BusinessMagazin

Tag: plecare

  • Cine sunt „ăştia”: Povestea tinerei din România care lucrează la descifrarea misterelor Universului. A plecat din Covasna, iar acum lucrează într-o echipă internaţională de cercetători

    Cătălina Oana Curceanu s-a născut la Braşov, a locuit apoi în copilărie în Covasna, iar liceul şi facultatea le-a terminat la Bucureşti – la Măgurele mai exact – unde a studiat Fizica şi unde a absolvit ca şef de promoţie.

    În urmă cu circa trei decenii a plecat cu o bursă în Italia, unde locuieşte şi astăzi şi unde este prim-cercetător la Institutul Naţional de Fizică Nucleară de lângă Roma. Tot aici, conduce de câţiva ani un grup de cercetare care efectuează experimente în fizica nucleară şi cuantică.

    Din grupul pe care-l conduc fac parte 20 de persoane – cercetători, ingineri, doctoranzi. Nu coordonez un business propriu-zis, ci proiecte fundamentale de cercetare cu o valoare vizibilă – adică aparatele pe care le construim şi folosim – de milioane de euro”, spune cercetătorul român. Însă valoarea reală a ceea ce fac Cătălina Oana Curceanu şi echipa sa este mult mai mare, ţinând cont de faptul că tehnologiile şi metodele pe care le inventează pentru a descoperi cum funcţionează universul ar putea produce în viitor noi tehnologii care ar avea o valoare de business de zeci sau chiar sute de milioane de euro, după cum precizează chiar ea.

    Cum a ajuns Cătălina Oana Curceanu să studieze şi să încerce să înţeleagă universul? E o poveste care începe în copilărie, povesteşte ea.
    „M-am născut la Braşov, însă părinţii s-au mutat când aveam doar câteva luni la Sfântu Gheorghe (judeţul Covasna).” A studiat până în clasa a VIII-a la Sfântu Gheorghe, la actualul Colegiu Naţional  „Mihai Viteazu”, după care liceul l-a făcut la Măgurele, lângă Bucureşti, „la excepţionalul Liceu de Matematică şi Fizică nr. 4 – faimos în toată România întrucât pregătea intens copii din toată ţara în fizică şi matematică de vârf”. Ulterior a studiat fizica la facultatea de la Măgurele, absolvind în 1989 ca şef de promoţie, cu specializarea în fizică nucleară şi fizica particulelor elementare.

    „În 1991 am venit cu o bursă de studiu la institutul de fizică de la Frascati, cel mai mare institut de cercetare italian în fizică nucleară, Laboratori Nazionali di Frascati dell’Istituto Nazionale di Fisica Nucleare (LNF-INFN), în cadrul unui grup care efectua un experiment, OBELIX, la CERN-Geneva.” În acest experiment şi-a realizat teza de doctorat. Între timp, după mai multe concursuri, a ajuns prim-cercetător la LNF-INFN, unde de câţiva ani conduce un grup de cercetare care efectuează experimente în fizică nucleară şi cuantică.

    „Am plecat din ţară în 1991, cu o bursă de studiu în Italia, întrucât mi s-a oferit această posibilitate. Mai mult, în cadrul ştiinţei nu există bariere – întreaga lume este «casa ta».”
    A început cu experimente de fizică nucleară la CERN (Geneva), după care a propus ea însăşi experimente la acceleratorul DAFNE de la Frascati, la laboratorul subteran de la Gran Sasso şi în Japonia, la KEK şi J-PARC.

    „Mi-am făcut propriul grup de cercetare şi am mai multe proiecte finanţate de ministere din Italia, proiecte europene şi internaţionale, în special în cadrul fizicii nucleare şi cuantice.”
    Ţine să precizeze că în cercetarea de vârf, în special în fizică, este absolut normal să pleci din propria ţară, oricare ar fi aceasta. „Am în grupul meu tineri din toată lumea, care lucrează cot la cot pentru a descoperi misterele universului. Faţă de univers, Terra este oricum extrem de mică şi noi, cercetătorii, ne simţim oriunde acasă.”

    Cum arată o zi obişnuită pentru un om care caută să descifreze o serie de secrete care au fascinat dintotdeauna omenirea? Răspunsul e simplu. Nu există o zi obişnuită. „Fiecare zi este altfel întrucât în fiecare zi facem ceva în plus faţă de ieri: o nouă descoperire (mai rar) sau o nouă bucăţică pentru aparatul pe care-l construim pentru a măsura ceva ce nimeni nu a reuşit s-o facă până acum; un nou proces al quarcilor, o nouă proprietate cuantică.”

