idee genială:
    o librărie online.
    Ce mare idee a fost asta, pentru că oricare dintre noi ar fi putut să o aibă şi chiar am fi putut să facem acelaşi lucru dacă am fi avut bani, dacă am fi avut relaţii, dacă am fi avut oameni, dacă am fi fost americani, dacă băncile ne-ar fi dat bani, dacă statul ne-ar fi ajutat, dacă clienţii ar fi dat buzna.
    Toţi avem idei de business, nu una pe zi ci mai multe, dar niciuna nu ni se pare atât de valoroasă încât să renunţăm la jobul curent, la confortul unui program stabil, la rutina unui salariu lunar plătit la timp, pentru a încerca să vedem dacă suntem în stare să punem în practică ceea ce considerăm noi că ar fi o idee de business.
    Aici se face diferenţa. Nu trebuie să ai o idee genială, ci trebuie să ai o idee pe care să fii în stare să construieşti un business, să o pui în practică şi să o execuţi. Lumea este plină de librării online, aproape aşa a fost şi în anii ’90, când a început Jeff Bezos afacerea Amazon, dar bani au câştigat numai cei care au reuşit să viseze şi să aibă cifre mari, cei care au construit tot sistemul, începând de la prezentare, căutare, referinţe, până la curierul care îţi aduce produsul în casă.
    Dacă ideea unei librării online am fi avut-o cu toţii, mă îndoiesc că logistica din spate ar fi fost în mintea noastră. Asta e şi ideea, să avem o idee dar să o construiască alţii, iar noi să stăm să numărăm banii.

    Cele mai multe afaceri eşuează din cauza execuţiei
    Şi Netflix ar fi fost o idee bună pentru noi, având în vedere că fiecare a traficat casete pe vremea lui Ceauşescu şi a fost un mic distribuitor între apartamente.
    Acum 20 de ani sau acum 10 ani, aproape nimeni nu şi-ar fi pus banii pe Amazon, ci pe Petrom, pentru că, în timp ce retailerul american online îşi număra pierderile, producătorul român de petrol îşi număra sutele de milioane de euro câştig. Dacă ne uităm la cifre, un profit de 3 miliarde de dolari la o capitalizare de 1 trilion de dolari pare un nonsens investiţional.
    În business, rutina execuţiei este totul, chiar şi în condiţiile în care inventezi un produs original. Amazon nu este un producător, ci este un distribuitor care duce marfa din punctul A în punctul B şi face marketing. Nici nu-l interesează cine produce, ci cum produce, asta apropo de faptul că un producător este cel mai important jucător
    într-un lanţ.
    Data viitoare când aveţi idei, luaţi exemplul lui Jeff Bezos. 

  • De ce ardea unul dintre cei mai importanţi producători de haine din lume produse de zeci de milioane de euro în fiecare an

    Producătorul britanic Burberry va renunţa la practica de a arde obiectele nevândute, aşa cum sunt hainele, genţile sau parfumurile.

    Decizia vine ca urmare a valului de critici din partea agenţiilor ecologiste.

    Anul trecut, Burberry a distrus marfă în valoare de aproape 29 de milioane de lire sterline, încercând astfel să îşi protejeze brandul. Compania a susţinut că produsele nevândute ar putea fi recomercializate de terţi la preţuri inferioare, afectând astfel imaginea brandului.

    Reprezentanţii Burberry au anunţat că marfa nevândută va fi de acum reciclată sau donată.

    “Luxul modern implică ideea de responsabilitate faţă de societate şi faţă de mediu”, a declarat celor de la The Guardian Marco Gobbetti, CEO-ul Burberry. Acesta a anunţat şi faptul că Burberry nu va mai folosi blană naturală pentru haine, trecând la blană artificială.

  • Când salariile cresc şi eficienţa scade, e clar că ceva e greşit

    Faptul că bugetarii câştigă mai bine decât angajaţii din companiile private nu e ceva nou, dar decalajul a ajuns la un nivel care ridică mai multe semne de întrebare. În primul rând, cum stau lucrurile în alte ţări? Şi în Marea Britanie, spre exemplu, angajaţii din sectorul public câştigă mai mult decât cei din sectorul privat, dar diferenţa este de 7-8%. În Statele Unite, cei de la privat câştigă ceva mai bine, însă diferenţa e nesemnificativă (sub 1%).

    Bazându-mă pe exemplele de mai sus, aş spune că e o practică normală ca bugetarii să câştige mai bine decât cei de la privat. Şi asta pentru că bugetarii trebuie să faciliteze buna funcţionare a unui sistem bazat pe competitivitate şi care presupune luarea în calcul a performanţelor unei companii la momentul în care se propune grila de salarizare.

    Sună bine, cel puţin la nivel teoretic; problema e că în România teoria nu se prea transformă în practică.

    Mai crede cineva că angajaţii unei instituţii de forţă, ca ANAF, fac toate demersurile pentru ca mediul privat să funcţioneze aşa cum ar trebui? Sau că cei de la Finanţe încearcă să îmbunătăţească actele normative pentru a înlesni munca departamentelor financiare?

    Într-un stat care se poate lăuda cu performanţe economice, aşa cum sunt cele din exemplele de mai sus, mi se pare firesc ca angajaţii din sectorul public să câştige bine, chiar foarte bine. Dar într-un stat în care inflaţia doboară record după record? Într-un stat în care sistemul medical este printre cele mai slabe din Europa? Într-un stat în care Codul fiscal a suferit aproape 300 de modificări anul trecut?

    Veţi spune că vinovaţii sunt doar câţiva, iar deciziile discutabile ale acestora nu ar trebui să se reflecte şi asupra celor din eşaloanele inferioare. De acord, dar bugetari sunt cu toţii, iar salariile celor din primele rânduri sunt cele care ridică în mod semnificativ media.

    Şi dacă tot am abordat subiectul, haideţi să aruncăm o privire de ansamblu şi asupra sistemului de stat: din datele Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici (ANFP) reiese că aproape un sfert dintre cei care muncesc în România activează în sectorul public de stat. Mai exact, în luna mai 2017, potrivit datelor Ministerului Finanţelor Publice, 1.199.145 de persoane lucrau în cadrul instituţiilor şi autorităţilor publice din România. Una din patru angajări în ultimul an a fost la stat, iar presiunea financiară este din ce în ce mai mare – mai mulţi bani pentru salarii, mai mulţi bani pentru pensii speciale şi lista poate continua.

    Merită desigur menţionat şi că judeţele cu cea mai mare pondere a bugetarilor în forţa de muncă sunt şi judeţele cu cele mai slabe performanţe economice. Potrivit unei analize a HotNews, în Vaslui unu din opt angajaţi lucrează la o instituţie de stat (datele sunt valabile pentru 2017); PIB-ul pe cap de locuitor în Vaslui se situa, anul trecut, la 45% din media naţională. Urmează alte judeţe „de vârf“ precum Botoşani, Bacău, Tulcea, Gorj sau Călăraşi, unde cel puţin unu din zece angajaţi e bugetar.

    Sistemul de stat din România este supradimensionat şi asta e principala cauză pentru lipsa de eficienţă a oamenilor care aleg să facă parte din el. Iar faptul că sistemul privat a rămas în urmă cu salariile nu e ceva ce poate fi imputat patronilor sau investitorilor, pentru că este greu să ţii pasul cu nişte măriri aruncate din pix şi care nu au niciun fel de acoperire logică; e o consecinţă a sistemului politic din România. E însă o stare de fapt care nu va ţine la nesfârşit, pentru că economia merge înainte prin competitivitate, nu prin creşterea artificială a puterii de consum pentru o singură categorie socială.