    Cătălina Oana Curceanu are mai multe proiecte finanţate de statul italian sau de diferite instituţii – StrangeMatter, finanţat de MAECI; SICURA, finanţat de Regione Lazio şi, evident, proiecte finanţate de INFN (institutul pentru care lucrează ca prim-cercetător) –, de Europa şi de instituţii internaţionale (FQXi). „Îmi petrec parte din timp cu procedurile necesare pentru a duce mai departe aceste proiecte, dar şi propun altele pentru viitor.”
    Ceea ce face cercetătoarea româncă împreună cu grupul său sunt proiecte care studiază lumea quarcilor „stranii” la acceleratoarele DAFNE de la Frascati şi J-PARC din Japonia şi eventuale procese care nu sunt prevăzute de actuala mecanică cuantică, la laboratorul subteran de la Gran Sasso şi în cadrul proiectului TEQ.
    „Pe lângă cercetarea de bază, avem şi proiecte care aplică ceea ce învăţăm. Studiem de exemplu quarcii în domeniul social, cum ar fi performanţele detectoarelor de radiaţie extremă ce pot fi folosite în aeroporturi sau în evenimente publice pentru a preveni un eventual atac cu surse nucleare.” Pentru un om obişnuit, munca Cătălinei Oana Curceanu pare mai complicată ca o limbă străină necunoscută, însă de rezultatele ei se bucură direct sau indirect o lume întreagă.
    Cercetătorul român a plecat din ţară acum aproape trei decenii, însă revine frecvent acasă. Mai mult, colaborează cu IFIN-HH – un grup de la institutul de la Măgurele – participând la experimentele pe care aceştia le conduc.
    „E ca şi cum ţara mea – România – este mereu cu mine. În rest, la ora actuală, nu mă gândesc să mă întorc în ţară întrucât am proiecte multe aici în Italia şi în alte laboratoare din lume, pe care vreau să le văd realizate.”
    În viitor nu exclude posibilitatea de a reveni în România – poate cu un proiect de cercetare. Nu taie de pe listă nici alte oportunităţi, cum ar fi cea a antreprenoriatului.
    „Dacă, şi când va fi cazul, voi considera toate posibilităţile – inclusiv aceea de a deveni antreprenor cu proiecte de vârf în domeniul tehnologiilor moderne, precum cele cuantice. Este însă cineva în România gata să investească în aceste proiecte în mod serios?”
    Până atunci, revine periodic în ţară pentru a-şi vizita familia, de care recunoaşte că îi e cel mai dor. Ultima dată a fost în România în aprilie.
    „De când am plecat, în 1991, s-au schimbat atât de multe încât mi-e greu să fac o listă. Cel mai vizibil lucru este că de când am plecat s-a născut o nouă generaţie! La oră actuală, în România, există o nouă populaţie de adulţi care s-a născut după ce am plecat eu din ţară. Viitorul este al lor!”
    Familia Cătălinei Oana Curceanu a rămas în România, mai exact surorile Luminiţa şi Mona, alături de familiile lor. Nepoţii Adina, Eric, Anastasia şi Sara, pe care îi menţionează cercetătorul român, sunt principalul imbold pentru fiecare vizită nouă.
    „Îmi mai este dor câteodată şi de Sfântu Gheorghe şi de centrul Bucureştiului, care, în ciuda aglomeraţiei, îmi place mult. Şi, dacă mă gândesc bine, mi-e dor de un anumit mod de a gândi şi de a vorbi, specific, foarte specific, Ardealului (te gândeşti înainte să vorbeşti – de multe ori te gândeşti de două ori) – este modul care m-a ajutat să devin ceea ce sunt.”
    La polul opus, cel mai puţin dor îi e de cei care vorbesc şi vorbesc, şi se plâng, şi iar vorbesc (de multe ori doar despre bani), de cei care-şi etalează bogăţia cu maşini de lux şi alte obiecte de lux, dar care nu au citit o carte de ani de zile. „Nu mi-e dor nici de «lasă că ne înţelegem noi», de şefii autoritari fără autoritate, de (încă) un mod de gândire tipic anilor ’80 (din secolul trecut! Da, mai există încă!). Nu mi-e dor de cei care «se dau mari» – şi sunt mulţi – mai ales la Bucureşti, de cei fără suflet şi fără idealuri.” Recunoaşte că ar mai fi multe de adăugat, dar se opreşte aici.
    Astfel, dacă ar fi să aleagă doar trei lucruri care ar trebui îmbunătăţite în România, ar merge pe educaţie în toate formele ei. Mai exact, pe o şcoală care să fie preţuită şi respectată, inclusiv prin salarii mai mari, care să-i atragă pe cei mai buni spre cariera de profesor. „E necesar respectul pentru şcoală şi educaţie – începând de la politicieni. Sunt necesare investiţiile în şcoala publică.”
    Cercetătorul român vorbeşte apoi despre utilitatea unor investiţii mai mari în cercetare şi atragerea cercetătorilor străini în România. Pentru acest lucru trebuie să existe şi un sistem de selecţionare a proiectelor în care să fie implicate comisii internaţionale prestigioase care să aleagă cele mai competitive idei.
    „Nu în ultimul rând, trebuie să existe o alianţă între industrie şi cercetare, între dezvoltarea tehnologică şi cercetare – cu posibilitatea de a inventa, breveta şi aplica invenţiile, cu oferte avantajoase pentru tineri.”
    Pentru că viitorul e al lor, al celor tineri!

  • Cine sunt „ăştia”: profesorul român care predă la Oxford o disciplină de care puţini au auzit: „De fiecare dată când mă întorc în ţară, descopăr lucruri bune”

    Marius Turda este membru al Facultăţii de Istorie a Universităţii Oxford – una dintre cele mai vechi şi prestigioase din lume. De anul trecut este şi profesor al Universităţii Oxford Brookes după ce, timp de 14 ani, a trecut – în cadrul aceleiaşi universităţi – prin toate etapele profesionale tipice disciplinei. Dar, înainte de a ajunge aici, în călătoria sa profesională el a avut mai multe „staţii”. A plecat din Maramureş, s-a oprit în Baia Mare, apoi Bucureşti, Budapesta şi ulterior la Londra, înainte de a se stabili într-un orăşel britanic cunoscut dincolo de toate pentru universităţile sale de prestigiu care au dat lumii unii dintre cei mai cunoscuţi politicieni, antreprenori şi executivi.

    „M-am născut şi am copilărit în Maramureş. Şcoala generală şi liceul le-am absolvit la Baia Mare, iar în 1992 am plecat la Bucureşti pentru studiile universitare, pe care le-am făcut la Facultatea de Istorie”, povesteşte Marius Turda. În 1994 a mers la Budapesta cu o bursă de cercetare care i-a facilitat contactul cu o serie de istorici maghiari de la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe Maghiare. „Aceştia m-au ajutat cu sfaturi profesionale în privinţa subiectelor de cercetare care mă interesau şi, poate şi mai important, m-au îndemnat să citesc şi să cunosc tradiţiile istoriografice maghiare.”

    Acest lucru a contat foarte mult în formarea sa profesională pentru că a putut să înţeleagă morfologia internă a două culturi, aparent opuse, cea română şi cea maghiară, după cum spune chiar el. După ce a terminat studiile de masterat şi doctorat, în 2002, a predat timp de un an la Londra, pentru ca apoi, în 2003, să primească o bursă post-doctorală de trei ani care l-a dus în Oxford şi care, în acelaşi timp, i-a oferit şansa să se ocupe de un domeniu complet nou, şi anume istoria medicinei – în sensul larg.

    „Aceasta este perioada când subiectele pentru care am devenit cunoscut pe plan profesional, mai ales istoria eugenismului şi a biopoliticii, au căpătat un contur clar.”

    Eugenismul este, conform definiţiei din DEX, o teorie care susţine ideea inegalităţii biologice şi intelectuale a raselor umane, care sunt împărţite în inferioare şi superioare.

    Conform altor definiţii, eugenismul este o teorie care urmăreşte îmbunătăţirea biologică (genetică) şi socială a populaţiei. Scopul ei principal este acela de a încuraja reproducerea indivizilor sănătoşi şi respectiv de a descuraja reproducerea celor consideraţi a fi „bolnavi.

    Termenul modern – eugenism (eugenics) – a fost propus de englezul Francis Galton în 1883. În perioada interbelică, mai ales, eugenismul a devenit partea principală a unei agende biopolitice mai largi, care includea, pe lângă controlul reproducţiei, şi igiena rasială, igiena socială, sănătatea publică şi planificarea familială, cercetarea rasială a minorităţilor sociale şi etnice, precum şi sterilizarea şi eutanasierea acestora. În secolul al XX-lea, eugenismul a creat un discurs ştiinţific cu scopul specific de a îmbunătăţi calităţile biologice ale populaţiei şi de a-i proteja sănătatea.

    Pe de altă parte, biopolitica se referă, potrivit DEX, la studiul influenţei factorilor biologici asupra politicii. Pentru Iuliu Moldovan, medic român şi membru corespondent al Academiei Române în 1920, biopolitica (titlul cărţii scrise de el în 1926) însemna politica naţională a unui stat care controlează şi administrează organismul etnic al naţiunii. În prima jumătate a secolului al XX-lea, biopolitica şi eugenismul au primit un larg şi entuziast sprijin din partea a numeroşi oameni de ştiinţă şi politicieni. La rândul său, Marius Turda a scris o serie de cărţi şi lucrări precum Eugenics and Nation in Early Twentieth Century Hungary, Crafting Humans: From Genesis to Genetics and Beyond, Religion, Evolution and Heredity sau Teleology and Modernity.

    Cum a ajuns Marius Turda să studieze şi să predea eugenismul şi biopolitica? „Am plecat din ţară în 1997, când am primit o bursă de masterat la Universitatea Centrală Europeană din Budapesta. Motivul (pentru care am plecat – n.red.) a fost dorinţa de a studia, dar a contat şi situaţia dificilă din România, atât în domeniul universitar, cât şi social şi economic.”

    Astăzi românul este membru al Facultăţii de Istorie a Universităţii Oxford – una dintre cele mai vechi şi prestigioase din lume – unde a organizat numeroase seminarii şi conferinţe în ultimii 15 ani. În 2012 şi 2013 a fost directorul Institutului Cantemir de la aceeaşi universitate, pe care de altfel tot el l-a fondat.
    „Din 2004 am început să predau şi la Universitatea Oxford Brookes, unde am trecut prin toate etapele profesionale tipice disciplinei, devenind profesor deplin în 2018. Tot la Universistatea Oxford Brookes am creat în 2006 Grupul pentru Studierea Rasei şi a Eugenismului, iar din 2015 conduc Centrul de Umanităţi Medicale la aceeaşi universitate.”

    Oxford Brookes, universitatea unde predă Marius Turda, are o istorie de circa 150 de ani, primele informaţii despre această şcoală publică datând de la 1865. La momentul acela se înfiinţa Oxford School of Art, o precursoare a celei care în 1992 a primit statutul de universitate şi şi-a luat numele de Oxford Brookes în memoria fostului său conducător John Henry Brookes. Prin comparaţie, University of Oxford (al cărei membru al Facultăţii de Istorie este Marius Turda) are o istorie de aproape un mileniu.

    Ce presupune jobul actual al profesorului român? „Predau la anii I, II şi III, precum şi la programul de masterat.” La această muncă se adaugă scrisul şi cercetarea, precum şi socializarea academică pe care o presupune jobul său. „O zi obişnuită conţine combinaţia între viaţă de familie, discuţiile cu studenţii şi pregătirea prelegerilor.”

    Recunoaşte că nu se gândeşte să se întoarcă în România, ba chiar afirmă că a luat această decizie acum mai multă vreme. Totuşi, vine des atât din motive profesionale, cât şi de familie.

    De altfel, cel mai dor îi e de oameni, de părinţi şi de prieteni, pe când cel mai puţin duce lipsa sistemului de transport, mai ales a trenurilor. „La fel (de puţin dor îmi e – n.red.) şi de căminele studenţeşti din Bucureşti în care am stat în anii ’90.” Ultima dată a fost în România în luna mai, la Cluj-Napoca, unde a adus expoziţia Ştiinţă şi Etnicitate II: Biopolitică şi Eugenism în România, 1920-1944, care acum poate fi văzută atât la Muzeul Minovici din Bucureşti, cât şi la Facultatea de Sociologie din Cluj. „De fiecare dată când mă întorc în ţară, descopăr lucruri bune şi mai ales întâlnesc oameni care fac lucruri minunate, în ciuda dificultăţilor administrative, politice sau economice. Mentalitatea oamenilor s-a schimbat foarte mult.”

    În contextul actual, consideră că dacă ar fi să aleagă trei lucruri care ar trebui îmbunătăţite la România, ar merge pe educaţie, corectitudine profesională şi respectul faţă de celălalt.

    „Spre exemplu, traficul este mai redus în România comparabil cu Anglia, însă este mult mai dezorganizat şi periculos. Cafeaua este la fel de bună, însă scena culinară cred că este mai diversă şi mai atractivă în Londra decât în Bucureşti sau Cluj, de exemplu.”

    Iar dacă totuşi ar fi să revină definitiv, i-ar plăcea să o facă din postura de antreprenor: „Mi-ar plăcea să deschid un restaurant, gătitul fiind una dintre pasiunile mele”. 

  • Cine sunt „ăştia”: Povestea românului care şi-a construit o carieră în arhitectură la New York

    Arhitectul Mihai Radu a plecat din România acum aproape patru decenii, cu destinaţia New York. Cu multă muncă şi un dram de noroc, a reuşit să îşi construiască în oraşul care nu doarme niciodată o carieră în arhitectură, deşi atunci când plecase din ţară era abia anul II la facultate.

    Mihai Radu a lucrat alături de unul dintre cei mai mari arhitecţi ai lumii – I.M. Pei –, dar şi în cadrul unor birouri care au pus pe scena mondială proiecte comerciale, de office sau rezidenţiale menite să schimbe faţa locurilor care le găzduiesc. După o vreme însă, a decis că nu e suficient, aşa că şi-a deschis propriul lui birou de arhitectură în Marele Măr. Acum, amprenta sa stă pe clădiri desenate pentru ONU, universitatea NYU sau Banca Mondială, biroul de arhitectură ce poartă numele fondatorului având an de an circa 40 de proiecte. Deşi îşi promisese că nu o va face, mai târziu s-a întors – parţial – acasă, la Bucureşti, unde a deschis un alt birou. Ia în calcul să revină definitiv în România?

    „Soţia şi copiii mei locuiesc în SUA, aşa că nu ar fi un gând realist să mă întorc definitiv în România.” Totuşi, vine aici frecvent, o dată la câteva luni vizitează biroul de la Bucureşti. „Sunt în contact permanent cu România. Planurile mele de viitor arată cam aşa: după ce copiii mei vor fi terminat studiile universitare vom veni să petrecem câteva luni pe an în România.”

    Mihai Radu a plecat din ţară în 1981, când era student în anul II la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu. A petrecut patru luni la Roma, perioadă în care a aşteptat viza de Statele Unite, iar următoarea oprire a fost New York.

    „În primele luni am făcut tot felul de joburi, timp în care, în paralel, îmi pregăteam portofoliul şi îmi căutam de lucru în domeniul arhitecturii.” Ca în orice în viaţă, norocul a jucat un rol important pentru el. Nu la multă vreme după ce a ajuns în SUA, un prieten i-a spus să meargă la etajul al 9-lea al clădirii de la adresa Madison Avenue 600, unde urma să aibă interviu cu un arhitect.

    „Când uşile s-au deschis, am văzut că în faţa mea stătea înscris logo-ul I.M. Pei Architects. Nu am găsit curajul să cobor din lift, aşa că uşile s-au închis şi am plecat mai departe către etajele superioare.” A verificat încă o dată adresa şi a văzut că de fapt ajunsese bine, acolo unde trebuia.

    „Nu-mi venea însă să cred că urma să mă întâlnesc şi să am interviu cu I.M. Pei, un arhitect cunoscut la nivel internaţional.” Şi totuşi, interviul a decurs bine şi l-au angajat.

    Arhitectul chinezo-american – care a decedat în primăvara acestui an la vârsta de 98 de ani – este cunoscut pentru că a creionat piramida de sticlă din faţa muzeului Luvru (o lucrare controversată la vremea respectivă, în anii ’80), dar şi Muzeul de Artă Islamică din Qatar şi multe altele. De altfel, în 1983 el a câştigat premiul Pritzker, echivalentul Nobelului în arhitectură.

    „Am lucrat pentru el timp de şapte ani, am lucrat pentru proiecte precum Muzeul Luvru (piramida de sticlă – n.red.), New York City Convention Center şi câteva clădiri de birouri din New York şi Los Angeles. În perioada aceea mi-am şi finalizat studiile de arhitectură la Institutul Pratt.”

    După anii pe care i-a petrecut alături de Pei, Mihai Radu a decis că e momentul să câştige mai mulţi bani, aşa că a ales să se mute la un birou corporate de mari dimensiuni, mai exact SHC Architects, unde a devenit associate partner şi unde a lucrat la un proiect major din Londra, numit Spitalfields Market (o piaţă de mari dimensiuni). După aproximativ patru ani a făcut o nouă mutare în carieră, a schimbat biroul cu Richard Meier Architects şi astfel a revenit la Paris pentru a lucra la sediul central al televiziunii Canal+. A urmat apoi un proiect la Haga. „Ajunsesem într-un moment al carierei în care am cosiderat că am lucrat prea mult pentru alte birouri de arhitectură – faimoase sau nu – aşa că mi-am deschis propriul meu business. Am creionat proiecte majore, dar am făcut şi renovări de apartamente.” Încet, dar sigur, biroul a crescut şi a ajuns să fie implicat în lucrări de top, spune fondatorul său. „În ultimii 20 de ani am construit proiecte în America de Nord şi de Sud, în Europa sau Africa.”

    În 1997, Mihai Radu a deschis propriul birou de arhitectură, împreună cu un partener. Îşi pierduse entuziasmul şi interesul să lucreze pentru marii jucători din domeniu, spune el. Simţea la momentul acela că meseria de arhitect presupune să te implici în toate aspectele profesiei şi nu doar să faci design. „Aveam nevoie de ceva captivant şi care să mă stimuleze ca arhitect şi cred că nimic nu e mai potrivit decât să îţi deschizi un business în domeniu atunci când nu ai nicio pregătire să faci asta.”

    Din păcate, munca în birourile de arhitectură de renume nu e suficientă pentru a te pregăti pentru ce urmează când îţi lansezi propriul business, povesteşte românul.

    La început a fost dificil, dar ca orice în viaţă, cu cât exersezi şi cu cât faci lucrurile mai bine, cu atât începi să te pricepi mai bine. „Pentru noi, lucrurile au început să funcţioneze când am început să câştigăm proiecte mai mari, mai interesante.”

    De-a lungul anilor biroul de arhitectură Mihai Radu Architects a reuşit să adune în portofoliu proiecte variate, de la construcţii noi la design de interior.

    „Realizăm mai bine de 40 de lucrări pe an. În Statele Unite am lucrat pentru Dow Jones, ONU, Coca-Cola/Vitamin Water, universitatea NYU, World Monuments Fund, Banca Mondială şi alţii.”

    În România, printre cele mai importante proiecte se numără complexul Băneasa din nordul Capitalei, Muzeul Brâncuşi (casa-muzeu), lucrarea de restaurare a monumentelor lui Brâncuşi de la Târgu-Jiu, Piteşti Business Center şi Ştefan Cel Mare Building (a dezvoltatorului imobiliar Forte Partners). „Tot noi ne-am ocupat de realizarea planului pentru centrul oraşului Sibiu.”

    Jobul actual al lui Mihai Radu e divizat astfel: 60% reprezintă activităţile de marketing şi zona administrativă şi doar 40% este partea de design. „De regulă ajung la birou în jurul orei 10 şi încep să ţip la angajaţi. Glumesc!” Dimineaţa are de regulă întâlniri cu diferiţi clienţi. Apoi, după prânz discută cu angajaţii despre design sau alte probleme legate de birou. Abia apoi începe munca de arhitect. „După ora 6 continui să fac design, dar în compania unui trabuc şi a unei licori aromate cu multe grade.”

    În prezent arhitectul român are birouri la New York şi la Bucureşti, iar numărul de angajaţi variază între 15 şi 30 în funcţie de mediul economic de la un moment dat. Astfel, Mihai Radu s-a întors în ţară deşi jurase că nu o va face. „Am plecat din România în 1981 pentru că mă săturasem să îngheţ de frig în apartamentul unde locuiam şi mă săturasem să fac muncă de voluntariat. Glumesc (parţial – n.red.). De fapt am plecat pentru că nu vedeam un viitor în România lui Ceauşescu.” Dacă cineva i-ar fi spus că în nici zece ani liderii de atunci urma să fie împuşcaţi i-ar fi replicat că e nebun. Un alt motiv pentru care a plecat a fost acela că acasă, zilnic, familia sa primea în vizită artişti care veneau să stea la un pahar de vorbă cu tatăl său şi care se plângeau de faptul că geniul lor nu era recunoscut din cauza regimului. Ironia face că mulţi dintre acei artişti au avut ocazia să plece şi totuşi mereu s-au întors, explică el. „Eu nu puteam înţelege acest raţionament, aşa că mi-am spus că trebuie să plec şi să nu mă mai întorc. Am vrut să pot să spun – pe patul morţii – că am făcut tot ce am putut fără să încerc să găsesc scuze pentru eşecurile mele. Pentru a sumariza totul într-un mod mai puţin poetic, voiam să pot fi liber să fac tot ce îmi doream.”

    Acum însă, vine în România frecvent, chiar la fiecare lună şi jumătate sau la două luni. „Aşa că nu pot spune că s-au schimbat multe de la ultima mea vizită. Dacă ne gândim la cât s-a schimbat România de când am plecat prima dată, atunci răspunsul meu este mult şi în bine.”
    Când vine vorba de acasă, cel mai dor din România îi e de sarmale, zice el râzând. De fapt îi e dor de bucuria de a trăi a românilor, de simţul umorului şi de creativitatea oamenilor de aici. Plus că de fiecare dată când îi e dor de sarmale le mănâncă chiar la New York.

    „Pentru iubitorii de gastronomie, New Yorkul este tărâmul tuturor posibilităţilor. Poţi mânca orice îţi doreşti, de la hotdogi Nathan la o cină într-un restaurant cu 3 stele Michelin (maximul posibil – n.red.).” Poţi mânca ceva diferit în fiecare zi la New York, de la preparatele gastronomiei franţuzeşti la mâncare etiopiană.

    „O dată pe lună, când merg la masă cu câţiva colegi expaţi, alegem un local românesc – Romanian Garden – unde ne delectăm cu sarmale, ardei umpluţi şi papanaşi cu dulceaţă de vişine.”

    Când vine vorba de cafea, New Yorkul nu stă la fel de bine ca în cazul gastronomiei. Oraşul este acasă pentru Starbucks, care este a doua cea mai supraevaluată şi scumpă cafea din lume, după Kopi Luwak (în cazul acesteia din urmă, boabele de cafea sunt înghiţite şi digerate de un civet – un animal care a fost asemănat cu o pisică –, iar apoi sunt pregătite de cunoscători), în opinia arhitectului român. „Eu personal prefer localurile intime din Little Italy sau dinerurile tradiţionale care oferă cafea la pachet. Nu cred că am mai băut de ani de zile o cafea de la Starbucks.” Pe piaţa din România Starbucks este lider cu câteva zeci de cafenele. Numărul brandurilor internaţionale nu este foarte mare pe acest segment de piaţă pe plan local, însă pofta pentru cafea şi pentru ieşit în oraş a românilor din marile urbe i-a convins pe mulţi antreprenori tineri să deschidă în ultimii ani zeci de mici cafenele de specialitate, aşa că piaţa se diversifică.

    Există totuşi şi un aspect în privinţa căruia New Yorkul şi Bucureştiul se aseamănă, în opinia lui Mihai Radu: traficul este la fel de aglomerat. Avantajul este că peste ocean transportul public este bine pus la punct şi ai opţiuni pentru a evita traficul.

    „Dacă ar fi să aleg trei lucruri care ar trebui îmbunătăţite în România aş începe clar cu birocraţia. Ar trebui să se renunţe la sisteme complicate de PUZ, PUD sau CU. Departamentele locale de planificare urbană trebuie să aibă o coerenţă în gândire.” Numărul de aprobări şi avize necesare pentru clădiri ar trebui redus sau procesul ar trebui centralizat pentru a putea obţine mai multe documente mai repede. În unele cazuri trebuie să aştepţi luni de zile pentru unele avize şi nici nu le poţi primi pe toate odată, adaugă el. Opinia sa este împărtăşită de altfel de mai mulţi investitori din imobiliare, retail şi nu numai, care afirmă că de multe ori termenul anunţat pentru un proiect este dat peste cap de întârzierea aprobărilor.

    „Construcţia oricărui nou proiect presupune mult timp pierdut cu birocraţia. E ridicol să dureze la fel de mult timp să iei aprobările şi să construieşti. E ceva fundamental greşit aici. A, şi încă ceva de care nu mi-e dor este văicăreala, românii se plâng mult şi sunt cunoscuţi pentru asta.”

    Totuşi, arhitectul Mihai Radu consideră că România are un potenţial uriaş ce poate fi exploatat, dar pentru asta trebuie să reuşim să ţinem acasă talentele, trebuie ca economia să le ofere oamenilor buni mai multe oportunităţi pentru a avea succes la ei acasă. Atunci nu ar mai avea motive să plece în Europa de Vest. „Eu personal nu văd că Europa de Vest se îndreaptă într-o direcţie îmbucurătoare. Pentru generaţia tânără, viitorul este acasă”, conchide el.

  • Românul care a decis să plece din ţară la 16 ani, după o vacanţă în Grecia. A început cu un post de chelner într-o cafenea, iar acum conduce o companie răspândită în trei ţări

    Ionuţ Eriksen a plecat din ţară pentru prima dată atunci când avea 16 ani. O vacanţă în însorita Grecie avea să schimbe totul şi avea să-l poarte în diferite colţuri de lume pe cel care este astăzi CEO şi Managing Director al Eurodent, un lanţ de clinici stomatologice originar din Norvegia, dar extins şi în Ungaria şi în Danemarca.

    „Am plecat la 16 ani (din ţară – n.red.) în Grecia, într-o vacanţă care a schimbat tot. Acolo am realizat că a venit momentul să încep o viaţă nouă fără să mă mai uit în urmă”, povesteşte chiar el. Şi-a continuat studiile, dar a şi lucrat ca ospătar într-o cafenea pentru a-şi asigura strictul necesar. După aceea, destinul a făcut să ajungă în Norvegia, după cum îşi aminteşte executivul român, unde şi-a continuat studiile universitare la Oslo.
    „După înscrierea la Facultatea de Finanţe din Oslo, am urmat ca un curs firesc un masterat londonez, iar la sfârşitul anului 2005 am preluat postul de controlor financiar la compania de curierat şi logistică DHL.” După doar câteva luni a preluat însă o nouă poziţie, tot în Norvegia, conform profilului său de pe reţeaua de socializare de business LinkedIn. „Următoarea provocare a fost responsabilitatea financiară pentru construirea firmei de telefonie mobilă Lebara.” După alţi doi ani, a schimbat din nou domeniul şi a dat telecomul pe media, mai exact s-a angajat în cadrul uneia dintre cele mai mari edituri scandinave, Aschehoug, fondată în 1872. Aici a preluat poziţia de manager al departamentului financiar, după cum spune chiar el. „Acesta a fost impulsul care m-a determinat să-mi deschid şi firmă proprie de consultanţă, ce poartă numele de Eriksen Consulting. Actualul proiect de suflet, Eurodent, a intrat în viaţa mea după cinci ani de editură (în 2012 – n.red.).” Îşi aminteşte că atunci când a acceptat poziţia actuală – de CEO şi MD –, compania avea două clinici, ajungând astăzi la şapte unităţi, amplasate în Oslo, Bergen, Alta şi Trondheim în Norvegia, precum şi în Copenhaga (Danemarca) şi Budapesta (Ungaria), cu un total de peste 100 de angajaţi.
    „La scurt timp după angajare au urmat astfel investiţii în domeniul construcţiilor, imobiliarelor şi recrutării de forţă de muncă.” În paralel cu poziţia în cadrul Eurodent, Ionuţ Eriksen este şi preşedinte al Camerei de Comerţ Norvegiano-Române. „Am un regim de viaţă foarte strict şi cu reguli bine definite şi nici nu aş putea altfel pentru că în orice business, de la un anumit nivel în sus, concurenţa este acerbă. Ca CEO pe liniile de business şi ca preşedinte al Camerei de Comerţ Norvegiano-Române, factorul decizional şi delegările sunt cele mai importante: cum, când, unde, de ce.”
    Astfel, programul executivului român începe în fiecare dimineaţă la ora 8:00 şi se termină uneori şi noaptea foarte târziu. „Motivaţia însă e mai importantă decât numărul de ore de muncă, mai ales atunci când dezvolţi un business şi vrei să rămâi în top, plus că eu cred foarte mult şi în puterea exemplului.” 
    Uitându-se în urmă, recunoaşte că nu a cochetat niciodată până acum cu ideea de a se întoarce în ţară. Şi totuşi, admite că preferă să nu zică niciodată „niciodată“. Mai mult, vine des acasă, deşi acasă e pentru el acum în trei ţări diferite.
    „Am urmat un parcurs ascendent şi în ceea ce priveşte proiectul de suflet ce uneşte România şi Norvegia, Camera de Comerţ Norvegiano-Română.” A început ca membru în board, apoi a ajuns vicepreşedinte şi acum preşedinte. „E ocazia mea de a promova România, aşa cum m-au învăţat anii de business: pragmatic şi eficient şi nu în ultimul rând cu încăpăţânarea unui originar născut aici care încă vede potenţialul ţării natale.” 
    Când vine vorba de standardul ridicat de viaţă, de curăţenie, de sistemul educaţional sau de transportul în comun, Norvegia este un exemplu înalt funcţional, crede Ionuţ Eriksen. Pe de altă parte, ce au în comun cele două ţări în acest moment este frumuseţea incredibilă a naturii.
    „Cu toate astea, nu am pierdut speranţa că se pot face lucruri şi în România, la standarde europene. Cu seriozitate maximă şi muncă foarte multă se poate ajunge în top. România încă are oameni incredibili, trebuie doar să le dăm o şansă să lucreze, un mediu sigur şi mai ales locul pe care îl merită, astfel încât să poată face lucrurile să meargă.” 
    Dacă ar fi să aleagă trei lucruri care ar trebui îmbunătăţite în România ar începe cu faptul că locuitorii sunt încă deficitari la capitolul punctualitate. Totodată, este nevoie de infrastructură dar şi de digitalizarea masivă a tuturor entităţilor de stat, a serviciilor publice, indiferent cum se numesc în România: de la birouri de taxe şi impozite la evidenţa populaţiei, sistemul de pensii, înregistrările oricărui tip de firmă.
    De altfel, cel mai puţin dor din România îi este de birocraţia excesivă, ce duce la o ineficienţă maximă. Tot pe aceeaşi listă aminteşte infrastructura subdezvoltată. La polul opus, cel mai dor îi e de mama sa şi de câteva dintre felurile de mâncare gătite de ea.
    În ceea ce priveşte o comparaţie între cele două ţări la nivel culinar, Ionuţ Eriksen începe cu cafeaua. „Ador cappuccino, care este asemănător la gust şi aromă în România şi în Norvegia. Despre scena culinară însă, aş dori să specific un detaliu care vorbeşte de la sine: Norvegia are cinci medaliaţi cu aur, trei medaliaţi cu argint şi trei medaliaţi cu bronz la Bocuse d’Or (una dintre cele mai importante competiţii culinare din lume – n.red.).” După Franţa – ţara unde are loc an de an acest concurs – Norvegia deţine locul 2 ca număr de medalii, adaugă el.
    Deşi Norvegia îi oferă varietate şi preparate culinare pe gustul său, mâncarea pregătită de mama sa rămâne pe lista lucrurilor de care îi e dor când vine vorba de România. Un motiv în plus să revină mai des. „În acest moment, datorită Camerei de Comerţ Norvegiano-Române, care a funcţionat ca un catalizator pentru relaţiile de afaceri dintre cele două ţări, s-au intensificat şi proiectele de cooperare ale companiilor române şi norvegiene. Într-un fel, consider că deja m-am întors şi sper ca munca depusă în cadrul Camerei să facă diferenţa”, conchide el.

  • McDonald`s îl dă afară pe directorul de resurse umane la doar o zi după ce l-a concediat pe CEO-ul Steve Easterbrook

    Şeful pe resurse umane al McDonald`s, David Fairhurst, este al doilea executiv al gigantului care pleacă din companie după ce lanţul de fast-food l-a concediat pe CEO-ul Steve Easterbrook, pentru că a întreţinut relaţii amoroase cu o angajată – încălcând politicile companiei.

    Pleacarea lui David Fairhurst, care a fost numit chief people officer de către Easterbrook în 2015, a fost confirmată pentru FT de surse din piaţă. Compania nu a comentat.   

    McDonald`s a anunţat duminică plecarea lui Steve Easterbrook susţinând că aceasta a „violat politicile companiei şi a demonstrat o judecată precară prin implicarea în relaţii amoroase consensuale cu o angajată”.

    Cu toate acestea, compania a anunţat luni că tratează problema ca pe o terminare de contract „fără cauză exacta”, ceea ce îi permite lui Easterbrook să primească mai multe beneficii de plecare – dacă este de accord să nu lucreze la rivali precum Burger King şi Starbucks pentru următorii doi ani, sau să comenteze compania McDonald`s pe Twitter sau Facebook.

    Compania a agreat să îi plătească lui Easterbrook salariul pe şase luni şi îi permite să îşi vândă majoritatea acţiunilor şi să exercite opţiunile acordate.

    Pachetul de exit include jumătate din salariul lui de bază pe şase luni de 1,34 milioane dolari, ceea ce înseamnă că el va pleca cu peste 650.000 de dolari.

    Potrivit unor documente înregistrate la Securities and Exchange Comission (SEC), autoritatea de supraveghere financiară din SUA, Easterbrook nu are voie să scrie o carte despre companie sau să ofere interviuri legate de timpul său la conducerea companiei, în următorii cinci ani, fără acordul McDonald`s.

     

  • Proiectul de 3,6 mil. dolari care vrea să scoată România din anonimat la unul dintre cele mai mari târguri de turism din lume

    Apa, ca brand de ţară. Este ideea de la care a plecat echipa de arhitecţi care pregăteşte pavilionul României pentru evenimentul Expo Dubai 2020, expoziţia mondială care va aduce în acelaşi loc aproape 200 de ţări. Cu un buget de 3,6 milioane de dolari, biroul de arhitectură Cumulus creionează un proiect care vrea să scoată România din anonimat, la unul dintre cele mai mari târguri de turism din lume.

    „Pavilionul se aşază pe o oglindă de apă, anunţând elementul natural principal ce va fi regăsit în interior”, explică Eliza Yokina, senior partner al biroului de arhitectură Cumulus şi unul dintre autorii proiectului, alături de Adrian Soare şi Andrei Cumpănăşoiu. Echipa îi reuneşte şi pe Otilia Mihalache-Fiastru, în rolul de graphic designer, şi Teodor Frolu – curator. Iniţiativa arhitecţilor care gestionează prezenţa României la Expo Dubai vine şi în contextul în care se invocă problema protejării mediului, resursele de apă fiind una dintre cele mai dezbătute probleme. Cu 2.500 de izvoare şi 60% din apele minerale din Europa, România este unul dintre statele cu cele mai bogate resurse subterane de apă.

    Tema aleasă de Cumulus pentru Expo Dubai 2020 poartă numele „Noua natură” şi vizează revizuirea atenţiei pe care lumea o acordă resurselor în general – şi a celor de apă în special – şi relaţiei cu natura.
    „Forma pavilionului caută să transmită ideea unui echilibru fragil, ca expresie a unui «no returning point» în care se află natura, în momentul de faţă, ca efect al activităţilor omeneşti”, mai spune Eliza Yokina.
    Biroul de arhitectură Cumulus a fost desemnat responsabil de proiectarea pavilionului României la expoziţia mondială Expo Dubai 2020 în urma unui concurs organizat de Ministerul Afacerilor Externe, în parteneriat cu Ordinul Arhitecţilor din România.
    Pavilionul României se va desfăşura pe o suprafaţă de aproximativ 1.500 de metri pătraţi, într-un spaţiu public central. La interior, finisajele sunt pe bază de ceramică, piatră (tip terazzo), metal, fetru şi lemn, însă elementul central rămâne apa, o resursă a cărei valoare vor arhitecţii să o evidenţieze prin acest concept. Pavilionul va fi compus din patru semicercuri, care simbolizează câte un microunivers pentru patru piloni ai România – deja existenţi sau necesari să se dezvolte: natura, tradiţia, educaţia şi tehnologia.
    „La parter, se află zona de primire în pavilion, Expoziţia Izvoarelor din România, waterbarul H2RO, zona de scenă şi manifestări artistice, accesul către etajele superioare, precum şi funcţiuni conexe cerute prin temă. Spaţiul va găzdui şi expoziţiile temporare”, adaugă Eliza Yokina.
    Primul etaj va fi dedicat expoziţiilor permanente, iar cel de-al doilea – zonei diplomatice şi de business, constând în lounge, terasă, spaţii pentru birouri şi două săli de conferinţă, ce pot fi unite pentru evenimentele de amploare.
    „Structura şi materialele de construcţie a pavilionului sunt concepute astfel încât acesta să poată fi integral dezasamblat şi reasamblat pentru repatriere. Pavilionul repatriat va putea fi inserat atât într-un cadru natural, cât şi într-unul urban.”
    Propunerea arhitecţilor de la Cumulus este ca, după încheierea expoziţiei din Dubai, pavilionul să fie adus în România şi transformat în Muzeul Copiilor, sub numele New Nature, acelaşi care defineşte şi conceptul prezenţei României în Dubai. Spaţiul ar urma aşadar să fie un centru de experimente şi de învăţare pentru copii şi tineri, căpătând valenţe didactice.
    „Născută la ţară, România a rămas una dintre cele mai longevive societăţi rurale şi agrare din Uniunea Europeană, fiind legată organic, prin istoria sa socială, culturală şi economică, de natură. Ne propunem ca, în secţiunea dedicată naturii din cadrul Pavilionul României la Dubai, prin instalaţii digitale, să prezentăm Delta Dunării, însă dintr-un unghi inedit: Delta Dunării ca «laborator» al lui Antipa, marele cercetător care, în urmă cu exact 100 de ani, a derulat studii ştiinţifice în Deltă, cu rezultate devenite, mai apoi, modele de bune practici în întreaga lume”, se arată în descrierea conceptului expoziţional.
    Pentru a vorbi şi mai clar despre apă, arhitecţii de la Cumulus au gândit un bar de apă sub numele H2RO, unde vizitatorii vor putea participa la degustări cu ajutorul somelierilor de apă. La final, apa îmbuteliată în ambalaje de sticlă se va vinde cu brandul pavilionului românesc.
    „În momentul de faţă, finalizăm conceptul, urmând proiectul tehnic de execuţie şi autorizarea. Pavilionul trebuie să fie gata în vara lui 2020, astfel încât să fie deschis pe 20 octombrie 2020, odată cu deschiderea oficială a expoziţiei”, spune Eliza Yokina. 

    Ce este Expo Dubai 2020
    ∆ Expoziţia mondială Expo Dubai 2020 va avea loc în perioada 20 octombrie 2020 – 10 aprilie 2021, timp în care pavilioanele ţărilor participante vor fi prezente în cel mai mare oraş din Emiratele Arabe Unite, ca o carte de vizită pentru străini.
    ∆ Tema din 2020 a expoziţiei – care are loc odată la cinci ani – este „Connecting Minds, Creating the Future” (Conectând minţile, creăm viitorul – trad.) şi scoate în evidenţă nevoia globală de colaborare în vederea schimbării.
    ∆ Expoziţii globale de acest tip au loc o dată la cinci ani şi durează câte şase luni.  Ediţia anterioară din 2015, a avut loc la Milano. De-a lungul timpului, aceste evenimente au fost şi prilejuri de lansare a unor invenţii devenite populare în toată lumea, precum telefonul (Philadelphia, 1876), cornetul de îngheţată (St. Louis, 1904) sau ecranele tip touchscreen (Knoxville, în 1982).
    ∆ Expo Dubai 2020 va fi prima ediţie găzduită de zona Orientului Mijlociu, Africa şi Asia de Sud. Aşteptările pentru Expo 2020 includ un număr de 25 de milioane de vizitatori, iar 70% dintre vizitatori ar urma să vină din afara Emiratelor Arabe Unite. Până acum, 190 de ţări au confirmat participarea la evenimentul de anul viitor.
    ∆ Locul de desfăşurare a expoziţiei va fi în zona de sud a oraşului, în apropierea aeroportului internaţional Al Maktoum (cunoscut şi ca Dubai World Center). Pentru Expo Dubai 2020, va fi construită o staţie specială de metrou, de unde vor putea pleca 36.000 de pasageri pe oră.
    ∆ Un bilet de acces pentru o singură zi la Expo Dubai costă 120 de dirhami (30 de euro), iar un abonament pentru trei zile – 260 de dirhami (64 de euro), potrivit datelor de pe site-ul Expo Dubai 2020.

  • Opinie Petru Păcuraru, fondator al Human Performance Development International (companie de consultanţă şi strategie în resurse umane): „Ce-am avut şi ce-am pierdut”

    „Am izbucnit în râs, dar vocea era foarte serioasă de partea cealaltă. Aşa am făcut: m-am dus la ei la birou, unde doamna directoare care mă sunase, vădit agitată, îmi zice că nu ştie ce să mai facă, pentru că oamenii pleacă, care cum poate, mai ales cei pe care îi recrutează acum, şi s-a gândit că sigur sunt nişte probleme legate de management.
    „- Luna trecută, am angajat 12 oameni, toţi tineri. Mai sunt patru, iar în fiecare săptămână ne pleacă din ei. Dar ştiţi ce e curios, zice ea, toţi spun că e în regulă, că salariul e bun, condiţiile sunt bune, şi apoi dispar. Nici nu ne mai completează interviul de ieşire, nici badge-ul nu-l mai aduc.”
    Dacă ar fi singura organizaţie în care se întâmplă asta, aş zice că e ceva fundamental greşit acolo, dar se întâmplă la toţi marii angajatori. Fie că recunosc, fie că nu.
    „Ce-am avut şi ce-am pierdut” ar zice un angajat care la scurt timp după ce şi-a consumat rezervorul de optimism, decide să plece mâncând pământul din acea organizaţie.
    Cele mai mirate sprâncene sunt ale doamnelor şi domnişoarelor de la departamentul de resurse umane, în special recrutare, care efectiv nu înţeleg cum cineva poate veni pentru câteva zile, să zică ce bine e la ei, şi pe urmă să nu mai răspundă la telefon două zile. Şi dacă înainte era o situaţie de povestit, acum e una comună.
    Oamenii pleacă din organizaţii mai uşor decât oricând. Iar cei mai mulţi pleacă exact la început, cand recrutorii răsuflă uşuraţi că au mai ocupat un post.
    Se întâmplă şi în companiile de IT, unde autonomia şi salariile sunt atât de mari, că îţi vine să îţi dai demisia din funcţia de parlamentar şi să devii manager de proiect. Aşadar, tendinţa este una generalizată, mai accentuată în unele industrii, însă nicidecum izolată.
    Iar întrebarea de 1.000 de puncte şi de teribil de mulţi euro este: de ce? De ce ne pleacă oamenii imediat după angajare?
    Un răspuns foarte la îndemână stă în teoria butonului de lift. Aţi observat unde este amplasat butonul de lift? Exact la înălţimea perfectă ca să faci cel mai mic efort pentru a-l apăsa. Dacă ar fi mai sus sau mai jos, efortul ar fi mai mare, aşadar e perfect acolo unde este. Ceea ce defineşte o caracteristică în psihologia maselor, şi anume că ne place să nu facem efort, vrem ca totul să fie la o scurtă mişcare distanţă de noi. Din acest motiv, tehnologia avansează prin accesibilitate, nu doar prin performanţă. Cu alte cuvinte, o aplicaţie performantă, dar greu accesibilă va putea fi uşor detronată de una nu atât de performantă, dar uşor de folosit.
    Oamenii se angajează şi le este greu să înveţe CE au de făcut, CUM au de făcut şi DE CE au de făcut ceea ce au de făcut. Dacă le spune un manual, nu înseamnă că au şi înţeles sau au învăţat.
    Am văzut manuale de 200 de pagini şi mai mult, cu proceduri, cu sisteme şi verificări, validări şi certificări, dar nu era mai nimic despre motivul pentru care fac asta. Surprinzător este că acele companii care comunică mai abitir brandul de anagajator sunt cele care pierd cei mai mulţi oameni imediat după angajare, tocmai pentru că ceea ce este comunicat nu este ceea ce se regăseşte în organizaţie. Noii angajaţi vin să schimbe lumea, că aşa scria în reclama din ziar, iar pe partea cealaltă aduc cafea unei doamne sclifosite şi încearcă să se împrietenească cu cine trebuie, ca să avanseze în carieră. Asta dacă rămân în organizaţie.
    Oamenii au nevoie să înveţe uşor ce au de făcut, răbdarea e foarte scumpă. Dacă reuşesc să îşi dea seama rapid de cum îşi pot folosi abilităţile personale în locul de muncă respectiv, stau şi cresc. Dacă nu, zappează printre joburi, că au de unde alege.
    Cultura autoritară şi bazată pe politici interne de „Spune-mi cu cine eşti prieten, ca să îţi spun dacă o să avansezi în carieră” nu ţine oamenii în organizaţie. Cel puţin nu pe cei tineri, care nu prea percutează la teama de autoritatea şefului cel mare. Pentru ei, raportul de inferioritate este suficient de demotivant încât să se apuce de altceva.
    Şi, în final, toţi suntem aici pentru evoluţie. Fie că eşti un şef mic şi vrei să fii un şef mare, fie eşti un asistent de fotograf şi vrei să devii fotograf. Dacă nu e foarte evident pentru toţi cum poţi să creşti şi unde vei putea ajunge, lipsa perspectivei este demotivantă.
    Un plan de carieră bine pus la punct, în care să înţelegi unde vei ajunge, când şi cum, un leadership corect şi autentic, în care să nu te simţi inferior, o inducţie eficientă, din care oamenii să poată învăţa ce au de făcut şi să formeze comunităţi de noi angajaţi care să se susţină unii pe ceilalţi, ar trebui să fie suficiente cât să nu trebuiască să mă mai sune doamna director. Cel puţin nu cu problema aceasta.

  • De ce pleacă românii din ţară? O întrebare la care statul român eşuează să răspundă sau chiar să o adreseze

    Peste un sfert de milion de oameni au emigrat din România şi în 2018, arată datele de la Statistică. Statul român eşuează să răspundă sau chiar să îşi pună  întrebarea „De ce pleacă românii?” Salariile din Occident reprezintă cel mai la îndemână răspuns, dar dacă problema este mai profundă? Dacă mergi la medic şi pune un diagnostic greşit, cum poţi spera la un tratament corespunzător?

    Salariile au urcat cu un ritm de peste 18%, economia a crescut, salariul mediu net a depăşit de ceva timp pragul de 3.000 de lei, dar au plecat mai mulţi oameni din România cu aproape 10% în 2018 faţă de 2017. În construcţii se câştigă decent în România în momentul de faţă, dar angajatorii aduc vietnamezi, pentru că nu au altă variantă. În schimb, Occidentul este plin de români care lucrează în construcţii.

    Nu mai este vorba de salarii, românii nu mai au încredere în statul român, nu mai cred că acesta îi poate oferi securitate socială. Un indicator pentru acest fenomen este cazul Caracal, o situaţie care a arătat că există un transport public în comun paralel, o poliţie paralelă şi un serviciu de informaţii paralel.

    „Olee, ole, ole, viza Schengen, nu mai e! Hai, inşi, cu toţi să ne unim, în Europa năvăliiiim”. Mi-a rămas în minte cântecul care era la un post de televiziune, nu mai ştiu care, la revelionul din 2002. În anul acela se elimina viza Schengen pentru România, iar acest lucru părea o fericire naţională. Nu mă gândeam că, 17 ani mai târziu, îmi voi aduce aminte de momentul ăla când văd sau aud de familii dezbinate, de copii care cresc fără părinţi.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Dumitru Sandu, sociolog, profesor la Facultatea de sociologie şi asistenţă socială: Cu cât trebuie să crească economia şi salariile ca să nu mai plece românii din ţară?

    Evoluţiile demografice relevate de statistici, atât în zona de migraţie, cât şi în zona de îmbătrânire a populaţiei, vor afecta dezvoltarea economică a ţării.

    Datele publicate ieri de Statistică arată că circa 238.000 de persoane au emigrat anul trecut în 2018. În aceeaşi vreme, economia românească a crescut cu 4,1%, iar salariul mediu net în România a crescut cu peste 18%.

    Cu cât trebuie să crească economia şi salariile ca să nu mai plece românii din ţară?

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Primarul Iaşului, despre tinerii plecaţi la muncă în străinătate: Multe fete tinere şi frumoase au ajuns să se prostitueze, iar băieţii sunt sclavi

    Fostul contracandidat al lui Mihai Chirica la Primăria Iaşului, liberalul Marius Bodea, cere demisia edilului după ce, într-o emisiune TV, Chirica a vorbit despre tinerii plecaţi la muncă în alte ţări şi a spus că multe fete se prostituează, iar băieţi sunt sclavi.

    „Dl. Chirica şi-a pierdut complet busola morală, trebuie să demisioneze imediat. Este inacceptabil ca primarul celui mai mare oraş din România după Bucureşti, cu cei mai mulţi tineri plecaţi la muncă în străinătate, să îi jignească într-un mod atât de grosolan. Aceşti tineri au fost goniţi tocmai de neputinţa autorităţilor, adică inclusiv de neputinţa primarului Iaşului, de a le asigura condiţii de trai mai bune pentru a rămâne acasă. Chiar şi aşa, demisia lui Mihai Chirica ar fi o palidă scuza pentru românii pe care i-a jignit atât de grosolan. Acest om este incapabil să înţeleagă realitatea în care trăiesc cei pe care ar trebui sa îi reprezinte”, se arată într-un comunicat transmis marţi de Bodea.

    Fostul contracandidat al lui Chirica susţine că edilul „nu poate empatiza cu cei care au riscat totul şi au plecat la muncă în bejenie pentru a le asigura celor dragi, de acasă, un trai mai bun”, făcând referire la averea edilului.

    Reacţia lui Bodea vine după ce, la o emisiune TV, Mihai Chirica a făcut câteva remarci despre cei plecaţi la muncă în altă ţară.

    „Tânăra generaţie nu a venit la oraş, tânăra generaţie din păcate a părăsit ţara şi acum îi vezi cum fetele tinere şi frumoase multe dintre ele au ajuns să se prostitueze şi vedeţi cum ştirile se umple cu români peste tot. Băieţii, săracii, muncesc pe te miri ce, că nu îl plătesc ca pe un italian, sau ca pe un englez sau ca pe un neamţ sau ca pe un francez. Îl întreabă, <băi, ai diplomă>, <n-am>, <ştii limba franceză? >, <nu>, <câte clase ai? >, vezi 8 în cele mai bune cazuri, <păi nu am cum sa îţi dau salariul mimin din Franţa, ţie am să îţi dau salariul ăsta, dacă vrei, dacă nu, la revedere>. Şi uite aşa, îi transformă în slavi, iar noi acasă nu mai avem cu ce să ne întreţinem părinţii, bătrânii şi satele sunt abandonate.”, a spus Mihai Chirica.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro